AFFAIRE YILMAZ DEMİR c. TURQUIE

AFFAIRE YILMAZ DEMİR c. TURQUIE (CtEDO, 2013)

A DOUA SECȚIUNE CAUZA YILMAZ DEM Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Iș 44767/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, dl Y În conformitate cu art. 6 alineatul (2) litera (c) și cu art. 6 § 2010, președintele secțiunii a patra a decis să comunice cererea guvernului, așa cum permite art. 6 alineatul (2) și art. 3 litera (c) și (d) din Convenția combinată cu art. 6 § La 1 martie 2010, președintele secțiunii a patra a decis să comunice cererea guvernului. 3 din Convenție s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. După o reformulare a componenței secțiunilor, cauza a fost atribuită secțiunii a doua. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANCE DE LA La 15 iunie 2001, în cadrul unei operații antiteroriste, reclamantul a fost arestat de poliție împreună cu alte trei persoane și arestat pentru răpire și sechestrare a unei persoane (K.M.) în vederea obținerii de resurse financiare pentru activitățile organizației ilegale AMED (Uniunea tineretului), o ramură a PKK [1] . În custodie, el a trecut la mărturisire, a recunoscut că a participat la răpire și a indicat spațiile folosite de organizație. Perchizițiile și alte arestări în legătură cu răpirea au fost efectuate de poliție în timpul operațiunii. La 22 iunie 2001, la sfârșitul custodiei, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate din statul . . . . El a recunoscut că a participat la sechestrare pentru a-și plăti datoriile personale și a negat a fi membru al PKK. El a dat toate detaliile despre răpire și a afirmat că, în timpul custodiei sale, a fost forțat să recunoască o apartenență la PKK, făcându-l supus unor electroșocuri. El a fost apoi adus în fața unui judecător care se ocupă de curtea de securitate, care a ordonat reținerea sa în arest provizoriu. El și-a reluat declarația făcută în fața procurorului și a recunoscut din nou faptele reproșate. El a declarat că regretă faptele sale și nu s-a plâns de nici un tratament rău. Reclamantul nu a fost asistat de un avocat nici în custodie, nici în fața acestor magistrați. La 3 iulie 2001, printr-un act de punere sub acuzare, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakćr a reproșat reclamantului și altor șapte persoane să fi organizat o răpire pentru a colecta fonduri pentru PKK și pentru a fi membri ai acestei organizații. 125 din vechiul cod penal. În timpul procedurii penale, reclamantul a solicitat beneficiul legii referitoare la căință. El a recunoscut faptele reproșate și a furnizat informații despre PKK. La 8 februarie 2005, curtea din Diyarbakýr l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață. În motivele hotărârii sale, instanța de judecată a arătat că condamnarea reclamantului s-a bazat nu numai pe depoziția sa în custodie, ci și pe alte dovezi, cum ar fi declarațiile sale în fața instanțelor de judecată preliminare, rapoartele medicale ale detenției, perchezițiile efectuate pe baza indicației pârâtului, procesele-verbale de sechestrare, procesele-verbale de identificare, procesele-verbale de confruntare, depoziția lui K.M., rapoartele de competență și declarațiile colegilor acuzați, precum și pe declarațiile sale repetate în fața instanței înseși. 10. În recursul recurentului, Curtea de Casație a considerat că, din cauza intrării în vigoare a noului cod penal, situația juridică a reclamantului avea nevoie de o nouă examinare și a pronunțat sentința. 11. La 24 noiembrie 2005, după revizuirea dosarului, instanța judecătorească a lui Diyarbakr a pronunțat împotriva reclamantului aceeași pedeapsă ca și înainte. 12. Noul recurs formulat de reclamant a fost respins de Curtea de Casație la 9 mai 2006. Din procesele-verbale depuse la dosar reiese că instanța de securitate a statului a dispus convocarea lui K.M. la începutul audierilor. În schimb, aceste procese-verbale nu fac să apară nicio cerere de interogare a lui K.M. de la avocații reclamantului în timpul procedurii penale. II. DREPTUL INTERNELE PERTINENTE 14. O expunere a dispozițiilor relevante ale dreptului turc figurează, printre altele, în Hotărârile Salduz c. Turcia ([GC], n 36391/02, § 31, 27 noiembrie 2008). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1, 2 ȘI 3 (c) și (d) DIN CONVENȚIA 15. Reclamantul susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil pe motiv că instanțele penale au luat în considerare mărturisirea care i-ar fi fost extorcată în timpul custodiei sale, în timpul căreia nu a avut acces la un avocat. De asemenea, el denunță faptul că a fost condamnat pe baza depozițiilor emise de alți colegi acuzați și extorcați, în același mod. El susține că utilizarea probelor obținute în mod ilegal nu și-a respectat dreptul la prezumția de nevinovăție. De asemenea, acesta se plânge de durata procedurilor penale și de refuzul judecătorilor de a asculta un martor aflat în întreținere, K.M., precum și de lipsa de independență și de imparțialitate a cursurilor de ședere. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide... de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...) Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. Orice acuzat are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) 16. Întrucât cerințele alin. (2) și (3) din art. 6 se referă la aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alin. 1, Curtea va examina problemele ridicate în speță sub aspectul dispozițiilor combinate de la alineatele (1), (3) litera (c) și (d) (a se vedea, printre altele, Van Mechelen și altele c. Țările de Jos, 23 aprilie 1997, § 49, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997-III). Cu privire la absența unui avocat în custodia cu privire la admisibilitate 17. Guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni. El reproșează reclamantului că a introdus prezenta cerere la mai mult de șase luni de la încheierea custodiei. 18. Curtea consideră că hotărârea instanței judecătorești în litigiu pronunțată la 24 noiembrie 2005 și devenită definitivă la 9 mai 2006 constituie decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alin. (1) din Convenție (a se vedea, printre altele, Elçiçek și alții c. Turcia, nr 6094/03, § 14, 16 iulie 2009). Această cerere fiind introdusă la 28 octombrie 2006, fie în termen de șase luni de la hotărârea de casare, Curtea respinge excepția guvernului. În plus, Curtea constată că acest 35 alin. (3) din Convenție și nu se confruntă cu nici un alt motiv, prin urmare trebuie declarat admisibil. Pe fond 19. Reclamantul își reiterează afirmațiile. 20. Guvernul le contestă. 21. Pentru principiile generale în această privință, Curtea se referă la jurisprudența sa bine stabilită (salduz, menționat anterior, § 55 22. În speță, Curtea arată că dreptul reclamantului de a beneficia de dreptul de a beneficia de dreptul de a avea acces la un avocat a fost restricționat în timpul custodiei sale, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 3842, din cauza faptului că ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... § 56-63. Prin urmare, a fost supus unei aplicări sistematice a dispozițiilor legale relevante. Această practică este suficientă în sine pentru a determina Curtea să încheie o încălcare a cerințelor articolului 6 (Salduz, citată anterior, § 56 in fine 23. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce în speță la o concluzie diferită de cea adoptată în cauza menționată mai sus. 24. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, coroborat cu art. 6 alineatul (3) litera (c). Cu privire la celelalte obiecțiuni 25. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni, astfel cum au fost prezentate de solicitant. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și având în vedere concluziile sale la punctele 24 și 30, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare nici admisibilitatea, nici fondul acestora (Hikmet Yalmaz c. Turcia, n 11022/05, § 24, 4 iunie 2013, Geçgel și secetelik c. Turcia, 8747/02 și 34509/03, §16, 13 octombrie 2009). II. PRIVIND LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 26. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 28. Guvernul contestă această sumă. 29. Luând în considerare elementele aflate în posesia sa și hotărând în mod echitabil, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului o sumă de 1 500 EUR pentru prejudiciul moral. 30. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în astfel de circumstanțe, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea l Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . § 72. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 31. Reclamantul solicită, de asemenea, 9 000 de lire turcești (TRL) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, fără a prezenta alte documente decât o chitanță de onoare. 32. Guvernul contestă aceste revendicări. 33. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. Având în vedere lipsa unor documente justificative relevante, Curtea respinge cererea (Nevluz Bozkurt c. Turcia, n 27335/04, § 76, 1 martie 2011). Interese moratori 34. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L 6 alin. (3) lit. (c) din Convenția combinată cu art. 6 alin. (1) din cauza faptului că reclamantul nu a putut fi asistat de un avocat în timpul reținerii sale Att că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, pentru a fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 15 octombrie 2013, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Raimondi Guido Premier [1] Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o organizație armată ilegală.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

YILMAZ DEMİR c. TURQUIE

(Requête

n

o

44767/06)

ARRÊT

STRASBOURG

15 octobre 2013

DÉFINITIF

15/01/2014

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Yılmaz Demir c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Guido Raimondi,

président,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Helen Keller,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 septembre 2013,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

44767/06) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Yılmaz Demir («

le requérant

»), a saisi la Cour le 28 octobre 2006 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

M.

Beștaș, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») est représenté par son agent.

3.

Le requérant se plaint d’avoir été condamné sur le seul fondement de sa déposition recueillie en garde à vue en l’absence d’un avocat. Il dénonce la violation de l’article

6 §§ 2 et 3 c) et d) de la Convention combiné avec l’article

6 §

1.

4.

Le 1

er

mars 2010, le président de la quatrième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre

se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. Après un remaniement de la composition des sections, l’affaire a été attribuée à la deuxième section.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1980 et réside à Diyarbakır.

6.

Le 15 juin 2001, dans le cadre d’une opération antiterroriste, le requérant fut arrêté par la police avec trois autres individus et placé en garde à vue pour enlèvement et séquestration d’une personne (K.M.) en vue d’obtenir des moyens financiers pour les activités de l’organisation illégale AMED (Union de la jeunesse), une branche du PKK

[1]

. En garde à vue, il passa aux aveux, reconnut avoir participé à l’enlèvement et indiqua les locaux utilisés par l’organisation. Des perquisitions et d’autres arrestations en relation avec l’enlèvement furent effectuées par la police lors de l’opération.

7.

Le 22 juin 2001, à la fin de la garde à vue, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («

le procureur

», «

la cour de sûreté

»). Il reconnut avoir participé à la séquestration pour payer ses dettes personnelles et nia être membre du PKK. Il donna tous les détails sur l’enlèvement et affirma que durant sa garde à vue, on l’avait forcé à reconnaître une appartenance au PKK en lui faisant subir des électrochocs. Il fut ensuite traduit devant un juge assesseur de la cour de sûreté, qui ordonna son placement en détention provisoire. Il réitéra sa déposition faite devant le procureur, et reconnut de nouveau les faits reprochés. Il affirma regretter ses actes et ne se plaignit d’aucun mauvais traitement.

Le requérant ne fut assisté par un avocat ni en garde à vue ni devant ces magistrats.

8.

Le 3 juillet 2001, par un acte d’accusation, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır reprocha au requérant et à sept autres personnes d’avoir organisé un enlèvement pour récolter des fonds pour le PKK et d’être membres de cette organisation. Il requit leur condamnation en vertu de l’article

125 de l’ancien code pénal. Lors de la procédure pénale, le requérant sollicita le bénéfice de la loi relative aux repentis. Il reconnut les faits reprochés et livra des informations sur le PKK.

9.

Le 8 février 2005, la cour d’assises de Diyarbakır condamna le requérant à la réclusion à perpétuité. Dans les motifs de son arrêt, la cour d’assises indiqua que la condamnation du requérant reposait non seulement sur sa déposition en garde à vue, mais aussi sur d’autres preuves, telles que ses dépositions devant les magistrats d’instruction préliminaire, les rapports médicaux de la garde à vue, les perquisitions effectuées sur indication de l’accusé, les procès-verbaux de saisie, les procès-verbaux d’identification, les procès-verbaux de confrontation, la déposition de K.M., les rapports d’expertise et les déclarations des coaccusés, ainsi que sur ses aveux réitérés devant la cour d’assises elle-même.

10.

Sur pourvoi du requérant, la Cour de cassation releva qu’

«

en raison de l’entrée en vigueur du nouveau code pénal, la situation juridique du requérant nécessit[ait] un nouvel examen

» et cassa le jugement.

11.

Le 24 novembre 2005, après réexamen du dossier, la cour d’assises de Diyarbakır prononça à l’égard du requérant la même peine que précédemment.

12.

Le nouveau pourvoi formé par le requérant fut rejeté par la Cour de cassation le 9 mai 2006. Le jugement de condamnation devint ainsi définitif.

13.

Il ressort des procès-verbaux versés au dossier que la cour de sûreté de l’Etat avait ordonné la convocation de K.M. au tout début des audiences. En revanche, lesdits procès-verbaux ne font apparaître aucune demande d’interrogatoire de K.M. venant des avocats du requérant pendant la procédure pénale.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

14.

Un exposé des dispositions pertinentes du droit turc figure entre autres dans les arrêts

Salduz c. Turquie

([GC], n

o

36391/02, §§

27

‑

31, 27

novembre 2008).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE

6 §§ 1, 2 ET 3

c) et d) DE LA CONVENTION

15.

Le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue équitablement au motif que les juridictions pénales ont pris en compte des aveux qui lui auraient été extorqués sous la pression durant sa garde à vue, pendant laquelle il n’a pas eu accès à un avocat. Il dénonce également le fait d’avoir été condamné sur le fondement de témoignages émis par d’autres coaccusés et extorqués, selon lui, de la même manière. Il soutient que l’utilisation de preuves illégalement obtenues a méconnu son droit à la présomption d’innocence. Il se plaint également de la durée de la procédure pénale et du refus des juges d’entendre un témoin à charge, K.M., ainsi que d’absence d’indépendance et d’impartialité des cours d’assises. Il invoque l’article

6 §§ 1, 2, 3 c) et d) de la Convention. Ces dispositions sont ainsi libellées

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

;

2.

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge (...)

».

16.

Comme les exigences des paragraphes

2 et 3 de l’article

6 ont trait à des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe

1, la Cour examinera les questions soulevées en l’espèce sous l’angle des dispositions combinées des paragraphes

1, 3 c) et d) (voir, parmi d’autres,

Van Mechelen et autres c. Pays-Bas

, 23 avril 1997, §

49,

Recueil

des arrêts et décisions

1997-III).

A.

A propos de l’absence d’avocat lors de la garde à vue

1.

Sur la recevabilité

17.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois. Il reproche au requérant d’avoir introduit la présente requête plus de six mois après la fin de la garde à vue.

18.

La Cour considère que l’arrêt de la cour d’assises rendu le 24

novembre 2005 et devenu définitif le 9 mai 2006 constitue la décision interne définitive au sens de l’article

35 § 1 de la Convention (voir, entre autres,

Elçiçek et autres c.

Turquie

, n

o

6094/03, § 14, 16 juillet 2009). La présente requête ayant été introduite le 28 octobre 2006, soit dans les six mois suivant l’arrêt de cassation, la Cour rejette l’exception du Gouvernement. Elle constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article

35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

2.

Sur le fond

19.

Le requérant réitère ses allégations.

20.

Le Gouvernement les conteste.

21.

Pour les principes généraux en la matière, la Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie (

Salduz,

précité, §§

50

‑

55).

22.

En l’espèce, la Cour relève que le droit du requérant à bénéficier de l’assistance d’un avocat a été restreint pendant sa garde à vue, en application de l’article

31 de la loi n

o

3842, en raison du fait que l’infraction dont il était soupçonné relevait de la compétence des cours de sûreté de l’Etat (paragraphe 14 ci-dessus et

Salduz,

précité, §§ 56-63). Il a donc subi l’application sur une base systématique des dispositions légales pertinentes. Cette pratique suffit en soi à conduire la Cour à conclure à un manquement aux exigences de l’article

6 (

Salduz,

précité, § 56

in fine

).

23.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener en l’espèce à une conclusion différente de celle adoptée dans l’affaire précitée.

24.

Il y a donc eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention combiné avec l’article

6 § 3 c).

B.

A propos des autres griefs

25.

La Cour a examinés les autres griefs tels qu’ils ont été présentés par le requérant. Au vu de l’ensemble des éléments en sa possession, et à la lumière de ses conclusions aux paragraphes 24 et 30, la Cour considère, qu’il n’y a pas lieu d’examiner ni la recevabilité ni le fond de ceux-ci (

Hikmet Yılmaz c. Turquie

, n

o

11022/05, § 24, 4 juin 2013,

Geçgel et Çelik c. Turquie

, n

os

8747/02 et 34509/03, §16, 13 octobre 2009).

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

26.

Aux termes de l’article

41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

27.

Le requérant réclame 50

000 livres turques [soit approximativement 22

000 euros (EUR)] pour préjudice moral.

28.

Le Gouvernement conteste ce montant.

29.

Prenant en compte les éléments en sa possession et statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’allouer au requérant une somme de 1 500 EUR, pour le dommage moral.

30.

Toutefois, la Cour estime que, dans de telles circonstances, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (

Hikmet Yılmaz

, précité, § 28,

mutatis mutandis

Öcalan

c. Turquie

[GC], n

o

46221/99, §

210, CEDH

2005-IV

;

Gençel c.

Turquie

, n

o

53431/99, § 27, 23

octobre 2003

; et

Salduz,

précité, §

72).

B.

Frais et dépens

31.

Le requérant demande également 9

000 livres turques (TRL) pour les frais et dépens engagés devant la Cour, sans présenter de justificatifs autres qu’un barème d’honoraires.

32.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

33.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu de l’absence de justificatifs pertinents, la Cour rejette la demande (

Nevruz Bozkurt c. Turquie

, n

o

27335/04, § 76, 1

er

mars 2011).

C.

Intérêts moratoires

34.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ

,

1.

Déclare

, la requête recevable quant au grief tiré de l’absence d’avocat lors de la garde à vue

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 3 c) de la Convention combiné avec l’article

6 § 1 à raison du fait que le requérant n’a pu se faire assister d’un avocat pendant sa garde à vue

;

3.

Dit

qu’il n’est pas nécessaire d’examiner ni la recevabilité ni le fond des autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention

;

4.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

15 octobre 2013, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stanley Naismith

Raimondi Guido

Greffier

Président

[1]

«

Parti des travailleurs du Kurdistan

», une organisation armée illégale.