CAUZA POMPEY c. FRANȚA (Cererea nr. 37640/11) HOTĂRÂRE STRASBOURG 10 octombrie 2013 DEFINITIVĂ 10/01/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi retocată în formă. În cauza Pompey c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cea de-a cincea secție), ședindu-se în cameră compusă din: Mark Villiger, președinte, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, André Potocki, Paul Lemmens, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier de secție, După deliberări în ședință închisă la 17 septembrie 2013, Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată: PROCEDURĂ
1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 37640/11) împotriva Republicii Franceze și care doi cetățeni ai acestui stat, dl. Jean-Paul Pompey și dna. Christine Pompey ("reclamații"), au sesizat Curtea la 21 iunie 2011 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
2.Reclamații au fost reprezentate de av. A.D. Tobelem, avocat la Cannes. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dna. E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.
3.Invocând art. 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamații se plâng că au fost lipsiți de acces la curtea de apel, că nu au fost judecați de un "tribunal" în mod imparțial și că au fost lipsiți de un recurs efectiv.
4.La 29 mai 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. EN FAPT
5. Reclamații s-au născut respectiv în 1950 și 1953 și locuiesc la Juan-Les-Pins și Antibes.
6.La 1 martie 1991, Uniunea de Credit pentru Construcții (UCB) acordă un împrumut de 2 250 000 de franci două societăți cu răspundere limitată (SARL), societățile M. și F. I., și două persoane fizice, toți împrumutații solidari, pentru achiziția unui imobil la Antibes. Primul reclamant, administrator al SARL M., și a doua reclamantă, soția sa, s-au obligat personal și solidar drept garanți la UCB.
7.SARL M. fiind supusă unei proceduri de redresare judiciară, apoi de lichidare judiciară, UCB s-a întors împotriva reclamații în calitatea lor de garanți.
8.Prin sentință din 15 iunie 2007, tribunalul de comerț al Antibes i-a condamnat pe reclamații să achite UCB suma de 609 414 euro principal, conform decomptului creanței stabilit la 30 iunie 2005, plus dobânzi la rata legală și dobânzi de întârziere la rata convențională. În plus, tribunalul a ordonat executarea provizorie a sentinței.
9.La 10 iulie 2007, reclamații au declarat apel.
10.La 8 ianuarie 2008, UCB a depus concluziile sale pe fond.
11.La 15 aprilie 2008, aceasta a notificat concluzii de incident pentru anularea apelului reclamații, pentru că aceștia nu și-au îndeplinit plata pusă în sarcina lor prin sentința cu execuție provizorie, în aplicarea art. 526 din codul de procedură civilă.
12.La 2 septembrie 2008, reclamații au citat UCB în referință în fața președintelui întâi al curții de apel Aix-en-Provence, în scopul suspendării executării provizorii a sentinței din 15 iunie 2007, pe baza în special a nulității acesteia și a consecințelor manifestamente excesive în caz de execuție provizorie.
13.Printr-o ordonanță de referință din 31 octombrie 2008, magistratul delegat de președintele întâi al curții de apel Aix-en-Provence a respins în întregime cererile interesaților. Cu privire la consecințele manifestamente excesive invocate de reclamații, acesta a constatat că aceștia dispun de venituri, în special funciare, și că nu au furnizat nicio explicație sau justificare privind eventualele capacități de endatare.
14.La 3 noiembrie 2008, reclamații au depus concluzii de incident pentru a respinge cererea de anulare a apelului, argumentând din nou nulitatea sentinței din 15 iunie 2007 și existența unor consecințe manifestamente excesive în caz de punere în aplicare a executării provizorii.
15.La 3 februarie 2009, consilierul pentru pregătirea cauzei al curții de apel Aix-en-Provence a ordonat anularea apelului din registrul curții de apel pe baza art. 526 din codul de procedură civilă, după ce a constatat că, deși reclamații au depus la dosar avis-urile de impozitare pentru veniturile 2007, care arătau că sume importante erau prelevate cu acest titlu, aceștia nu au furnizat nicio explicație și nu au produs nicio justificare a situațiilor lor actuale, veniturile și profesiile lor reciproce.
16.La 20 octombrie 2010, reclamații au prezentat o cerere de retractare a acestei ordonanțe de anulare și reinscrierea cauzei în registru. Aceștia au invocat în special dreptul lor de acces la tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenție. La 10 ianuarie 2011, UCB a depus concluzii de incident în răspuns, concluzionând cu constatarea decăderii instanței. Reclamații au răspuns la aceasta la 11 ianuarie 2011.
17.La 5 aprilie 2011, consilierul pentru pregătirea cauzei a constatat că de la concluziile de incident ale reclamații din 3 noiembrie 2008, niciuna din părți nu a îndeplinit diligențe. El a considerat în special că actul cu privire la reinscrierea cauzei în registru nu constituia o diligență care să întrerupă decăderea. El a concluzionat că, în aplicarea art. 386 din codul de procedură civilă, decăderea instanței era dobândită de la 3 noiembrie 2010 și, în consecință, a respins cererile reclamații.
18.La 19 aprilie 2011, reclamații au atacat ordonanța din 5 aprilie 2011 curții de apel, pentru a solicita modificarea acesteia, retractarea ordonanței de anulare din 3 februarie 2009 și reînscrierea cauzei în registrul curții de apel.
19.La 9 februarie 2012, curtea de apel a considerat că, deși dispozițiile art. 526 din codul de procedură civilă aveau efectul de a restricționa accesul la judecător, această limitare urmarea un scop legitim și nu a adus în acest caz o piedică disproporționată dreptului reclamații la o dublă instanță. În acest sens, a constatat că, deși aceștia din urmă au fost autorizați să demonstreze, pentru a evita anularea, că se găseau în imposibilitatea de a executa cauzele sentinței din 15 iunie 2007, s-au abținut să justifice realitatea situației lor financiare și patrimoniale. Curtea de apel a observat de asemenea că primul reclamant primea venituri funciare ca urmare a unor cote deținute în societăți civile imobiliare proprietare de bunuri imobiliare și deținea personal alt bun. În fine, a constatat că reclamații au susținut, în actele lor, în contradicție cu poziția pe care o susțineau, că banca ar fi "ascuns (...) că au adus garanții reale asupra patrimoniului lor și că, pe lângă aceasta, justificau începerea executării sentinței". Considerând că singura diligență care ar putea întrerupe decăderea nu putea fi decât, din partea reclamații, executarea sentinței atacate în apel, curtea de apel a judecat că consilierul pentru pregătirea cauzei a avut dreptate să constate că decăderea era dobândită. Ea a confirmat deci ordonanța atacată și a constatat stingerea instanței de apel.
20. Dispozițiile relevante ale codului de procedură civilă se citesc după cum urmează: Art. 383 "Anularea și retragerea din registru sunt măsuri de administrație judiciară. Cu excepția cazului în care decăderea instanței este dobândită, cauza este restabilită, în caz de anulare, pe justificarea îndeplinirii diligențelor al căror defect a dus la aceasta sau, în caz de retragere din registru, la cererea uneia din părți." Art. 386 "Instanța decade când niciuna din părți nu îndeplinește diligențe timp de doi ani." Art. 387 "Decăderea poate fi cerută de orice parte. Ea poate fi opusă prin excepție părții care comite un act după expirarea termenului de decădere." Art. 515 "Cu excepția cazurilor în care se execută de drept, executarea provizorie poate fi ordonată, la cererea părților sau din oficiu, ori de câte ori judecătorul o estimează necesară și compatibilă cu natura cauzei, cu condiția ca să nu fie interzisă de lege.
Ea poate fi ordonată pentru toată sau parte din condamnare." Art. 524 "Când executarea provizorie a fost ordonată, ea nu poate fi oprită, în caz de apel, decât de către președintele întâi statuând în referință și în cazurile următoare: (...) 2o Dacă riscă să aducă consecințe manifestamente excesive; (...).
(...) Președintele întâi poate opri executarea provizorie de drept în caz de încălcare evidentă a principiului contradictorului sau a art. 12 și când executarea riscă să aducă consecințe manifestamente excesive." Art. 526 "Când executarea provizorie este de drept sau a fost ordonată, președintele întâi sau, de îndată ce este sesizat, consilierul pentru pregătirea cauzei poate, în caz de apel, decide, la cererea intimatului și după ce a luat în considerare observațiile părților, anularea din registrul cauzei când apelantul nu justifică că a executat decizia atacată în apel sau că a procedat la consemnarea autorizată în condițiile prevăzute la art. 521, cu excepția cazului în care i se pare că executarea ar fi de natură să aducă consecințe manifestamente excesive sau că apelantul se află în imposibilitatea de a executa decizia.
Președintele întâi sau consilierul însărcinat cu pregătirea cauzei autorizează, cu excepția cazului în care constată decăderea, reinscrierea cauzei în registrul curții pe justificarea executării deciziei atacate." Art. 537 "Măsurile de administrație judiciară nu sunt supuse niciun recurs." EN DROIT I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE DUE LA ANULAREA CAUZEI DIN REGISTRUL CURȚII DE APEL
21.Reclamații susțin că anularea din registrul curții de apel a instanței deschise prin declarația lor de apel, în aplicarea art. 526 din codul de procedură civilă, a adus o piedică disproporționată dreptului lor de acces la această jurisdicție. Aceștia invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărei pasaje relevante se citesc după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de către un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide (...) asupra contestațiilor privitoare la drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)".
22.Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate
23.Curtea constată că pretențiunea nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție. Ea constată de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților a) Reclamații
24.Reclamații, după ce și-au reamintit jurisprudența Curții, iau act că aceasta a recunoscut deja legitimitatea scopurilor urmărite de art. 526 din codul de procedură civilă (Chatellier c. Franța, nr. 34658/07, 31 martie 2011). Pe de altă parte, aceștia estimează că în acest caz anularea din registru a constituit o piedică disproporționată dreptului lor de acces la un tribunal. În acest sens, aceștia subliniază că măsura a avut efectul de a le împiedica să prezinte o nouă motivă în apel.
25.De plus, aceștia estimează că au demonstrat, în fața consilierului pentru pregătirea cauzei și a președintelui întâi al curții de apel, că nu aveau capacitățile financiare suficiente pentru a executa, chiar și parțial, condamnarea tribunalului de comerț din Antibes, al cărei montant cumulat în principal și dobânzi se apropie acum de un milion de euro. Evaluând la 3 840 euro venitul lunar mediu pentru perioada 2007-2009, ei precizează că raportul dintre acest venit și montantul condamnării fără dobânzi este de 1 la 145, raport de comparat cu cel de 1 la 42 judecat disproporționat de Curte în cauza Annoni di Gussola și alții c. Franța (nr. 31819/96 și 33293/96, CEDH 2000-XI).
26.Cu privire la patrimoniul lor, reclamații susțin că, deși posedă cote în mai multe societăți civile imobiliare, acestea nu sunt reprezentative pentru niciun drept de proprietate asupra bunurilor imobiliare deținute de aceste persoane morale și au fost supuse unui nantisment de la 19 septembrie 2000 de UCB, ceea ce le interzice să le vândă fără acordul acesteia. De plus, ei observă că singurul imobil care a aparținut primului reclamant este un apartament care a fost vândut judecătoresc la 26 iunie 2008 la cererea acestei societăți și care, prin urmare, nu putea fi comptabilizat în patrimoniul disponibil pentru a executa condamnarea. Ei adaugă că ipoteca judiciară obținută asupra acestui bun în rang doi de UCB, adăugată nantismului cotelor din societăți civile imobiliare, rendau inutilă pronunțarea executării provizorii. Ei consideră deci că argumentul lor bazat pe caracterul excessiv al anulării asupra situației lor nu a fost supus unui examen efectiv de către judecători. b) Guvernul
27.Guvernul consideră că măsura de anulare nu a restricționat recurul reclamații într-un mod sau într-o măsură atât de mare încât dreptul lor ar fi fost afectat în substanța sa. El amintește că implementarea mecanismului prevăzut de art. 526 din codul de procedură civilă este excludă atunci când apelantul demonstrează că i este imposibil să procedeze la executarea deciziei atacate, sau că aceasta ar aduce consecințe manifestamente excesive. El subliniază de asemenea că interesatul poate solicita în orice moment oprirea executării provizorii, așa cum au făcut reclamații în acest caz.
28.De asemenea, el observă că măsura urmarea scopuri legitime, și anume consolidarea eficacității deciziilor de primă instanță și lupta împotriva apelurilor dilatoare. El amintește motivarea sentinței din 15 iunie 2007, constatând că montantul împrumutului era exigibil de la 1993 și că reclamații "au beneficiat de termene de plată considerabile".
29.În fine, Guvernul estimează că a existat un raport rezonabil de proporționalitate între măsură și scopurile vizate. În acest sens, el observă că, deși autoritățile interne au o marjă de apreciere mai restrânsă la apel decât în casație pentru a aprecia oportunitatea anulării din registru, judecătorii au, în acest caz, efectuat un examen atent al circumstanțelor specifice cauzei. El remarcă că reclamații nu au furnizat dovada insuficienței capacităților lor financiare, limitându-se la a produce avis-urile lor de impozitare pe venit, fără a furniza elemente privind situația lor reală, în special privind starea patrimoniului lor sau eventualelor capacități de endatare. El subliniază că interesații nu au beneficiat de asistență juridică și concluzionează că nu îndeplineau condițiile de resurse. El observă de asemenea că, pentru anul 2007, veniturile cumulate ale cuplului atingeau suma de 97 597 euro, adică 8 133 euro lunar, ceea ce făcea posibilă o execuție parțială sau chiar echelonată. El face aceeași analiză pentru anii 2008 și 2009, în ciuda scăderii veniturilor cuplului. El adaugă că acesta din urmă era proprietar de cote de societate civilă pe care ar fi putut sa le vândă. Astfel, constatând absența totală a plății, Guvernul consideră că decizia de anulare a din registru și decăderea instanței care a rezultat din aceasta nu au restricționat disproporționat dreptul de acces al reclamații la jurisdicția de apel. 2. Aprecierea de către Curte a) Principii generale
30.Curtea amintește imediat jurisprudența sa constantă conform căreia nu-i incumbă să se substituie jurisdicțiilor interne. În primul rând, autoritățile naționale, în special curțile și tribunalele, sunt răspunzătoare pentru interpretarea legislației interne.
31.De asemenea, "dreptul la un tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin natura sa apelează la o reglementare de către stat, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restricționa accesul deschis unui justiciabil într-un mod sau într-o măsură atât de mare încât dreptul la tribunal să fie afectat în substanța sa; în fine, ele sunt compatibile cu art. 6 § 1 numai dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre altele, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDH 2000-II, și Sabeh El Leil c. Franța [MC], nr. 34869/05, § 47, 29 iunie 2011).
32.Mai mult, art. 6 § 1 din Convenție nu obligă statele contractante să instituie curți de apel sau de casație. Cu toate acestea, dacă astfel de jurisdicții sunt instituate, procedura care se derulează în acestea trebuie să prezinte garanțiile prevăzute de art. 6, în special prin faptul că asigură plăgioților un drept efectiv de acces la tribunale pentru deciziile relative la drepturile și obligațiile lor de caracter civil (Levages Prestations Services c. Franța, 23 octombrie 1996, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1996-V)
33.Curtea a examina deja dacă o măsură de anulare din registru, pronunțată de un consilier pentru pregătirea cauzei în aplicarea art. 526 din codul de procedură civilă, putea fi admisă în conformitate cu cerințele dreptului la un tribunal. Cu această ocazie, aceasta a judecat legitime scopurile urmărite de această obligație de execuție a unei decizii pentru care executarea provizorie a fost ordonată, și anume în special asigurarea protecției creditorului, evitarea apelurilor dilatoare și asigurarea bunei administrări a justiției prin dezengajarea tribunalelor. Totuși, a considerat că, având în vedere efectul privativ al acesteia asupra dreptului la o dublă instanță, statul dispunea în materia unei marje de apreciere mai restrânse decât în cazurile privind retragerea din registrul Curții de Casație în virtutea art. 1009-1 al aceluiași cod. S-a atașat apoi la determinarea dacă măsura de anulare, așa cum a fost aplicată situației considerate, se analizează într-o piedică disproporționată dreptului de acces la curtea de apel (Chatellier c. Franța, precizat, § 37-39). b) Aplicarea acestor principii
34.Curtea constată că în acest caz măsura de anulare a fost luată de consilierul pentru pregătirea cauzei, la 3 februarie 2009, pe motiv că reclamații nu demonstrau nici imposibilitatea pentru ei de a proceda la executarea deciziei de primă instanță nici riscul unor consecințe manifestamente excesive pe care aceasta le-ar fi creat. Magistratul a constatat că reclamații s-au limitat la a depune la dosar avis-urile lor de impozitare pentru veniturile 2007, fără a furniza explicații asupra situațiilor lor reciproce. Curtea constată de asemenea că aceleași elemente au condus anterior delegatul președintelui întâi al curții de apel să respingă, la 31 august 2008, cererea de suspendare a executării provizorii, prezentată în referință de reclamații, ținând cont de caracterul lacunar al pieselor depuse, absența justificării privind eventualele capacități de endatare ale cuplului și caracterul exclusiv funciar al veniturilor soțului. Ea remarcă de asemenea că existența acestei ordonanțe de referință, statuând în special asupra acuzațiilor de consecințe manifestamente excesive ale executării în raport cu capacitățile financiare ale reclamații, a lăsat acestora din urmă posibilitatea de a-și completa dosarul, pentru a lua în seama criticile exprimate cu privire la insuficiența pieselor și explicațiilor furnizate, precum și a motivului derivat din importanța veniturilor lor funciare.
35.În această privință, Curtea constată că piesele produse în fața ei arată, pentru cuplu, un venit fiscal de referință important cumulat în 2007, 2008 și 2009, precum și venituri funciare substanțiale pe parcursul acelorași ani, care, după cum susțin aceștia, provin din dividende provenite din cote deținute în societăți civile imobiliare. Cu toate acestea, constată că reclamații nu justifică nicio încercare efectivă de mobilizare a activelor de care dispun pentru a proceda la executarea condamnării, ceea ce face inoperantă argumentația lor bazată pe necesitatea de a obține aprobarea unor terți pentru a putea face aceasta, un eventual refuz al acestora din urmă nefiind susținut.
36.Ținând cont de aceste elemente, Curtea estimează că curtea de apel a putut decide, în hotărârea ei din 9 februarie 2012, că reclamații nu au demonstrat că se găseau în imposibilitatea de a executa sentința din 15 iunie 2007. Ea consideră că nicio despropor ție între situația materială a reclamații și sumele datorate prin decizia atacată în apel nu rezultă din circumstanțele acestui caz. Cu toate acestea, ea nu poate decât să constate absența, din partea reclamații, a oricărui efort de plată, chiar și parțial, în special între ordonanța de referință și constatarea decăderii instanței de apel. Acest ultim punct a fost de altfel luat în considerare de consilierul pentru pregătirea cauzei în ordonanța sa din 5 aprilie 2011.
37.Curtea concluzionează că decizia de anulare a cauzei din registrul curții de apel, urmată de constatarea decăderii instanței, nu a constituit, în acest caz, o piedică disproporționată dreptului de acces la curtea de apel. Prin urmare, nu a fost încălcatul art. 6 § 1 din Convenție.
38. Reclamații se plâng de asemenea de o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, din cauza faptului că anularea cauzei din registrul curții de apel a avut efectul de a da caracter definitiv sentinței tribunalului de comerț din Antibes din 15 iunie 2007, atunci când această jurisdicție nu poate fi considerată un "tribunal" în sensul dispozițiilor precitate și că aceasta nu ar fi fost, în acest caz, obiectiv imparțială. Aceștia se plâng de asemenea de o încălcare a art. 13 din Convenție, combinat cu art. 6 § 1, din cauza faptului că nu ar fi avut un recurs efectiv pentru a solicita retractarea ordonanței consilierului pentru pregătirea cauzei al curții de apel Aix-en-Provence din 3 februarie 2009. Ei fac și reproșul consilierului sesizat cu cererea de retractare că, la 2 februarie 2011, a acordat o amânare a cauzei la cererea UCB, pentru a constata apoi, la 5 aprilie 2011, că decăderea era dobândită.
39.Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște acuzațiile formulate, Curtea nu observă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele precitate din Convenție.
40.Rezultă de aici că aceste pretenții sunt manifest neîntemeiate și trebuie respinse în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la pretențiunea derivată din art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește anularea cauzei din registrul curții de apel și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că nu a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 octombrie 2013, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Claudia Westerdiek Mark Villiger Grefier Președinte
AFFAIRE POMPEY c. FRANCE (Requête n o 37640/11) ARRÊT STRASBOURG 10 octobre 2013 DÉFINITIF 10/01/2014 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Pompey c. France, La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en une chambre composée de : Mark Villiger, président, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, André Potocki, Paul Lemmens, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 septembre 2013, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 37640/11) dirigée contre la République française et dont deux ressortissants de cet État, M. Jean-Paul Pompey et M me Christine Pompey (« les requérants »), ont saisi la Cour le 21 juin 2011 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Les requérants ont été représentés par M e A.D. Tobelem, avocat à Cannes. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été privés d’accès à la cour d’appel, de n’avoir pas été jugés par un « tribunal » de manière impartiale et d’avoir été privés d’un recours effectif.
4.Le 29 mai 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.
5. Les requérants sont nés respectivement en 1950 et 1953 et résident à Juan-Les-Pins et Antibes.
6.Le 1 er mars 1991, l’Union de crédit pour le bâtiment (UCB) consentit un prêt de 2 250 000 francs à deux sociétés à responsabilité limitée (SARL), les sociétés M. et F. I., ainsi qu’à deux personnes physiques, tous emprunteurs solidaires, pour l’acquisition d’un bien immobilier à Antibes. Le premier requérant, gérant de la SARL M., et la seconde requérante, son épouse, se portèrent cautions personnelles et solidaires auprès de l’UCB.
7.La SARL M. ayant fait l’objet d’une procédure de redressement judiciaire, puis de liquidation judiciaire, l’UCB se retourna contre les requérants en leur qualité de caution.
8.Par un jugement du 15 juin 2007, le tribunal de commerce d’Antibes les condamna à verser à l’UCB une somme de 609 414 euros au principal, suivant décompte de la créance arrêté au 30 juin 2005, outre des intérêts au taux légal et des intérêts de retard au taux conventionnel. En outre, le tribunal ordonna l’exécution provisoire du jugement.
9.Le 10 juillet 2007, les requérants interjetèrent appel.
10.Le 8 janvier 2008, l’UCB produisit ses conclusions au fond.
11.Le 15 avril 2008, elle fit signifier des conclusions d’incident aux fins de radiation de l’appel des requérants, faute pour eux de s’être acquittés du paiement mis à leur charge par le jugement avec exécution provisoire, en application de l’article 526 du code de procédure civile.
12.Le 2 septembre 2008, les requérants assignèrent l’UCB en référé devant le premier président de la cour d’appel d’Aix-en-Provence, en vue de faire suspendre l’exécution provisoire du jugement du 15 juin 2007, sur la base notamment de la nullité de ce dernier et des conséquences manifestement excessives en cas d’exécution provisoire.
13.Par une ordonnance de référé du 31 octobre 2008, le magistrat délégué par le premier président de la cour d’appel d’Aix-en-Provence rejeta l’intégralité des demandes des intéressés. S’agissant des conséquences manifestement excessives invoquées par les requérants, il releva qu’ils disposaient de revenus, notamment fonciers, et qu’ils ne fournissaient aucune explication ou justification relatives à leurs éventuelles facultés d’endettement.
14.Le 3 novembre 2008, les requérants déposèrent des conclusions d’incident tendant à faire rejeter la demande de radiation de l’appel, faisant à nouveau valoir la nullité du jugement du 15 juin 2007 et l’existence de conséquences manifestement excessives dans le cas d’une mise en œuvre de son exécution provisoire.
15.Le 3 février 2009, le conseiller de la mise en état de la cour d’appel d’Aix-en-Provence ordonna la radiation de l’appel du rôle de la cour d’appel sur la base de l’article 526 du code de procédure civile, après avoir relevé que si les requérants avaient versé à la procédure leurs avis d’imposition pour les revenus 2007, qui établissaient que des sommes importantes étaient prélevées à ce titre, ils ne fournissaient aucune explication et ne produisaient aucun justificatif de leurs situations actuelles, leurs revenus et leurs professions réciproques.
16.Le 20 octobre 2010, les requérants présentèrent une requête en rétractation de cette ordonnance de radiation et en réinscription de l’affaire au rôle. Ils invoquèrent notamment leur droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Le 10 janvier 2011, l’UCB déposa des conclusions d’incident en réponse, concluant au constat de la péremption de l’instance. Les requérants y répliquèrent le 11 janvier 2011.
17.Le 5 avril 2011, le conseiller de la mise en état constata que depuis les conclusions d’incident des requérants du 3 novembre 2008, aucune des parties n’avait accompli de diligences. Il considéra notamment que l’acte tendant à faire réinscrire l’affaire au rôle ne constituait pas une diligence interruptive de péremption. Il conclut qu’en application de l’article 386 du code de procédure civile, la péremption de l’instance était acquise depuis le 3 novembre 2010 et, en conséquence, rejeta les demandes des requérants.
18.Le 19 avril 2011, les requérants déférèrent l’ordonnance du 5 avril 2011 à la cour d’appel, afin de solliciter sa réformation, la rétractation de l’ordonnance de radiation du 3 février 2009 et le rétablissement de l’affaire au rôle de la cour d’appel.
19.Le 9 février 2012, la cour d’appel considéra que si les dispositions de l’article 526 du code de procédure civile avaient pour effet de restreindre l’accès au juge, cette limitation poursuivait un but légitime et n’avait pas apporté en l’espèce une entrave disproportionnée au droit des requérants à un double degré de juridiction. À cet égard, elle releva qu’alors que ces derniers étaient autorisés à démontrer, pour échapper à la radiation, qu’ils se trouvaient dans l’impossibilité d’exécuter les causes du jugement du 15 juin 2007, ils s’étaient abstenus de justifier de la réalité de leur situation financière et patrimoniale. La cour d’appel observa par ailleurs que le premier requérant percevait des revenus fonciers au titre de parts détenues dans des sociétés civiles immobilières propriétaires de biens immobiliers et possédait à titre personnel un autre bien. Enfin, elle releva que les requérants avaient fait valoir, dans leurs écritures, en contradiction avec la position qu’ils soutenaient, que la banque aurait « dissimulé (...) qu’ils avaient apporté des garanties réelles sur leur patrimoine et qu’ils justifiaient de surcroît d’un commencement de l’exécution du jugement » . Considérant que la seule diligence interruptive de prescription ne pouvait être, de la part des requérants, que l’exécution du jugement frappé d’appel, la cour d’appel jugea que le conseiller de la mise en état avait à bon droit retenu que la péremption était acquise. Elle confirma donc l’ordonnance déférée et constata l’extinction de l’instance d’appel. II.
20. Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent comme suit : Article 383 « La radiation et le retrait du rôle sont des mesures d’administration judiciaire. A moins que la péremption de l’instance ne soit acquise, l’affaire est rétablie, en cas de radiation, sur justification de l’accomplissement des diligences dont le défaut avait entraîné celle-ci ou, en cas de retrait du rôle, à la demande de l’une des parties. » Article 386 « L’instance est périmée lorsque aucune des parties n’accomplit de diligences pendant deux ans. » Article 387 « La péremption peut être demandée par l’une quelconque des parties. Elle peut être opposée par voie d’exception à la partie qui accomplit un acte après l’expiration du délai de péremption.
» Article 515 « Hors les cas où elle est de droit, l’exécution provisoire peut être ordonnée, à la demande des parties ou d’office, chaque fois que le juge l’estime nécessaire et compatible avec la nature de l’affaire, à condition qu’elle ne soit pas interdite par la loi. Elle peut être ordonnée pour tout ou partie de la condamnation. » Article 524 « Lorsque l’exécution provisoire a été ordonnée, elle ne peut être arrêtée, en cas d’appel, que par le premier président statuant en référé et dans les cas suivants : (...) 2 o Si elle risque d’entraîner des conséquences manifestement excessives ; (...). (...) Le premier président peut arrêter l’exécution provisoire de droit en cas de violation manifeste du principe du contradictoire ou de l’article 12 et lorsque l’exécution risque d’entraîner des conséquences manifestement excessives.
» Article 526 « Lorsque l’exécution provisoire est de droit ou a été ordonnée, le premier président ou, dès qu’il est saisi, le conseiller de la mise en état peut, en cas d’appel, décider, à la demande de l’intimé et après avoir recueilli les observations des parties, la radiation du rôle de l’affaire lorsque l’appelant ne justifie pas avoir exécuté la décision frappée d’appel ou avoir procédé à la consignation autorisée dans les conditions prévues à l’article 521, à moins qu’il lui apparaisse que l’exécution serait de nature à entraîner des conséquences manifestement excessives ou que l’appelant est dans l’impossibilité d’exécuter la décision. Le premier président ou le conseiller chargé de la mise en état autorise, sauf s’il constate la péremption, la réinscription de l’affaire au rôle de la cour sur justification de l’exécution de la décision attaquée.
» Article 537 « Les mesures d’administration judiciaire ne sont sujettes à aucun recours. » EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION DU FAIT DE LA RADIATION DE L’AFFAIRE DU RÔLE DE LA COUR D’APPEL
21.Les requérants allèguent que la radiation du rôle de la cour d’appel de l’instance ouverte sur leur déclaration d’appel, en application de l’article 526 du code de procédure civile, a causé une entrave disproportionnée à leur droit d’accès à cette juridiction. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les passages pertinents se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ».
22.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité
23.La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties a) Les requérants
24.Les requérants, après avoir rappelé la jurisprudence de la Cour, prennent acte de ce que celle-ci a déjà reconnu la légitimité des buts poursuivis par l’article 526 du code de procédure civile ( Chatellier c. France , n o 34658/07, 31 mars 2011). En revanche, ils estiment qu’en l’espèce la radiation du rôle a constitué une entrave disproportionnée à leur droit d’accès à un tribunal. À cet égard, ils soulignent que la mesure a eu pour effet de les empêcher de présenter un moyen nouveau en appel.
25.De plus, ils estiment avoir démontré, devant le conseiller de la mise en état et le premier président de la cour d’appel, qu’ils n’avaient pas les facultés financières suffisantes pour exécuter, même partiellement, la condamnation du tribunal de commerce d’Antibes, dont le montant cumulé en principal et intérêts avoisine désormais le million d’euros. Évaluant à 3 840 euros leur revenu mensuel moyen pour la période 2007-2009, ils précisent que le rapport entre ce revenu et le montant de la condamnation hors intérêts est de 1 à 145, ratio à comparer avec celui de 1 à 42 jugé disproportionné par la Cour dans l’affaire Annoni di Gussola et autres c. France (n os 31819/96 et 33293/96, CEDH 2000 ‑ XI).
26.S’agissant de leur patrimoine, les requérants font valoir que, s’ils possèdent des parts dans plusieurs sociétés civiles immobilières, celles-ci ne sont représentatives d’aucun droit de propriété sur les biens immobiliers détenus par ces personnes morales et ont fait l’objet d’un nantissement dès le 19 septembre 2000 par UCB, ce qui leur interdit de les céder sans l’accord de cette dernière. De plus, ils observent que le seul immeuble ayant appartenu au premier requérant est un appartement qui a été vendu judiciairement le 26 juin 2008 à la demande de cette société, et qui ne pouvait donc être comptabilisé dans le patrimoine disponible pour exécuter la condamnation. Ils ajoutent que l’hypothèque judiciaire obtenue sur ce bien en second rang par UCB, ajoutée au nantissement des parts de sociétés civiles immobilières, rendait inutile le prononcé de l’exécution provisoire. Ils considèrent ainsi que leur argument tiré du caractère excessif de la radiation sur leur situation n’a pas fait l’objet d’un examen effectif par les juges. b) Le Gouvernement
27.Le Gouvernement considère que la mesure de radiation n’a pas restreint le recours des requérants d’une manière ou à un point tels que leur droit s’en est trouvé atteint dans sa substance même. Il rappelle que la mise en œuvre du mécanisme prévu à l’article 526 du code de procédure civile est écartée lorsque l’appelant démontre qu’il lui est impossible de procéder à l’exécution de la décision attaquée, ou que cette dernière aurait des conséquences manifestement excessives. Il souligne également que l’intéressé peut toujours solliciter l’arrêt de l’exécution provisoire, comme les requérants l’ont fait en l’espèce.
28.Il observe également que la mesure poursuivait des buts légitimes, à savoir le renforcement de l’effectivité des décisions de première instance et la lutte contre les appels dilatoires. Il rappelle la motivation du jugement du 15 juin 2007, relevant que le montant du prêt était exigible depuis 1993 et que les requérant avaient « bénéficié de délais de paiement considérables ».
29.Enfin, le Gouvernement estime qu’il existait un rapport raisonnable de proportionnalité entre la mesure et les buts visés. À cet égard, il observe que si les autorités internes disposent d’une marge d’appréciation plus restreinte en appel qu’en cassation pour apprécier l’opportunité de la radiation du rôle, les juges ont, en l’espèce, opéré un examen attentif des circonstances propres à l’affaire. Il remarque que les requérants n’ont pas rapporté la preuve de l’insuffisance de leurs facultés financières, se contentant de produire leurs avis d’impôt sur le revenu, sans fournir d’éléments sur leur situation réelle, notamment sur l’état de leur patrimoine ou de leurs éventuelles facultés d’endettement. Il souligne que les intéressés n’ont pas bénéficié de l’aide juridictionnelle et en conclut qu’ils ne remplissaient pas les conditions de ressources. Il observe par ailleurs que, pour l’année 2007, leurs revenus cumulés atteignaient la somme de 97 597 euros, soit 8 133 euros mensuels, ce qui rendait possible une exécution partielle, voire échelonnée. Il fait la même analyse pour les années 2008 et 2009, malgré la baisse des revenus du couple. Il ajoute que ce dernier était propriétaire de parts de société civiles qu’il aurait pu céder. Ainsi, constatant l’absence totale de versement, le Gouvernement considère que la décision de radiation du rôle et la péremption de l’instance qui en a découlé n’ont pas entravé de manière disproportionnée le droit d’accès des requérants à la juridiction d’appel. 2. Appréciation par la Cour a) Principes généraux
30.La Cour rappelle d’emblée sa jurisprudence constante selon laquelle il ne lui appartient pas de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne.
31.Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi d’autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000 ‑ II, et Sabeh El Leil c. France [GC], n o 34869/05, § 47, 29 juin 2011).
32.En outre, l’article 6 § 1 de la Convention n’oblige pas les États contractants à instituer des cours d’appel ou de cassation. Toutefois, si de telles juridictions sont instituées, la procédure qui s’y déroule doit présenter les garanties prévues à l’article 6, notamment en ce qu’il assure aux plaideurs un droit effectif d’accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs droits et obligations de caractère civil ( Levages Prestations Services c. France , 23 octobre 1996, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V)
33.La Cour a déjà examiné la question de savoir si une mesure de radiation du rôle, prononcée par un conseiller de la mise en état en application de l’article 526 du code de procédure civile, pouvait être admise au regard des exigences du droit à un tribunal. À cette occasion, elle a jugé légitimes les buts poursuivis par cette obligation d’exécution d’une décision pour laquelle l’exécution provisoire a été ordonnée, à savoir notamment assurer la protection du créancier, éviter les appels dilatoires et assurer la bonne administration de la justice en désengorgeant les tribunaux. Elle a cependant considéré que, compte tenu de l’effet privatif de celle-ci sur le droit à un double degré de juridiction, l’État disposait en la matière d’une marge d’appréciation plus restreinte que dans les affaires portant sur un retrait du rôle de la Cour de cassation en vertu de l’article 1009-1 du même code. Elle s’est alors attachée à déterminer si la mesure de radiation, telle qu’appliquée à la situation considérée, s’analysait en une entrave disproportionnée au droit d’accès à la cour d’appel ( Chatellier c. France , précité, § 37-39). b) Application de ces principes
34.La Cour constate qu’en l’espèce la mesure de radiation a été prise par le conseiller de la mise en état, le 3 février 2009, au motif que les requérants ne démontraient ni l’impossibilité pour eux de procéder à l’exécution de la décision de première instance ni le risque de conséquences manifestement excessives que celle-ci faisait courir. Le magistrat a relevé que les requérants s’étaient contentés de verser à la procédure leurs avis d’imposition sur le revenu 2007, sans fournir d’explications sur leurs situations réciproques. La Cour relève en outre que ces mêmes éléments avaient auparavant conduit le délégué du premier président de la cour d’appel à rejeter, le 31 août 2008, la demande de suspension de l’exécution provisoire, présentée en référé par les requérants, compte tenu du caractère lacunaire des pièces versées, de l’absence de justification relative aux éventuelles facultés d’endettement du couple et du caractère exclusivement foncier des revenus du mari. Elle remarque en outre que l’existence de cette ordonnance de référé, statuant notamment sur les allégations de conséquences manifestement excessives de l’exécution au regard des facultés financières des requérants, a laissé à ces derniers l’opportunité de compléter leur dossier, afin de tenir compte des critiques exprimées quant à l’insuffisance des pièces et des explications fournies, ainsi que du motif tiré de l’importance de leurs revenus fonciers. 35. À cet égard, la Cour constate que les pièces produites devant elle laissent apparaître, pour le couple, un important revenu fiscal de référence cumulé en 2007, 2008 et 2009, ainsi que des revenus fonciers substantiels au cours des mêmes années, qui proviennent selon eux de dividendes issus de parts détenues dans des sociétés civiles immobilières. Or, elle observe que les requérants ne justifient d’aucune tentative effective de mobilisation des actifs à leur disposition pour procéder à l’exécution de la condamnation, ce qui rend inopérante leur argumentation fondée sur la nécessité d’obtenir l’agrément de tiers pour pouvoir y procéder, un éventuel refus de ces derniers n’étant pas allégué.
36.Compte tenu de ces éléments, la Cour estime que la cour d’appel a pu décider, dans son arrêt du 9 février 2012, que les requérants n’avaient pas démontré qu’ils se trouvaient dans l’impossibilité d’exécuter le jugement du 15 juin 2007. Elle considère qu’aucune disproportion entre la situation matérielle des requérants et les sommes dues au titre de la décision frappée d’appel ne ressort des circonstances de l’espèce. Or, elle ne peut que constater l’absence, de la part des requérants, d’un quelconque effort de paiement, même partiel, notamment entre l’ordonnance de référé et le constat de la péremption de l’instance d’appel. Ce dernier point a d’ailleurs été pris en compte par le conseiller de la mise en état dans son ordonnance du 5 avril 2011.
37.La Cour en conclut que la décision de radiation de l’affaire du rôle de la cour d’appel, suivie du constat de la péremption de l’instance, n’a pas constitué, en l’espèce, une entrave disproportionnée au droit d’accès à la cour d’appel. Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
38. Les requérants se plaignent également d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, en raison du fait que la radiation de l’affaire du rôle de la cour d’appel a eu pour effet de donner un caractère définitif au jugement du tribunal de commerce d’Antibes du 15 juin 2007, alors que cette juridiction ne saurait être considérée comme un « tribunal » au sens de la disposition précitée et qu’elle n’aurait pas été, en l’espèce, objectivement impartiale. Ils se plaignent également d’une violation de l’article 13 de la Convention, combiné avec l’article 6 § 1, du fait qu’ils n’auraient pas eu un recours effectif pour solliciter la rétractation de l’ordonnance du conseiller de la mise en état de la cour d’appel d’Aix-en-Provence du 3 février 2009. Ils font grief au conseiller saisi de la requête en rétractation d’avoir, le 2 février 2011, accordé un renvoi de l’affaire à la demande de l’UCB, pour constater ensuite, le 5 avril 2011, que la péremption était acquise.
39.Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles précités de la Convention.
40.Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne la radiation de l’affaire du rôle de la cour d’appel et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 octobre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Mark Villiger Greffière Président