AFFAIRE MEKİYE DEMİRCİ c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 17722/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care o resortisantă a acestui stat, doamna Mekiye Demirci („ reclamanta "), a înregistrat la Curte pe 12 februarie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („ Convenția ").

Reclamanta a fost reprezentată de dl. M.S. Tanrıkulu, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc („ Guvernul ") a fost reprezentat de agentul său.

Reclamanta se plânge, în special, de condițiile și modalitățile de executare a unei privări de libertate.

Pe 17 octombrie 2006, petiția a fost declarată parțial inadmisibilă și plângerile privind condițiile de detenție (art. 3), absența unor motive plauzibile de a suspecta reclamanta în momentul arestării (articolul 5 § 1 c)), absența informării privind motivele arestării și acuzațiile (articolul 5 § 2), regularitatea și durata detenției (articolul 5 §§ 1 c) și 3), absența unui recurs efectiv pentru a controla legalitatea măsurilor de privare de libertate (art. 5 § 4) și absența dreptului la despăgubire (art. 5 § 5) au fost comunicate Guvernului. După cum permitea art. 29 § 3 al Convenției în vigoare la acea dată, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronuncia în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT

La o dată neprecizată, M.K., o persoană suspectată de apartenență la PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan - o organizație ilegală armată), a fost arestată în cadrul unei anchete penale duse împotriva PKK. În depunerea sa, ea a afirmat că reclamanta acorda ajutor și asistență acestei organizații.

Pe 22 decembrie 2001, comandamentul jandarmeriei din Diyarbakır („ jandarmeria ") a emis un ordin de căutare împotriva reclamantei.

În aceeași zi, un judecător assessor al curții de securitate a statului din Diyarbakır („ curtea de securitate a statului ") a ordonat arestarea reclamantei, percheziția domiciliului și, dacă este cazul, confiscarea tuturor elementelor de dovadă relevante privind ancheta penală.

Tot pe 22 decembrie 2001, forțele de ordine s-au prezentat la domiciliul doamnei Demirci și au arestat-o. Percheziția nu a dezvăluit niciun obiect sau document ilegal. Conform procesului-verbal întocmit de către membrii forțelor de ordine și semnat de reclamantă, decizia curții de securitate a statului a fost citită reclamantei și aceasta a fost pe scurt informată despre motivul arestării sale.

În aceeași zi, la ora 15:00, reclamanta a fost examinată de un medic, care a constatat o urmă de intervenție chirurgicală la abdomenul inferior al reclamantei.

După examenul medical, reclamanta a fost dusă la jandarmerie pentru a fi interogată. După ce i s-a citit încărcătura reținută împotriva sa și i s-a reamintit dreptul de a fi asistată de un avocat ales sau desemnat din oficiu, jandarmeria a cerut reclamantei să semneze un formular privind drepturile acuzaților și persoanelor suspecte. O copie a acestui formular semnată de ea însăși i-a fost remisă reclamantei.

Interrogatoriile au durat până pe 26 decembrie 2001, dată la care reclamanta a semnat o depunere care recunoaște apartenența sa la PKK.

Pe 26 decembrie 2001, la finalul custodelei preventive, reclamanta a fost examinată de un medic. Acesta a constatat doar existența unei urme vechi la abdomenul inferior și a concluzionat că nu există lovituri și răniri.

În aceeași zi, reclamanta a fost dusă în fața procurorului de la curtea de securitate a statului („ procurorul ") și a contestat depunerea sa făcută în fața jandarmerilor, afirmând că nu avea nicio legătură cu PKK. A expus de asemenea că a semnat depunerea sa la jandarmerie fără a cunoaște conținutul.

După depunerea sa în fața procurorului, reclamanta a compărut în fața unui judecător assessor al curții de securitate a statului, în fața căruia a reiterat afirmațiile sale. A afirmat că a fost obligată să creadă jandarmerilor pentru a transcrie afirmațiile sale în procesul-verbal de depunere și a-l semna după cum fusese redactat de aceștia. Judecătorul assessor a ordonat plasarea reclamantei în detenție preventivă care, în consecință, a fost transferată la casa de detenție de tip E din Diyarbakır.

Tot pe 26 decembrie 2001, la cererea guvernatorului regiunii aflate sub stare de urgență și a procurorului, și pe baza articolului 3 c) al decretului-lege nr. o 430 privind măsuri suplimentare de luat în contextul stării de urgență, judecătorul assessor a autorizat retrimiterea reclamantei la jandarmerie pentru interogare, pe o durată de zece zile. Reclamanta a fost remisă jandarmerilor în aceeași zi.

Pe 28 decembrie 2001, reprezentantul reclamantei a format o opoziție împotriva acestei decizii, susținând în special că o asemenea măsură era contrară Constituției și instrumentelor internaționale relevante în materie. Cererea a fost respingă în aceeași zi de curtea de securitate a statului.

Tot pe 28 decembrie 2001, procurorul a pus reclamanta sub acuzație pentru apartenență la o bandă armată, în aplicarea articolelor 168 § 2 din codul penal și 5 din legea nr. o 3713 privind lupta împotriva terorismului.

Pe 3 ianuarie 2002, reclamanta a fost reluată la casa de detenție de tip E din Diyarbakır.

În aceeași zi, reclamanta a fost examinată de un medic, care a concluzionat că nu există lovituri și răniri pe corpul său.

Pe 11 iulie 2002, reclamanta a fost pusă în libertate provizorie.

După abolirea curților de securitate a statului, procesul reclamantei a continuat în fața curții de assise din Diyarbakır („ curtea de assise ").

Prin sentință din 24 martie 2005, curtea de assise a condamnat reclamanta la o pedeapsă de trei ani și nouă luni de închisoare pentru ajutor și sprijin acordat unei organizații ilegale.

Pe 8 iunie 2005, cauza a fost retrimisă în fața curții de assise pentru reconsiderarea cauzei din cauza intrării în vigoare a noului cod penal.

Pe 20 septembrie 2005, curtea de assise a reiterat sentința sa.

Prin hotărâre din 9 octombrie 2006, Curtea de Casație a confirmat sentința pronunțată în prima instanță. Dreptul și practica interne

Dreptul și practica interne relevante în vigoare la momentul faptelor sunt descrise în hotărârea Emrullah Karagöz c. Turcia (nr. o 78027/01, §§ 42-47, CEDO 2005 ‑ X (extrase)). ÎN DROIT I.

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate pe baza neepuizării căilor de atac interne.

Reclamanta se opune tezei Guvernului.

Curtea nu consideră necesar să examineze excepția neepuizării căilor de atac interne în măsura în care plângerea de față este, oricum, inadmisibilă din următoarele motive.

Curtea reamintește mai întâi că alegațiile privind tratamente contrare articolului 3 al Convenției trebuie susținute de elemente de dovadă corespunzătoare, cu înțelegerea că Curtea utilizează criteriul dovezii „ dincolo de orice îndoială rezonabilă ", dovezi care pot rezulta dintr-un ansamblu de indicii suficient de grave, precise și convergente (a se vedea, în special, Dikme c. Turcia, nr. 20869/92, § 73, CEDO 2000 ‑ VIII).

În cazul de față, Curtea observă că rapoartele medicale întocmite de medici nu dau seama de nicio urmă de tratamente abuzive. Observă în plus că reclamanta formează alegațiile sale în mod vag și ambiguu, fără a le susține prin vreun indiciu sau început de dovadă. Nu aduce astfel niciun element susceptibil să genereze o suspiciune rezonabilă de tratamente contrare articolului 3 al Convenției.

Rezultă că plângerea de față este evident neîntemeiată și trebuie respingă, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. II. PRIVIND PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 5 §§ 1, 2, 3, 4 și 5 ALE CONVENȚIEI

Reclamanta se plânge de asemenea de mai multe încălcări nejustificate ale drepturilor garantate de articolele 5 §§ 1, 2, 3, 4 și 5 ale Convenției, formulate după cum urmează : „ 1. Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertate decât în următoarele cazuri și cu respectarea căilor legale : ... c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi adus în fața unei autorități judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune sau există motive rezonabile de a crede că este necesar să-l împiedice să comită o infracțiune sau să se sustragă după comiterea acesteia ; ... 2. Orice persoană arestată trebuie informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul 1 c) al prezentului articol, trebuie adusă urgent în fața unui judecător sau al alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau să fie eliberată în decursul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care să asigure apariția persoanei în cauză la ședință. 4. Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul de a face o cerere unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în scurt timp asupra legalității detenției sale și să-i ordoneze eliberarea dacă detenția este ilegală. 5. Orice persoană victimă a unei arestări sau detenții în condiții contrare dispozițiilor prezentului articol are dreptul la despăgubire. " A. Privind admisibilitatea

Guvernul ridică o excepție pe baza neepuizării căilor de atac interne. Potrivit acestuia, reclamanta ar fi putut cere despăgubirea prejudiciului presupus pe baza legii nr. 466 privind acordarea de indemnizații persoanelor arestate sau deținute ilegal.

Reclamanta contestă argumentul Guvernului.

Curtea observă că această excepție ridică probleme strâns legate de cele puse de plângerea privind art. 5 § 5. Prin urmare, consideră că trebuie să fie unită la fond.

Curtea constată că celelalte plângeri nu sunt evident neîntemeiateîn sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. B. Privind fondul 1. art. 5 § 1 c) al Convenției a) Privind arestarea și plasarea în custodie preventivă a reclamantei

Reclamanta se plânge de faptul că a fost arestată și deținută în dispreț al legislației interne și al Convenției. Susținând că decizia din 22 decembrie 2001 a curții de securitate a statului autoriza doar percheziția domiciliului și nu ordona deloc arestarea sa, ea susține că a fost arbitrar privată de libertate, în absența unor motive plauzibile de a o suspecta de o infracțiune sau de intenția de a comite una.

Curtea va examina mai întâi plângerea sub aspectul noțiunii de „ existență a motivelor plauzibile " în sensul articolului 5 § 1 c) al Convenției.

Curtea reamintește mai întâi că art. 5 § 1 c) autorizează plasarea unei persoane în detenție doar în cadrul unei proceduri penale, pentru a fi adusă în fața unei autorități judiciare competente atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune ( Ječius c. Lituania , nr. o 34578/97, § 50, CEDO 2000 ‑ IX, și Włoch c. Polonia , nr. o 27785/95, § 108, CEDO 2000 ‑ XI). Plausibilitatea " suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze arestarea constituie un element esențial al protecției oferite de art. 5 § 1 c). Existența suspiciunilor plauzibile presupune aceea a faptelor sau informațiilor susceptibile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză ar putea fi comis infracțiunea. Ceea ce poate trece pentru plausibil depinde totuși de ansamblul circumstanțelor ( Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit , 30 august 1990, § 32, seria A nr. o 182, O'Hara c. Regatul Unit , nr. o 37555/97, § 34, CEDO 2001 ‑ X, Korkmaz și alții c. Turcia , nr. o 35979/97, § 24, 21 martie 2006, Süleyman Erdem c. Turcia , nr. o 49574/99, § 37, 19 septembrie 2006, și Çelik și Yıldız c. Turcia , nr. o 51479/99, § 20, 10 noiembrie 2005).

Curtea reamintește apoi că alineatul c) al articolului 5 § 1 nu presupune că autoritățile de anchetă au adunat dovezi suficiente pentru a pune sub acuzație la momentul arestării. Obiectul unui interogatoriu în cursul detenției pe baza alineatului c) al articolului 5 § 1 este de a completa ancheta penală prin confirmarea sau excluderea suspiciunilor concrete care au stat la baza arestării. Astfel, faptele care dau naștere suspiciunilor nu trebuie să fie de același nivel cu acelea care sunt necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a pune sub acuzație, ceea ce se întâmplă în faza următoare a procedurii de anchetă penală ( Murray c. Regatul Unit , 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. o 300-A, și Korkmaz și alții , precizat anterior, § 26).

Cu siguranță, nu trebuie aplicat art. 5 § 1 c) în așa fel încât să cauze autorităților de poliție ale statelor contractante dificultăți excesive pentru a combate prin măsuri corespunzătoare criminalitatea organizată (a se vedea, mutatis mutandis , Klass și alții c. Germania , 6 septembrie 1978, §§ 58-68, seria A nr. o 28). Sarcina Curții constă în a determina dacă condițiile stabilite în alineatul c) al articolului 5 § 1, inclusiv urmărirea scopului legitim prescris, au fost îndeplinite în cauza supusă examinării sale. În acest context, nu-i revine în mod normal să substituie propria apreciere a faptelor cu aceea a jurisdicțiilor interne, care sunt mai bine poziționate pentru a evalua dovezile prezentate în fața lor ( Murray , precizat anterior, § 66).

În cauza de față, Curtea constată că reclamanta a fost privată de libertate pentru că era suspectată de apartenență la o organizație ilegală armată. Curtea observă, de asemenea, că existau elemente de dovadă, cum ar fi depunerea făcută de M.K. (a se vedea §6 mai sus) împotriva reclamantei.

Prin urmare, trebuie concluzionat că reclamanta poate trece drept arestat și deținut pe baza „ motivelor plauzibile de a o suspecta " de comitere a unei infracțiuni penale, în sensul alineatului c) al articolului 5 § 1 al Convenției ( Murray , precizat anterior, § 63, Korkmaz și alții , precizat anterior, § 26, și Süleyman Erdem , precizat anterior, § 37).

Privind conformitatea arestării reclamantei la standardele dreptului intern, Curtea observă că curtea de securitate a statului ordinase arestarea reclamantei, percheziția domiciliului și, dacă este cazul, confiscarea tuturor elementelor de dovadă relevante pentru ancheta penală.

Curtea consideră prin urmare că nimic nu arată că în cauza de față interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale invocate de autoritățile interne au fost arbitrare sau derizorii în punctul de a conferi arestării reclamantei un caracter neregulat.

În concluzie, nu a fost deci, în circumstanțele cauzei de față, încălcări ale articolului 5 § 1 al Convenției în acest sens. b) Privind remiterea reclamantei în mâinile jandarmeriei

Reclamanta se plânge de plasarea sa în mâinile jandarmeriei din 26 decembrie 2001 până pe 3 ianuarie 2002. Ea denunță o încălcare a paragrafului 1 al articolului 5 al Convenției.

Guvernul contestă această teză.

Curtea observă că, pe 26 decembrie 2001, reclamanta a fost plasată în detenție preventivă și transferată la casa de detenție de tip E din Diyarbakır. Câteva ore după admiterea sa la penitenciar, a fost remisă în mâinile jandarmerilor pentru a fi reluată la jandarmerie pe autorizare a judecătorului assessor în temeiul decretului-lege nr. 430. A rămas acolo până pe 3 ianuarie 2002.

S-a regăsit astfel într-o situație care echivalează cu o custodie preventivă, care a durat în plus din 26 decembrie până pe 3 ianuarie 2002, adică mai mult de opt zile.

Pentru Curte, nimic nu permite a distinge circumstanțele cauzei de față de acelea sancționate în hotărârea Emrullah Karagöz c. Turcia , (nr. o 78027/01, §§ 52-60, CEDO 2005 ‑ X (extrase)), cu înțelegerea că în cauza de față argumentele suplimentare ale Guvernului nu permit a se abate de la concluziile acestui precedent, în care Curtea constatase că plasarea reclamantului în sediile jandarmeriei după detenția sa preventivă scăpase de sub un control jurisdicțional efectiv (a se vedea de asemenea Abdulkadir Aktaș c. Turcia , nr. o 38851/02, § 68, 31 ianuarie 2008).

Prin urmare, a fost o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției. 2. art. 5 § 2 al Convenției

Reclamanta susține că nu a fost informată asupra motivelor arestării sale. În acest sens, invocă art. 5 § 2 al Convenției.

Guvernul contestă alegațiile reclamantei.

Curtea reamintește că art. 5 § 2 al Convenției enunță o garanție elementară : orice persoană arestată trebuie să cunoască motivele arestării sale. Integrată în sistemul de protecție oferit de art. 5, obligă să se comunice unei asemenea persoane, în limbaj simplu și accesibil pentru ea, motivele juridice și faptice ale privării de libertate, pentru ca aceasta să poată discuta legalitatea în fața unui tribunal în temeiul paragrafului 4. Trebuie să beneficieze de aceste informații „ în cel mai scurt timp ", dar ofițerul care o arestează nu poate să i le furnizeze complet pe loc. Pentru a determina dacă a primit suficient și suficient de repede, trebuie ținut seama de particularitățile cauzei (a se vedea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit , 30 august 1990, § 40, seria A nr. o 182).

În cauza de față, Curtea observă că în momentul arestării reclamantei forțele de ordine au întocmit un proces-verbal de arestare purtând semnătura reclamantei, și conform căruia aceasta fusese scurt informată asupra motivului arestării. În plus, la comandamentul jandarmeriei, ea a semnat un formular privind drepturile acuzaților și persoanelor suspecte în care persoana în cauză recunoștea că fusese informată asupra motivelor arestării.

Prin urmare, nu a fost o încălcare a articolului 5 § 2 al Convenției. 3. art. 5 § 3 al Convenției

Reclamanta denunță durata plasării sale în mâinile jandarmerilor, după plasarea sa în detenție preventivă, din 26 decembrie 2001 până pe 3 ianuarie 2002.

Guvernul susține că prelungirile plasării reclamantei în sediile jandarmeriei au fost controlate de jurisdicții și erau conforme legislației în vigoare.

Având în vedere constatarea sa de încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției (§50-55 mai sus), Curtea consideră că nu trebuie să examineze separat plângerea privind art. 5 § 3 al Convenției (a se vedea Emrullah Karagöz c. Turcia, precizat anterior § 63). 4. art. 5 § 4 al Convenției

Reclamanta susține că controlul legalității măsurilor aplicate nu răspundea în nici un fel cerințelor articolului 5 § 4 al Convenției.

Guvernul susține că plasarea reclamantei în sediile jandarmeriei și prelungirile acestei plasări au fost autorizate de un judecător. De asemenea, indică faptul că interesata ar fi putut să se opună deciziilor de prelungire a duratei custodelei preventive.

Curtea reamintește că art. 5 § 4 al Convenției garantează existența unui recurs intern autorizând un tribunal să cunoască de orice plângere bazată pe art. 5 și să ofere dacă este cazul redresarea corespunzătoare. Acest recurs trebuie să fie „ efectiv " în practică cât și în teorie.

Ținând seama de considerațiile expuse mai sus privind art. 5 § 1, Curtea consideră că art. 8 al decretului-lege nr. 430 excludea în textul său orice control jurisdicțional efectiv al deciziilor luate în temeiul acestui decret-lege. Prin urmare, ea concluzionează că a fost de asemenea o încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției (Emrullah Karagöz, precizat anterior, §§ 67-68). 5. art. 5 § 5 al Convenției

Reclamanta se plânge de absența unei căi de despăgubire în dreptul intern pentru încălcarea din partea sa a articolului 5 § 1.

Guvernul afirmă că reclamanta ar fi putut cere despăgubirea prejudiciului suferit pe baza legii nr. o 466.

Curtea reamintește că a observat deja că această procedură de indemnizare, deschisă justiciabililor în cazul achitării sau al plasării ilegale în custodie preventivă, nu permite niciun examen al problemei dacă interesatul fusese „ urgent " adus în fața judecătorului sau dacă detenția sa era sau nu legală. A judecat astfel că aceste carențe ale muncii judecătorului nu permiteau acestei proceduri să răspundă cerințelor articolului 5 § 5 al Convenției ( Saraçoğlu și alții c. Turcia , nr. o 4489/02, § 52, 29 noiembrie 2007, Medeni Kavak c. Turcia , nr. o 13723/02, § 34, 3 mai 2007, și Sinan Tanrıkulu și alții c. Turcia , nr. o 50086/99, § 50, 3 mai 2007).

În consecință, Curtea nu este convinsă că dreptul turc oferea, la momentul faptelor, reclamantei un drept la despăgubire pentru încălcările susținute. Prin urmare, excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne nu poate fi reținută și a fost o încălcare a articolului 5 § 5 al Convenției. III.

Reclamanta cere 35.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit.

Guvernul contestă acest montant.

Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantei 8 000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Taxe și cheltuieli

Reclamanta cere de asemenea 3.300 EUR pentru taxele și cheltuielile angajate în fața jurisdicțiilor interne și a Curții. Ca justificări, ea furnizează un defalcare orară a avocatului și tarifu orar al avocaților stabilit de către barou din Diyarbakır.

Guvernul contestă acest montant.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabil suma de 500 EUR pentru taxe și cheltuieli și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră corespunzător de a modela rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Hotărăște să unească la fond excepția Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne privind legea nr. o 466 și o respinge ; 2. Declară petiția admisibilă privind plângerile bazate pe articolele 5 §§ 1, 2, 3, 4 și 5 și inadmisibilă pentru rest ; 3. Spune că a fost o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției ; 4. Spune că nu a fost o încălcare a articolului 5 § 2 al Convenției ; 5. Spune că nu trebuie examinată plângerea privind art. 5 § 3 al Convenției ; 6. Spune că a fost o încălcare a articolului 5 § 4 al Convenției ; 7. Spune că a fost o încălcare a articolului 5 § 5 al Convenției ; 8. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni din ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, convertite în lire turce, la rata aplicabilă în ziua acordului : i) 8.000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă putând fi datorată pentru impozite, pentru prejudiciul moral ; ii) 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă putând fi datorată pentru impozite de către reclamant, pentru taxe și cheltuieli ; b) că din expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, mărită cu trei puncte procentuale ; 9. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi transmis în scris pe 23 aprilie 2013, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 17722/02) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Mekiye Demirci (« la requérante »), a saisi la Cour le 12 février 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante a été représentée par M e M.S. Tanrıkulu, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

La requérante se plaint, en particulier, des conditions et des modalités d’exécution d’une privation de liberté.

Le 17 octobre 2006, la requête a été déclarée partiellement irrecevable et les griefs concernant les conditions de détention (article 3), l’absence de raisons plausibles de soupçonner la requérante au moment de l’arrestation (article 5 § 1 c)), l’absence d’information sur les raisons de l’arrestation et les accusations (article 5 § 2), la régularité et la durée de la détention (article 5 §§ 1 c) et 3), l’absence de recours effectif pour faire contrôler la légalité des mesures privatives de liberté (article 5 § 4) et l’absence de droit à réparation (article 5 § 5) ont été communiqués au Gouvernement. Comme le permettait l’article 29 § 3 de la Convention en vigueur à l’époque, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

A une date non précisée, M.K., une personne soupçonnée d’appartenance au PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan - une organisation illégale armée), fut arrêtée dans le cadre d’une enquête pénale menée contre le PKK. Dans sa déposition, elle affirma que la requérante portait aide et assistance à ladite organisation.

Le 22 décembre 2001, le commandement de la gendarmerie de Diyarbakır (« la gendarmerie ») émit un avis de recherche à l’encontre de la requérante.

Le même jour, un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« la cour de sûreté de l’Etat ») ordonna l’arrestation de la requérante, la perquisition de son domicile et, le cas échéant, la saisie de tous éléments de preuve pertinents concernant l’enquête pénale.

Toujours le 22 décembre 2001, les forces de l’ordre se présentèrent au domicile de M me Demirci et l’arrêtèrent. La perquisition ne révéla aucun objet ou document illégal. D’après le procès-verbal dressé par les membres des forces de l’ordre et signé par la requérante, la décision de la cour de sûreté de l’Etat fut lue à la requérante et elle fut brièvement informée de la raison de son arrestation.

Le même jour, à 15 heures, la requérante fut examinée par un médecin, qui constata une trace d’intervention chirurgicale au bas-ventre de la requérante.

A la suite de son examen médical, la requérante fut conduite à la gendarmerie pour y être interrogée. Après lui avoir donné lecture des charges retenues à son encontre et lui avoir rappelé son droit d’être assistée par un avocat de son choix ou commis d’office, la gendarmerie fit signer à la requérante un formulaire relatif aux droits des accusés et personnes soupçonnées. Une copie de ce formulaire signée par elle-même fut remise à la requérante.

Les interrogatoires durèrent jusqu’au 26 décembre 2001, date à laquelle la requérante signa une déposition reconnaissant son appartenance au PKK.

Le 26 décembre 2001, à la fin de sa garde à vue, la requérante fut examinée par un médecin. Celui-ci releva seulement l’existence d’une trace ancienne au bas-ventre et conclut à l’absence de coups et blessures.

Le même jour, la requérante fut traduite devant le procureur près la cour de sûreté de l’Etat (« le procureur ») et contesta sa déposition faite devant les gendarmes, affirmant n’avoir aucun lien avec le PKK. Elle exposa également avoir signé sa déposition à la gendarmerie sans en connaître le contenu.

A la suite de sa déposition devant le procureur, la requérante comparut devant un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat, devant lequel elle réitéra ses dires. Elle affirma avoir été obligée de faire confiance aux gendarmes pour transcrire ses dires sur le procès-verbal de déposition et de le signer tel qu’il avait été rédigé par ces derniers. Le juge assesseur ordonna la mise en détention provisoire de la requérante qui, de ce fait, fut transférée à la maison d’arrêt de type E de Diyarbakır.

Toujours le 26 décembre 2001, sur demande du gouverneur de la région soumise à l’état d’urgence et du procureur, et sur le fondement de l’article 3 c) du décret-loi n o 430 sur les mesures complémentaires à prendre dans le cadre de l’état d’urgence, le juge assesseur autorisa le renvoi de la requérante à la gendarmerie pour interrogatoire, pour une durée de dix jours. La requérante fut remise aux gendarmes le jour même.

Le 28 décembre 2001, le représentant de la requérante forma opposition contre cette décision, soutenant notamment qu’une telle mesure était contraire à la Constitution et aux instruments internationaux pertinents en la matière. La demande fut écartée le même jour par la cour de sûreté de l’Etat.

Toujours le 28 décembre 2001, le procureur mit la requérante en accusation pour appartenance à une bande armée, en application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme.

Le 3 janvier 2002, la requérante fut reconduite à la maison d’arrêt de type E de Diyarbakır.

Le même jour, la requérante fut examinée par un médecin, qui conclut à l’absence de coups et blessures sur son corps.

Le 11 juillet 2002, la requérante fut mise en liberté provisoire.

A la suite de l’abolition des cours de sûreté de l’Etat, le procès de la requérante se poursuivit devant la cour d’assises de Diyarbakır (« la cour d’assises »).

Par un jugement du 24 mars 2005, la cour d’assises condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois pour aide et soutien à une organisation illégale.

Le 8 juin 2005, l’affaire fut renvoyée devant la cour d’assises pour reconsidération de l’affaire en raison de l’entrée en vigueur du nouveau code pénal.

Le 20 septembre 2005, la cour d’assises réitéra son jugement.

Par un arrêt du 9 octobre 2006, la Cour de cassation confirma le jugement rendu en première instance. Le droit et la pratique internes

Le droit et la pratique internes pertinents en vigueur à l’époque des faits sont décrits dans l’arrêt Emrullah Karagöz c. Turquie (n o 78027/01, §§ 42-47, CEDH 2005 ‑ X (extraits)). EN DROIT I.

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement.

La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner l’exception de non-épuisement des voies de recours internes dans la mesure où le présent grief est, en tout état de cause, irrecevable pour les motifs suivants.

La Cour rappelle d’abord que des allégations de traitements contraires à l’article 3 de la Convention doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés, étant entendu que la Cour se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », une telle preuve pouvant résulter d’un faisceau d’indices suffisamment graves, précis et concordants (voir, entre autres, Dikme c. Turquie, no 20869/92, § 73, CEDH 2000 ‑ VIII).

Dans la présente affaire, la Cour observe que les rapports médicaux établis par les médecins ne font état d’aucune trace de mauvais traitements. Elle relève de surcroît que la requérante formule ses allégations de manière vague et ambigüe, sans les étayer par quelque indice ou commencement de preuve que ce soit. Elle n’apporte ainsi aucun élément susceptible d’engendrer un soupçon raisonnable de traitements contraires à l’article 3 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 §§ 1, 2, 3, 4 et 5 DE LA CONVENTION

La requérante fait également grief de plusieurs atteintes injustifiées à ses droits garantis par l’article 5 §§ 1, 2, 3, 4 et 5 de la Convention, ainsi libellés : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : ... c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; ... 2. Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle. 3. Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. 4. Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Selon lui, la requérante aurait pu demander la réparation de son supposé préjudice sur le fondement de la loi no 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues.

La requérante conteste l’argument du Gouvernement.

La Cour note que cette exception soulève des questions étroitement liées à celles posées par le grief tiré de l’article 5 § 5. Partant, elle estime qu’il y a lieu de la joindre au fond.

La Cour constate que les autres griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond 1. L’article 5 § 1 c) de la Convention a) Sur l’arrestation et le placement en garde à vue de la requérante

La requérante se plaint d’avoir été arrêtée et détenue au mépris de la législation interne et de la Convention. Soutenant que la décision du 22 décembre 2001 de la cour de sûreté de l’Etat autorisait uniquement la perquisition de son domicile et n’ordonnait nullement son arrestation, elle allègue avoir était arbitrairement privée de sa liberté, en l’absence de raisons plausibles de la soupçonner d’une infraction ou de l’intention d’en commettre une.

La Cour examinera en premier lieu le grief sous l’angle de la notion d’ « existence de raisons plausibles » au sens de l’article 5 § 1 c) de la Convention.

La Cour rappelle d’abord que l’article 5 § 1 c) n’autorise à placer une personne en détention que dans le cadre d’une procédure pénale, en vue de la traduire devant l’autorité judiciaire compétente lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’elle a commis une infraction ( Ječius c. Lituanie , n o 34578/97, § 50, CEDH 2000 ‑ IX, et Włoch c. Pologne , n o 27785/95, § 108, CEDH 2000 ‑ XI). La « plausibilité » des soupçons sur lesquels doit se fonder l’arrestation constitue un élément essentiel de la protection offerte par l’article 5 § 1 c). L’existence de soupçons plausibles présuppose celle de faits ou de renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction. Ce qui peut passer pour plausible dépend toutefois de l’ensemble des circonstances ( Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni , 30 août 1990, § 32, série A n o 182, O’Hara c. Royaume-Uni , n o 37555/97, § 34, CEDH 2001 ‑ X, Korkmaz et autres c. Turquie , n o 35979/97, § 24, 21 mars 2006, Süleyman Erdem c. Turquie , n o 49574/99, § 37, 19 septembre 2006, et Çelik et Yıldız c. Turquie , n o 51479/99, § 20, 10 novembre 2005).

La Cour rappelle ensuite que l’alinéa c) de l’article 5 § 1 ne présuppose pas que les autorités d’enquête aient rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations au moment de l’arrestation. L’objet d’un interrogatoire pendant une détention au titre de l’alinéa c) de l’article 5 § 1 est de compléter l’enquête pénale en confirmant ou en écartant les soupçons concrets ayant fondé l’arrestation. Ainsi, les faits donnant naissance à des soupçons ne doivent pas être du même niveau que ceux qui sont nécessaires pour justifier une condamnation ou même pour porter une accusation, ce qui intervient dans la phase suivante de la procédure de l’enquête pénale ( Murray c. Royaume-Uni , 28 octobre 1994, § 55, série A n o 300-A, et Korkmaz et autres , précité, § 26).

Il ne faut certes pas appliquer l’article 5 § 1 c) d’une manière qui causerait aux autorités de police des Etats contractants des difficultés excessives pour combattre par des mesures adéquates la criminalité organisée (voir, mutatis mutandis , Klass et autres c. Allemagne , 6 septembre 1978, §§ 58-68, série A n o 28). La tâche de la Cour consiste à déterminer si les conditions fixées à l’alinéa c) de l’article 5 § 1, y compris la poursuite du but légitime prescrit, ont été remplies dans l’affaire soumise à son examen. Dans ce contexte, il ne lui appartient pas normalement de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, mieux placées pour évaluer les preuves produites devant elles ( Murray , précité, § 66).

En l’espèce, la Cour constate que la requérante a été privée de sa liberté car elle était soupçonnée d’appartenance à une organisation illégale armée. La Cour note aussi qu’il existait des éléments de preuve tels que la déposition faite par M.K. (voir le paragraphe 6 ci-dessus) à l’encontre de la requérante.

Il y a donc lieu de conclure que la requérante peut passer pour avoir été arrêtée et détenue sur la base de « raisons plausibles de la soupçonner » d’avoir commis une infraction pénale, au sens de l’alinéa c) de l’article 5 § 1 de la Convention ( Murray , précité, § 63, Korkmaz et autres , précité, § 26, et Süleyman Erdem , précité, § 37).

S’agissant de la conformité de l’arrestation de la requérante aux normes du droit interne, la Cour observe que la cour de sûreté de l’Etat avait ordonné l’arrestation de la requérante, la perquisition de son domicile et, le cas échéant, la saisie de tous éléments de preuves pertinents pour l’enquête pénale.

La Cour estime donc que rien ne montre qu’en l’espèce l’interprétation et l’application des dispositions légales invoquées par les autorités internes aient été arbitraires ou déraisonnables au point de conférer à l’arrestation de la requérante un caractère irrégulier.

En conclusion, il n’y a donc pas eu, dans les circonstances de l’espèce, violation de l’article 5 § 1 de la Convention à cet égard. b) Sur la remise de la requérante aux mains de la gendarmerie

La requérante se plaint de son placement entre les mains de la gendarmerie du 26 décembre 2001 au 3 janvier 2002. Elle dénonce une violation du paragraphe 1 de l’article 5 de la Convention.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

La Cour relève que, le 26 décembre 2001, la requérante a été mise en détention provisoire et transférée à la maison d’arrêt de type E de Diyarbakır. Quelques heures après son admission à la prison, elle a été remise aux mains des gendarmes pour être reconduite à la gendarmerie sur autorisation du juge assesseur en vertu du décret-loi n 430. Elle y est restée jusqu’au 3 janvier 2002.

Elle s’est ainsi retrouvée dans une situation qui équivaut à une garde à vue, laquelle a, de plus, duré du 26 décembre au 3 janvier 2002, soit plus de huit jours.

Pour la Cour, rien ne permet de distinguer les circonstances de la présente affaire de celles sanctionnées dans l’arrêt Emrullah Karagöz c. Turquie , (n o 78027/01, §§ 52-60, CEDH 2005 ‑ X (extraits)), étant entendu qu’en l’espèce les arguments supplémentaires du Gouvernement ne permettent pas de se départir des conclusions de ce précédent arrêt, dans lequel la Cour avait constaté que le placement du requérant dans les locaux de la gendarmerie après sa détention provisoire avait échappé à un contrôle juridictionnel efficace (voir également Abdulkadir Aktaș c. Turquie , n o 38851/02, § 68, 31 janvier 2008).

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention. 2. L’article 5 § 2 de la Convention

La requérante soutient qu’elle n’a pas été informée des raisons de son arrestation. A cet égard, elle invoque l’article 5 § 2 de la Convention.

Le Gouvernement conteste les allégations de la requérante.

La Cour rappelle que l’article 5 § 2 de la Convention énonce une garantie élémentaire : toute personne arrêtée doit savoir les raisons de son arrestation. Intégrée au système de protection qu’offre l’article 5, elle oblige à signaler à une telle personne, dans un langage simple et accessible pour elle, les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, afin qu’elle puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu du paragraphe 4. Elle doit bénéficier de ces renseignements « dans le plus court délai », mais l’officier qui l’arrête peut ne pas les lui fournir en entier sur-le-champ. Pour déterminer si elle en a reçu assez et suffisamment tôt, il faut avoir égard aux particularités de l’espèce (voir Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni , 30 août 1990, § 40, série A n o 182).

En l’espèce, la Cour observe qu’au moment de l’arrestation de la requérante les forces de l’ordre ont dressé un procès-verbal d’arrestation portant la signature de la requérante, et d’après lequel cette dernière avait été brièvement informée de la raison de son arrestation. En outre, au commandement de la gendarmerie, elle a signé un formulaire relatif aux droits des accusés et personnes soupçonnées dans lequel l’intéressée reconnaissait avoir été informée des raisons de son arrestation.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 5 § 2 de la Convention. 3. L’article 5 § 3 de la Convention

La requérante dénonce la durée de son placement entre les mains des gendarmes, après sa mise en détention provisoire, du 26 décembre 2001 au 3 janvier 2002.

Le Gouvernement soutient que les prolongations du placement de la requérante dans les locaux de la gendarmerie ont été contrôlées par les juridictions et étaient conformes à la législation en vigueur.

Eu égard à son constat de violation de l’article 5 § 1 de la Convention (paragraphes 50-55 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention (voir Emrullah Karagöz c. Turquie, précité § 63). 4. L’article 5 § 4 de la Convention

La requérante allègue que le contrôle de la légalité des mesures appliquées ne répondait aucunement aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention.

Le Gouvernement soutient que le placement de la requérante dans les locaux de la gendarmerie et les prolongations de ce placement avaient été autorisés par un juge. Il indique également que l’intéressée aurait pu s’opposer aux décisions de prolongation du délai de garde à vue.

La Cour rappelle que l’article 5 § 4 de la Convention garantit l’existence d’un recours interne habilitant un tribunal à connaître de tout grief fondé sur l’article 5 et à offrir le cas échéant le redressement approprié. Ce recours doit être « effectif » en pratique comme en théorie.

Compte tenu des considérations exposées ci-dessus concernant l’article 5 § 1, la Cour estime que l’article 8 du décret-loi no 430 excluait dans ses termes tout contrôle juridictionnel effectif des décisions prises en vertu de ce décret-loi. Partant, elle conclut qu’il y a eu également violation de l’article 5 § 4 de la Convention (Emrullah Karagöz, précité, §§ 67-68). 5. L’article 5 § 5 de la Convention

La requérante se plaint de l’absence de voie de réparation en droit interne pour la violation dans son chef de l’article 5 § 1.

Le Gouvernement affirme que la requérante aurait pu demander réparation du préjudice subi sur le fondement de la loi n o 466.

La Cour rappelle avoir déjà relevé que cette procédure d’indemnisation, ouverte aux justiciables en cas d’acquittement ou de placement illégal en garde à vue, ne permet aucun examen de la question de savoir si l’intéressé avait été « aussitôt » traduit devant le juge ou si sa détention était ou non légale. Elle a ainsi jugé que ces carences de l’office du juge ne permettaient pas à cette procédure de répondre aux exigences de l’article 5 § 5 de la Convention ( Saraçoğlu et autres c. Turquie , n o 4489/02, § 52, 29 novembre 2007, Medeni Kavak c. Turquie , n o 13723/02, § 34, 3 mai 2007, et Sinan Tanrıkulu et autres c. Turquie , n o 50086/99, § 50, 3 mai 2007).

Par conséquent, la Cour n’est pas convaincue que le droit turc offrait, à l’époque des faits, à la requérante un droit à réparation pour les violations alléguées. Dès lors, l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes ne saurait être retenue et il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention. III.

La requérante réclame 35 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

Le Gouvernement conteste ce montant.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 8 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 3 300 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. A titre de justificatifs, elle fournit un décompte horaire de son avocat ainsi que le tarif horaire des avocats établi par le barreau de Diyarbakır.

Le Gouvernement conteste ce montant.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR au titre des frais et dépens et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre au fond l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes se rapportant à la loi n o 466 et de la rejeter ; 2. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 5 §§ 1, 2, 3, 4 et 5 et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 5 § 2 de la Convention ; 5. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ; 6. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; 7. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention ; 8. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques, au taux applicable à la date du règlement : i) 8 000 EUR (huit mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 9. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 avril 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président