Yemelin împotriva Rusiei

Cauza a fost inițiată printr-o cerere (nr. 41038/07) împotriva Federaţiei Ruse depusă la Curte în temeiul articolului 34 al Convenției pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită în continuare „Convenția") de către un cetățean rus, dl Aleksey Alekseyevich Yemelin (denumit în continuare „reclamantul"), la 6 august 2007.

Reclamantul, căruia i-a fost acordată asistență juridică, a fost reprezentat de dl T. Misakyan, avocat în practică la Moscova. Guvernul Federaţiei Ruse (denumit în continuare „Guvernul") a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentantul Federaţiei Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul a susținut, în special, că a fost deținut în condiții incompatibile cu standardele prevăzute în articolul 3 al Convenției și că sentința pronunțată în favoarea sa nu a fost executată.

La 27 mai 2010 cererea a fost comunicată Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, să se pronunțe asupra admisibilității și fondului cauzei în același timp (articolul 29 § 1). FAPTE

La 7 iulie 2004 reclamantul, care era ofițer de poliție la acea vreme, a împrumutat 20.000 ruble ruse (RUB) unui anumit dm M. Aceasta din urmă nu a rambursat împrumutul. Într-o dată nespecificată, pentru a forța plata datoriei, reclamantul a păcălit dm M. să-i dea pașaportul de călătorie.

La 14 ianuarie 2007 dm M. l-a lăsat pe K., un prieten al reclamantului, să intre în apartamentul ei. K. a cerut-o să ramburse împrumutul, ceea ce aceasta nu putea face. Apoi reclamantul a intrat cu forța în apartamentul dm M. și a bătut-o. Dm M. a suferit o traumatism cranian închis și coastele fracturate și a primit tratament în spital.

La 15 ianuarie 2007 dm M. s-a plâns de bătaie la departamentul local de poliție unde reclamantul era ofițer. La 19 ianuarie 2007 a depus o plângere la procuratură, susținând că la 14 ianuarie 2007 reclamantul a intrat în apartamentul ei împotriva voinței sale.

La 1 februarie 2007 procuratura a deschis o anchetă penală asupra plângerii dm M.

La 5 februarie 2007 reclamantul s-a obligat să nu plece din oraș.

La 9 februarie 2007 Curtea de Town Volsk a ordonat suspendarea temporară din funcție a reclamantului. Reclamantul nu a contestat această decizie.

La 10 februarie 2007 reclamantul a fost inculpat pentru intrare ilegală și agresiune cu vătămări corporale.

La 19 aprilie 2007 reclamantul a fost inculpat pentru abuz de putere.

La 26 aprilie 2007 Curtea de Town Volsk a primit dosarul.

La 31 mai 2007 reclamantul a acordat un interviu unui ziar local susținând că una din martori ale procuratorului avea o problemă personală cu el și a depus mărturie împotriva sa din răzbunare. B. Deținerea preventivă și verdictul

La 15 iunie 2007 Curtea de Town Volsk a stabilit că reclamantul a amenințat dm M. și alte persoane cu intenția de a le intimida și a ordonat deținerea preventivă a reclamantului. La 2 iulie 2007 Curtea Regională Saratov a menținut decizia din 15 iunie 2007 pe cale de apel.

La 17 august 2007 Curtea de Town a găsit reclamantul vinovat de intrare ilegală, agresiune cu vătămări corporale și sustragere a pașaportului dm M. și l-a condamnat la doi ani suspendare a pedepsei în închisoare și la o amendă. A fost eliberat în sală de judecată.

La 1 noiembrie 2007 Curtea Regională Saratov a menținut condamnarea reclamantului pe cale de apel. C. Condiții de deținere și transport

De la 15 iunie la 17 august 2007 reclamantul a fost deținut alternativ în centrul de deținere temporară din Volsk și în centrul de detenție preventivă nr. IZ-64/1 din Saratov. 1. Centrul de deținere temporară din Volsk

Reclamantul a fost deținut în celula nr. 6 din centrul de deținere temporară din Volsk de la 15 la 16 iunie, de la 27 iunie la 3 iulie, de la 11 la 19 iulie și de la 27 iulie la 17 august 2007. (a) Descriere furnizată de Guvern

Conform Guvernului, celula în care a fost deținut reclamantul măsura 5,85 mp și conținea două paturi. În primele două perioade de deținere reclamantul a fost ținut singur în celulă. În celelalte două perioade un alt deținut a fost ținut cu reclamantul. Celula nu avea ferestre și era iluminată cu un bec electric de 200 de wați. De asemenea, celula nu era echipată cu toaletă; deținuții trebuiau să folosească o găleată, care era plasată la aproximativ 1,5 metri de paturi și 3,5 metri de masa de mâncare. Nu exista ecran care să separe „zona de toaletă" de restul celulei. Centrul de deținere temporară nu avea curte de exercițiu și deținuții trebuiau să stea în celule tot timpul. (b) Descriere furnizată de reclamant

Conform reclamantului, a fost deținut într-o celulă fără ferestre măsurând 1,3 mp. Celula nu era echipată cu toaletă sau apă curgătoare. Reclamantul trebuia să folosească o găleată plasată în celulă atât ca toaletă cât și ca chiuvetă. I-a fost permis să golească găleata o dată pe zi. Saltea și perna primite erau murdare și miroseau grozav. Nu a fost furnizat niciun cearșaf. Celula era infestată cu șobolani. Sistemul de ventilație funcționa nu mai mult de patruzeci de minute pe zi. Mirosul constant putred din celulă l-a făcut pe reclamant bolnav și i-a cauzat dureri de cap. Când a plouat, apa a curs într-un colț și a inundat celula. Podeaua de beton era întotdeauna umedă. Pereții erau acoperiți cu mucegai. Din cauza umezelii din celulă, reclamantul a dezvoltat probleme respiratorii dureroase.

Nu exista acces la lumină naturală. Celula era iluminată cu un bec electric de 40 de wați. Centrul de deținere temporară nu avea zonă de exercițiu în aer liber și reclamantul era confinat în celulă douăzeci și patru de ore pe zi. Micul dejun consta doar din apă fierbinte. La cină deținuții primeau resturi reci de la prânz. Mâncarea servită la cină se acria adesea din cauza lipsei de frigorifere în centrul de deținere temporară. 2. Centrul de detenție preventivă nr. IZ-64/1 din Saratov (a) Descriere furnizată de Guvern

Observațiile Guvernului privind condițiile deținerii reclamantului în centrul de detenție preventivă nr. IZ-64/1 din Saratov pot fi rezumate după cum urmează: Perioada deținerii Celula nr. Suprafață (în metri pătrați) Numărul deținuților Numărul paturilor De la 16 la 18 iunie 18 21,2 4-5 5 De la 19 la 26 iunie 117 8,1 2 2 De la 4 la 10 iulie 18 21,2 4-5 5 20 iulie 18 21,2 4-5 5 De la 21 la 24 iulie 207 8,05 2 2 De la 24 la 26 iulie 138 8,05 2 2

Fiecare celulă avea o fereastră care asigura acces la lumina zilei. Ferestrele erau acoperite cu grilaje din metal cu deschideri de 200 mp. Toate celulele din centrul de detenție preventivă erau echipate cu un sistem de ventilație în bună stare de funcționare. Iluminarea electrică era constantă. De la 6 a.m. la 10 p.m. celulele erau iluminate cu un bec de 100 de wați și de la 10 p.m. la 6 a.m. cu un bec de 40 de wați pentru scopuri de siguranță și supraveghere.

Fiecare celulă avea o closetă separată de zona de locuit printr-o partiție de 1,5 metri înălțime. Distanța între toaletă și paturi/masa de mâncare era de cel puțin 2 metri. Deținuții aveau dreptul la exercițiu zilnic în aer liber de cel puțin o oră. (b) Descriere furnizată de reclamant

Reclamantul nu a contestat observațiile Guvernului privind perioadele deținerii sale în centrul de detenție preventivă și numerotarea celulelor în care a fost deținut. A furnizat următoarele date suplimentare privind dimensiunea celulelor și numărul deținuților: Celula nr. Suprafață (în metri pătrați) Numărul deținuților 18 21,2 10 117 8 3 207 7 3-4 138 7 2

Fiecare celulă avea o fereastră acoperită cu trei straturi de grilaje din metal cu deschideri de 100 mp. Fereastra asigura acces la lumina zilei. Iluminarea electrică era constantă. Nu exista masă de mâncare în celula nr. 117. Toaleta era situată într-un colț al celulei la nu mai mult de 1,5 m de masa de mâncare și la nu mai mult de 2 m de patul cel mai apropiat. Toaleta era separată cu pereți din cărămidă fără ușă și nu oferea intimitate. Sistemul de ventilație nu era suficient de eficace pentru a evacua mirosul provenit din toaletă. Nu era furnizată apă caldă; nici apă rece curgătoare între 5:45 a.m. și prânz. Deținuților le era permis o oră de exercițiu în aer liber pe zi, care era anulată în caz de ploaie. Mâncarea era de calitate foarte proastă și rară. Varza murată era rancidă și mirosea grozav, cartofii erau negri și putreziți. Laptele se acria imediat sau conținea reziduuri gri. Peștele era putrezit. Nu se serveau fructe sau legume.

Conform reclamantului, toate scrisorile pe care le-a trimis familiei și prietenilor sale au fost deschise și cenzurate. 3. Condiții de transport (a) Descriere furnizată de Guvern

Conform Guvernului, în zilele transferului reclamantului între centrul de detenție preventivă și centrul de deținere temporară, i s-a furnizat o rație de hrană uscată. A primit 300 de grame de biscuiți, 30 de grame de concentrat de supă, 168 de grame de concentrat principal, 40 de grame de zahăr și 2 grame de ceai. Deținuții erau plasați în fourgoane speciale și duși la gara de cale ferată. Fiind fost ofițer de poliție, reclamantul a fost plasat singur într-un compartiment de furgonet. Timp de deplasare nu a depășit douăzeci de minute. La sosire la gară, deținuții erau plasați în vagoane de tren. Oricând, reclamantul avea un loc de coucher individual. Călătoria cu trenul a durat de la șase la opt ore. Reclamantul a primit apă fierbinte pentru a fi folosită cu concentratele de hrană și apă de băut. I-a fost permis să folosească toaleta. La gara de cale ferată de destinație, deținuții au fost din nou plasați în fourgoane și duși la facilitatea de detenție respectivă. (b) Descriere furnizată de reclamant

Conform reclamantului, în zilele în care a fost transportat între centrul de detenție preventivă și centrul de deținere temporară, și anume 27 iunie, 3, 11, 19 și 27 iulie 2007, călătoria a durat de la opt la șaisprezece ore. Nu a fost furnizată nicio mâncare. Deținuții erau plasați în compartimente măsurând de la 1,2 la 2 metri pătrați. În primele patru transferuri erau trei deținuți în compartiment, inclusiv reclamantul, și în al cincilea transfer au fost patru deținuți, inclusiv reclamantul. Erau trei cușete în compartimentul măsurând 1,2 metri pătrați și reclamantul trebuia să-și împartă locul de coucher cu un alt deținut. În timpul călătoriei, deținuții au primit apă o dată și au fost lăsați să folosească toaleta o dată. Pentru restul timpului trebuiau să folosească pungi de plastic sau sticle în compartiment pentru a-și satisface nevoile fiziologice. Toaleta din vagonul de tren nu avea chiuvetă.

Reclamantul a depus două declarații de la deținuții V. și N. care au fost transportați cu el pe 3 și 11 iulie 2007 respectiv. Atât V. cât și N. au confirmat descrierea reclamantului privind condițiile în care au fost transportați. În particular, V. a declarat următoarele: „... la 3 iulie 2007 [reclamantul] și eu am fost plasați într-un vagon de tren ... pentru a fi transferați la centrul de detenție preventivă nr. IZ-64/1 din Saratov. Am ajuns la Saratov în jurul orei 2 a.m. (călătoria a durat șaisprezece ore). În timpul călătoriei am fost lăsați să folosim toaleta o dată și am primit apă o dată. Am fost ținuți într-un compartiment măsurând 2 metri pătrați echipat cu trei cușete. Alte comodități, hrană sau apă fierbinte nu erau disponibile." D. Procedura civilă inițiată de reclamant și executarea sentinței în favoarea sa

Urmând suspendării din funcție în așteptarea procedurii penale (a se vedea paragraful 11 mai sus), reclamantul a intentat o acțiune împotriva departamentului local de poliție pentru venituri pierdute.

La 26 septembrie 2007 Curtea Districtului Frunzenskiy din Saratov a admis cererea reclamantului și a ordonat departamentului local de poliție să-i plătească o indemnizație lunară în valoare de 7.806,70 RUB în perioada suspendării temporare din funcție, și pentru cheltuieli de judecată și juridice.

La 23 octombrie 2007 Curtea Districtului a modificat partea operativă a sentinței din 26 septembrie 2007 și a hotărât că departamentul local de poliție ar trebui să-i plătească reclamantului 36.833,14 RUB pentru suspendare ilegală din funcție pentru perioada dintre 1 iulie și 1 noiembrie 2007.

La 15 noiembrie 2007 Curtea Regională Saratov a menținut sentința din 26 septembrie 2007 pe cale de apel.

La 13 decembrie 2007 grefierul a primit titlul executiv.

Se pare că au fost anumite erori tehnice în textul titlului executiv și la 27 februarie 2008 reclamantul a cerut Curții Districtului să le rectifice.

La 18 martie 2008 Curtea Districtului a ordonat departamentului local de poliție să plătească reclamantului datoriile cuvente în valoare totală de 36.833,17 RUB în legătură cu eșecul autorităților de a executa sentința din 26 septembrie 2007. Într-o dată nespecificată reclamantul a înainte titlul executiv relevant oficiului grefierului.

La 21 aprilie 2008 grefierul a închis procedura de execuție și a returnat ambele titluri executive reclamantului, notând că executarea sentințelor în favoarea reclamantului nu era în competența oficiului grefierului.

La 25 septembrie 2009 Curtea Districtului a clarificat conținutul sentinței din 26 septembrie 2007 și a ordonat departamentului local de poliție să-i plătească reclamantului datoriile în valoare de 68.059,90 RUB pentru perioada de la 9 februarie la 1 noiembrie 2007.

Într-o dată nespecificată reclamantul a cerut curții să ajusteze valoarea indemnizației ținând seama de perioada lungă de neexecutare a sentințelor în favoarea sa și să-i acordă 83.901,53 RUB pentru venituri pierdute, 1.248 RUB pentru cheltuieli de judecată și 1.000 RUB pentru cheltuieli juridice.

La 28 octombrie 2009 Curtea Districtului a admis cererea reclamantului și i-a acordat 84.846,45 RUB, defalcat după cum urmează: 82.597 RUB pentru salarii pierdute; 1.248 RUB pentru rambursarea cheltuielilor de judecată (călătorie și poștă); și 1.000 RUB pentru rambursarea cheltuielilor juridice.

La 22 aprilie 2010 reclamantul a trimis titlul executiv unui departament federal de trezorerie. La 18 mai 2010 suma indemnizației a fost transferată în contul său. E. Procedura penală împotriva dm M. 1. Calomnie

La 5 februarie 2008 reclamantul a inițiat o procedură penală împotriva dm M., acuzând-o de calomnie.

La 22 mai 2007 judecătorul păcii a pronunțat un verdict de nevinovat. Într-o dată nespecificată verdictul a fost menținut pe cale de apel. La 9 octombrie 2008 Curtea Regională Saratov a ținut o ședință de casație și a menținut verdictul și sentința de apel. 2. Perjur

La 21 ianuarie 2009 procuratura a refuzat să-l urmărească penal pe dm M. pentru acuzații de perjur.

Legea Federală privind Deținerea Suspecților și Inculpaților acuzați de Infracțiuni Penale, modificată (denumită în continuare „Legea privind Deținerea Suspecților"), în vigoare din 21 iunie 1995, prevede că suspecții și inculpații deținuți în așteptarea anchetei și procesului sunt ținuți în centre de detenție preventivă (secțiunea 8). Ei pot fi transferați la centre de deținere temporară dacă este necesar pentru scopuri de anchetă sau proces și dacă transportul între centrul de detenție preventivă și o stație de poliție sau instanță nu este fezabil din cauza distanței dintre ele. O astfel de deținere în centrul de deținere temporară nu poate depăși zece zile pe lună (secțiunea 13). Centre de deținere temporară în stații de poliție sunt desemnate pentru deținerea persoanelor arestate pe suspiciune de infracțiune penală (secțiunea 9).

Conform Regulamentului Intern al Facilităților de Deținere Temporară, aprobat prin Ordinul nr. 41 al Ministerului de Interne al Federaţiei Ruse din 26 ianuarie 1996, modificat (în vigoare la momentul deținerii reclamantului), spațiul de locuit per deținut ar trebui să fie 4 metri pătrați (paragraful 3.3 al regulamentului). De asemenea, au fost prevăzute celule în centrul de deținere temporară care să fie echipate cu masă, toaletă, robinet de apă, raft pentru articole de toaletă, rezervor de apă potabilă, radio și coș de gunoi (paragraful 3.2 al regulamentului). De asemenea, regulamentul a prevăzut dreptul deținuților la exercițiu zilnic în aer liber de cel puțin o oră într-o zonă desemnată (paragrafele 6.1, 6.40 și 6.43 ale regulamentului). B. Remedii pentru neexecutare a unei sentințe împotriva Statului

Legea Federală nr. 68-FZ din 30 aprilie 2010 (în vigoare de la 4 mai 2010) prevede că în caz de încălcare a dreptului la executare a unei sentințe definitive, persoana interesată are dreptul de a căuta despăgubire pentru prejudiciul nematerial. Legea Federală nr. 69-FZ adoptată în aceeași zi a introduceți modificările pertinente legislației ruse.

Secțiunea 6.2 a Legii Federale nr. 68-FZ prevede că toți cei care au o cerere în curs de examinare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind o plângere de natura descrisă în lege au șase luni pentru a depune acea plângere în instanțele interne.

CPT a reitetat concluziile de mai sus în al 12-lea Raport General al său (CPT/Inf (2002) 15, § 47). DREPT

Curtea remarcă că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Ea remarcă în continuare că nu este inadmisibilă pe alte considerente. Trebuie prin urmare să fie declarată admisibilă. B. Fond 1. Observațiile părților

Guvernul nu a contestat faptul că condițiile deținerii reclamantului în centrul de deținere temporară din Volsk au fost sub nivelul cerințelor standardelor naționale și recomandărilor CPT. În același timp, Guvernul a considerat că faptul că reclamantul a fost deținut în asemenea condiții nu arată că a existat o intenție pozitivă de a-l umili sau de a-l degrada. Au susținut în continuare că au existat motive obiective pentru eșecul autorităților interne de a asigura că reclamantul a fost ținut în condiții corespunzătoare la centrul de deținere temporară în legătură cu reforma în curs a facilităților de detenție. În sfârșit, au susținut că tratamentul căruia i-a fost supus reclamantul ca rezultat al deținerii sale în centrul de deținere temporară nu a depășit pragul de severitate stabilit în articolul 3 al Convenției. Privind condițiile deținerii reclamantului în centrul de detenție preventivă și condițiile în care a fost transportat între aceste două facilități de detenție, Guvernul a afirmat că ele respectau standardele interne și internaționale. S-au bazat pe extrase din registrul populației centrului de detenție preventivă și pe declarații pregătite de administrația centrului de detenție preventivă în iulie 2010. Au prezentat, de asemenea, copii de chitanțe confirmând furnizarea reclamantului cu o rație de hrană uscată în zilele transferului său de la o facilitate de detenție la alta.

Reclamantul și-a menținut plângerea. A depus o declarație făcută de V. și N., deținuții care au fost deținuți și transportați împreună cu el. Conform opticii reclamantului, autoritățile interne au eșuat în asigurarea că deținerea sa în perioada respectivă a fost compatibilă cu cerințele prevăzute în articolul 3 al Convenției. Deținerea sa preventivă și condițiile groaznice în care a fost transportat au constituit tratament inuman și degradant interzis de articolul respectiv și au cauzat daune grave sănătății sale. 2. Evaluarea Curții (a) Principii generale

Principiile generale privind condițiile de deținere sunt bine stabilite în jurisprudența Curții și au fost rezumate după cum urmează (a se vedea Ananyev și alții c. Federaţia Rusă, nr. 42525/07 și 60800/08, 10 ianuarie 2012): „139. Curtea reitera că articolul 3 al Convenției consacrează una dintre cele mai fundamentale valori ale unei societăți democratice. Ea interzice în termeni absoluri tortura sau tratamentul inuman ori degradant, indiferent de circumstanțe și comportamentul victimei (a se vedea, de exemplu, Labita c. Italia, nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV). Tratamentul rău trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3. Evaluarea acestui minim este relativă; depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice și mentale și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, printre alte autorități, Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 162, seria A nr. 25). 140. Tratamentul rău care atinge un asemenea nivel de severitate implică de obicei leziuni corporale reale sau suferință fizică sau mentală intensă. Cu toate acestea, chiar și în absența acestora, atunci când tratamentul umilește sau degradează un individ, arătând lipsa de respect pentru sau diminuând demnitatea sa umană, sau trezește sentimente de frică, angoasă sau inferioritate capabile de a rupe rezistența morală și fizică a unui individ, aceasta poate fi caracterizată ca degradantă și poate cădea, de asemenea, sub interzicerea articolului 3 (a se vedea Pretty c. Regatul Unit, nr. 2346/02, § 52, ECHR 2002-III, cu referințe suplimentare). 141. În contextul privării de libertate, Curtea a subliniat în mod consecvent că, pentru a cădea sub articolul 3, suferința și umilirea implicate trebuie, în orice caz, să meargă dincolo de acel element inevitabil de suferință și umilire conectat cu deținerea. Statul trebuie să asigure că o persoană este deținută în condiții compatibile cu respectul pentru demnitatea umană, că modalitatea și metoda executării măsurii nu-l supun la detresă sau dificultate de o intensitate depășind nivelul inevitabil de suferință inerent deținerii și că, având în vedere cerințele practice ale închisoririi, sănătatea și bunăstarea sa sunt în mod adecvat asigurate (a se vedea Kudła, citat mai sus, §§ 92-94, și Popov c. Federaţia Rusă, nr. 26853/04, § 208, 13 iulie 2006). 142. La evaluarea condițiilor de deținere, trebuie să se ia în considerare efectele cumulative ale acestor condiții, precum și acuzațiile specifice ale reclamantului (a se vedea Dougoz c. Grecia, nr. 40907/98, § 46, ECHR 2001-II). Lungimea perioadei în care o persoană este deținută în condițiile particulare trebuie, de asemenea, să fie luată în considerare (a se vedea, printre alte autorități, Alver c. Estonia, nr. 64812/01, 8 noiembrie 2005)." (b) Centrul de deținere temporară din Volsk

Curtea remarcă că a examinat deja condițiile de deținere în centre de deținere temporară în diferite regiuni ruse și a constatat că incalcă articolul 3 (a se vedea Khristoforov c. Federaţia Rusă, nr. 11336/06, §§ 22-29, 29 aprilie 2010; Nedayborshch c. Federaţia Rusă, nr. 42255/04, §§ 27-33, 1 iulie 2010; Salikhov c. Federaţia Rusă, nr. 23880/05, §§ 89-93, 3 mai 2012; și Velichko c. Federaţia Rusă, nr. 19664/07, §§ 54-60, 15 ianuarie 2013).

Guvernul nu a contestat relatarea reclamantului cu privire la condițiile deținerii sale în centrul de deținere temporară. Au recunoscut că acele condiții au fost sub nivelul cerințelor standardelor naționale și recomandărilor CPT.

Pe baza faptelor, Curtea remarcă că celula în care a fost deținut în mod repetat reclamantul lipsea de comodități de bază. Nu avea fereastră și nu oferea acces la lumina naturală sau aer. Nu exista toaletă sau chiuvetă. Dacă reclamantul dorește să mergeuse la toaletă, trebuia să folosească o găleată. În cele din urmă, pe toată durata deținerii reclamantul a fost confinat în celulă douăzeci și patru de ore pe zi fără oportunitate de a desfășura activități fizice și alte activități în afara celulei.

Curtea observă că circumstanțele acestui caz sunt foarte similare cu cele examinate în cauza anterioară Nedayborshch, în care reclamantul a fost deținut în mai multe perioade care durau de la o noapte la patru zile consecutive, totalizând treizeci și șase de zile în celule supraaglomerate dintr-un centru de deținere temporară fără toaletă sau apă curgătoare și fără oportunitate de exercițiu în aer liber (a se vedea Nedayborshch, citat mai sus, §§ 9-16). În Nedayborshch, Curtea a constatat că condițiile astfel de sunt incompatibile cu standardele stabilite în articolul 3 al Convenției. Nu vede nimic în materialul pus la dispoziția sa care să-i permită să ajungă la o constatare diferită în cazul actual.

Curtea ia în considerare argumentul Guvernului că în cazul actual nu a existat intenție pozitivă de a-l umili sau de a-l degrada pe reclamant. Cu toate acestea, absența unei asemenea intenții nu poate exclude constatarea unei încălcări a articolului 3 al Convenției. Chiar dacă nu ar fi fost viniє pe partea administrației facilității de deținere temporară, trebuie subliniat că Statele sunt răspunzătoare în temeiul Convenției pentru actele oricărei agenții de Stat, deoarece ceea ce este în joc în toate cazurile înaintea Curții este răspunderea internațională a Statului (a se vedea, printre alte autorități, Novoselov c. Federaţia Rusă, nr. 66460/01, § 45, 2 iunie 2005).

A existat prin urmare o încălcare a articolului 3 al Convenției din cauza condițiilor degradante ale deținerii reclamantului în facilitatea de deținere temporară din Volsk la mai multe ocazii între 15 iunie și 17 august 2007. (c) Centrul de detenție preventivă nr. IZ-64/1 din Saratov

Curtea observă că părțile sunt de acord asupra perioadelor deținerii reclamantului în centrul de detenție preventivă, numerotării celulelor și măsurătorilor. Curtea mai observă că Guvernul a prezentat extrase din registrul populației centrului de detenție preventivă pentru a susține observațiile sale privind numărul deținuților în celulele în care a fost deținut reclamantul. Autenticitatea datelor conținute în extrase nu a fost contestată de reclamant. În consecință, Curtea acceptă ca credibilă observațiile Guvernului cu privire la populația celulelor din centrul de detenție preventivă unde a fost deținut reclamantul și constată că spațiul personal acordat reclamantului în orice moment al deținerii sale în centrul de detenție preventivă a depășit 4 metri pătrați. Curtea ia, de asemenea, în considerare faptul că reclamantul nu a susținut că nu i s-a furnizat un pat individual sau că nu a putut să se miște liber în jurul celulei.

Curtea mai observă că esența plângerii reclamantului a fost condițiile de igienă deficitare din celule și mâncare rară și de proastă calitate. Curtea, totuși, nu este în stare să determine, pe baza materialului prezentat de părți, că aceste aspecte ale condițiilor deținerii reclamantului au fost atât de grave încât să constituie tratament degradant sau inuman.

Astfel, pe baza materialului pus la dispoziția sa, Curtea concluzionează că nu a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției din cauza condițiilor deținerii reclamantului în centrul de detenție preventivă nr. IZ-64/1 din Saratov (a se compara cu Andrei Georgiev c. Bulgaria, nr. 61507/00, §§ 57-62, 26 iulie 2007). (d) Condiții de transport între facilități de deținere

Privind condițiile în care a fost transportat reclamantul, Curtea remarcă că a suferit o anumită detresă și dificultate în timpul transferurilor între centrul de detenție preventivă și centrul de deținere temporară. Cu toate acestea, după examinarea observațiilor părților și a materialului disponibil, și ținând seama, în special, de numărul și lungimea transferurilor de la o facilitate de detenție la alta, Curtea nu consideră că condițiile suferite de reclamant au atins o intensitate „depășind nivelul de suferință care poate fi evitat inerent în deținere". Nu a existat prin urmare o încălcare a articolului 3 al Convenției din cauza condițiilor în care reclamantul a fost transportat între facilități de detenție. II. PRESUPUSĂ ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 13 ALE CONVENȚIEI ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

Reclamantul s-a plâns că sentința în favoarea sa nu a fost executată în timp bun. A invocat articolul 3 al Convenției. Curtea va examina plângerea sub articolele 6 § 1 ale Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1. Curtea a hotărât, din proprie inițiativă, să examineze, de asemenea, această problemă sub articolul 13 al Convenției. Prevederile relevante ale Convenției citează, după cât este relevant, după cum urmează: Articolul 6 „În determinarea drepturilor și obligațiilor civile ... oricine are dreptul la o audiție ... echitabilă ... de către [o] ... instanță ..." Articolul 13 „Oricine ale cărui drepturi și libertăți prevăzute în [Convenție] sunt încălcate va avea o cale de atac efectivă înaintea unei autorități naționale, în pofida faptului că încălcarea a fost comisă de persoane acționând în calitate oficială." Articolul 1 al Protocolului nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la pacea folosirii bunurilor sale. Nimeni nu va fi privat de bunuri sale decât în interes public și în conformitate cu condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu vor, cu toate acestea, în niciun fel afecta dreptul unui Stat de a executa legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități." A. Admisibilitate

Curtea remarcă că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Ea remarcă în continuare că nu este inadmisibilă pe alte considerente. Trebuie prin urmare să fie declarată admisibilă. B. Fond 1. Articolul 6 § 1 al Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1

Guvernul a admis că sentințele în favoarea reclamantului au fost executate cu o întârziere de doi ani și jumătate. Ei au sugerat, cu toate acestea, că reclamantul a contribuit parțial la lungimea excesivă a procedurii de execuție. În particular, la 27 februarie 2008 a cerut Curții Districtului să-i trimită titlurile executive oficiului grefierului, în timp ce știa că executarea sentințelor în favoarea sa urma să fie efectuată de trezorerie. În cele din urmă, au recunoscut că eșecul reclamantului de a urma procedura prescrisă pentru executarea sentințelor împotriva Statului ar fi putut fi contabilizat în parte prin factori obiectivi, cum ar fi reforma sistemului de stat de executare a sentințelor.

Reclamantul a considerat că întârzierile în executarea sentințelor în favoarea sa au constituit o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și articolul 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea reitera că o întârziere nerezonabil de lungă în executarea unei sentințe obligatorii poate încălca Convenția (a se vedea Burdov c. Federaţia Rusă)

The case originated in an application (no. 41038/07) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Aleksey Alekseyevich Yemelin (“the applicant”), on 6 August 2007.

The applicant, who had been granted legal aid, was represented by Mr T. Misakyan, a lawyer practising in Moscow. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr G. Matyushkin, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

The applicant alleged, in particular, that he had been detained in conditions incompatible with the standards set forth in Article 3 of the Convention and that the judgment in his favour had not been enforced.

On 27 May 2010 the application was communicated to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (Article 29 § 1). THE FACTS I.

On 7 July 2004 the applicant, a police officer at the time, lent 20,000 Russian roubles (RUB) to M. The latter failed to repay the loan. On an unspecified date, in order to make her pay the debt, the applicant tricked M. into giving him her travel passport.

On 14 January 2007 M. let K., a friend of the applicant’s, into her flat. K. asked her to repay the loan, which she could not do. Then the applicant broke into M.’s flat and beat her up. M. sustained a closed head injury and fractured ribs, and received treatment in hospital.

On 15 January 2007 M. complained about the beating to the local department of the interior where the applicant was serving as a police officer. On 19 January 2007 she lodged a complaint with the prosecutor’s office, alleging that on 14 January 2007 the applicant had entered her flat against her will.

On 1 February 2007 the prosecutor’s office opened a criminal investigation into M.’s complaint.

On 5 February 2007 the applicant made an undertaking not to leave town. 11 . On 9 February 2007 the Volsk Town Court ordered that the applicant be temporarily removed from office. The applicant did not appeal.

On 10 February 2007 the applicant was indicted on charges of unlawful entry and assault with bodily injuries.

On 19 April 2007 the applicant was indicted on a charge of abuse of power.

On 26 April 2007 the Volsk Town Court received the case-file.

On 31 May 2007 the applicant gave an interview to the local newspaper alleging that one of the prosecutor’s witnesses had a grudge against him and had testified against him out of revenge. B. Applicant’s pre-trial detention and the verdict

On 15 June 2007 the Volsk Town Court established that the applicant had made threats to M. and other witnesses with intent to intimidate them and ordered that the applicant be detained pending trial. On 2 July 2007 the Saratov Regional Court upheld the decision of 15 June 2007 on appeal.

On 17 August 2007 the Town Court found the applicant guilty of unlawful entry, assault with bodily injuries and misappropriation of M.’s passport, and sentenced him to two years’ suspended imprisonment and a fine. He was released in the courtroom.

On 1 November 2007 the Saratov Regional Court upheld the applicant’s conviction on appeal. C. Conditions of detention and transport

From 15 June to 17 August 2007 the applicant was detained alternately at the temporary detention centre in Volsk and in remand prison no. IZ-64/1 in Saratov. 1. Temporary detention centre in Volsk

The applicant was detained in cell no. 6 at the temporary detention centre in Volsk from 15 to 16 June, 27 June to 3 July, 11 to 19 July and 27 July to 17 August 2007. (a) Description provided by the Government

According to the Government, the cell where the applicant was detained measured 5.85 sq. m and contained two beds. During the first two periods of detention the applicant was held in the cell alone. During the second two periods another inmate was held there with the applicant. The cell had no windows and was lit with a 200-watt electric bulb. Nor was the cell equipped with a toilet; the inmates had to use a bucket, which was placed some 1.5 metres from the beds and 3.5 metres from the dining table. There was no screen separating the “toilet zone” from the rest of the cell. The temporary detention centre had no exercise yard and inmates detained there had to stay in their cells all the time. (b) Description provided by the applicant

According to the applicant, he was detained in a windowless cell measuring 1.3 sq. m. The cell was not equipped with a toilet or running water. The applicant had to use a bucket placed in the cell as both a toilet and a sink. He was allowed to empty the bucket once a day. The mattress and a pillow given to him were dirty and smelt foul. No bed linen was provided. The cell was infested with rats. The ventilation system was on for no more than forty minutes a day. The constant fetid smell in the cell made the applicant sick and gave him headaches. When it rained, water leaked into one of the corners and flooded the cell. The concrete floors were always damp. The walls were covered with mould. Because of the dampness of the cell, the applicant developed painful breathing.

There was no access to natural light. The cell was lit with a 40-watt electric bulb. The temporary detention centre had no outdoor exercise area and the applicant was confined to the cell for twenty-four hours a day. Breakfast consisted of hot water only. For dinner the inmates received cold leftovers from lunch. The food served for dinner often turned sour owing to the lack of refrigerators in the temporary detention centre. 2. Remand prison no. IZ-64/1 in Saratov (a) Description provided by the Government

The Government’s submissions as regards the conditions of the applicant’s detention in remand prison no. IZ-64/1 in Saratov can be summarised as follows: Period of detention Cell no. Surface area (in square metres) Number of inmates Number of beds From 16 to 18 June 18 21.2 4-5 5 From 19 to 26 June 117 8.1 2 2 From 4 to 10 July 18 21.2 4-5 5 20 July 18 21.2 4-5 5 From 21 to 24 July 207 8.05 2 2 From 24 to 26 July 138 8.05 2 2

Each cell had one window which ensured access to daylight. The windows were covered with metal bars with 200-sq. cm openings. All the cells in the remand prison were equipped with a ventilation system in good working order. The electric lighting was constantly on. From 6 a.m. to 10 p.m. the cells were lit with a 100-watt bulb and from 10 p.m. to 6 a.m. with a 40-watt bulb for safety and surveillance purposes.

Each cell had a water closet separated from the living area with a 1.5-metre high partition. The distance between the toilet and the beds/dining table was at least 2 metres. The inmates had the right to daily outdoor exercise lasting at least an hour. (b) Description provided by the applicant

The applicant did not dispute the Government’s submissions as regards the periods of his detention in the remand prison and the numbering of the cells where he had been detained. He provided the following additional data regarding the size of the cells and the number of inmates: Cell no. Surface area (in square metres) Number of inmates 18 21.2 10 117 8 3 207 7 3-4 138 7 2

Each cell had a window covered with three layers of metal bars with 100-sq. cm openings. The window ensured access to daylight. The electric light was constantly on. There was no dining table in cell no. 117. The toilet was located in the corner of the cell no more than 1.5 m from the dining table and no more than 2 m from the nearest bed. The toilet was separated with brick walls without a door and offered no privacy. The ventilation system was not effective enough to evacuate the smell emanating from the toilet. No hot water was supplied; nor was there cold running water between 5.45 a.m. and noon. The inmates were allowed one hour’s outdoor exercise per day, which was cancelled in the event of rain. The food was of very poor quality and scarce. The pickled cabbage was rancid and smelled bad, the potatoes were black and rotten. The milk turned sour immediately or contained grey residue. The fish was rotten. No fruit or vegetables were served.

According to the applicant, all the letters he sent to his family and friends were opened and censored. 3. Conditions of transport (a) Description provided by the Government

According to the Government, on the days of the applicant’s transfer between the remand prison and the temporary detention centre, he was provided with a dry food ration. He received 300 grams of biscuits, 30 grams of soup concentrate, 168 grams of main-course concentrate, 40 grams of sugar and 2 grams of tea. The inmates were placed in special vans and taken to the railway station. Being a former police officer, the applicant was placed in a van compartment alone. The travel time did not exceed twenty minutes. Upon arrival at the station, the inmates were placed in railway carriages. At all times, the applicant had an individual sleeping place. The train journey lasted from six to eight hours. The applicant was provided with hot water to be used with the food concentrates and drinking water. He was allowed to use the toilet. At the destination railway station, the inmates were again placed in vans and taken to the respective detention facility. (b) Description provided by the applicant

According to the applicant, on the days on which he was transported between the remand prison and temporary detention centre, notably 27 June, 3, 11, 19 and 27 July 2007, the journey lasted from eight to sixteen hours. No food was provided. The inmates were placed in compartments measuring 1.2 to 2 square metres. During the first four transfers there were three inmates in the compartment, including the applicant, and during the fifth transfer there were four inmates, including the applicant. There were three berths in the compartment measuring 1.2 square metres and the applicant had to share his sleeping place with another inmate. During the journey, the detainees were given water once and were allowed to use the toilet once. For the rest of the time they had to use plastic bags or bottles in the compartment to answer calls of nature. The toilet in the railway carriage had no sink.

The applicant submitted two statements from inmates V. and N. who had been transported with him on 3 and 11 July 2007 respectively. Both V. and N. confirmed the applicant’s description of the conditions in which they had been transported. In particular, V. submitted as follows: “... on 3 July 2007 [the applicant] and myself were placed in a railway carriage ... to be transferred to remand prison no. IZ-64/1 in Saratov. We arrived at Saratov at around 2 a.m. (the journey lasted sixteen hours). During the trip we were allowed to use the toilet once and we received water once. We were held in a compartment measuring 2 square metres equipped with three berths. Other amenities, food or hot water were not available.” D. Civil proceedings initiated by the applicant and enforcement of the judgment in his favour

Following his removal from office pending criminal proceedings (see paragraph 11 above), the applicant brought a claim against the local department of the interior for lost earnings. 34 . On 26 September 2007 the Frunzenskiy District Court of Saratov granted the applicant’s claim and ordered the local department of the interior to pay to the applicant a monthly allowance in the amount of RUB 7,806.70 during his temporary removal from office, and for court and legal expenses.

On 23 October 2007 the District Court amended the operative part of the judgment of 26 September 2007 and ruled that the local department of the interior should pay the applicant RUB 36,833.14 for unlawful temporary removal from office for the period between 1 July and 1 November 2007. 36 . On 15 November 2007 the Saratov Regional Court upheld the judgment of 26 September 2007 on appeal.

On 13 December 2007 the bailiff received the writ of execution.

It appears that there were certain technical errors in the text of the writ of execution and on 27 February 2008 the applicant asked the District Court to rectify them.

On 18 March 2008 the District Court ordered the local department of the interior to pay the applicant arrears totalling RUB 36,833.17 in connection with the authorities’ failure to execute the judgment of 26 September 2007. On an unspecified date the applicant forwarded the relevant writ of execution to the bailiff’s office.

On 21 April 2008 the bailiff closed the enforcement proceedings and returned both writs of execution to the applicant, noting that the execution of the judgments in the applicant’s favour was not within the competence of the bailiff’s office.

On 25 September 2009 the District Court clarified the content of the judgment of 26 September 2007 and ordered the local department of the interior to pay the applicant arrears in the amount of RUB 68,059.90 for the period from 9 February to 1 November 2007.

On an unspecified date the applicant asked the court to adjust the amount of the award in view of the lengthy period of non-enforcement of the judgments in his favour and to award him RUB 83,901.53 for lost earnings, RUB 1,248 for court expenses and RUB 1,000 for legal expenses.

On 28 October 2009 the District Court granted the applicant’s claim and awarded him RUB 84,846.45, broken down as follows: RUB 82,597 for lost wages; RUB 1,248 for reimbursement of court expenses (travel and postage); and RUB 1,000 for reimbursement of legal expenses.

On 22 April 2010 the applicant sent the writ of execution to a federal treasury department. On 18 May 2010 the sum of the award was transferred to his account. E. Criminal proceedings against M. 1. Libel

On 5 February 2008 the applicant instituted criminal proceedings against M., accusing her of libel.

On 22 May 2007 the justice of the peace delivered a not-guilty verdict. On an unspecified date the verdict was upheld on appeal. On 9 October 2008 the Saratov Regional Court held a cassation hearing and upheld the verdict and the appeal judgment. 2. Perjury

On 21 January 2009 the prosecutor’s office refused to prosecute M. on perjury charges. II.

The Federal Law on Detention of Suspects and Defendants charged with Criminal Offences, as amended (“the Detention of Suspects Act”), in force since 21 June 1995, provides that suspects and defendants detained pending investigation and trial are held in remand prisons (section 8). They may be transferred to temporary detention centres if so required for the purposes of investigation or trial and if transportation between a remand prison and a police station or courthouse is not feasible because of the distance between them. Such detention at a temporary detention centre may not exceed ten days per month (section 13). Temporary detention centres at police stations are designated for the detention of persons arrested on suspicion of a criminal offence (section 9).

According to the Internal Regulations of Temporary Detention Facilities, approved by Order No. 41 of the Ministry of the Interior of the Russian Federation on 26 January 1996, as amended (in force at the time of the applicant’s detention), the living space per detainee should be 4 square metres (paragraph 3.3 of the regulations). It also made provision for cells in a temporary detention centre to be equipped with a table, toilet, water tap, shelf for toiletries, drinking water tank, radio and refuse bin (paragraph 3.2 of the regulations). Furthermore, the regulations made provision for detainees’ right to outdoor exercise of at least one hour per day in a designated exercise area (paragraphs 6.1, 6.40, and 6.43 of the regulations). B. Remedies in respect of non-enforcement of a judgment against the State 50 . Federal Law No. 68-FZ of 30 April 2010 (in force as of 4 May 2010) provides that in the event of a violation of the right to enforcement of a final judgment, the person concerned is entitled to seek compensation in respect of non-pecuniary damage. Federal Law No. 69-FZ adopted on the same day introduced the pertinent changes to the Russian legislation. 51 . Section 6.2 of Federal Law No. 68-FZ provides that everyone who has an application pending before the European Court of Human Rights concerning a complaint of the nature described in the law has six months to submit that complaint to the domestic courts. III.

The CPT reiterated the above conclusions in its 12th General Report (CPT/Inf (2002) 15, § 47). THE LAW I.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits 1. Parties’ submissions

The Government did not contest that the conditions of the applicant’s detention in the temporary detention centre in Volsk had fallen short of the requirements of the national standards and the recommendations of the CPT. At the same time, the Government considered that the fact that the applicant had been detained in such conditions did not show that there had been a positive intention to humiliate or debase him. They further submitted that there were objective reasons for the domestic authorities’ failure to ensure that the applicant was held in proper conditions at the temporary detention centre in connection with the on-going reform of the detention facilities. Lastly, they argued that the treatment to which the applicant had been subjected as a result of his detention in the temporary detention centre had not gone beyond the threshold of severity set out in Article 3 of the Convention. As regards the conditions of the applicant’s detention in the remand prison and the conditions in which he was transported between those two detention facilities, the Government asserted that they had been in compliance with domestic and international standards. The relied on excerpts from the remand prison population register and statements prepared by the administration of the remand prison in July 2010. They also submitted copies of receipts confirming the provision of the applicant with dry food ration on the days of his transfers from one detention facility to the other.

The applicant maintained his complaint. He submitted a statement made by V. and N., the inmates detained and transported together with him. In the applicant’s view, the domestic authorities had failed to ensure that his detention during the period in question had been compatible with the requirements set out in Article 3 of the Convention. His pre-trial detention and the appalling conditions in which he had been transported had amounted to inhuman and degrading treatment prohibited by the said Article and had resulted in serious damage to his health. 2. Court’s assessment (a) General principles

The general principles concerning the conditions of detention are well established in the Court’s case-law and have been summarised as follows (see Ananyev and Others v. Russia , nos. 42525/07 and 60800/08 , 10 January 2012): “139. The Court reiterates that Article 3 of the Convention enshrines one of the most fundamental values of a democratic society. It prohibits in absolute terms torture or inhuman or degrading treatment or punishment, irrespective of the circumstances and the victim’s behaviour (see, for example, Labita v. Italy [GC], no. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV). Ill-treatment must attain a minimum level of severity if it is to fall within the scope of Article 3. The assessment of this minimum is relative; it depends on all the circumstances of the case, such as the duration of the treatment, its physical and mental effects and, in some cases, the sex, age and state of health of the victim (see, among other authorities, Ireland v. the United Kingdom , 18 January 1978, § 162, Series A no. 25). 140. Ill-treatment that attains such a minimum level of severity usually involves actual bodily injury or intense physical or mental suffering. However, even in the absence of these, where treatment humiliates or debases an individual, showing a lack of respect for or diminishing his or her human dignity, or arouses feelings of fear, anguish or inferiority capable of breaking an individual’s moral and physical resistance, it may be characterised as degrading and also fall within the prohibition of Article 3 (see Pretty v. the United Kingdom , no 2346/02, § 52, ECHR 2002-III, with further references). 141. In the context of deprivation of liberty the Court has consistently stressed that, to fall under Article 3, the suffering and humiliation involved must in any event go beyond that inevitable element of suffering and humiliation connected with the detention. The State must ensure that a person is detained in conditions which are compatible with respect for human dignity, that the manner and method of the execution of the measure do not subject him to distress or hardship of an intensity exceeding the unavoidable level of suffering inherent in detention and that, given the practical demands of imprisonment, his health and well-being are adequately secured (see Kudła , cited above, §§ 92-94, and Popov v. Russia , no. 26853/04, § 208, 13 July 2006). 142. When assessing conditions of detention, account has to be taken of the cumulative effects of these conditions, as well as of specific allegations made by the applicant (see Dougoz v. Greece , no. 40907/98, § 46, ECHR 2001-II). The length of the period during which a person is detained in the particular conditions also has to be considered (see, among other authorities, Alver v. Estonia , no. 64812/01, 8 November 2005).” (b) Temporary detention centre in Volsk

The Court notes that it has already examined the conditions of detention in temporary detention centres in various Russian regions and found them to be in breach of Article 3 (see Khristoforov v. Russia , no. 11336/06, §§ 22-29, 29 April 2010; Nedayborshch v. Russia , no. 42255/04, §§ 27-33, 1 July 2010; Salikhov v. Russia , no. 23880/05, §§ 89-93, 3 May 2012; and Velichko v. Russia , no. 19664/07, §§ 54-60, 15 January 2013).

The Government did not challenge the applicant’s account of the conditions of his detention in the temporary detention centre. They conceded that those conditions had fallen short of the requirements of national standards and the recommendations of the CPT.

On the facts, the Court notes that the cell in which the applicant was repeatedly held lacked basic amenities. It did not have a window and offered no access to natural light or air. There was no toilet or sink. If the applicant wished to go to toilet, he had to use a bucket. Lastly, throughout his detention the applicant was confined to his cell for twenty-four hours a day without any opportunity to pursue physical and other out-of-cell activities.

The Court observes that the circumstances of the present case are very similar to those examined in the earlier case of Nedayborshch where the applicant was detained during multiple periods lasting from an overnight to four consecutive days totalling thirty-six days in overcrowded cells of a temporary detention centre without a toilet or running water or an opportunity for an outdoor exercise (see Nedayborshch , cited above, §§ 9-16). In Nedayborshch the Court has found such conditions incompatible with the standards set out in Article 3 of the Convention. It discerns nothing in the materials before it that would allow it to reach a different finding in the present case.

The Court takes into account the Government’s argument that in the present case there was no positive intention to humiliate or debase the applicant. However, the absence of any such intention cannot exclude a finding of a violation of Article 3 of the Convention. Even if there had been no fault on the part of the administration of the temporary detention facility, it should be emphasised that Governments are answerable under the Convention for the acts of any State agency, since what is at issue in all cases before the Court is the international responsibility of the State (see, among other authorities, Novoselov v. Russia , no. 66460/01, § 45, 2 June 2005).

There has accordingly been a violation of Article 3 of the Convention on account of the degrading conditions of the applicant’s detention in the temporary detention facility in Volsk on several occasions between 15 June and 17 August 2007. (c) Remand prison no. IZ-64/1 in Saratov

The Court observes that the parties agree on the periods of the applicant’s detention in the remand prison, the cell numbers and measurements. The Court further notes that the Government submitted excerpts from the prison population register to substantiate their submissions as regards the number of inmates in the cells where the applicant was detained. The authenticity of the data contained in the excerpts was not disputed by the applicant. Accordingly, the Court accepts as credible the Government’s submissions as regards the population of the cells in the remand prison where the applicant was detained and finds that the personal space afforded to the applicant at all times during his detention in the remand prison exceeded 4 square metres. The Court also takes into account the fact that the applicant did not allege that an individual bed was not provided to him or that he had been unable to move freely around the cell.

The Court further notes that the thrust of the applicant’s complaint was poor hygiene conditions in the cells and the scarcity and poor quality of the food. The Court, however, is unable to determine, on the basis of the material submitted by the parties, that those aspects of the conditions of the applicant’s detention were such as to amount to degrading or inhuman treatment.

Thus, on the basis of the materials before it, the Court concludes that there has been no violation of Article 3 of the Convention on account of the conditions of the applicant’s detention in remand prison no. IZ-64/1 in Saratov (compare Andrei Georgiev v. Bulgaria , no. 61507/00, §§ 57-62, 26 July 2007). (d) Conditions of transport between the detention facilities

As to the conditions in which the applicant was transported, the Court notes that he has endured some distress and hardship during the transfers between the remand prison and the temporary detention centre. However, having examined the parties’ submissions and the available material, and regard being had, in particular, to the number and length of the transfers from one detention facility to the other, the Court does not consider that the conditions endured by the applicant have reached an intensity “exceeding the unavoidable level of suffering inherent in detention”. There has therefore been no violation of Article 3 of the Convention on account of the conditions in which the applicant was transported between the detention facilities. II.

The applicant complained that the judgment in his favour had not been enforced in good time. He relied on Article 3 of the Convention. The Court will examine the complaint under Articles 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. The Court also decided, of its own motion, to examine this issue under Article 13 of the Convention. The relevant provisions of the Convention read, in so far as relevant, as follows: Article 6 “In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...” Article 13 “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” A. Admissibility

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits 1. Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1

The Government admitted that the judgments in the applicant’s favour had been enforced with two-and-a-half years’ delay. They suggested, however, that the applicant had partially contributed to the excessive length of the enforcement proceedings. In particular, on 27 February 2008 he asked the District Court to forward the writs of execution to the bailiff’s office, whereas he knew that the enforcement of the judgments in his favour was to be carried out by the treasury. Lastly, they conceded that the applicant’s failure to follow the procedure prescribed for execution of the judgments against the State could have been accounted for in part by objective factors, such as the reform of the State system of execution of judgments.

The applicant considered that the delays in enforcement of the judgments in his favour had amounted to a violation of Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1.

The Court reiterates that an unreasonably long delay in the enforcement of a binding judgment may breach the Convention (see Burdov v. Russia , no. 59498/00, ECHR 2002 ‑ III). To decide if the delay was reasonable, it will look at the complexity of the enforcement proceedings, the behaviour of the applicant and the authorities, and the nature of the award (see Raylyan v. Russia , no. 22000/03, § 31, 15 February 2007).

The Court further reiterates that a person who has obtained a judgment against the State may not be expected to bring separate enforcement proceedings (see Metaxas v. Greece , no. 8415/02, § 19, 27 May 2004). Where a judgment is against the State, the defendant State authority must be duly notified thereof and is thus well placed to take all necessary initiatives to comply with it or to transmit it to another competent State authority responsible for compliance (see Akashev v. Russia , no. 30616/05, § 21, 12 June 2008). The complexity of the domestic enforcement procedure or of the State budgetary system cannot relieve the State of its obligation under the Convention to guarantee to everyone the right to have a binding and enforceable judicial decision enforced within a reasonable time (see Burdov v. Russia (no. 2) , no. 33509/04, § 70, ECHR 2009). Where the creditor’s cooperation is required, it must not go beyond what is strictly necessary and in any case does not relieve the authorities of their obligation under the Convention to take timely and ex officio action, on the basis of the information available to them, with a view to honouring the judgment against the State (see Akashev , cited above, § 22).

The Court observes that in the instant case the judgment of 26 September 2007 was enforced only on 18 May 2010. It notes that the enforcement proceedings were not particularly complex, given the nature of the award, and that no significant delays can be attributed to the applicant. On the other hand, the Court does not lose sight of the fact that the execution of the judgment called for clarification and amendment of the original text. The Court considers that the delays that resulted from those actions are attributable to the domestic judicial authorities. Furthermore, the fact that the enforcement proceedings at the material time were so complex does not relieve the State of its obligation to act in accordance with the principles cited above. In particular, once the authorities were in possession of the writ of execution, it was open to them to adopt a more practical approach and to forward the document to the responsible body. Consequently, despite the applicant’s failure to indicate properly the State body responsible for the execution of the judgments in his favour, the full responsibility for enforcement of the court judgment rests with the State.

In view of the above, the Court considers that the authorities failed to comply with their obligation under the Convention and that there has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1. 2. Article 13 of the Convention

The Government considered that the applicant had had an effective remedy in connection with lengthy non-enforcement of the judgments in his favour. In particular, it was open to him to ask the court to adjust the sum of the award. In fact, the applicant’s relevant claim was successful and granted in part by the domestic court. Furthermore, it remained open to the applicant to lodge a civil action seeking non-pecuniary damage resulting from the lengthy non-enforcement of the judgments in his favour as provided for by the applicable legislation.

The applicant considered that no effective remedy was available to him at the domestic level.

The Court takes cognisance of the existence of a new remedy introduced by Federal Laws Nos. 68-FZ and 69-FZ in the wake of the pilot judgment adopted in the case of Burdov (no. 2), cited above. Those statutes, which entered into force on 4 May 2010, set up a new remedy enabling those concerned to seek compensation for the damage sustained as a result of excessive delays in the enforcement of court judgments against the State (see paragraph 50 above).

The Court accepts that as from 4 May 2010 and until 4 November 2010 the applicant had a right to use the new remedy (see paragraph 51 above), which, however, he did not pursue.

The Court observes that, in the pilot judgment cited above, it stated that it would be unfair to request applicants whose cases have already been pending for many years in the domestic system and who have come to seek relief at the Court, to bring their claims again before the domestic tribunals (see Burdov (no. 2), cited above, § 144). In line with that principle, the Court decided to examine the complaint about non-enforcement of the final judgment in the applicant’s favour on its merits and found a violation of the substantive provisions of the Convention.

However, the fact of examining the present case on its merits should in no way be interpreted as prejudging the Court’s assessment of the quality of the new remedy. It will examine this question in other cases that are more suitable for such analysis. It does not see fit to do so in the present case, particularly as the parties’ observations were made in relation to the situation that had existed before the introduction of the new remedy.

Having regard to those special circumstances, the Court does not consider it necessary to examine separately the complaint under Article 13 of the Convention in the present case (see, among other authorities, Tkhyegepso and Others v. Russia , nos. 44387/04, 2513/05, 24753/05, 34770/07, 37169/07, 54527/07, 21648/08, 42081/08, 56022/08, 59873/08, 671/09 and 4555/09, §§19-24, 25 October 2011). III.

Having regard to all the material in its possession and in so far as it falls within its competence, the Court finds that the evidence discloses no appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. IV.

The applicant claimed 54,475 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.

The Government considered the applicant’s claim excessive.

The Court takes into account that it has found a violation of the applicant’s rights set out in Articles 3 and 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. However, it accepts the Government’s argument that the applicant’s claim appears excessive. Making its assessment on an equitable basis, it awards the applicant EUR 5,000, plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage. B. Costs and expenses

The applicant also claimed 8,833.80 Russian roubles (RUB) for the costs and expenses incurred before the Court. In particular, he had paid (1) RUB 6,000 to a second lawyer he retained to be represented before the Court; (2) RUB 1,004.40 for travel from his place of residence to Moscow and back to meet with Mr T. Misakyan to discuss the case and to sign an authority form, and (3) RUB 1,829.40 for postage.

The Government considered that, in view of the poor quality of the copies of the relevant receipts submitted by the applicant, such documents could not be accepted as proof that the costs and expenses had actually been incurred.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession, the above criteria and the fact that legal aid has been granted to the applicant, the Court rejects the claim for costs and expenses in the proceedings before the Court. C. Default interest

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.