Drăgușanul împotriva României

Reclamantul, Domnul Ion Drăgușanul, jurnalist, este cetățean român, născut în 1955 și rezidând la Suceava.

Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat pe rând de agenții săi, Doamnele C. Ciută și I. Cambrea, ale Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cazului

Faptele cazului, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Articolele apărute în săptămânalul Jupânul

Trei articole de presă referitoare la D.T., profesor la colegiul național Petru Rareș din Suceava și consilier județean, au fost publicate în săptămânalul satiric Jupânul (« Puntea »).

Primul articol apărut pe 30 septembrie 2002 și intitulat « Ursachi, Airinei și restul lumii liberale » conținea referiri la activitatea politică a lui D.T.

Al doilea articol, publicat pe 22 octombrie 2002 și intitulat « Profesorul foarte ocupat, dar puțin preocupat T. » ( Preaocupatul, dar nepreocupatul profesor T. ) se referea la activitatea didactică a lui D.T.

În al treilea articol, apărut pe 10 martie 2003, în timp ce cazul era examinat de tribunalele interne, și intitulat « Maeștrii ipocriziei » reclamantul a precizat că D.T. îi adusese acuzații calomnioase.

Articolul intitulat « Profesorul foarte ocupat, dar puțin preocupat T. » ( Preaocupatul, dar nepreocupatul profesor T. ) era redactat după cum urmează : « Colegiul național Petru Rareș din Suceava reprezintă o unitate de învățământ de elită, situată pe locul trei în topul educației din România. Succesul este datorat profesorilor, unii mai buni ca alții (prin profesionalism, prin implicare și prin onestitate), dar și elevilor, tineri cu potențial intelectual remarcabil. Singurul profesor din colegiu care reprezintă o notă discordantă este profesorul de limba română, D.T., ale cărui competențe profesionale nu vor fi subiectul discuției noastre din simplul motiv că ele nu se manifestă nici în bine, nici în rău. D.T. este plictisit, chiar dezgustat de predare, ceea ce în fond este explicabil. Numai că plictisul și dezgustul nu îl determină să-și pună capăt mandatului și eventual să lucreze ca avocat – Maiestuosul având și licență în drept – sau să se ocupe de afaceri. Vine la școală când îi convine și pleacă la fel; în timp ce predă citește un manual pe care, cu inteligența specifică tineretului, elevii au cumpărat și ei, făcând astfel plăcere profesorului și citind anumite paragrafe din acel manual. Se obțin note bune, dar nimic din perspectiva cunoștințelor. În aceste condiții, sub presiunea descendenților lor, care au făcut cereri semonate cu semnături, părinții s-au adresat în scris conducerii școlii cerând înlocuirea profesorului de limba română la clasele copiilor lor. Am semnat și eu o asemenea cerere ca tată al unei eleve, dar fără a lua măsuri pentru a apăra viitorul copilului meu. Sigur, am trecut o singură dată pe la conducere să întreb dacă, măcar pentru ultimul an de liceu, copiii noștri ar putea beneficia de serviciile unui adevărat profesor, dar mi-au răspuns că D.T. nu poate fi schimbat pentru că are « piston » și putere, fiind un « mare » consilier județean. N-am spus nimic, deși nu-mi stă în fire să mă tem de persoane cu « piston » și de trecerea la putere. Doar că între timp lucrurile s-au înrăutățit. Profesorul pretinde că are fie o ședință, fie alta a consiliului județean așa că « zăpăcește » orarul elevilor, schimbând programul după bunul plac, dar fără a se prezenta la vreo clasă. Așadar, elevii ratează fie o oră de istorie, fie una de geografie, în așteptarea profesorului indiferent la limba română care, în momentul în care totuși ajunge la jumătatea orei, începe să țipe și să insulte, descendenții noștri fiind doar imbecili, deși media generală a clasei (9,12/10) contrazice insultele sale. Alți profesori, conștienți că doar copiii au de pierdut în această situație, se simt revoltați, dar nu spun nimic, la fel și conducerea școlii, pentru că se tem de puterea de care se mândrește D.T., și de asemenea de violențele verbale pe care le adresează corpului profesoral. O dovadă a puterii lui D.T. o constituie lipsa de reacție din partea conducerii învățământului județean în urma sesizărilor inspectorului de specialitate, așa încât niciun profesor nu îndrăznește să-și facă public nemulțumirea. De asemenea, părinții care știu că examenul de bacalaureat se apropie, tac și ei, suportând cu stoicism teroarea lașității, și deci povara lipsei de implicare a unui profesor în viitorul copiilor lor. Numai că în ambele cazuri discutate aici, nu este vorba de puterea lor, ci de impotența noastră. Pentru că libertatea, nimeni ți-o ia, dar tu renunți la ea singur datorită umbrei lașității care se agață de suflet. » 2. Procedura judiciară intentată împotriva reclamantului

Pe 7 ianuarie 2003, D.T. a depus o plângere penală împotriva reclamantului pentru injurii și defăimare în fața tribunalului de primă instanță din Suceava. D.T. susținea că publicarea articolelor din 30 septembrie și 22 octombrie 2002 afecta onoarea și reputația sa criticând competențele sale profesionale. Pe parcursul procedurii, s-a referit de asemenea la articolul apărut pe 10 martie 2003. S-a constituit și parte civilă cerând condamnarea reclamantului la plata a 250 de milioane de lei români vechi (ROL) cu titlu de daune morale.

În fața tribunalului de primă instanță, pe baza articolului 207 din codul penal, reclamantul a solicitat beneficiul probei adevărului. Constatând că reclamantul făcuse afirmațiile în presă pentru apărarea unui interes legitim, în calitate de părinte, tribunalul i-a acordat proba solicitată. Reclamantul a invocat de asemenea pentru apărare dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 al Convenției.

La cererea tribunalului, conducerea Colegiului Național din Suceava a depus la dosar două documente. Primul, din 1 aprilie 2003, conținea petiția comună din 23 octombrie 2002 a elevilor și a unor părinți criticând modul în care orele de limba română erau conduse de profesorul D.T. Al doilea, din 5 iunie 2003, a atesta că nicio cerere de înlocuire a lui D.T. nu fusese înregistrată înainte de publicarea articolului din 22 octombrie 2002 de către reclamant, precum și că D.T. avusese cinci absențe justificate de la ore, pe parcursul anului școlar 2002/2003.

În cursul examinării cazului, tribunalul de primă instanță din Suceava a constatat că articolul din 30 septembrie 2002 nu fusese conceput și semnat de reclamant, ci de alt jurnalist. Deci a analizat temeinicia plângerii penale formulate împotriva reclamantului doar în privința articolelor din 22 octombrie 2002 și 10 martie 2003.

Prin sentință din 18 iunie 2003, tribunalul de primă instanță din Suceava a achitat reclamantul de acuzațiile de injurii și defăimare pe latura penală. Cu toate acestea, sub aspectul acțiunii civile, tribunalul de primă instanță l-a condamnat pe reclamant să plătească lui D.T. o reparație civilă de 10 milioane ROL, adică aproximativ 240 euro la epoca faptelor, pentru prejudiciul moral suferit din cauza afirmațiilor conținute în articolul din 22 octombrie 2002.

Pe latura penală, tribunalul a constatat că reclamantul nu făcuse proba adevărului tuturor afirmațiilor sale, în particular că D.T. se absența de la ore. Acest fapt era infirmat de atestatul din 5 iunie 2003 eliberat de conducerea colegiului național Petru Rareș. Din întregul dosar al cazului, în special dintr-o cerere privind activitatea didactică a lui D.T. semnată de elevi, printre care fiica reclamantului, tribunalul de primă instanță a concluzionat că reclamantul acționase cu intenția de a semnala anumite probleme în modul în care D.T. intenționa să-și exercite activitatea profesorală. Deci tribunalul a concluzionat că condițiile pentru existența elementului intenționat al infracțiunii nu erau îndeplinite.

Cu toate acestea, pe latura civilă a cazului, constatând că reclamantul nu făcuse proba adevărului tuturor afirmațiilor sale conținute în articolul publicat pe 22 octombrie 2002, tribunalul de primă instanță a considerat că faptul de a-l reproșa lui D.T. că se absenta de la ore era de natură să afecteze imaginea sa. A estimat că suferințele psihice produse de afirmațiile publice reprezentau fără îndoială o afectare a vieții private a unei persoane. Chiar dacă reclamantul nu acționase cu intenția de a produce acest rezultat, tribunalul a concluzionat că simplul fapt era suficient pentru ca condițiile răspunderii civile delictuale să fie îndeplinite. Tribunalul nu s-a referit la articolul apărut pe 10 martie 2003.

Reclamantul a formulat un recurs împotriva sentinței din 18 iunie 2003 în fața tribunalului județean din Suceava. A ridicat între altele excepția tardivității plângerii penale formulate împotriva sa în privința articolului publicat pe 22 octombrie 2002. A susținut nerespectarea termenului legal de două luni pentru a depune plângere, având în vedere că plângerea fusese depusă pe 7 ianuarie 2003.

Prin hotărâre definitivă din 19 septembrie 2003, tribunalul județean din Suceava a respins recursul în casație formulat de reclamant împotriva sentinței din 18 iunie 2003. Confirmând motivele curții de primă instanță, tribunalul județean a remarcat de asemenea că petiția semnată de elevi și părinți privind activitatea didactică a lui D.T. datase din 23 octombrie 2002, adică posterior apariției articolului din 22 octombrie 2002. Mai mult, tribunalul și-a motivat amplu hotărârea răspunzând la toți argumentele reclamantului. Referitor la excepția tardivității ridicată de reclamant, pe baza probelor din dosar, tribunalul județean din Suceava a constatat că reclamantul nu o invocase niciodată în fața tribunalului de primă instanță. A remarcat că această excepție fusese ridicată de parchet în ce privește plângerea penală referitoare la articolul apărut pe 10 martie 2003.

La o dată neprecizată, reclamantul a plătit lui D.T. suma de 10 milioane ROL cu titlu de daune morale. B. Dreptul intern relevant

Articolele relevante ale codului penal eram redactate după cum urmează la epoca faptelor : art. 205 « Afectarea onoarei și reputației unei persoane prin vorbă, gesturi sau prin alte mijloace este pedepsită cu închisoare de la o lună la doi ani sau cu amendă. » art. 206 « Afirmarea sau imputarea în public a unui anumit fapt privind o persoană, fapt care, dacă ar fi adevărat, ar expune acea persoană unei sancțiuni penale, administrative sau disciplinare, sau dispreț public, este pedepsit cu închisoare de la trei luni la trei ani sau cu amendă. » art. 207 « Proba adevărului unei afirmații sau imputații poate fi primită dacă afirmația sau imputația a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Dacă se face proba adevărului acțiunilor, infracțiunea de injurii sau defăimare nu este constituită. »

Articolele relevante ale vechiului cod civil erau redactate după cum urmează la epoca faptelor : art. 998 « Orice fapt al omului care cauzeaza altcuiva un prejudiciu obligă pe cel prin ale cărui culpe s-a întâmplat să o repare. » art. 999 « Fiecare este răspunzător de prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sau neobservanța sa. »

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de asemenea de aprecierea probelor și interpretarea legii în cadrul procedurii direcționate împotriva sa care s-a încheiat prin hotărârea din 19 septembrie 2003 a tribunalului județean din Suceava. Sub același articol, el contestă faptul că tribunalele interne nu au acceptat excepția tardivității plângerii penale depuse împotriva sa. ÎN DREPT A. Privind capul de acuzare tirat din art. 10 al Convenției

Reclamantul susține că condamnarea sa la daune-interese civile de către tribunalele naționale constituie o încălcare a articolului 10 al Convenției redactat după cum urmează : art. 10 « 1. Toată persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingerință din partea autorităților publice și fără considerație de frontieră. Prezentul articol nu împiedică statele să supună regim de autorizări întreprinderile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune. 2. Exercitarea acestor libertăți comportând datorii și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute prin lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritate teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a asigura autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare. » 1. Argumentele părților

Reclamantul consideră că condamnarea sa la plata unei indemnizații cu titlu de prejudiciu moral constituie o limitare a dreptului său la libertatea de exprimare și că acest fapt nu ar putea reprezenta singur « un scop legitim ». Afirmă că articolul incriminat din 22 octombrie 2002 nu avea alt scop decât să prezinte opiniei publice un subiect de interes general, și anume calitatea învățământului secundar. La această privire, se referă la petiția semnată de părinți de elevi pe 23 octombrie 2002. Susține că aceste documente au fost considerate de tribunale ca indici de vinovăție și nu ca elemente de probă în favoarea sa. Mai mult, reclamantul precizează că în urma procesului, a renunțat să lucreze ca jurnalist în perioada 2003-2010.

Guvernul admite că deciziile tribunalelor reprezintă ingerință în dreptul reclamantului la libertatea sa de exprimare. Cu toate acestea, estimează că este ingerință prevăzută prin lege, și anume articolele 998 și 999 ale vechiului cod civil. Mai mult, condamnarea avea un scop legitim, și anume protecția reputației altora, în caz de D.T.

Pentru ceea ce privește necesitatea acestei ingerințe într-o societate democratică, Guvernul observă în primul rând că articolul din 22 octombrie 2002 conținea afirmații de fapt privind modul în care D.T. intenționa să-și exercite profesia precum și evaluări de valoare în privința calității activității didactice a lui D.T. Guvernul reamintește că reclamantul nu furnizase nici o probă vizând pretinsa atitudine violentă a lui D.T. sau pretinsele sale schimbări multiple ale programului școlar, la fel cum tribunalele interne constatase. La această privire, Guvernul subliniază că, conform informațiilor furnizate de colegiu, D.T. nu figurase niciodată ca fiind absent fără motivare valabilă. Mai mult, nicio plângere semnată de părinți de elevi nu fusese înregistrată la conducerea colegiului înainte de apariția articolului din 22 octombrie 2002, petiția privind activitatea didactică a lui D.T. fiind datată din 23 octombrie 2002. Estimează, în consecință, că afirmațiile expuse în această cerere nu au fost niciodată dovedite în fața unui tribunal. Deci, reclamantul nu avea nici o justificare pertinentă sau bază factică pentru afirmațiile sale. În consecință, Guvernul consideră că tribunalele naționale au oferit motive pertinente și suficiente pentru a justifica necesitatea ingerințe în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.

Guvernul consideră de asemenea că reclamantul nu a acționat de bună credință. La această privire, susține că reclamantul nu justificase în niciun fel existența unei necesități obiective de a pune în cauză activitatea profesională a lui D.T.

În ce privește suma pe care reclamantul a trebuit să o plătească, Guvernul subliniază că ea a fost concepută de tribunale ca o despăgubire pentru prejudiciul suferit de D.T. Reamintind jurisprudența Curții, Guvernul susține că reclamantul a fost condamnat la plata unei sume puțin semnificative. 2. Aprecierea Curții

Curtea estimează de la început că condamnarea litigioasă se analizează ca o « ingerință » în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. O asemenea amestec încalcă art. 10 al Convenției, decât dacă este « prevăzută prin lege », direcționată către unul sau mai mulți din scopurile legitime enumerate la §2 al articolului 10 și « necesară într-o societate democratică » pentru a le atinge.

În speța de față, Curtea observă că tribunalul județean din Suceava s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, pe articolele 998-999 ale vechiului cod civil regulând răspunderea civilă delictuală la epoca faptelor. Ingerința era deci « prevăzută prin lege ». Curtea observă apoi că ingerința litigioasă urmărea un scop legitim conform articolului 10 § 2 al Convenției, și anume protecția reputației altora, în caz de D.T., profesor la colegiul național Petru Rareș din Suceava și consilier județean.

Rămâne Curții să cerceteze dacă această ingerință era « necesară » într-o societate democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit.

Curtea reamintește că adjectivul « necesar » în sensul articolului 10 § 2 al Convenției implică existența unui « need social imperious » corespunzând ingerințe litigioase. La această privire, conform jurisprudenței bine stabilite a Curții, trebuie distins cu atenție între fapte și evaluări de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, acestea din urmă nu se pretează la o demonstrație a exactității lor.

Sigur, când vine vorba de afirmații despre conduita unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputații de fapt și evaluări de valoare. Totuși rămâne faptul că punerea direct în cauză a unor persoane determinate implică obligația de a furniza o bază factică suficientă și că chiar o evaluare de valoare poate se se dovedească excesivă dacă este total lipsită de bază factică ( Cumpănă și Mazăre c. România [GC], nr. 33348/96, §§ 98-101, 17 decembrie 2004).

În continuare, Curtea reamintește că din cauza « datoriilor și responsabilităților » inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 al Convenției jurnaliștilor este subordonată condiției că interesații acționează de bună credință în mod să furnizeze informații exacte și demne de crezare în conformitate cu ética jurnalistică ( Radio France și alții c. Franța , nr. 53984/00, § 37, Culegere 2004-II), chiar dacă le este cu toate acestea permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar și de provocare ( Mamère c. Franța , nr. 12697/03, § 25, CEDO 2006-XIII).

În sfârșit, se cuvine să se reamintească că statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unui « need social imperious », dar această marjă merge mână în mână cu un control european ( Perna c. Italia [GC], nr. 48898/99, § 39, Culegere de hotărâri și decizii 2003-V). În exercitarea puterii sale de control, revine Curții să determine dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința par « pertinente și suficiente » și dacă măsura incriminată era « proporționată scopurilor legitime urmărite ». Curtea trebuie de asemenea să verifice dacă autoritățile interne au ținut un echilibru echitabil între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, și, pe de altă parte, cea a dreptului la reputație al persoanelor puse în cauză, care, ca element al vieții private, se găsește protejat de art. 8 al Convenției ( Chauvy și alții c. Franța , nr. 64915/01, § 70, CEDO 2004-VI).

În prezenta cauză, Curtea poate accepta că articolul incriminat privea un subiect de interes general, și anume calitatea învățământului secundar, în special conduita lui D.T. ca profesor la Colegiul Național Petru Rareș din Suceava.

Curtea constată că tribunalele naționale l-au achitat pe reclamant la nivel penal de acuzațiile de injurii și defăimare, dar au constatat că condițiile răspunderii civile delictuale a acestuia erau îndeplinite. Pentru a intra în cale de condamnare, au examinat circumstanțele particulare ale cazului, în particular calitatea reclamantului de tată al unei eleve și faptul că a acționat condus de voința de a semnala disfuncționalitățile învățământului. Referindu-se în particular la articolul din 22 octombrie 2002, tribunalele au considerat că nu făcuse proba tuturor afirmațiilor sale causând astfel un prejudiciu moral lui D.T. Tribunalele au subliniat în special că prin atestatul din 5 iunie 2003, conducerea colegiului infirmase faptul că o cerere de înlocuire a lui D.T. fuserase înregistrată înainte de publicarea articolului din 22 octombrie 2002 și precizase că avusese cinci absențe justificate în cursul anului școlar 2002/2003. De plus, petiția semnată de părinți și elevi vizând activitatea didactică a lui D.T. era posterioară datei publicării articolului litigios, respectiv 23 octombrie 2002. Astfel, jurisdicțiile interne au considerat că în absența bazei factice, afirmațiile reclamantului privind faptul că D.T. se absenta de la ore, afectaseră reputația acestuia, ceea ce justifica condamnarea civilă a reclamantului.

Ca și jurisdicțiile interne, Curtea estimează că afirmațiile conținute în articolul din 22 octombrie 2002 se analizează ca imputații de fapte. La această privire, Curtea observă că prin motive suficiente tribunalele interne au considerat că reclamantul nu făcuse proba bazei factice a anumitor imputații ale sale. Curtea nu găsește elemente pentru a se abate de la concluziile la care au ajuns tribunalele naționale.

În aceste condiții, Curtea judecă « pertinente și suficiente » motivele reținute de jurisdicțiile interne pentru a conchide că reclamantul afectase reputația lui D.T.

Privind proporționalitatea afectării dreptului la libertatea de exprimare, Curtea reamintește că natura și greutatea pedepselor aplicate sunt elemente de luat în considerare ( Cumpănă și Mazăre precitat, § 111). În speța de față, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat să plătească lui D.T. 10 milioane ROL, adică aproximativ 240 euro la epoca faptelor, cu titlu de daune morale, sumă care a fost efectiv plătită de reclamant. Curtea consideră, având în vedere circumstanțele cazului, că valoarea condamnării civile a reclamantului nu era disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit (a se vedea în special, Mihaiu c. România , nr. 42512/02, § 71, 4 noiembrie 2008).

Rezultă că acest grief este evident nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. B. Privind capul de acuzare tirat din art. 6 § 1 al Convenției

Pentru cât stă în puterea reclamantului de a se plânge că cauza sa nu a fost ascultată echitabil de tribunalele interne, ținând cont de ansamblul elementelor în posesia sa și în măsura în care aceasta este competentă să cunoască de afirmațiile formulate, Curtea nu a remarcat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele acesteia.

Rezultă că această parte a cererii este de asemenea evident nefondat și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Hotărăște că cererea este inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, M. Ion Drăgușanul, journaliste, est un ressortissant roumain, né en 1955 et résidant à Suceava.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, M mes C. Ciută et I. Cambrea, du Ministère des Affaires Etrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Les articles parus dans l’hebdomadaire Jupânul

Trois articles de presse faisant référence à M.T., professeur au collège national Petru Rareș de Suceava et conseiller départemental, furent publiés dans l’hebdomadaire satirique Jupânul (« Le Ponte »).

Le premier article paru le 30 septembre 2002 et intitulé « Ursachi, Airinei et le reste du monde libéral » contenait des références à l’activité politique de M.T.

Le deuxième article, publié le 22 octobre 2002 et intitulé « Le très occupé mais non préoccupé professeur T. » ( Preaocupatul, dar nepreocupatul profesor T. ) portait sur l’activité didactique de M.T.

Dans le troisième article, paru le 10 mars 2003, pendant l’examen de l’affaire par les tribunaux internes, et intitulé « Les As de l’hypocrisie » le requérant précisa que M.T. avait fait des accusations calomnieuses à son encontre.

L’article s’intitulant « Le très occupé mais non préoccupé professeur T. » ( Preaocupatul, dar nepreocupatul profesor T. ) était ainsi rédigé : « Le collège national Petru Rareș de Suceava représente une unité d’enseignement d’élite, se situant à la troisième place dans le top de l’éducation en Roumanie. Le succès est dû aux professeurs, l’un meilleur que l’autre (par professionnalisme, par implication et par honnêteté), mais aussi aux lycéens, des jeunes ayant un potentiel intellectuel remarquable. Le seul professeur du collège qui représente une note discordante est le professeur de roumain, M.T., dont la compétence professionnelle ne fera pas l’objet de notre discussion pour la simple raison qu’elle ne se manifeste ni en bien, ni en mal. M.T. est ennuyé, même dégoûté par l’enseignement, ce qui au fond est explicable. Seulement, l’ennui et le dégoût ne le déterminent pas à quitter définitivement sa chaire et éventuellement à exercer en tant qu’avocat – son Excellence étant aussi licencié en droit – ou à s’occuper des affaires. Il vient à l’école quand il en a envie et il part de la même façon ; pendant la classe il lit un manuel que, avec l’intelligence spécifique de la jeunesse, les lycéens ont également acheté, faisant ainsi plaisir à leur professeur en lisant certains paragraphes dudit manuel. On obtient de bonnes notes, mais rien en termes de connaissances. Dans ces conditions, sous la pression de leurs progénitures, qui ont dressé des pétitions revêtues de signatures, les parents se sont adressés par écrit à la direction de l’école en demandant le remplacement du professeur de langue roumaine dans les classes de leurs enfants. Moi-même, j’ai signé une telle pétition en tant que père d’une lycéenne, mais sans pour autant rien entreprendre pour défendre le futur de mon enfant. Certes, je suis passé une seule fois à la direction de l’école pour demander si, au moins pour la dernière année du lycée, nos enfants pouvaient bénéficier des services d’un vrai professeur, mais ils m’ont répondu que M.T. ne pouvait pas être changé parce qu’il avait du « piston » et du pouvoir, étant un « grand » conseiller départemental. Je n’ai rien dit, même si, ce n’est pas dans mon caractère d’avoir peur des personnes ayant du « piston » et du passage au pouvoir. Seulement qu’entre-temps, les choses se sont aggravées. Le professeur prétexte qu’il a soit une réunion, soit une autre du conseil départemental de sorte qu’il « chamboule » l’emploi du temps des élèves, en changeant le programme selon son gré, mais sans se présenter à aucune classe. Aussi, les lycéens ratent-ils soit une classe d’histoire, soit une de géographie, en attendant le professeur indifférent de roumain qui, au moment où il arrive quand même à la moitié du cours, commence à crier et à insulter, nos progénitures n’étant que des imbéciles, même si la moyenne générale de la classe (9,12/10) contredit ses insultes. Les autres professeurs, conscients que les enfants sont les seuls ayant à perdre dans cette situation, se sentent révoltés, mais ils ne disent rien, comme la direction de l’école d’ailleurs, parce qu’ils ont peur du pouvoir dont M.T. se vante, et aussi des violences verbales qu’il adresse au corps professoral. Une preuve du pouvoir de M.T. est représentée par le manque de réaction de la part des dirigeants de l’enseignement départemental à la suite des saisines de l’inspecteur de spécialité, de manière qu’aucun professeur n’ose rendre public son mécontentement. De même, les parents qui savent que l’examen de baccalauréat approche, se taisent encore, en supportant avec stoïcisme la terreur de la lâcheté, et donc le fardeau du manque d’implication d’un enseignant dans le futur de leurs enfants. Seulement, dans les deux cas discutés ici, il ne s’agit pas de leur pouvoir, mais de notre impuissance. Parce que la liberté, personne ne te la prend, mais tu y renonces tout seul grâce à l’ombre de la lâcheté qui s’accroche à l’âme. » 2. La procédure judiciaire engagée à l’encontre du requérant

Le 7 janvier 2003, M.T. déposa contre le requérant une plainte pénale pour injures et diffamation devant le tribunal de première instance de Suceava. M.T. soutenait que la publication des articles des 30 septembre et 22 octobre 2002 portait atteinte à son honneur et à sa réputation en critiquant ses compétences professionnelles. Au cours de la procédure, il se référa également à l’article paru le 10 mars 2003. Il se constitua également partie civile en demandant la condamnation du requérant au paiement de 250 millions anciens lei roumains (ROL) au titre de dommages moraux.

Devant le tribunal de première instance, sur le fondement de l’article 207 du code pénal, le requérant demanda le bénéfice de la preuve de la vérité. En constatant que le requérant avait fait les affirmations dans la presse pour défendre un intérêt légitime, en sa qualité de parent, le tribunal lui accorda la preuve sollicitée. Le requérant invoqua aussi pour sa défense le droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 de la Convention. 11. À la demande du tribunal, la direction du Collège national de Suceava déposa au dossier deux documents. Le premier, du 1 er avril 2003, contenait la pétition commune du 23 octobre 2002 des élèves et de quelques parents critiquant la manière dont les cours de roumain étaient conduits par le professeur M.T. Le deuxième, du 5 juin 2003, attesta qu’aucune demande de remplacement de M.T. n’avait été enregistrée avant la publication de l’article du 22 octobre 2002 par le requérant, ainsi que le fait que M.T. avait eu cinq absences justifiées des cours, pendant l’année scolaire 2002/2003.

Lors de l’examen de l’affaire, le tribunal de première instance de Suceava constata que l’article du 30 septembre 2002 n’était pas conçu et signé par le requérant, mais par un autre journaliste. Il analysa ainsi le bien ‑ fondé de la plainte pénale formulée à l’encontre du requérant seulement au vu des articles du 22 octobre 2002 et du 10 mars 2003.

Par un jugement du 18 juin 2003, le tribunal de première instance de Suceava acquitta le requérant du chef d’injures et de diffamation sur le volet pénal. Toutefois, sous l’angle de l’action civile, le tribunal de première instance le condamna à verser à M.T. une réparation civile de 10 millions ROL, soit environ 240 euros à l’époque des faits, pour le préjudice moral subi à cause des allégations contenues dans l’article du 22 octobre 2002.

Sur le plan pénal, le tribunal constata que le requérant n’avait pas fait la preuve de la vérité de toutes ses affirmations, en particulier de ce que M.T. s’était absenté des cours. Ce fait était infirmé par l’attestation du 5 juin 2003 délivrée par la direction du collège national Petru Rareș. De l’ensemble du dossier de l’affaire, notamment une pétition concernant l’activité didactique de M.T. signée par les élèves, parmi lesquels la fille du requérant, le tribunal de première instance conclut que le requérant avait agi dans l’intention de signaler certains soucis dans la manière dont M.T. entendait exercer son activité professorale. Dès lors, le tribunal conclut que les conditions de l’existence de l’élément intentionnel de l’infraction n’étaient pas réunies.

Néanmoins, sur le volet civil de l’affaire, en constatant que le requérant n’avait pas fait la preuve de la vérité de toutes ses affirmations contenues dans l’article publié le 22 octobre 2002, le tribunal de première instance jugea que le fait de reprocher à M.T. de s’être absenté des cours était de nature à porter atteinte à son image. Il estima que les souffrances psychiques produites par les affirmations publiques représentaient sans doute une atteinte à la vie privée d’une personne. Même si le requérant n’avait pas agi avec l’intention de produire ce résultat, le tribunal conclut que la simple faute était suffisante pour que les conditions de la responsabilité civile délictuelle soient réunies. Le tribunal ne fit aucune référence à l’article paru le 10 mars 2003.

Le requérant forma un recours contre le jugement du 18 juin 2003, devant le tribunal départemental de Suceava. Il souleva entre-autres l’exception de la tardivité de la plainte pénale formulée à son encontre pour ce qui est de l’article publié le 22 octobre 2002. Il argua le non-respect du délai légal de deux mois pour porter plainte, compte tenu de ce que la plainte avait été déposée le 7 janvier 2003.

Par un arrêt définitif du 19 septembre 2003, le tribunal départemental de Suceava rejeta le pourvoi en cassation formulé par le requérant à l’encontre du jugement du 18 juin 2003. Confirmant la motivation de la juridiction de première instance, le tribunal départemental nota en outre que la pétition signée par les élèves et quelques parents concernant l’activité didactique de M.T. datait du 23 octobre 2002, c’est ‑ à ‑ dire postérieurement à la parution de l’article du 22 octobre 2002. Par ailleurs, le tribunal motiva amplement son arrêt en répondant à tous les arguments du requérant. S’agissant de l’exception de tardivité soulevée par le requérant, sur la base des pièces du dossier, le tribunal départemental de Suceava constata que le requérant ne l’avait jamais invoquée devant le tribunal de première instance. Il nota que cette exception avait été soulevée par le parquet en ce qui concernait la plainte pénale relative à l’article paru le 10 mars 2003. 18. À une date non précisée, le requérant versa à M.T. la somme de 10 millions ROL au titre des dommages moraux. B. Le droit interne pertinent

Les articles pertinents du code pénal étaient ainsi libellés à l’époque des faits : Article 205 « L’atteinte à l’honneur et à la réputation d’une personne par des paroles, des gestes ou par d’autres moyens est passible d’une peine de prison d’une durée allant d’un mois à deux ans ou d’une amende. » Article 206 « L’affirmation ou l’imputation en public d’un certain fait concernant une personne, fait qui, s’il était vrai, exposerait cette personne à une sanction pénale, administrative ou disciplinaire, ou au mépris public, est punie d’une peine de prison d’une durée allant de trois mois à trois ans ou d’une amende. » Article 207 « La preuve de la véracité d’une affirmation ou d’une imputation peut être accueillie si l’affirmation ou l’imputation a été commise pour la défense d’un intérêt légitime. Si la preuve de la véracité des agissements est faite, l’infraction d’insulte ou de diffamation n’est pas constituée. »

Les articles pertinents de l’ancien code civil étaient ainsi libellés à l’époque des faits : Article 998 « Tout fait quelconque de l’homme qui cause à autrui un dommage oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer. » Article 999 « Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence. » GRIEFS

Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa condamnation à une indemnisation au titre de préjudice moral a porté atteinte de manière injustifiée à sa liberté d’expression.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint également de l’appréciation des preuves et de l’interprétation de la loi dans le cadre de la procédure dirigée à son encontre qui s’est achevée par l’arrêt du 19 septembre 2003 du tribunal départemental de Suceava. Sous l’angle du même article, il remet en cause le fait que les tribunaux internes n’ont pas accueilli l’exception de la tardivité de la plainte pénale déposée à son encontre. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 10 de la Convention

Le requérant allègue que sa condamnation à des dommages-intérêts civils par les tribunaux nationaux constitue une violation de l’article 10 de la Convention ainsi libellé : Article 10 « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les États de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations. 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire. » 1. Arguments des parties

Le requérant considère que sa condamnation au versement d’une indemnisation au titre du préjudice moral constitue une limitation à son droit à la liberté d’expression et que ce fait ne pourrait pas représenter en soi-même « un but légitime ». Il affirme que l’article incriminé du 22 octobre 2002 n’avait d’autre but que de présenter à l’opinion publique un sujet d’intérêt général, à savoir la qualité de l’enseignement secondaire. À cet égard, il renvoie à la pétition signée par les parents des élèves le 23 octobre 2002. Il soutient que ces documents ont été considérés par les tribunaux comme des indices de culpabilité et non comme des éléments de preuve en sa faveur. Par ailleurs, le requérant précise qu’à la suite du procès, il a renoncé à exercer en tant que journaliste pendant la période 2003-2010.

Le Gouvernement admet que les décisions des tribunaux représentent une ingérence dans le droit du requérant à sa liberté d’expression. Néanmoins, il estime qu’il s’agit d’une ingérence prévue par la loi, à savoir les articles 998 et 999 de l’ancien code civil. En outre, la condamnation avait un but légitime, à savoir la protection de la réputation d’autrui, en l’occurrence celle de M.T.

Pour ce qui est de la nécessité de cette ingérence dans une société démocratique, le Gouvernement fait remarquer en premier lieu que l’article du 22 octobre 2002 contenait des affirmations de fait sur la manière dont M.T. entendait exercer sa profession ainsi que des jugements de valeur pour ce qui est la qualité de l’activité didactique de M.T. Le Gouvernement rappelle que le requérant n’a fourni aucune preuve visant la prétendue attitude violente de M.T. ou ses multiples modifications alléguées du programme scolaire, tout comme les tribunaux internes l’ont constaté. À cet égard, le Gouvernement souligne que, selon les informations fournies par le collège, M.T. n’a jamais figuré comme étant absent sans une motivation valable. En outre, aucune plainte signée par les parents des élèves n’avait été enregistrée auprès de la direction du collège avant la parution de l’article du 22 octobre 2002, la pétition concernant l’activité didactique de M.T. étant datée du 23 octobre 2002. Il estime, en conséquence, que les allégations exposées dans cette pétition n’ont jamais été prouvées devant un tribunal. Partant, le requérant n’avait aucune justification pertinente ou base factuelle pour ses allégations. En conséquence, le Gouvernement considère que les tribunaux nationaux ont fourni des motifs pertinents et suffisants pour justifier la nécessité de l’ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression.

Le Gouvernement considère en outre que le requérant n’a pas été de bonne foi. À cet égard, il fait valoir que le requérant n’a justifié d’aucune manière l’existence d’une nécessité objective de mettre en cause l’activité professionnelle de M.T.

En ce qui concerne le montant que le requérant a dû verser, le Gouvernement souligne qu’il a été conçu par les tribunaux comme un dédommagement pour le préjudice subi par M.T. Rappelant la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement fait valoir que le requérant a été condamné au paiement d’une somme peu importante. 2. Appréciation de la Cour

La Cour estime d’emblée que la condamnation litigieuse s’analyse en une « ingérence » dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression. Pareille immixtion enfreint l’article 10 de la Convention, sauf si elle est « prévue par la loi », dirigée vers un ou plusieurs des buts légitimes énumérés au paragraphe 2 de l’article 10 et « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre.

En l’espèce, la Cour observe que le tribunal départemental de Suceava s’est fondé, afin d’aboutir à la condamnation du requérant, sur les articles 998-999 de l’ancien code civil régissant la responsabilité civile délictuelle à l’époque des faits. L’ingérence était dès lors « prévue par la loi ». La Cour note ensuite que l’ingérence litigieuse poursuivait un but légitime au regard de l’article 10 § 2 de la Convention, à savoir la protection de la réputation d’autrui, en l’occurrence celle de M.T., professeur au collège national Petru Rareș de Suceava et conseiller départemental.

Il reste à la Cour à rechercher si cette ingérence était « nécessaire » dans une société démocratique afin d’atteindre le but légitime poursuivi.

La Cour rappelle que l’adjectif « nécessaire » au sens de l’article 10 § 2 de la Convention implique l’existence d’un « besoin social impérieux » correspondant à l’ingérence litigieuse. À cet égard, selon la jurisprudence désormais bien établie de la Cour, il y a lieu de distinguer avec soin entre faits et jugements de valeur. Si la matérialité des premiers peut se prouver, les seconds ne se prêtent pas à une démonstration de leur exactitude.

Certes, lorsqu’il s’agit d’allégations sur la conduite d’un tiers, il peut parfois s’avérer difficile de distinguer entre imputations de fait et jugements de valeur. Il n’en reste pas moins que le fait de mettre directement en cause des personnes déterminées implique l’obligation de fournir une base factuelle suffisante et que même un jugement de valeur peut se révéler excessif s’il est totalement dépourvu de base factuelle ( Cumpǎnǎ et Mazǎre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, §§ 98-101, 17 décembre 2004).

Ensuite, la Cour rappelle qu’en raison des « devoirs et responsabilités » inhérents à l’exercice de la liberté d’expression, la protection offerte par l’article 10 de la Convention aux journalistes est subordonnée à la condition que les intéressés agissent de bonne foi de manière à fournir des informations exactes et dignes de crédit dans le respect de la déontologie journalistique ( Radio France et autres c. France , n o 53984/00, § 37, Recueil 2004-II), même s’il leur est néanmoins permis de recourir à une certaine dose d’exagération, voire de provocation ( Mamère c. France , n o 12697/03, § 25, CEDH 2006-XIII).

Enfin, il convient de rappeler que les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un « besoin social impérieux », mais cette marge va de pair avec un contrôle européen ( Perna c. Italie [GC], n o 48898/99, § 39, Recueil des arrêts et décisions 2003-V). Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, il incombe à la Cour de déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour justifier l’ingérence apparaissent « pertinents et suffisants » et si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis ». La Cour doit par ailleurs vérifier si les autorités internes ont ménagé un juste équilibre entre, d’une part, la protection de la liberté d’expression, consacrée par l’article 10, et, d’autre part, celle du droit à la réputation des personnes mises en cause, qui, en tant qu’élément de la vie privée, se trouve protégé par l’article 8 de la Convention ( Chauvy et autres c. France , n o 64915/01, § 70, CEDH 2004-VI).

Dans la présente affaire, la Cour peut accepter que l’article incriminé portait sur un thème d’intérêt général, à savoir la qualité de l’enseignement secondaire, notamment la conduite de M.T. en tant que professeur au Collège national Petru Rareș de Suceava.

La Cour constate que les tribunaux nationaux ont relaxé le requérant au pénal du chef d’injures et de diffamation, mais ont constaté que les conditions de sa responsabilité civile délictuelle étaient remplies. Pour entrer en voie de condamnation, ils ont examiné les circonstances particulières de l’affaire, notamment la qualité du requérant de père d’une élève et le fait qu’il a agi conduit par la volonté de signaler les dysfonctionnements de l’enseignement. Se référant en particulier à l’article paru le 22 octobre 2002, les tribunaux ont jugé qu’il n’avait pas prouvé toutes ses affirmations causant ainsi un préjudice moral à M.T. Les tribunaux ont souligné notamment que par une attestation du 5 juin 2003, la direction du collège avait infirmé le fait qu’une demande de remplacement de M.T. ait été enregistrée avant la publication de l’article du 22 octobre 2002 et avait précisé qu’il avait eu cinq absences justifiées pendant l’année scolaire 2002/2003. En outre, la pétition signée par les parents et les élèves et visant l’activité didactique de M.T. était postérieure à la date de la publication de l’article litigieux, respectivement le 23 octobre 2002. Ainsi, les juridictions internes ont considéré qu’en l’absence de base factuelle, les affirmations du requérant concernant le fait que M.T. s’était absenté des cours, avaient porté atteinte à la réputation de ce dernier, ce qui justifiait la condamnation civile du requérant. 38. À l’instar des juridictions internes, la Cour estime que les affirmations contenues dans l’article du 22 octobre 2002 s’analysent en des imputations de faits. À cet égard, la Cour note que par des motifs suffisants les tribunaux internes ont considéré que le requérant n’avait pas prouvé la base factuelle de certaines de ses imputations. La Cour ne décèle pas d’éléments pour s’écarter des conclusions auxquelles sont parvenus les tribunaux nationaux.

Dans ces conditions, la Cour juge « pertinents et suffisants » les motifs retenus par les juridictions internes pour conclure que le requérant avait porté atteinte à la réputation de M.T.

S’agissant de la proportionnalité de l’atteinte au droit à la liberté d’expression, le Cour rappelle que la nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération ( Cumpănă et Mazăre précité, § 111). En l’espèce, la Cour observe que le requérant a été condamné à payer à M.T. 10 millions ROL, soit environ 240 euros à l’époque des faits, à titre de dommages moraux, somme qui a été effectivement versée par le requérant. La Cour considère, au vu des circonstances de la cause, que le montant de la condamnation civile du requérant n’était pas disproportionné au but légitime poursuivi (voir notamment, Mihaiu c. Roumanie , n o 42512/02, § 71, 4 novembre 2008).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

Pour autant que le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par les tribunaux internes, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président