S.M. împotriva Italiei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de partide, pot fi rezumate după cum urmează.

În data de 15 mai 2005, Procurorul Republicii din B. a cerut aplicarea împotriva reclamantului a măsurii supravegherii speciale a poliției asortite de obligația de a rămâne în comuna de reședință. Această cerere se baza pe activitatea criminală a reclamantului, condamnat de două ori pentru furt, arestat pentru jaf pe 16 noiembrie 2004 și căutat ulterior pentru alt jaf. Din informațiile recunoscute de poliție și carabinieri (raport al carabinierilor din 14 decembrie 2004) rezulta că interesatul avea un stil de viață ridicat în timp ce nu avea muncă care să-i permită să-și subvenii nevoile și frecventa mediul criminal. Interesatul primise deja o avertizare de la poliție pe 17 septembrie 2004, dar situația nu se schimbase și era social periculos în sensul articolului 1 al legii nr. 1423/56.

Într-un raport din 2 februarie 2006, poliția a comunicat tribunalului din B. că reclamantul fuseși denunțat pe 25 martie 2005 pentru jaf și agresiune. Decizia de plasare în arest preventiv din 19 iulie 2005 nu fusese executată din cauza stării precare de sănătate a interesatului.

Prima ședință în fața tribunalului din B. a avut loc pe 8 februarie 2006. Procurorul Republicii a cerut aplicarea măsurii pentru o perioadă de doi ani. Avocatul reclamantului s-a opus și a depus dosarul medical al reclamantului. Din acest dosar rezulta că interesatul suferise un accident de mașină pe 18 aprilie 2005, în urma căruia fusese spitalizat până pe 18 mai 2005. În timpul spitalizării, reclamantul suferise o craniotomie pentru a evacua un hematom epidural și fusese în coma. După expunerea concluziilor, avocatul reclamantului a plecat din sala de judecată. Ulterior, tribunalul anunță amânarea ședinței la 22 martie 2006, pentru a strânge informații mai recente privind starea de sănătate a reclamantului.

Din raportul carabinierilor din 20 martie 2006 rezulta că cu ocazia accidentului din 18 aprilie 2005 reclamantul suferise leziuni foarte grave și medicii rezervaseră prognoza din cauza unui traumatism cranian. După câteva săptămâni de spitalizare, reclamantul se întorsese acasă. Se ducea o dată pe săptămână la spital și lua medicamente pentru a evita crizele de epilepsie care apărușeră după accident. De la plecarea din spital nu comisese noi infracțiuni; fusese rar văzut în compania persoanelor aparținând mediului criminal.

Avocatul reclamantului neprezentatnu-se la ședința din 22 martie 2006, tribunalul desemna un avocat de ofițiu și cerea carabinierilor informații suplimentare privind starea de sănătate a reclamantului. Fixa următoarea ședință la 3 mai 2006.

Conform unui raport al carabinierilor din 24 aprilie 2006, reclamantul ducea o viață normală și nimic nu indica că era slăbit din punct de vedere fizic sau mental.

Printr-o decizie din 3 mai 2006, bazând-se pe informațiile transmise de carabinieri și estimând că reclamantul era social periculos, tribunalul din B. hotărî să plaseze reclamantul, pentru o perioadă de doi ani, sub supraveghere specială a poliției asortite de obligația de a rămâne în orașul lui de reședință. Reclamantul era reprezentat de avocatul de ofițiu. Conform articolului 5 al legii nr. 1423/56, această măsură atrăgea pentru reclamant, în particular, următoarele obligații: - a nu transfera reședința sau domiciliul său într-o altă comună; - a nu se depărta de comuna de reședință fără autorizare prealabilă a autorității judiciare; - a rămâne acasă între 22:00 și 06:00 cu excepția cazului unei situații de reală necesitate comunicată autorităților de poliție; - a se prezenta în fiecare duminică în fața autorității de poliție responsabile de supraveghere.

Decizia în cauză a fost notificată reclamantului pe 7 februarie 2008. La această dată măsura a început să-și desfășoare efectele.

Pe 18 februarie 2008, reclamantul a făcut apel. A susținut, în primul rând, că drepturile apărării nu fuseră respectate din motiv că convocarea la ședința din 22 martie 2006 nu fusese notificată apărătorului său, ceea ce explica absența acestuia. În al doilea rând, reclamantul nu participase la procedură din cauza stării sale de sănătate. În al treilea rând, starea de sănătate a reclamantului empirase de atunci și personalitatea lui fusese modificată, deci pericol social încetase. Pentru a sprijini aceste pretensiuni, reclamantul depuse două rapoarte de expertiză întocmite la cererea sa în octombrie și decembrie 2007. Aceste rapoarte indicau că reclamantul suferea de sindrom post-traumatic (alterări ale memoriei pe termen scurt și atenției și dispoziției) și epilepsie consecutivă accidentului de mașină.

Pe 25 februarie 2008, reclamantul ceruse revocare a măsurii din cauza agravării stării sale de sănătate.

Printr-o decizie din 2 octombrie 2008, depusă la grefierie și notificată pe 6 octombrie 2008, curtea de apel din B. a admis primul motiv al reclamantului, și anume cel bazat pe viciurie de procedură. Ea reaminti că prezența apărătorului numit de interesați era obligatorie; faptul că convocarea la ședință nu-i fusese notificată antrenea nulitatea procedurii, conform articolelor 179 și 178 c) din codul de procedură penală. În consecință, curtea trimisese dosarul tribunalului din B. pentru o nouă decizie și pronunță încetarea măsurii.

La o dată nespecificată, procedura reluase în fața tribunalului din B. Apărătorul reclamantului pledase că mai mulți ani trecuseră de la evaluarea pericolului social și că nu mai era de actualitate. Într-adevăr, în urma accidentului, personalitatea reclamantului se schimbase: avea pierderi de memorie și crize de epilepsie și nu mai era periculos. Din cauza acestor condiții, reclamantul tocmai fusese declarat invalid 100%. Din dosar rezulta că declarația de invaliditate fusese făcută în decembrie 2008.

Procurorul Republicii declarase că vrea să renunțe la aplicarea măsurii împotriva reclamantului. Pe 23 septembrie 2009, în urma declarației procurorului Republicii, tribunalul din B. declara inadmisibilă propunerea de aplicare a măsurii de supraveghere a poliției. B. Dreptul și practica internă relevanți

Legea nr. 1423 din 27 decembrie 1956 prevede diverse măsuri de prevenție împotriva „persoanelor periculoase pentru securitate și moralitatea publică". Se găsește în esență rezumată în hotărârea Guzzardi c. Italia din 6 noiembrie 1980 (§§ 46-49, seria A nr. 39). Conform articolului 1 al acesteia, se aplică, printre alții, la cei care, prin conduita lor și stilul de viață, trebuie considerați ca trăind din venituri obișnuite, chiar parțial, din câștiguri de origine delictuoasă sau din prețul complicității lor, sau pe care semne externe îi determină să fie considerați ca înclini la delinquență. art. 3 permite plasarea unui asemenea individ sub supraveghere specială a poliției, asortat dacă este necesar fie cu interzicerea de a rămâne într-o anumită comună sau provincie fie cu obligația de a rezida într-o comună determinată. Aplicarea măsurii de supraveghere a poliției este precedată de o avertizare oficială prin care poliția invită interesatul să adopte o conduită conformă cu legea. Dacă, în ciuda avertizării, interesatul nu și-a modificat conduita și este periculos pentru securitate publică, poliția poate propune autorității judiciare aplicarea măsurii în cauză. Aceste măsuri de prevenție sunt de competență exclusivă a tribunalului din sediul county. Tribunalul hotărăsc în treizeci de zile, în camera de consiliu și printr-o decizie motivată, după ce a ascultat ministerul public și interesatul care poate prezenta memorii și cere asistența unui avocat (art. 4, al doilea alineat). Parchetul și interesatul pot face apel în zece zile, fără efect suspensiv; ședând în camera de consiliu, curtea de apel tranșează în treizeci de zile printr-o decizie motivată (art. 4, al cincilea și al șaselea alineat). Aceasta este, la rândul ei, susceptibilă, în aceleași condiții, unui recurs în casație pe care Curtea de Casație se pronunță în camera de consiliu în treizeci de zile (art. 4, al șaptelea alineat). Când adopță una din măsurile enumerate la art. 3, tribunalul specifică durata acesteia - nici mai puțin de un an nici mai mult de cinci (art. 4, al patrulea alineat) - și stabilește regulile pe care trebuie să le observe persoana în cauză (art. 5, primul alineat). Nerespectarea regulilor în cauză este sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate (art. 9). PLÂNGERILE

Invocând articolele 5, 5 § 5 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge: a) că, ținând seama de rezultatul favorabil al procedurii intentate la nivel național, măsura supravegherii speciale a poliției era nejustificată; b) de imposibilitatea de a obține reparație la nivel național, în ciuda deciziei curții de apel care declara încetate efectele măsurii; c) că, în orice caz, măsura litigioasă a avut o durată excesivă (din 7 februarie 2008 la 6 octombrie 2008), ținând seama că curtea de apel din B. hotărî dincolo de termenul de treizeci de zile prevăzut de dreptul național.

Guvernul susține că reclamantul nu mai este victimă a unei încălcări a Convenției ținând seama de rezultatul favorabil al procedurii naționale. Referindu-se la jurisprudența Curții (printre altele, Raimondo c. Italia, 22 februarie 1994, seria A nr. 281), Guvernul observă apoi că art. 5 nu este aplicabil în cauza de față și că petiția cade sub art. 2 al Protocolului nr. 4. În consecință, art. 5 § 5 din Convenție nu este nici el relevant. Ingerința în dreptul de liberă circulație era prevăzută de lege, răspundea unui scop legitim și era proporțională. La această privire, Guvernul reamintește că măsura fusese ordonată din cauza pericolului social al reclamantului, așa cum rezulta din rapoartele poliției și carabinierilor, care persistase în conduita sa în ciuda avertizării poliției. Cât privește starea de sănătate a interesatului la epoca ordonării măsurii, informațiile strânse de tribunalul din B. arătau că reclamantul locuia acasă, se ducea o dată pe săptămână la spital, urma o terapie cu medicamente și nu era slăbit din punct de vedere fizic sau mental. Este incorect să se spună că în primăvara lui 2006 reclamantul era invalid 100%, deoarece această invaliditate fusese declarată doar la sfârșitul anului 2008, pe baza expertizcelor efectuate la sfârșitul anului 2007. Guvernul observă apoi că decizia curții de apel din 2 octombrie 2008 constatase doar un vicu de procedură și nu remontcise deloc temeinicia măsurii hotărîte de tribunal. În privința depășirii termenului de treizeci de zile din partea curții de apel din B., Guvernul observa că acest termen nu este imperativ și că depășirea acestuia nu antrenează nicio consecință juridică. Nu face nici măsura disproportionată. În orice caz, durata procedurii în fața curții de apel nu a fost excesivă.

Reclamantul susține că supraveghere a poliției face parte din art. 5 din Convenție și precizează că nerespectarea regulilor de conduită referitoare la aceasta este sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate. Conform lui, art. 2 al Protocolului nr. 4 se aplică, de asemenea, ținând seama că măsura în cauză este o ingerință în dreptul lui de a circula liber. În ciuda rezultatului favorabil al procedurii, reclamantul se consideră în continuare victimă a unei încălcări a Convenției, deoarece a fost supus supravegherii poliției timp de opt luni. Această perioadă este lungă și depinde de faptul că termenul de treizeci de zile pentru hotărâre nu a fost respectat de curtea de apel din B. Este o problemă independentă de durata procedurii. De altfel, recursul intenționat în fața tribunalului din B. nu avea efect suspensiv. Reclamantul susține apoi că decizia curții de apel din B. de a anula procedura din motiv de neconvocării avocatului și de încredință face măsura ilegală. În orice caz, această măsură nu ar fi trebuit să fie ordonată de tribunalul din B. din cauza condițiilor sale de sănătate. Pe de o parte, tribunalul din B. ar fi greșit trimitând carabinierilor sarcina de a strânge informații privind starea sa de sănătate. Pe de altă parte, dacă avocatul și de încredință ar fi fost regulat convocat la ședința din 22 martie 2006, ar fi putut depune rapoartele de expertiză și să susțină că reclamantul fusese declarat invalid. B. Aprecierea Curții

Curtea trebuie să examineze imediat chestiunea dacă această dispoziție este aplicabilă în cauza de față. Ea reamintește mai întâi că prin proclamarea „dreptului la libertate", §1 al articolului 5 vizează libertatea fizică a persoanei. Din aceasta, nu se referă la simplele restricții la libertatea de circulație; acestea se supun articolului 2 al Protocolului nr. 4. Pentru a determina dacă un individ se găsește „lipsit de libertate" în sensul articolului 5, trebuie să pornim de la situația concretă și să ținem cont de un ansamblu de criterii precum genul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii considerate. Între privare și restricție de libertate există doar o diferență de grad sau intensitate, nu de natură sau esență (Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 1980, §§ 92-93).

Potrivit Curții, obligațiile impuse reclamantului nu au antrenat o privare de libertate în sensul articolului 5 § 1 din Convenție, ci simple restricții la libertatea de circulație (a se vedea, Raimondo c. Italia, seria A nr. 281-A, § 39, 22 februarie 1994 și, mutatis mutandis, Villa c. Italia, nr. 19675/06, §§ 41-43, 20 aprilie 2010). Din aceasta rezultă că grievurile desprinse din art. 5 din Convenție sunt incompatibile ratione materiae cu Convenția și trebuie respinse conform articolului 35 §§ 3 și 4. 23. art. 5 fiind deci neaplicabil, se cuvine să examineze acest grief sub unghiul articolului 2 al Protocolului nr. 4. Această dispoziție prevede: „1. Oricine se găsește regulat pe teritoriul unui stat are dreptul să circule liber și să-și aleagă liber reședința. (...) 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. (...)"

Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul nu mai este „victimă" în sensul articolului 34 din Convenție. Într-adevăr, o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este de principiu suficientă pentru a-i lua calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în esență, apoi reparat încălcarea Convenției (Dalban c. România [MC], nr. 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI; Jensen c. Danemarca (decizie), nr. 48470/99, CEDH 2001-X). Este adevărat că tribunalul din B. hotărîse, pe 23 septembrie 2009, să nu aplice măsura supravegherii poliției. Cu toate acestea, reclamantul fusese deja supus timp de opt luni supravegherii poliției asortite de obligația de a rezida în comuna de reședință. Prin decizia din 2 octombrie 2008, curtea de apel din B. recunoscuse existența unui vicu de formă afectând procedura de prim grad și declara încetate efectele măsurii litigioase, dar nu se pronunțase asupra măsurii în sine. În aceste circumstanțe, Curtea estimează că autoritățile naționale nu au recunoscut și reparat încălcarea susținută de reclamant. Acesta poate deci pretinde a fi victimă a unei încălcări a articolului 2 al Protocolului nr. 4.

Conform jurisprudenței Curții, orice măsură restricționând dreptul la libertatea de circulație trebuie prevăzută de lege, să urmărească unu din scopurile legitime vizate la al treilea paragraf al articolului 2 al Protocolului nr. 4 și să asigure un echilibru corect între interesul general și drepturile individului (Baumann c. Franța, nr. 33592/96, § 61, CEDH 2001-V, și Riener c. Bulgaria, nr. 46343/99, § 109, 23 mai 2006).

În cauza de față, măsura litigioasă avea o bază legală în dreptul italian. Tribunalul din B. estimase că se impunea pentru a confrunta pericolul social al reclamantului. Acesta din urmă fusese stabilit pe baza infracțiunilor pentru care fusese condamnat cât și pe mai mulți alți factori, cum ar fi faptele comise după condamnare, absența unei munci care să-i permită să trage resurse economice pentru a-și subvenii nevoile și frecvenări. În ansamblu, acești factori determinaseră autoritățile să creadă că interesatul era înclinat la delinquență. Măsurile restrictive ale libertății sale de circulație erau deci necesare „la menținerea ordinii publice", precum și „la prevenirea infracțiunilor penale". Aceste considerații nu pot fi contestate de decizia curții de apel din B. care recunoscuse existența unui vicu de formă afectând procedura de prim grad. Este vorba de o decizie care nu pune în cauză ex tunc baza legală a măsurii litigioase. Curtea se referă pe acest punct la jurisprudența pe care a elaborat-o cu privire la art. 5 din Convenție, ale cărei garanții sunt mai stricte, în cazurile în care o măsură privativă de libertate este ulterior anulată (Benham c. Regatul Unit, 10 iunie 1996, §§ 43 și 46, Recueil des arrêts et décisions 1996-III; Hokic și Hrustic c. Italia, nr. 3449/05, §§ 23-25; Khoudoyorov c. Rusia, nr. 6847/02, §§ 128-129, CEDH 2005-X (extrase)), jurisprudență care se aplică a fortiori în cauza de față. Pentru Curte, decizia tribunalului din B. ordonând aplicarea măsurii constituia o bază legală pentru restricția drepturilor reclamantului până la decizia curții de apel din B. Simplul fapt că decizia tribunalului a fost ulterior anulată nu afectează, ca atare, legalitatea ingerării pentru perioada anterioară. Într-adevăr, decizia tribunalului era prima facie validă și eficace până în momentul în care a fost anulată de instanța superioară. De altfel, reclamantul nu susținuse întârzieri în executarea deciziei pronunțând încetarea măsurii (a contrario, Raimondo precitat, §§ 39-40).

Privitor la proporționalitatea măsurii incriminate, aceasta din urmă se justifică doar atât cât tinde efectiv la realizarea obiectivului pe care se presupune că-l urmărește (Villa c. Italia, nr. 19675/06, § 47, 20 aprilie 2010 și, mutatis mutandis, Napijalo c. Croația, nr. 66485/01, §§ 78-82, 13 noiembrie 2003, și Gochev c. Bulgaria, nr. 34383/03, § 49, 26 noiembrie 2009). De altfel, chiar dacă era justificată la început, o măsură restricționând libertatea de circulație a unei persoane poate deveni disproporționată și viola drepturile acestei persoane dacă se prelungește automat mult vreme (Luordo c. Italia, nr. 32190/96, § 96, CEDH 2003-IX, Riener precitat, § 121, și Földes și Földesné Hajlik c. Ungaria, nr. 41463/02, § 35, 31 octombrie 2006). În cauza de față, durata măsurii incriminate fusese fixată la doi ani de tribunalul din B. Măsura fusese aplicată reclamantului de la 7 februarie 2008; încetase să-și desfășoare efectele după decizia curții de apel din B. din 2 octombrie 2008, notificată pe 6 octombrie 2008. În principiu, instanța națională ar fi trebuit să se țină la termenul de treizeci de zile prevăzut de dispozițiile dreptului intern pentru a hotărî, termen care începe să curgă pe 18 februarie 2008, data apelului. Potrivit Curții, exact cum afirmase deja cu privire la nerespectarea dreptului la un recurs efectiv (Messina c. Italia (nr. 2), nr. 25498/94, §§ 94-96, CEDH 2000-X), simplul depășire a unui termen legal nu constituie automat ruperea echilibrului corect. Ea observă la acest propozit că în cauza de față, măsura fusese aplicată timp de opt luni și că aceasta se încheise mult înainte de termenul inițial fixat. Potrivit Curții această situație nu rupse echilibrul corect. Cât privește argumentul reclamantului potrivit căruia măsura nu ar fi trebuit nici măcar să fie ordonată în 2006 deoarece reclamantul era deja invalid, Curtea observă că starea de sănătate a interesatului empirase mult după decizia tribunalului din B. din 3 mai 2006. Într-adevăr, rapoartele de expertizie întocmite la cererea reclamantului și atestand gravitatea stării sale de sănătate nu fuseră întocmite decât în octombrie și decembrie 2007. De altfel, invaliditatea 100% a reclamantului fusese recunoscută doar în decembrie 2008. În consecință, chiar dacă avocatul de încredință al reclamantului ar fi participat la ședința din 22 martie 2006, nu ar fi putut susține invaliditatea 100% a clientului și a depune rapoartele de expertiză litigioase. Ținând seama de acești factori, Curtea estimează că măsura litigioasă nu era disproporționată.

Din aceasta rezultă că această parte a cererei este manifestamente mal fondată și trebuie respinsă conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul susține, de asemenea, încălcarea articolului 13 din Convenție, din motiv că nu are recurs pentru a cere reparație în fața instanțelor judiciare naționale. art. 13 din Convenție prevede: „Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Curtea reamintește că art. 13 nu poate fi interpretat ca exigând un recurs intern pentru orice pretenție, oricât de nejustificată ar fi, pe care un individ o poate prezenta pe terenul Convenției: trebuie să fie vorba de un grief defensibil în privința acesteia (Boyle și Rice c. Regatul Unit, seria A nr. 131, § 52, 24 aprilie 1988). În cauza prezentă, Curtea concluzionase că plângerile reclamantului bazate pe art. 2 al Protocolului nr. 4 sunt manifestamente mal fondaate. Un grief nu scapă totuși de imperiul articolului 13 din simplul fapt că Curtea l-a declarat manifestamente mal fondat sub unghiul clauzei normative invocate (Al-Shari și alții c. Italia (decizie), nr. 57/03, 5 iulie 2005; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Boyle și Rice, precitat, § 54). Curtea nu crede că trebuie să dea o definiție abstractă a noțiunii de defensibilitate. Trebuie căutat, în schimb, la lumina faptelor și a naturii problemei sau problemelor juridice în joc, dacă fiecare susținere de încălcare la originea unui grief prezentat pe terenul articolului 13 putea apăra (Boyle și Rice, precitat, § 55). Acum, considerațiile privind elementele de fapt care aduceau Curte să respingă grievurile reclamantului pe terenul clauzei normative invocate o determină să concluzioneze, sub unghiul articolului 13, că grievurile nu erau defensibile (a se vedea, de exemplu și printre mulți alții, Walter c. Italia (decizie), nr. 18059/06, 11 iulie 2006, și Al-Shari și alții, decizie precitată). art. 13 nu se aplică deci în cauza de față.

Din aceasta rezultă că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară petiția inadmisibilă. Stanley Naismith Danutė Jočienė Grefier Președintă

Le requérant, S.M., est un ressortissant italien né en 1982 et résidant à B. Il est représenté devant la Cour par M e D.M. Conticchio, avocat à Casamassima. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Spatafora. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 15 mai 2005, le Procureur de la République de B. sollicita l’application à l’encontre du requérant de la mesure de la surveillance spéciale de police assortie de l’obligation de séjourner dans la commune de résidence. Cette demande s’appuyait sur l’activité criminelle du requérant, condamné à deux reprises pour vol, arrêté pour braquage le 16 novembre 2004 et recherché par la suite pour un autre braquage. Il ressortait des renseignements recueillis par la police et les carabiniers (rapport des carabiniers daté du 14 décembre 2004) que l’intéressé avait un train de vie élevé alors qu’il n’avait pas de travail lui permettant de subvenir à ses besoins et qu’il fréquentait le milieu criminel. L’intéressé avait déjà reçu un avertissement par la police le 17 septembre 2004 mais la situation n’avait pas changé et il était socialement dangereux au sens de l’article 1 de la loi n o 1423/56.

Dans un rapport du 2 février 2006, la police communiqua au tribunal de B. que le requérant avait été dénoncé le 25 mars 2005 pour braquage et agression. La décision de placement en détention provisoire du 19 juillet 2005 n’avait pas été exécutée en raison de l’état de santé précaire de l’intéressé.

La première audience devant le tribunal de B. eut lieu le 8 février 2006. Le procureur de la République demanda l’application de la mesure pour une période de deux ans. L’avocat du requérant s’y opposa et déposa le dossier médical du requérant. Il ressortait de ce dossier que l’intéressé avait eu un accident de voiture le 18 avril 2005, à la suite duquel il avait été hospitalisé jusqu’au 18 mai 2005. Pendant son hospitalisation, le requérant avait subi une craniotomie afin d’évacuer un hématome épidural et il avait été dans le coma. Une fois exposé ses conclusions, l’avocat du requérant quitta la salle d’audience. Par la suite, le tribunal annonça le report de l’audience au 22 mars 2006, en vue de recueillir des informations plus récentes sur l’état de santé du requérant.

Il ressort du rapport des carabiniers du 20 mars 2006 qu’à l’occasion de l’accident du 18 avril 2005 le requérant avait été victime de lésions très graves et que les médecins avaient réservé leur pronostic en raison d’un traumatisme crânien. Après quelques semaines d’hospitalisation, le requérant était retourné chez lui. Il se rendait une fois par semaine à l’hôpital et prenait des médicaments pour éviter des crises d’épilepsie qui étaient survenues après l’accident. Depuis sa sortie d’hôpital il n’avait pas commis de nouvelles infractions ; il avait été rarement vu en compagnie de personnes appartenant au milieu criminel.

L’avocat du requérant ne s’étant pas présenté à l’audience du 22 mars 2006, le tribunal désigna un avocat d’office et demanda aux carabiniers des renseignements supplémentaires sur l’état de santé du requérant. Il fixa l’audience suivante au 3 mai 2006 .

Selon un rapport des carabiniers du 24 avril 2006, le requérant menait une vie normale ( vita regolare ) et rien n’indiquait qu’il était diminué physiquement ou psychiquement ( non risulta limitato dal punto di vista fisico e mentale ).

Par une décision du 3 mai 2006, s’appuyant sur les renseignements transmis par les carabiniers, et estimant que le requérant était socialement dangereux, le tribunal de B. décida de placer le requérant, pour une période de deux ans, sous la surveillance spéciale de police assortie de l’obligation de séjourner dans sa ville de résidence. Le requérant était représenté par l’avocat commis d’office. Aux termes de l’article 5 de la loi n o 1423/56, cette mesure entraînait, pour le requérant, en particulier, les obligations suivantes : - ne pas transférer sa résidence ou son domicile dans une autre commune ; - ne pas s’éloigner de la commune de résidence sans autorisation préalable de l’autorité judiciaire ; - rester à la maison entre 22h00 et 6h00 sauf en cas de situation de réelle nécessité communiquée aux autorités de police ; - se présenter tous les dimanches à l’autorité de police chargée de la surveillance.

La décision en question fut notifiée au requérant le 7 février 2008. C’est à cette date que la mesure commença à déployer ses effets.

Le 18 février 2008, le requérant interjeta appel. Il arguait, en premier lieu, que les droits de la défense n’avaient pas été respectés au motif que la convocation à l’audience du 22 mars 2006 n’avait pas été notifiée à son défenseur, ce qui expliquait l’absence de celui-ci. En deuxième lieu, le requérant n’avait pas assisté à la procédure en raison de son état de santé. En troisième lieu, l’état de santé du requérant s’était depuis aggravé et sa personnalité avait été modifiée, de sorte que la dangerosité sociale avait cessé. A l’appui de ces allégations, le requérant déposa deux rapports d’expertise établis à sa demande en octobre et en décembre 2007. Ces rapports indiquaient que le requérant souffrait de syndrome post ‑ traumatique (altérations de la mémoire à court terme et de l’attention et de l’humeur) et d’épilepsie conséquente à l’accident de voiture.

Le 25 février 2008, le requérant demanda la révocation de la mesure en raison de l’aggravation de son état de santé.

Par une décision du 2 octobre 2008, déposée au greffe et notifiée le 6 octobre 2008, la cour d’appel de B. accueillit le premier moyen du requérant, à savoir celui fondé sur un vice de procédure. Elle rappela que la présence du défenseur nommé par l’intéressé était obligatoire ; le fait que la convocation à l’audience ne lui ait pas été notifiée entraînait la nullité de la procédure, conformément aux articles 179 et 178 c) du code de procédure pénale. Par conséquent, la cour renvoya le dossier au tribunal de B. pour une nouvelle décision et elle prononça la cessation de la mesure ( dichiara cessata l’efficacia della misura ). 14. À une date non précisée, la procédure reprit devant le tribunal de B. Le défenseur du requérant plaida que plusieurs années s’étaient écoulées depuis l’évaluation de la dangerosité sociale et que celle-ci n’était plus d’actualité. En effet, à la suite de l’accident, la personnalité du requérant avait changé : il avait des pertes de mémoire et des crises d’épilepsie et il n’était plus dangereux. En raison de ces conditions, le requérant venait d’être déclaré invalide à 100 %. Il ressort du dossier que la déclaration d’invalidité fut faite en décembre 2008.

Le procureur de la république déclara vouloir renoncer à l’application de la mesure à l’encontre du requérant. Le 23 septembre 2009, suite à la déclaration du procureur de la république, le tribunal de B. déclara irrecevable la proposition d’appliquer la mesure de la surveillance de police. B. Le droit et la pratique internes pertinents

La loi n o 1423 du 27 décembre 1956 prévoit diverses mesures de prévention envers les « personnes dangereuses pour la sécurité et pour la moralité publique ». Elle se trouve pour l’essentiel résumée dans l’arrêt Guzzardi c. Italie du 6 novembre 1980 (§§ 46-49, série A n o 39). Aux termes de son article 1, elle s’applique, entre autres, à ceux qui, par leur conduite et leur train de vie, doivent passer pour tirer leurs ressources habituelles, même en partie, de gains d’origine délictueuse ou du prix de leur complicité ( con il favoreggiamento ), ou que des signes extérieurs portent à considérer comme enclins à la délinquance. L’article 3 permet de placer un tel individu sous la surveillance spéciale de la police, assortie au besoin soit de l’interdiction de séjourner dans telle commune ou province soit de l’obligation de résider dans une commune déterminée ( obbligo del soggiorno in un determinato comune ). L’application de la mesure de la surveillance de police est précédée par un avertissement officiel par lequel la police invite l’intéressé à tenir une conduite conforme à la loi. Si malgré l’avertissement l’intéressé n’a pas modifié sa conduite et il est dangereux pour la sûreté publique, la police peut proposer à l’autorité judiciaire d’appliquer la mesure en question. Ces mesures de prévention relèvent de la compétence exclusive du tribunal du chef-lieu de la province. Le tribunal statue dans les trente jours, en chambre du conseil et par une décision motivée, après avoir entendu le ministère public et l’intéressé qui peut présenter des mémoires et se faire assister par un conseil (article 4, deuxième alinéa). Le parquet et l’intéressé peuvent interjeter appel dans les dix jours, sans effet suspensif ; siégeant en chambre du conseil, la cour d’appel tranche dans les trente jours par une décision motivée (article 4, cinquième et sixième alinéas). Celle-ci est à son tour susceptible, dans les mêmes conditions, d’un pourvoi sur lequel la Cour de cassation se prononce en chambre du conseil dans les trente jours (article 4, septième alinéa). Lorsqu’il adopte l’une des mesures énumérées à l’article 3, le tribunal en précise la durée - ni moins d’un an ni plus de cinq (article 4, quatrième alinéa) - et fixe les règles à observer par la personne en question (article 5, premier alinéa). Le non-respect des règles en question est sanctionné par une peine privative de liberté (article 9). GRIEFS

Invoquant les articles 5, 5 § 5 et 13 de la Convention, le requérant se plaint : a) qu’au vu du résultat favorable de la procédure intentée au niveau national, la mesure de la surveillance spéciale de police était injustifiée ; b) de l’impossibilité d’obtenir réparation au niveau national malgré la décision de la cour d’appel ayant déclaré cessés les effets de la mesure ; c) qu’en tout état de cause, la mesure litigieuse a eu une durée excessive (du 7 février 2008 au 6 octobre 2008), vu que la cour d’appel de B. a statué au-delà du délai de trente jours prévu par le droit national. EN DROIT

Le requérant se plaint que la mesure appliquée à son encontre est contraire à l’article 5 de la Convention et qu’il n’a pas de possibilité d’obtenir une réparation au sens de l’article 5 § 5 de la Convention. L’article 5 de la Convention, dans ses parties pertinentes, dispose : « « Toute personne a droit à la liberté et la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation ». A. Arguments des parties

Le Gouvernement soutient que le requérant n’est plus victime d’une violation de la Convention au vu de l’issue favorable de la procédure nationale. Se référant à la jurisprudence de la Cour (entre autres, Raimondo c. Italie , 22 février 1994, série A n o 281), le Gouvernement observe ensuite que l’article 5 n’est pas applicable en l’espèce et que la requête relève de l’article 2 du Protocole n o 4. Par conséquent, l’article 5 § 5 de la Convention n’est pas non plus pertinent. L’ingérence dans le droit à la libre circulation était prévue par la loi, répondait à un but légitime et était proportionnée. À cet égard, le Gouvernement rappelle que la mesure a été ordonnée en raison de la dangerosité sociale du requérant, telle qu’elle ressortait des rapports de police et des carabiniers, qui persistait dans sa conduite malgré l’avertissement de police. Quant à l’état de santé de l’intéressé à l’époque où la mesure a été ordonnée, les renseignements recueillis par le tribunal de B. montraient que le requérant vivait chez lui, qu’il se rendait une fois par semaine à l’hôpital, qu’il suivait une thérapie médicamenteuse et qu’il n’était pas diminué physiquement ou psychiquement. Il est incorrect de dire qu’au printemps 2006 le requérant était invalide à 100 %, car cette invalidité ne fut déclarée qu’à la fin de 2008, sur la base d’expertises effectuées fin 2007. Le Gouvernement observe ensuite que la décision de la cour d’appel du 2 octobre 2008 a uniquement constaté un vice de procédure et n’a pas du tout remis en cause le bien-fondé de la mesure décidée par le tribunal. S’agissant du dépassement du délai de trente jours de la part de la cour d’appel de B., le Gouvernement observe que ce délai n’est pas impératif et que le dépassement de celui-ci n’entraîne aucune conséquence juridique. Il ne rend pas non plus disproportionnée la mesure. En tout cas, la durée de la procédure devant la cour d’appel n’a pas été excessive.

Le requérant soutient que la surveillance de police relève de l’article 5 de la Convention et précise que l’inobservation des règles de conduite y relatives est sanctionnée par une peine privative de liberté. Selon lui, l’article 2 du Protocole n o 4 s’applique également, étant donné que la mesure en question est une ingérence dans son droit de circuler librement. En dépit de l’issue favorable de la procédure, le requérant s’estime encore victime d’une violation de la Convention, car il a fait l’objet de surveillance de police pendant huit mois. Cette période est longue et dépend du fait que le délai de trente jours pour décider n’a pas été respecté par la cour d’appel de B. Il s’agit d’un problème indépendant de la durée de la procédure. Par ailleurs, le recours intenté devant le tribunal de B. n’avait pas d’effet suspensif. Le requérant soutient ensuite que la décision de la cour d’appel de B. d’annuler la procédure en raison de la non-convocation de son avocat de confiance rend la mesure illégale. En tout état de cause, cette mesure n’aurait pas dû être ordonnée par le tribunal de B. en raison de ses conditions de santé. D’une part, le tribunal de B. aurait eu tort de confier aux carabiniers la tâche de recueillir les renseignements sur son état de santé. D’autre part, si son avocat de confiance avait été régulièrement convoqué à l’audience du 22 mars 2006, il aurait pu produire les rapports d’expertise et arguer que le requérant avait été déclaré invalide. B. Appréciation de la Cour

La Cour se doit d’examiner d’emblée la question de savoir si cette disposition est applicable en l’espèce. Elle rappelle tout d’abord qu’en proclamant le « droit à la liberté », le paragraphe 1 de l’article 5 vise la liberté physique de la personne. Dès lors, il ne concerne pas les simples restrictions à la liberté de circuler ; elles obéissent à l’article 2 du Protocole n o 4. Pour déterminer si un individu se trouve « privé de sa liberté » au sens de l’article 5, il faut partir de sa situation concrète et prendre en compte un ensemble de critères comme le genre, la durée, les effets et les modalités d’exécution de la mesure considérée. Entre privation et restriction de liberté, il n’y a pourtant qu’une différence de degré ou d’intensité, non de nature ou d’essence ( Guzzardi c. Italie , 6 novembre 1980, §§ 92-93).

Aux yeux de la Cour, les obligations imposées au requérant n’ont pas entraîné une privation de liberté au sens de l’article 5 § 1 de la Convention, mais de simples restrictions à la liberté de circuler (voir, Raimondo c. Italie , série A n o 281-A, § 39, 22 février 1994 et, mutatis mutandis , Villa c. Italie , n o 19675/06, §§ 41-43, 20 avril 2010). Il s’ensuit que les griefs tirés de l’article 5 de la Convention sont incompatibles ratione materiae avec la Convention, et ils doivent être rejetés conformément à l’article 35 §§ 3 et 4.

L’article 5 étant ainsi inapplicable, il y a lieu d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 2 du Protocole n o 4. Cette disposition prévoit : « 1. Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence. (...) 3. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. (...) »

La Cour n’est pas convaincue par l’argument du Gouvernement selon lequel le requérant n’est plus « victime » au sens de l’article 34 de la Convention. En effet, une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI ; Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X). Il est vrai que le tribunal de B. a décidé, le 23 septembre 2009, de ne pas appliquer la mesure de la surveillance de police. Toutefois, le requérant avait déjà été soumis pendant huit mois à la surveillance de police assortie de l’obligation de résider dans la commune de résidence. Par sa décision du 2 octobre 2008, la cour d’appel de B. a reconnu l’existence d’un vice de forme affectant la procédure de première instance et a déclaré cessés les effets de la mesure litigieuse, mais elle ne s’est pas prononcée sur la mesure elle-même. Dans ces circonstances, la Cour estime que les autorités nationales n’ont pas reconnu et réparé la violation alléguée par le requérant. Celui-ci peut dès lors se prétendre victime d’une violation de l’article 2 du Protocole n o 4.

Aux termes de la jurisprudence de la Cour, toute mesure restreignant le droit à la liberté de circulation doit être prévue par la loi, poursuivre l’un des buts légitimes visés au troisième paragraphe de l’article 2 du Protocole n o 4 et ménager un juste équilibre entre l’intérêt général et les droits de l’individu ( Baumann c. France , n o 33592/96, § 61, CEDH 2001-V, et Riener c. Bulgarie , n o 46343/99, § 109, 23 mai 2006).

En l’espèce, la mesure litigieuse avait une base légale en droit italien. Le tribunal de B. a estimé qu’elle s’imposait pour faire face à la dangerosité sociale du requérant. Cette dernière a été établie sur la base des infractions pour lesquelles il avait été condamné ainsi que sur plusieurs autres éléments, tels que les faits commis après la condamnation, l’absence d’un travail lui permettant d’en tirer les ressources économiques pour subvenir à ses besoins et ses fréquentations. Dans leur ensemble, ces éléments ont amené les autorités à penser que l’intéressé était enclin à la délinquance. Les mesures restrictives de sa liberté de circulation étaient donc nécessaires « au maintien de l’ordre public », ainsi qu’« à la prévention des infractions pénales ». Ces considérations ne sauraient pas être remises en cause par la décision de la cour d’appel de B. ayant reconnu l’existence d’un vice de forme affectant la procédure de première instance. Il s’agit là d’une décision qui ne remet pas en cause ex tunc la base légale de la mesure litigieuse. La Cour se réfère sur ce point à la jurisprudence qu’elle a élaborée au sujet de l’article 5 de la Convention, dont les garanties sont plus strictes, dans les cas où une mesure privative de liberté est ultérieurement annulée ( Benham c. Royaume ‑ Uni , 10 juin 1996, §§ 43 et 46, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III ; Hokic et Hrustic c. Italie , n o 3449/05, §§ 23-25; Khoudoyorov c. Russie , n o 6847/02, §§ 128-129, CEDH 2005 ‑ X (extraits)), jurisprudence qui s’applique a fortiori en l’espèce. Pour la Cour, la décision du tribunal de B. ordonnant l’application de la mesure constituait une base légale pour la restriction des droits du requérant jusqu’à la décision de la cour d’appel de B. La seule circonstance que la décision du tribunal ait été ultérieurement annulée n’affecte pas, en tant que telle, la légalité de l’ingérence pour la période précédente. En effet, la décision du tribunal était prima facie valide et efficace jusqu’au moment où elle a été annulée par la juridiction supérieure. Par ailleurs, le requérant n’a pas allégué des retards dans l’exécution de la décision prononçant la cessation de la mesure ( a contrario , Raimondo précité, §§ 39-40).

S’agissant de la proportionnalité de la mesure incriminée, cette dernière ne se justifie qu’aussi longtemps qu’elle tende effectivement à la réalisation de l’objectif qu’elle est censée poursuivre ( Villa c. Italie , n o 19675/06, § 47, 20 avril 2010 et, mutatis mutandis , Napijalo c. Croatie , n o 66485/01, §§ 78-82, 13 novembre 2003, et Gochev c. Bulgarie , n o 34383/03, § 49, 26 novembre 2009). Par ailleurs, fût-elle justifiée au départ, une mesure restreignant la liberté de circulation d’une personne peut devenir disproportionnée et violer les droits de cette personne si elle se prolonge automatiquement pendant longtemps ( Luordo c. Italie , n o 32190/96, § 96, CEDH 2003-IX, Riener précité, § 121, et Földes et Földesné Hajlik c. Hongrie , n o 41463/02, § 35, 31 octobre 2006). En l’espèce, la durée de la mesure incriminée a été fixée à deux ans par le tribunal de B. La mesure a été appliquée au requérant à compter du 7 février 2008 ; elle a cessé de déployer ses effets suite à la décision de la cour d’appel de B. du 2 octobre 2008, notifiée le 6 octobre 2008. En principe, la juridiction nationale aurait dû s’en tenir au délai de trente jours prévu par les dispositions de droit interne pour décider, délai commençant à courir 18 février 2008, date de l’appel. Aux yeux de la Cour, tout comme elle l’a déjà dit à propos de la méconnaissance du droit à un recours effectif ( Messina c. Italie (n o 2) , n o 25498/94, §§ 94-96, CEDH 2000 ‑ X), le simple dépassement d’un délai légal ne constitue pas automatiquement la rupture du juste équilibre. Elle note à cet égard qu’en l’occurrence, la mesure a été appliquée pendant huit mois, et que celle-ci a pris fin bien avant l’échéance initialement fixée. Aux yeux de la Cour cette situation n’a pas rompu le juste équilibre. Quant à l’argument du requérant selon lequel la mesure n’aurait même pas dû être ordonnée en 2006 car le requérant était déjà invalide, la Cour note que l’état de santé de l’intéressé a empiré bien après la décision du tribunal de B. du 3 mai 2006. En effet, les rapports d’expertise établis à la demande du requérant et attestant de la gravité de son état de santé n’ont été établis qu’en octobre et en décembre 2007. En outre, l’invalidité à 100 % du requérant n’a été reconnue qu’en décembre 2008. Par conséquent, même si l’avocat de confiance du requérant avait assisté à l’audience du 22 mars 2006, il n’aurait pu plaider l’invalidité à 100 % de son client ni déposer les rapports d’expertise litigieux. Compte tenu de ces éléments, la Cour estime que la mesure litigieuse n’était pas disproportionnée.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Le requérant allègue également la violation de l’article 13 de la Convention, au motif qu’il n’a pas de recours pour demander une réparation devant les juridictions nationales. L’article 13 de la Convention dispose : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour rappelle que l’article 13 ne saurait s’interpréter comme exigeant un recours interne pour toute doléance, si injustifiée soit-elle, qu’un individu peut présenter sur le terrain de la Convention : il doit s’agir d’un grief défendable au regard de celle-ci ( Bo yle et Ri ce c. Royaume-Uni , série A n o 131, § 52, 24 avril 1988). Dans la présente affaire, la Cour a conclu que les doléances du requérant fondées sur l’article 2 du Protocole n o 4 sont manifestement mal fondées. Un grief n’échappe pourtant pas à l’empire de l’article 13 par cela seul que la Cour l’a déclaré manifestement mal fondé sous l’angle de la clause normative invoquée ( Al-Shari et autres c. Italie (déc.), n o 57/03, 5 juillet 2005 ; voir également, mutatis mutandis , Bo y le et Rice , précité, § 54). La Cour ne croit pas devoir donner une définition abstraite de la notion de défendabilité. Il y a lieu en revanche de rechercher, à la lumière des faits et de la nature du ou des problèmes juridiques en jeu, si chaque allégation de violation à l’origine d’un grief présenté sur le terrain de l’article 13 pouvait se défendre ( Bo y le et Rice , précité, § 55). Or, les considérations sur les éléments de fait qui ont amené la Cour à écarter les griefs du requérant sur le terrain de la clause normative invoquée l’amènent à conclure, sous l’angle de l’article 13, que les griefs n’étaient pas défendables (voir, par exemple et parmi beaucoup d’autres, Walter c. Italie (déc.), n o 18059/06, 11 juillet 2006, et Al-Shari et autres , décision précitée). L’article 13 ne trouve donc pas à s’appliquer en l’espèce.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Danutė Jočienė Greffier Présidente