CtEDO 08.10.2013 AI

S.M. c. ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
08.10.2013
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
S.M. c. ITALIE (CtEDO, 2013)
HUDOC · oficial

Cerere nr. 18675/09

S.M.

împotriva Italiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din data de 8 octombrie 2013 într-o cameră compusă din:

Danutė Jočienė, președintă,

Guido Raimondi,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Helen Keller, judecători,

și Stanley Naismith, grefier de secțiune,

Având în vedere petiția mai sus menționată introdusă în data de 30 martie 2009,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,

După deliberare, adoptă următoarea hotărâre:

Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agenții săi, Doamna E. Spatafora.

Conform articolului 5 al legii nr. 1423/56, această măsură atrăgea pentru reclamant, în particular, următoarele obligații:

- a nu transfera reședința sau domiciliul său într-o altă comună;

- a nu se depărta de comuna de reședință fără autorizare prealabilă a autorității judiciare;

- a rămâne acasă între 22:00 și 06:00 cu excepția cazului unei situații de reală necesitate comunicată autorităților de poliție;

- a se prezenta în fiecare duminică în fața autorității de poliție responsabile de supraveghere.

În consecință, curtea trimisese dosarul tribunalului din B. pentru o nouă decizie și pronunță încetarea măsurii.

Pe 23 septembrie 2009, în urma declarației procurorului Republicii, tribunalul din B. declara inadmisibilă propunerea de aplicare a măsurii de supraveghere a poliției.

Conform articolului 1 al acesteia, se aplică, printre alții, la cei care, prin conduita lor și stilul de viață, trebuie considerați ca trăind din venituri obișnuite, chiar parțial, din câștiguri de origine delictuoasă sau din prețul complicității lor, sau pe care semne externe îi determină să fie considerați ca înclini la delinquență.

art. 3 permite plasarea unui asemenea individ sub supraveghere specială a poliției, asortat dacă este necesar fie cu interzicerea de a rămâne într-o anumită comună sau provincie fie cu obligația de a rezida într-o comună determinată. Aplicarea măsurii de supraveghere a poliției este precedată de o avertizare oficială prin care poliția invită interesatul să adopte o conduită conformă cu legea. Dacă, în ciuda avertizării, interesatul nu și-a modificat conduita și este periculos pentru securitate publică, poliția poate propune autorității judiciare aplicarea măsurii în cauză.

Aceste măsuri de prevenție sunt de competență exclusivă a tribunalului din sediul county. Tribunalul hotărăsc în treizeci de zile, în camera de consiliu și printr-o decizie motivată, după ce a ascultat ministerul public și interesatul care poate prezenta memorii și cere asistența unui avocat (art. 4, al doilea alineat). Parchetul și interesatul pot face apel în zece zile, fără efect suspensiv; ședând în camera de consiliu, curtea de apel tranșează în treizeci de zile printr-o decizie motivată (art. 4, al cincilea și al șaselea alineat). Aceasta este, la rândul ei, susceptibilă, în aceleași condiții, unui recurs în casație pe care Curtea de Casație se pronunță în camera de consiliu în treizeci de zile (art. 4, al șaptelea alineat).

Când adopță una din măsurile enumerate la art. 3, tribunalul specifică durata acesteia - nici mai puțin de un an nici mai mult de cinci (art. 4, al patrulea alineat) - și stabilește regulile pe care trebuie să le observe persoana în cauză (art. 5, primul alineat). Nerespectarea regulilor în cauză este sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate (art. 9).

a) că, ținând seama de rezultatul favorabil al procedurii intentate la nivel național, măsura supravegherii speciale a poliției era nejustificată;

b) de imposibilitatea de a obține reparație la nivel național, în ciuda deciziei curții de apel care declara încetate efectele măsurii;

c) că, în orice caz, măsura litigioasă a avut o durată excesivă (din 7 februarie 2008 la 6 octombrie 2008), ținând seama că curtea de apel din B. hotărî dincolo de termenul de treizeci de zile prevăzut de dreptul național.

art. 5 din Convenție, în părțile sale relevante, prevede:

„Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Niciun nu poate fi lipsit de libertate, dacă nu în cazurile următoare și în conformitate cu procedurile legale:

(...)

Ingerința în dreptul de liberă circulație era prevăzută de lege, răspundea unui scop legitim și era proporțională. La această privire, Guvernul reamintește că măsura fusese ordonată din cauza pericolului social al reclamantului, așa cum rezulta din rapoartele poliției și carabinierilor, care persistase în conduita sa în ciuda avertizării poliției. Cât privește starea de sănătate a interesatului la epoca ordonării măsurii, informațiile strânse de tribunalul din B. arătau că reclamantul locuia acasă, se ducea o dată pe săptămână la spital, urma o terapie cu medicamente și nu era slăbit din punct de vedere fizic sau mental. Este incorect să se spună că în primăvara lui 2006 reclamantul era invalid 100%, deoarece această invaliditate fusese declarată doar la sfârșitul anului 2008, pe baza expertizcelor efectuate la sfârșitul anului 2007. Guvernul observă apoi că decizia curții de apel din 2 octombrie 2008 constatase doar un vicu de procedură și nu remontcise deloc temeinicia măsurii hotărîte de tribunal.

În privința depășirii termenului de treizeci de zile din partea curții de apel din B., Guvernul observa că acest termen nu este imperativ și că depășirea acestuia nu antrenează nicio consecință juridică. Nu face nici măsura disproportionată. În orice caz, durata procedurii în fața curții de apel nu a fost excesivă.

În ciuda rezultatului favorabil al procedurii, reclamantul se consideră în continuare victimă a unei încălcări a Convenției, deoarece a fost supus supravegherii poliției timp de opt luni. Această perioadă este lungă și depinde de faptul că termenul de treizeci de zile pentru hotărâre nu a fost respectat de curtea de apel din B. Este o problemă independentă de durata procedurii. De altfel, recursul intenționat în fața tribunalului din B. nu avea efect suspensiv.

Reclamantul susține apoi că decizia curții de apel din B. de a anula procedura din motiv de neconvocării avocatului și de încredință face măsura ilegală. În orice caz, această măsură nu ar fi trebuit să fie ordonată de tribunalul din B. din cauza condițiilor sale de sănătate. Pe de o parte, tribunalul din B. ar fi greșit trimitând carabinierilor sarcina de a strânge informații privind starea sa de sănătate. Pe de altă parte, dacă avocatul și de încredință ar fi fost regulat convocat la ședința din 22 martie 2006, ar fi putut depune rapoartele de expertiză și să susțină că reclamantul fusese declarat invalid.

„1. Oricine se găsește regulat pe teritoriul unui stat are dreptul să circule liber și să-și aleagă liber reședința.

(...)

(...)"

Aceste considerații nu pot fi contestate de decizia curții de apel din B. care recunoscuse existența unui vicu de formă afectând procedura de prim grad. Este vorba de o decizie care nu pune în cauză ex tunc baza legală a măsurii litigioase. Curtea se referă pe acest punct la jurisprudența pe care a elaborat-o cu privire la art. 5 din Convenție, ale cărei garanții sunt mai stricte, în cazurile în care o măsură privativă de libertate este ulterior anulată (Benham c. Regatul Unit, 10 iunie 1996, §§ 43 și 46, Recueil des arrêts et décisions 1996-III; Hokic și Hrustic c. Italia, nr. 3449/05, §§ 23-25; Khoudoyorov c. Rusia, nr. 6847/02, §§ 128-129, CEDH 2005-X (extrase)), jurisprudență care se aplică a fortiori în cauza de față. Pentru Curte, decizia tribunalului din B. ordonând aplicarea măsurii constituia o bază legală pentru restricția drepturilor reclamantului până la decizia curții de apel din B. Simplul fapt că decizia tribunalului a fost ulterior anulată nu afectează, ca atare, legalitatea ingerării pentru perioada anterioară. Într-adevăr, decizia tribunalului era prima facie validă și eficace până în momentul în care a fost anulată de instanța superioară.

De altfel, reclamantul nu susținuse întârzieri în executarea deciziei pronunțând încetarea măsurii (a contrario, Raimondo precitat, §§ 39-40).

În cauza de față, durata măsurii incriminate fusese fixată la doi ani de tribunalul din B. Măsura fusese aplicată reclamantului de la 7 februarie 2008; încetase să-și desfășoare efectele după decizia curții de apel din B. din 2 octombrie 2008, notificată pe 6 octombrie 2008. În principiu, instanța națională ar fi trebuit să se țină la termenul de treizeci de zile prevăzut de dispozițiile dreptului intern pentru a hotărî, termen care începe să curgă pe 18 februarie 2008, data apelului. Potrivit Curții, exact cum afirmase deja cu privire la nerespectarea dreptului la un recurs efectiv (Messina c. Italia (nr. 2), nr. 25498/94, §§ 94-96, CEDH 2000-X), simplul depășire a unui termen legal nu constituie automat ruperea echilibrului corect. Ea observă la acest propozit că în cauza de față, măsura fusese aplicată timp de opt luni și că aceasta se încheise mult înainte de termenul inițial fixat. Potrivit Curții această situație nu rupse echilibrul corect.

Cât privește argumentul reclamantului potrivit căruia măsura nu ar fi trebuit nici măcar să fie ordonată în 2006 deoarece reclamantul era deja invalid, Curtea observă că starea de sănătate a interesatului empirase mult după decizia tribunalului din B. din 3 mai 2006. Într-adevăr, rapoartele de expertizie întocmite la cererea reclamantului și atestand gravitatea stării sale de sănătate nu fuseră întocmite decât în octombrie și decembrie 2007. De altfel, invaliditatea 100% a reclamantului fusese recunoscută doar în decembrie 2008. În consecință, chiar dacă avocatul de încredință al reclamantului ar fi participat la ședința din 22 martie 2006, nu ar fi putut susține invaliditatea 100% a clientului și a depune rapoartele de expertiză litigioase. Ținând seama de acești factori, Curtea estimează că măsura litigioasă nu era disproporționată.

„Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

În cauza prezentă, Curtea concluzionase că plângerile reclamantului bazate pe art. 2 al Protocolului nr. 4 sunt manifestamente mal fondaate. Un grief nu scapă totuși de imperiul articolului 13 din simplul fapt că Curtea l-a declarat manifestamente mal fondat sub unghiul clauzei normative invocate (Al-Shari și alții c. Italia (decizie), nr. 57/03, 5 iulie 2005; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Boyle și Rice, precitat, § 54). Curtea nu crede că trebuie să dea o definiție abstractă a noțiunii de defensibilitate. Trebuie căutat, în schimb, la lumina faptelor și a naturii problemei sau problemelor juridice în joc, dacă fiecare susținere de încălcare la originea unui grief prezentat pe terenul articolului 13 putea apăra (Boyle și Rice, precitat, § 55). Acum, considerațiile privind elementele de fapt care aduceau Curte să respingă grievurile reclamantului pe terenul clauzei normative invocate o determină să concluzioneze, sub unghiul articolului 13, că grievurile nu erau defensibile (a se vedea, de exemplu și printre mulți alții, Walter c. Italia (decizie), nr. 18059/06, 11 iulie 2006, și Al-Shari și alții, decizie precitată). art. 13 nu se aplică deci în cauza de față.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

petiția inadmisibilă.

Stanley Naismith

Danutė Jočienė

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă