Okol împotriva Turciei

Decizia nr. 7969/12 Erdoğan OKOL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 octombrie 2013 în calitate de comitet compus din: Peer Lorenzen, Președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători și, Seçkin Erel, grefier adjunct al secțiunii interioare, având în vedere cererea depusă la 16 decembrie 2011, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Erdoğan Okol, este un național turc, care s-a născut în 1978 și trăiește în Bartın. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul și care apar din dosarul de caz, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 decembrie 2008, fiul reclamantului, născut la 9 aprilie 2008, a fost admis la spitalul Bartın Obstetrics și Pediatric, deoarece a avut diaree și vărsături.

Soția și reclamantul și soția sa au fost recomandate să-i dea sirop, nu apă. La 21 decembrie 2008 au mers din nou la spital, deoarece fiul lor avea febră și diaree. De data aceasta, au fost spuse că rezultatele examinărilor erau normale și că acestea erau simptomele rece. Medicul a prescris unele droguri. La 22 decembrie 2008 fiul reclamantului a murit acasă. Reclamantul a depus o plângere la procurorul public Bartın. La 24 noiembrie 2010, Institutul Forensic de Medicină și-a emis avizul, și în concluzia acesteia se spune după cum urmează: „Deși nu au fost înregistrate constatările referitoare la deshidratarea unui copil diagnosticat cu gastroenterite acută, nu au fost înregistrate. Cu toate acestea, nu se poate determina dacă aspirația alimentelor care a cauzat moartea s-a produs ca urmare a bolii sale sau pentru orice alt motiv.

Prin urmare, se consideră în unanimitate că nu există dovezi medicale care sugerează că tratamentul medical administrat de medicii în cauză a fost un factor în decesul.” La 20 mai 2011, procurorul public a dat o decizie de neprovocare. La 1 august 2011, Curtea Karabük Assize a respins obiecția reclamantului. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 2 și 6 din Convenție că cauza decesului și cei care erau responsabili nu au fost verificați. El a susținut că dovezile de experți obținute în anchetă au fost deficitare și că ancheta în ansamblu a fost inadecvată și ineficientă. În plus, el a susținut o încălcare a articolului 13 susținând că decizia Curții a împiedicat utilizarea unor căi de recurs interne.

Curtea, în calitate de competent al caracterizării care trebuie acordată în drept faptelor cazului, consideră că toate plângerile reclamantului sunt examinate în conformitate cu art. 2 din convenție în aspectele sale de fond și de procedură și consideră, de asemenea, că plângerile reclamantului prezentate în temeiul articolelor 6 și 13 sunt absorbite de cele care urmează să fie tratate în temeiul articolului menționat. În acest context, Curtea reiterează că, în sfera specifică a neglijenței medicale, obligația pozitivă impusă de art. 2 de a institui un sistem judiciar eficace nu necesită neapărat prevederea unui remediu penal în fiecare caz.

Obligația poate fi, de asemenea, îndeplinită în cazul în care sistemul juridic oferă victimelor un remediu în instanța civilă/administrativă și/sau măsuri disciplinare, fie singur sau coroborat cu un remediu în instanța penală, permițând stabilirea oricărei răspunderi a medicilor în cauză și a oricărui recurs civil adecvat (a se vedea, Calvelli și Ciglio c. Italia) [GC], nr. 32967/96, § 51, CEDO 2002-I). Jurisprudența Curții nu exclude prevederea unui remediu penal în contextul neglijenței medicale.

Cu toate acestea, Curtea consideră că, în principiu, în sistemul turc, remediul adecvat care trebuie utilizat de către reclamanții care se plâng de neglijență medicală este o acțiune civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia) (dec.), nr. 46156/11, 21 mai 2013). În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea constată, pe baza dosarului, că reclamantul nu a utilizat posibilitatea de a introduce proceduri de compensare, un remediu pe care sistemul juridic turc îl permite și care ar fi putut duce atât la stabilirea răspunderii profesioniștilor de sănătate, cât și la o atribuire a daunelor. În acest sens, Curtea observă că nu există nimic în cazul în care să-i permită să concludă că o acțiune pentru daune nu ar avea perspective rezonabile de succes și ar fi obligată să eșueze.

Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție, din cauza neeșuării măsurilor interne de evacuare. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este inadmisibilă. Seçkin Erel Peer Lorenzen Președintele adjunct al grefierului interimar

SECOND SECTION

DECISION Application no. 7969/12 Erdoğan OKOL against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15 October 2013 as a Committee composed of: Peer Lorenzen, President, András Sajó, Nebojša Vučinić, judges, and, Seçkin Erel, Acting Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 16 December 2011, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Erdoğan Okol, is a Turkish national, who was born in 1978 and lives in Bartın. The facts of the case, as submitted by the applicant and appearing from the case file, may be summarised as follows. On 20 December 2008 the applicant’s son, born on 9 April 2008, was admitted to the Bartın Obstetrics and Paediatric Hospital as he had diarrhea and vomiting.

The applicant and his wife were recommended to give him syrup, not water. On 21 December 2008 they went to the hospital once again as their son had fever and diarrhea. This time, they were told that the results of examinations were normal and that those were the symptoms of cold. The physician prescribed some drugs. On 22 December 2008 the applicant’s son died at home. The applicant lodged a complaint with the public prosecutor of Bartın. On 24 November 2010 the Forensic Medicine Institute issued its opinion. The conclusion of it reads as follows: “There is a failure in that although the findings concerning the dehydration of a child diagnosed with acute gastroenteritis should have been recorded, they were not.

However, it cannot be determined whether the aspiration of food that caused the death had occurred as a result of his disease or for any other reason. Therefore, it is unanimously held that there is no medical evidence suggesting that the medical treatment administered by the physicians concerned was a factor in the death”. On 20 May 2011 the public prosecutor gave a decision of non ‑ prosecution. On 1 August 2011 the Karabük Assize Court dismissed the applicant’s objection. COMPLAINTS The applicant complained under Articles 2 and 6 of the Convention that the cause of death and those who were responsible had not been ascertained. He argued that the expert evidence obtained in the investigation had been deficient and that the investigation as a whole had been inadequate and ineffective.

He further alleged a violation of Article 13 submitting that the decision of the Assize Court had prevented the use of domestic remedies. THE LAW The Court, being master of the characterisation to be given in law to the facts of the case, considers that all of the applicant’s complaints fall to be examined under Article 2 of the Convention in its substantive and procedural aspects. It also considers that the applicant’s complaints submitted under Articles 6 and 13 are absorbed by those to be dealt with under the mentioned article. In this context, the Court reiterates that in the specific sphere of medical negligence the positive obligation imposed by Article 2 to set up an effective judicial system does not necessarily require the provision of a criminal-law remedy in every case.

The obligation may for instance also be satisfied if the legal system affords victims a remedy in the civil/administrative courts and/or disciplinary measures, either alone or in conjunction with a remedy in the criminal courts, enabling any liability of the doctors concerned to be established and any appropriate civil redress to be obtained (see, Calvelli and Ciglio v. Italy [GC], no. 32967/96, § 51, ECHR 2002-I). The Court’s case-law does not exclude the provision of a criminal-law remedy in the context of medical negligence.

However, the Court considers that, in principle, in the Turkish system the appropriate remedy to be used by applicants complaining of medical negligence is a civil and/or administrative action (see, Karakoca v. Turkey (dec.), no. 46156/11, 21 May 2013). Turning to the circumstances of the present case, the Court notes, based on the case file, that the applicant has not made use of the possibility of bringing compensation proceedings, a remedy that the Turkish legal system affords and that could have led both to the establishment of the health care professionals’ liability and to an award of damages. In this connection, the Court observes that there is nothing in the case file to allow it to conclude that an action for damages would have no reasonable prospects of success and was bound to fail.

It follows that the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention on the grounds of a failure to exhaust domestic remedies. For these reasons, the Court unanimously Declares the application inadmissible. Seçkin Erel Peer Lorenzen Acting Deputy Registrar President