Shyti împotriva Greciei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 65911/09) îndreptată împotriva Republicii Eladei și care a fost depusă la Curtă la 25 noiembrie 2009 de către un cetățean albanez, dl Petrit Shyti („reclamantul"), în baza articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Dna V. Vassiliadis, avocat la baroul de Thessaloniki. Guvernul grec („Guvernul") a fost reprezentat de delegatele agentului lui, Dna F. Dedoussi, ascesor lângă Consiliul juridic al statului, și Dna G. Kopa, auditor lângă Consiliul juridic al statului. Informat cu privire la dreptul lui de a participa la procedură (articolele 36 § 1 din Convenție și 44 § 1 din Regulament), guvernul albanez nu a răspuns.

Reclamantul susține în special o încălcare a articolelor 3 și 5 § 4 din Convenție.

La 6 aprilie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, a fost de asemenea decis că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT

Reclamantul s-a născut în 1983. La 10 februarie 2009, a fost arestat pentru trafic de stupefacienți (cocaină). La 11 februarie 2009, procurorul lângă tribunalul de correcție de Thessaloniki a inițiat urmăriri penale împotriva reclamantului pentru trafic de stupefacienți și posesia de documente de transport false.

La 13 februarie 2009, judecătoarele de instrucție, cu acordul procurorului lângă tribunalul de correcție de Thessaloniki, a ordonat plasarea lui în detenție preventivă. Judecătoarea de instrucție a recunoscut că „dovezi forte de vinovăție reiese din investigația cauzei. Ținând seama de specificul actului incriminat și, în special, de cantitatea de cocaină și sumele de bani găsite în posesia inculpatului, recidiva [era] considerată puternic probabilă în cazul în care [reclamantul] ar fi pus în libertate. De altfel, [era] susceptibil de a fugi, deoarece [era] cetățean străin și [nu avea] rezidență permanentă în Grecia" (mandat nr. 13/2009). În aceeași zi, reclamantul a fost plasat în detenție preventivă în localurile Direcției poliției Thessaloniki.

La 18 februarie 2009, reclamantul a sesizat camera de acuzare a tribunalului de correcție de Thessaloniki cu un recurs împotriva mandatului nr. 13/2009, însoțit de o cerere de ridicare sau substituire a detenției preventive prin măsuri mai blânde. Reclamantul ridica în particular că în moment quando a fost pus în examen de organele de instrucție, la 10 februarie 2009, nu era prezent un traducător și, prin urmare, nu a putut înțelege întrebări puse de polițiști. De altfel, a cerut comparuția sa personală în fața camerei de acuzare a tribunalului de correcție de Thessaloniki.

La 26 mai 2009, camera de acuzare a tribunalului de correcție de Thessaloniki a respins recursul lui. Aceasta a observat că, după cum reiese din dosarul cauzei, reclamantul stăpânea limba greacă suficient pentru a înțelege întrebări puse în momentul examinării lui la 10 februarie 2009. De altfel, camera de acuzare a judecat că dacă ar fi pus în libertate, reclamantul ar putea recidiva. În cele din urmă, cererea lui de comparuție în persoană a fost de asemenea respinsă pe motiv că legislația relevantă nu prevedea acest drept (decizia nr. 563/2009).

La 3 martie 2010, curtea de jurați de Thessaloniki l-a condamnat pe reclamant la doisprezece ani și trei luni de închisoare pentru capetele de acuzare sus-menționate (hotărâre nr. 562/2010). Din dosarul cauzei reiese că reclamantul ispășește în prezent pedeapsa impusă de instanța în cauză. B. Condițiile detenției preventive

Reclamantul a fost deținut în localurile Direcției poliției Thessaloniki. Susține că celula sa nu era suficient aerisită și insolată. De altfel, aerul era rău mirositor și domnea o miros urât.

Reclamantul susține că, din cauza absenței unei curți interioare, plimbarea era imposibilă. Observă că toaletele și dușul erau insalubre și constituiau surse de infecții. Constată absența produselor necesare pentru igiena zilnică, cum ar fi hârtia igienică. Indică absența alimentării deținuților de serviciul penitenciar și susține că fiecare era doar îndreptățit la 5,87 euro pe zi pentru a comanda și a se face livrează mâncare de afară. Suma de 5,87 euro nu le putea asigura trei mese pe zi nici din punct de vedere al calității nici din punct de vedere al cantității.

În sfârșit, reclamantul constată absența urmăririi medicale a persoanelor care, ca și el, prezentau sindroame de sevraj. De altfel, denunță faptul că era deținut cu alte persoane care sufereau de boli transmisibile, cum ar fi SIDA și hepatita C.

La 20 mai 2009, reclamantul a fost transferat la casa de detenție Diavates de Thessaloniki.

Dispozițiile relevante în cazul de față din codul penitenciar (legea nr. 2776/1999) se citesc după cum urmează: art. 6 „1. Deținuții au dreptul de a se adresa în scris și într-un termen rezonabil Consilului penitenciarului, în cazul de acte sau ordine ilegale luate împotriva lor și dacă dispozițiile prezentului cod nu preved alt recurs. În cincisprezece zile după notificarea unei decizii de respingere sau o lună după depunerea cererii, dacă administrația a omis să ia o decizie, deținuții au dreptul de a sesiza tribunalul competent pentru executarea pedepselor. Dacă tribunalul dă curs recursului, ordonează măsurile susceptibile de a remedia actul sau ordinul ilegal (...)" art. 86 „(...) 2. Fiecare tribunal pentru executarea pedepselor este competent pentru cauzele referitoare la deținuții din jurisdicția sa (...)"

Din jurisprudență reiese că atât cererea în fața consilului penitenciarului cât și apelul în fața tribunalului pentru executarea pedepselor pot purta asupra condițiilor de încarcerare în établissementul penitenciar, cum ar fi, de exemplu, suprafața celulei, caracterul adecvat al sistemelor de aerisire și încălzire și modalitățile de comunicare a interesatului cu terți (a se vedea, printre altele, deciziile nr. 2075/2002 și 175/2003 ale camerei de acuzare a tribunalului de correcție din Pireu).

Dispozițiile relevante în cazul de față ale ordinului ministeriabil nr. 58819/2003, din 7 aprilie 2003, se citesc după cum urmează: art. 6 „1. Controlul legalității privind executarea pedepselor privative de libertate (...) este exercitat de procurorul-supraveghetor competent. 2. Acest control include (...) b) garantarea unui tratament just și a protecției judiciare pentru toți deținuții și c) informarea autorităților judiciare și administrative competente cu privire la conținutul audierii sau rapoartelor deținuților sau membrilor personalului penitenciar care arată că au fost comise fapte reprehensibile sau încălcări disciplinare de către aceștia." art. 7 „1. În cadrul supravegheerii, procurorul colaborează cu directorul și șefii ierarhici ai diferitelor sectoare ale établissementului penitenciar și face recomandări cu privire la chestiuni care privesc executarea pedepselor. 2. Procurorul-supraveghetor sau adjunctul lui exercită competențe jurisdicționale, disciplinare și de control. În particular, procurorul: 1. Veghează la aplicarea dispozițiilor în vigoare referitoare la tratamentul deținuților și a celor din codul penal și legile speciale relative la executarea pedepselor și aplicarea măsurilor de siguranță. (...) 9. Aude deținuții, rudele lor și avocații celor dintâi, la solicitarea lor. (...) 10. Examinează chestiuni de protecție judiciară a deținuților indicând interesaților pașii de urmat și urmărind cu autoritățile competente cererile de asistență judiciară a deținuților (...)" art. 25 „Pentru a asigura bun funcționare al établissementului penitenciar, zilele și orele audierii deținuților sunt fixate după cum urmează: a. Procurorul-supraveghetor audiere deținuți pentru cel puțin două ore o dată pe săptămână pentru a asigura tratamentul lor echitabil și protecția judiciară. b. Directorul audiere deținuți, dacă este necesar, pentru chestiuni care vin în competența lui." art. 32 „Dincolo de drepturile menționate la articolul anterior, exercitarea drepturilor deținuților este facilitată prin adoptarea de măsuri care vizează reducerea efectelor negative ale executării pedepselor privative de libertate. În particular deținuții pot: (...) 3. procura de la direcția établissementului penitenciar orice produs necesar igienei și curățeniei personale și hainele necesare." art. 37 „(...) 10. Directorul établissementului penitenciar ia măsurile necesare pentru a reduce consecințele negative rezultând din executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate." ÎN DREPT

Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Susține că avea dreptul de a se plânge de situația sa șefului poliției și, potrivit articolului 572 din codul de procedură penală, procurorului competent. Or, potrivit Guvernului, reclamantul nu a adus nici un mijloc plainta referitoare la condițiile detenției la cunoștința autorităților interne.

Făcând referință la hotărârea Siasios și alții c. Grecia (nr. 30303/07, 4 iunie 2009), reclamantul susține că căile de atac invocate de Guvern nu erau efective. Adaugă că prin sesizarea camerei de acuzare a tribunalului de correcție de Thessaloniki, viza eliberarea sa, ceea ce ar fi pus capăt detenției preventive în condiții contrare articolului 3 din Convenție.

Curtea reamintește că fundația regulii epuizării căilor de atac interne enunțate în art. 35 § 1 din Convenție constă în faptul că, înainte de a sesiza o instanță internațională, reclamantul trebuie să fi dat Statului responsabil facultatea de a remedia încălcările susținute prin mijloace interne, folosind resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească efective și suficiente (a se vedea, printre altele, Fressoz și Roire c. Franța [Marea Cameră], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999-I). Această regulă se bazează pe presupunerea, obiectul articolului 13 din Convenție – cu care are affinități strânse – că ordinul intern oferă un recurs efectiv cu privire la încălcarea susținută (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI). art. 35 § 1 din Convenție nu prescrie epuizarea decât a recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate cât și disponibile și adecvate. Acestea trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea necesare; revine Statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre mulți alții, Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, § 38, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-I).

Cât privește cazul de față, Curtea constată, de la bun început, că plângerile reclamantului se referă în general la condițiile detenției în localurile Direcției poliției Thessaloniki și că condițiile denunțate se asemănau cu un fenomen structural care nu privea exclusiv cazul particular al lui (a se vedea în sensul acesta, Nisiotis c. Grecia, nr. 34704/08, § 29, 10 februarie 2011, și Bygylashvili c. Grecia, nr. 58164/10, § 47, 25 septembrie 2012).

De altfel, cât privește în special sesizarea șefului ierarhic al poliției, Curtea a deja concluzionat că nu poate fi considerată o cale de atac efectivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea A.A. c. Grecia, nr. 12186/08, §§ 45-46, 22 iulie 2010; Rahimi c. Grecia, nr. 8687/08, § 77, 5 aprilie 2011; R.U. c. Grecia, nr. 2237/08, § 59, 7 iunie 2011; Efremidze c. Grecia, nr. 33225/08, § 28, 21 iunie 2011). În hotărârile sus-citate, Curtea a subliniat lipsa de claritate referitoare la procedura conform căreia șeful poliției ar putea fi sesizat și tipul de plângeri care pot fi depuse înaintea lui. De altfel, a exprimat rezerve cu privire la imparțialitatea și obiectivitatea lui, ceea ce ar putea compromite efectivitatea recursului în cauză. Ținând seama de precedentul, Curtea consideră că reclamantul nu dispunea de un recurs efectiv prin care ar fi putut se se plâng de condițiile detenției. Prin urmare, Curtea trebuie să respingă excepția Guvernului bazată pe non-epuizarea căilor de atac interne referitoare la condițiile detenției lui.

De altfel, Curtea reamintește că în baza articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată dintr-o cauză decât „în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive". În caz de față, Curtea constată că plângerea reclamantului sub unghiul articolului 3 se referă doar la condițiile detenției lui în localurile Direcției poliției Thessaloniki. Ținând seama de faptul că nu există un recurs efectiv în acest sens, detenția reclamantului în acest loc s-a încheiat la 20 mai 2009, data la care a fost transferat la casa de detenție Diavates de Thessaloniki. Or, prezenta cerere a fost introdusă la 25 noiembrie 2009, adică mai mult de șase luni după data transferului reclamantului la casa de detenție Diavates.

Faptul că Guvernul nu a prezentat observații pe această temă nu este susceptibil de a modifica situația. Curtea reamintește într-adevăr că această regulă, care reflectă dorința Părților contractante de a nu vedea contestate decizii vechi după o perioadă nedefinită, servește interesele nu doar ale Guvernului ci și ale securității juridice ca valoare intrinsecă. Ea marchează limita temporală a controlului efectuat de Curtă și indică atât persoanelor particulare cât și autorităților perioada dincolo de care acest control nu se mai exercită. Curtea nu are deci posibilitatea de a nu aplica regula celor șase luni pe motiv că un Guvern nu a formulat o excepție bazată pe ea (a se vedea Belaousof și alții c. Grecia, nr. 66296/01, § 38, 27 mai 2004).

Ținând seama de precedentul, plângerea bazată pe art. 3 din Convenție este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Guvernul constată că reclamantul a fost condamnat în temeiul hotărârii nr. 562/2010 a curții de jurați de Thessaloniki la doisprezece ani și trei luni de închisoare și că perioada detenției preventive a fost scăzută din pedeapsa de ispășit. Subliniază că chiar dacă încălcările articolului 5 § 4 de care se plânge reclamantul nu ar fi avut loc, ar fi fost încă în continuare în detenție ca urmare a condamnării lui prin hotărârea nr. 562/2010. Prin urmare, nu poate pretinde a fi „victimă" a unei încălcări a articolului 5 § 4 din Convenție.

Curtea reamintește că potrivit jurisprudenței, o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este în general suficientă pentru a-l depriva de calitatea de „victimă" în scopurile articolului 34 din Convenție, decât dacă autoritățile naționale recunosc, în mod explicit sau substanțial, și apoi remediază încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, §§ 69 și urm., seria A nr. 51; Dalban c. România [Marea Cameră], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, și Gäfgen c. Germania [Marea Cameră], nr. 22978/05, § 115, CEDO 2010). Cât privește reparația „adecvată" și „suficientă" pentru a remedia la nivel intern încălcarea unui drept garantat de Convenție, Curtea consideră în general că depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în particular natura încălcării Convenției în cauză (a se vedea, de exemplu, Gäfgen, precitat, § 116).

În caz de față, Curtea constată că hotărârea nr. 562/2010, în temeiul căreia reclamantul a fost condamnat la mai mult de doisprezece ani de închisoare, nu poate fi considerată o decizie sau măsură favorabilă reclamantului, de natură a constitui o reparație adecvată și suficientă pentru a remedia la nivel intern încălcările articolului 5 § 4 din Convenție, invocate de reclamant. Este deci oportun să se respingă obiecția Guvernului.

De altfel, Curtea constată că această plângere nu este manifestă netemeinică în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Constată de asemenea că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci oportun s-o declare admisibilă. B. Privind fondul 1. Cât privește respingerea de către camera de acuzare a cererii de comparuție în persoană a reclamantului

Guvernul susține în particular că în cererea de ridicare a detenției preventive, reclamantul exponuse în detaliu toți argumentele. Adaugă că reclamantul nu precizează cum comparuția lui în persoană ar fi contribuit la consolidarea șanselor ca cererea de eliberare să aibă succes. Guvernul concluzionează că principiul egalității armelor nu a fost atins în cazul de față.

Reclamantul rețintocă că potrivit jurisprudenței stabilite a Curții, refuzul autorității judiciare competente de a-i permite comparuția în persoană în fața ei nu era conform articolului 5 § 4 din Convenție.

Curtea reamintește că a examinat această chestiune cu ocazia mai multor cauze (a se vedea Kampanis c. Grecia, 13 iulie 1995, seria A nr. 318-B; Kotsaridis c. Grecia, nr. 71498/01, 23 septembrie 2004; Giosakis c. Grecia (nr. 1), nr. 42778/05, 12 februarie 2009, și Bala c. Grecia, nr. 40876/07, 1 iulie 2010) pentru a concluziona cu privire la o încălcare a articolului 5 § 4. Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument capabil să conducă la o concluzie diferită în cazul de față decât cea la care Curtea a ajuns în cadrul examinării cauzelor sus-citate. În absența unor elemente noi, Curtea trebuie să constate că prin respingerea cererii de comparuție a reclamantului, camera de acuzare a tribunalului de correcție de Thessaloniki l-a privat pe acesta de posibilitatea de a combate în mod corespunzător motivele invocate pentru a justifica menținerea lui în detenție.

Prin urmare, a fost o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție pe acest punct. 2. Cât privește obligația de a se pronunța în „scurt timp" asupra legalității detenției

Guvernul pretinde că recursul exercitat de reclamant împotriva mandatului nr. 13/2009, care ordona plasarea lui în detenție preventivă, nu constituia o cale de atac vizată de art. 5 § 4 din Convenție. De altfel, estimează că perioada care a trecut până la pronunțarea camerei de acuzare asupra cererii de eliberare a fost rezonabilă.

Reclamantul subliniază că întârzierea în examinarea cererii de eliberare ține de responsabilitatea exclusivă a camerei de acuzare a tribunalului de correcție de Thessaloniki.

Curtea constată în primul rând că prin intermediul recursului în cauză, reclamantul a invitat jurisdicția competentă să se pronunțe asupra legalității detenției sale și să ordone ridicarea sau asudezirea acesteia. Consideră deci că se afla în caz de față vorba de o cale de atac vizată de art. 5 § 4 din Convenție (a se vedea, în sensul acesta, Giosakis c. Grecia (nr. 2), nr. 36205/06, §§ 67-74, 12 februarie 2009).

Curtea reamintește că procedurile referitoare la chestiuni de privare de libertate, în sensul articolului 5 § 4, necesită o diligență deosebită și că excepțiile la principiul unei constatări „în scurt timp" a conformității detenției cer o interpretare strictă (Hutchison Reid c. Regatul Unit, nr. 50272/99, § 79, CEDO 2003-IV). Chestiunea dacă principiul celerității procedurii a fost respectat se apreciază, nu în abstract, ci în cadrul unei aprecieri globale a datelor, ținând seama de circumstanțele cauzei (Delbec c. Franța, nr. 43125/98, § 33, 18 iunie 2002), în particular în lumina complexității cauzei, particularităților eventuale ale procedurii interne de urmat și comportamentului reclamantului în cadrul acesteia. De principiu, cu toate acestea, deoarece libertatea individului este în joc, Statul trebuie să-și asigure că procedura se desfășoare în timp minim (Fuchser c. Helvetia, nr. 55894/00, § 43, 13 iulie 2006).

Ținând seama de aceste criterii, și de exemplu, Curtea a constatat o depășire a „scurtului timp" în sensul articolului 5 § 4 în următoarele cauze: Rehbock c. Slovenia, (nr. 29462/95, § 84, CEDO 2000-XII): durată de douăzeci și trei de zile; G.B. c. Helvetia (nr. 27426/95, § 32, 30 noiembrie 2000): durată de treizeci și doi de zile; Mamedova c. Rusia, (nr. 7064/05, § 96, 1 iunie 2006): durată de treizeci și șase de zile; Mooren c. Germania (nr. 1364/03, § 73, 13 decembrie 2007): durată de optzeci și doi de zile, și Giosakis c. Grecia (nr. 2) (precitat, § 71): durată de șaizeci și șapte de zile.

Curtea constată că reclamantul a depus cererea de eliberare în fața camerei de acuzare a tribunalului de correcție de Thessaloniki la 18 februarie 2009 și aceasta a respins-o la 26 mai 2009, adică după trei luni și opt zile.

Ținând seama de jurisprudența sus-citată, Curtea consideră că această perioada nu este compatibilă cu cerința „scurtului timp" al articolului 5 § 4. Rezultă că a fost o încălcare a acestei dispoziții pe acest punct.

Pentru daune morale, reclamantul solicita 25.000 euro (EUR).

Guvernul estimează că constatarea încălcării ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că datorită încălcării constatate a articolului 5 § 4 din Convenție, reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert, justificând acordarea unei indemnități. Pronunțând în echitate după cum dorește art. 41, îi acordă 4.000 EUR pe această temă. B. Cheltuieli și dépens

Pentru cheltuieli și dépens, reclamantul solicita suma de 10.000 EUR. Nu prezintă o factură sau o notă de onorariii.

Guvernul susține că pretențiile reclamantului nu sunt însoțite de justificări necesare.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, acordarea cheltuielilor și dépens la titlul articolului 41 presupune că se află stabilite realitatea lor, necesitatea lor și, de altfel, caracterul rezonabil al ratei lor. De altfel, cheltuielile judiciare sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002). Curtea constată că reclamantul nu prezintă niciun document în susținerea pretențiilor referitoare la cheltuielile și dépens. Este deci oportun să-și respingă cererea. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară admisibilă cererea cât privește plângerile bazate pe art. 5 § 4 din Convenție și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că a fost o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție; 3. Spune: a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 4.000 EUR (patru mii euro) pentru daune morale, plus orice montant care ar putea fi datorat de titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, montantul acesta va fi majorat de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 octombrie 2013, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din Regulament. André Wampach Isabelle Berro-Lefèvre Grefier adjunct Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 65911/09) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant albanais, M. Petrit Shyti (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 novembre 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e V. Vassiliadis, avocat au barreau de Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les déléguées de son agent, M me F. Dedoussi, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M me G. Kopa, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat. Informé de son droit de prendre part à la procédure (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 du règlement), le gouvernement albanais n’a pas répondu.

Le requérant allègue en particulier une violation des articles 3 et 5 § 4 de la Convention.

Le 6 avril 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le requérant est né en 1983. Le 10 février 2009, il fut arrêté pour trafic de produits stupéfiants (cocaïne). Le 11 février 2009, le procureur près le tribunal correctionnel de Thessalonique engagea des poursuites pénales contre le requérant pour trafic de produits stupéfiants et possession de faux documents de transport.

Le 13 février 2009, la juge d’instruction, avec l’accord du procureur près le tribunal correctionnel de Thessalonique, ordonna sa mise en détention provisoire. La juge d’instruction admit que « de forts indices de culpabilité résultaient de l’instruction de l’affaire. Eu égard à la spécificité de l’acte incriminé et, en particulier, la quantité de cocaïne et les sommes d’argent trouvées en possession de l’accusé, la récidive [était] considérée fortement probable dans le cas où [le requérant] serait remis en liberté. De plus, il [était] susceptible de fuir, puisqu’il [était] ressortissant étranger et [n’avait] pas de résidence permanente en Grèce » (mandat n o 13/2009). Le jour même, le requérant fut mis en détention provisoire dans les locaux de la Direction de la police de Thessalonique.

Le 18 février 2009, le requérant saisit la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique d’un recours contre le mandat n o 13/2009, assorti d’une demande de levée ou de substitution de la détention provisoire par des mesures plus souples. Le requérant soulevait notamment que lors de sa mise en examen par les organes d’instruction, le 10 février 2009, il n’y avait pas de traducteur et, par conséquent, n’avait pu comprendre les questions posées par les policiers. De plus, il demanda sa comparution personnelle devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique.

Le 26 mai 2009, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique rejeta son recours. Ladite juridiction releva que, comme il ressortait du dossier de l’affaire, le requérant maîtrisait suffisamment la langue grecque pour comprendre les questions posées lors de sa mise en examen le 10 février 2009. En outre, la chambre d’accusation jugea que s’il était remis en liberté, le requérant pourrait récidiver. Enfin, sa demande de comparution en personne fut aussi rejetée au motif que la législation pertinente ne prévoyait pas ce droit (décision n o 563/2009).

Le 3 mars 2010, la cour d’assises de Thessalonique condamna le requérant à douze ans et trois mois de réclusion des chefs d’accusations précitées (arrêt n o 562/2010). Il ressort du dossier que le requérant purge actuellement la peine imposée par la juridiction en question. B. Les conditions de la détention provisoire

Le requérant fut détenu dans les locaux de la Direction de la police de Thessalonique. Il allègue que sa cellule n’était pas suffisamment aérée et ensoleillée. De plus, l’air était fétide et il y régnait une odeur nauséabonde.

Le requérant affirme qu’en raison de l’absence de cour intérieure, la promenade était impossible. Il relève que les toilettes et la douche étaient insalubres et constituaient des sources d’infections. Il note l’absence de produits nécessaires à l’hygiène quotidienne, tel que le papier toilette. Il indique l’absence de restauration des détenus par le service pénitentiaire et affirme que chacun d’eux avait uniquement droit à 5,87 euros par jour pour commander et se faire livrer des repas de l’extérieur. La somme de 5,87 euros ne pouvait leur garantir trois repas par jour ni du point de vue de la qualité ni de celui de la quantité.

Enfin, le requérant relève le manque de suivi médical des personnes qui, comme lui-même, présentaient des syndromes de sevrage. En outre, il dénonce le fait qu’il était mis en détention avec d’autres personnes qui souffraient de maladies transmissibles, comme le SIDA et l’hépatite C.

Le 20 mai 2009, le requérant fut transféré à la maison d’arrêt de Diavates de Thessalonique. II.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du code pénitentiaire (loi n o 2776/1999) se lisent ainsi : Article 6 « 1. Le détenus ont le droit de s’adresser par écrit et dans un délai raisonnable au Conseil de la prison, en cas d’actes ou d’ordres illégaux pris à leur encontre et si les dispositions du présent code ne prévoient pas d’autre recours. Dans les quinze jours suivant la notification d’une décision de rejet ou un mois après le dépôt de la demande, si l’administration a omis de prendre une décision, les détenus ont le droit de saisir le tribunal compétent de l’exécution des peines. Si le tribunal fait droit au recours, il ordonne les mesures susceptibles de pallier l’acte ou l’ordre illégal (...) » Article 86 « (...) 2. Chaque tribunal de l’exécution des peines est compétent pour les affaires concernant les détenus dans sa juridiction (...) »

Il ressort de la jurisprudence que tant la demande devant le conseil de la prison que l’appel devant le tribunal d’exécution des peines peuvent porter sur les conditions d’incarcération dans l’établissement pénitentiaire, telles que, à titre d’exemple, la surface de la cellule, le caractère adéquat des systèmes d’aération et de chauffage et les modalités de communication de l’intéressé avec des tierces personnes (voir, parmi d’autres, les décisions n os 2075/2002 et 175/2003 de la chambre d’accusation du tribunal correctionnel du Pirée).

Les dispositions pertinentes en l’espèce de l’arrêté ministériel n o 58819/ 2003, du 7 avril 2003, se lisent ainsi : Article 6 « 1. Le contrôle de légalité sur l’exécution des peines privatives de liberté (...) est exercé par le procureur-superviseur compétent. 2. Ce contrôle comprend (...) b) la garantie d’un juste traitement et de la protection judiciaire pour l’ensemble des détenus et c) l’information des autorités judiciaires et administratives compétentes sur le contenu des auditions ou des rapports de détenus ou de membres du personnel pénitentiaire qui font apparaître des indices que des actes répréhensibles ou des infractions disciplinaires ont été commis par ceux-ci . » Article 7 « 1. Dans le cadre de la supervision, le procureur collabore avec le directeur et les chefs hiérarchiques des différents secteurs de l’établissement pénitentiaire et fait des recommandations sur des questions qui concernent l’exécution des peines. 2. Le procureur-superviseur ou son adjoint exercent des compétences juridictionnelles, disciplinaires et de contrôle. En particulier, le procureur : 1. Veille à l’application des dispositions en vigueur concernant le traitement des détenus ainsi que de celles du code pénal et des lois spéciales relatives à l’exécution des peines et l’application des mesures de sûreté. (...) 9. Entend les détenus, leurs proches et les avocats des premiers, à leur demande. (...) 10. Examine les questions de protection juridictionnelle des détenus en indiquant aux intéressés les démarches à suivre et fait suivre aux autorités compétentes les demandes d’aide juridictionnelle des détenus (...) » Article 25 « Afin d’assurer le bon fonctionnement de l’établissement pénitentiaire, les jours et heures d’audition des détenus sont fixés comme suit : a. Le procureur-superviseur auditionne des détenus pendant au moins deux heures une fois par semaine afin de garantir leur traitement équitable et leur protection judiciaire. b. Le directeur auditionne les détenus, si besoin, pour des questions qui relèvent de sa compétence. » Article 32 « En sus des droits mentionnés à l’article précédent, l’exercice par les détenus de leurs droits est facilité par l’adoption de mesures qui visent à réduire les effets négatifs de l’exécution des peines privatives de liberté. En particulier les détenus peuvent : (...) 3. se procurer auprès de la direction de la maison pénitentiaire tout produit nécessaire à leur hygiène et propreté personnelles ainsi que les vêtements nécessaires. » Article 37 « (...) 10. Le directeur de l’établissement pénitentiaire prend les mesures nécessaires pour réduire les conséquences négatives résultant de l’exécution des peines et des mesures privatives de liberté. » EN DROIT I.

Le Gouvernement affirme que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il soutient qu’il avait le droit de se plaindre de sa situation auprès du chef de la police et, selon l’article 572 du code de procédure pénale, auprès du procureur compétent. Or, selon le Gouvernement, le requérant n’a porté d’aucun moyen son grief relatif aux conditions de sa détention à la connaissance des autorités internes.

En faisant référence à l’arrêt Siasios et autres c. Grèce (n o 30303/07, 4 juin 2009), le requérant allègue que les voies de recours invoquées par le Gouvernement n’étaient pas effectives. Il ajoute qu’à travers la saisine de la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique, il visait à sa remise en liberté, ce qui aurait mis fin à sa détention provisoire dans des conditions contraires à l’article 3 de la Convention.

La Cour rappelle que le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée dans l’article 35 § 1 de la Convention consiste en ce qu’avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l’Etat responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale, pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres, Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 37, CEDH 1999–I). Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article 13 de la Convention – avec lequel elle présente d’étroites affinités –, que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 152, CEDH 2000-XI). L’article 35 § 1 de la Convention ne prescrit l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d’autres, Dalia c. France , 19 février 1998, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I).

En ce qui concerne le cas d’espèce, la Cour note, d’emblée, que les doléances du requérant portent de manière générale sur les conditions de détention dans les locaux de la Direction de la police de Thessalonique et que les conditions dénoncées s’apparentaient à un phénomène structurel qui ne concernait pas exclusivement son cas particulier (voir en ce sens, Nisiotis c. Grèce , n o 34704/08, § 29, 10 février 2011, et Bygylashvili c. Grèce , n o 58164/10, § 47, 25 septembre 2012).

En outre, en ce qui concerne tout particulièrement la saisine du chef hiérarchique de la police, la Cour a déjà conclu qu’elle ne peut pas être considérée comme une voie de recours effective au sens de l’article 35 § 1 de la Convention (voir A.A. c. Grèce , n o 12186/08, §§ 45-46, 22 juillet 2010 ; Rahimi c. Grèce , n o 8687/08, § 77, 5 avril 2011 ; R.U. c. Grèce , n o 2237/08, § 59, 7 juin 2011 ; Efremidze c. Grèce , n o 33225/08, § 28, 21 juin 2011). Dans les arrêts précités, la Cour a souligné le manque de clarté concernant la procédure selon laquelle le chef de la police pourrait être saisi et le type de plaintes qui peuvent lui être soumises. Par ailleurs, elle a exprimé des réserves quant à l’impartialité et l’objectivité de celui-ci, ce qui pouvait compromettre l’efficacité dudit recours. Au vu de ce qui précède, la Cour considère que le requérant ne disposait pas d’un recours effectif au travers duquel il aurait pu se plaindre de ses conditions de détention. Force est donc à la Cour de rejeter l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes visant les conditions de sa détention.

En outre, la Cour rappelle qu’en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie d’une affaire que « dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive ». En l’occurrence, la Cour relève que le grief du requérant sous l’angle de l’article 3 ne concerne que ses conditions de détention dans les locaux de la Direction de police de Thessalonique. Etant donné qu’il n’existe pas de recours effectif à cet égard, la détention du requérant dans ce lieu s’est achevée le 20 mai 2009, date à laquelle il a été transféré à la maison d’arrêt de Diavates de Thessalonique. Or, la présente requête a été introduite le 25 novembre 2009, à savoir plus de six mois après la date de transfert du requérant à la maison d’arrêt de Diavates. 25 . Le fait que le Gouvernement n’ait pas soumis d’observations à ce sujet n’est pas susceptible de modifier la situation. La Cour rappelle en effet que cette règle, qui reflète le souhait des Parties contractantes de ne pas voir remettre en cause des décisions anciennes après un délai indéfini, sert les intérêts non seulement du Gouvernement mais aussi de la sécurité juridique en tant que valeur intrinsèque. Elle marque la limite temporelle du contrôle effectué par la Cour et indique aux particuliers comme aux autorités la période au-delà de laquelle ce contrôle ne s’exerce plus. La Cour n’a donc pas la possibilité de ne pas appliquer la règle de six mois au seul motif qu’un Gouvernement n’a pas formulé d’exception fondée sur elle (voir Belaousof et autres c. Grèce , n o 66296/01, § 38, 27 mai 2004).

Au vu de ce qui précède, le grief tiré de l’article 3 de la Convention est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement note que le requérant a été condamné en vertu de l’arrêt n o 562/2010 de la cour d’assises de Thessalonique à douze ans et trois mois de réclusion et que la période de sa mise en détention provisoire a été déduite de la peine à effectuer. Il relève que même si les violations de l’article 5 § 4 dont le requérant se plaint n’avaient pas eu lieu, il se trouverait toujours maintenu en détention suite à sa condamnation par l’arrêt n o 562/2010. Par conséquent, il ne peut pas prétendre être « victime » d’une violation de l’article 5 § 4 de la Convention.

La Cour rappelle que selon la jurisprudence, une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit pas en principe à le priver de la qualité de « victime » aux fins de l’article 34 de la Convention, sauf si les autorités nationales reconnaissent, explicitement ou en substance, puis réparent la violation de la Convention (voir, par exemple, Eckle c. Allemagne , 15 juillet 1982, §§ 69 et suiv., série A n o 51 ; Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, et Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 115, CEDH 2010). En ce qui concerne la réparation « adéquate » et « suffisante » pour remédier au niveau interne à la violation d’un droit garanti par la Convention, la Cour considère généralement qu’elle dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (voir, par exemple, Gäfgen , précité, § 116).

En l’occurrence, la Cour note que l’arrêt n o 562/2010, en vertu duquel le requérant a été condamné à plus de douze ans de réclusion, ne peut pas être considéré comme une décision ou mesure favorable au requérant, de nature à constituer une réparation adéquate et suffisante pour remédier au niveau interne les violations de l’article 5 § 4 de la Convention, invoquées par le requérant. Il convient donc de rejeter l’objection du Gouvernement.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève aussi que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Quant au rejet par la chambre d’accusation de la demande de comparution personnelle du requérant

Le Gouvernement affirme notamment que dans sa demande de levée de la détention provisoire, le requérant avait exposé de manière détaillée tous ses arguments. Il ajoute que le requérant ne précise pas en quoi sa comparution personnelle aurait contribué à renforcer ses chances que la demande d’élargissement aboutisse. Le Gouvernement en conclut que le principe de l’égalité des armes n’a pas été atteint en l’espèce.

Le requérant rétorque que selon la jurisprudence établie de la Cour, le refus de l’autorité judiciaire compétente de l’autoriser à comparaître en personne devant elle n’était pas conforme à l’article 5 § 4 de la Convention.

La Cour rappelle qu’elle a examiné cette question à l’occasion de plusieurs affaires (voir Kampanis c. Grèce , 13 juillet 1995, série A n o 318 ‑ B ; Kotsaridis c. Grèce , n o 71498/01, 23 septembre 2004 ; Giosakis c. Grèce (n o 1) , n o 42778/05, 12 février 2009, et Bala c. Grèce , n o 40876/07, 1 er juillet 2010) pour conclure à une violation de l’article 5 § 4. Le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent que celle à laquelle la Cour a abouti dans le cadre de son examen des affaires précitées. En l’absence d’éléments nouveaux, la Cour doit constater qu’en rejetant la demande de comparution du requérant, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique a privé celui-ci de la possibilité de combattre de manière appropriée les motifs invoqués pour justifier son maintien en détention.

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention à cet égard. 2. Quant à l’obligation de statuer à « bref délai » sur la légalité de la détention

Le Gouvernement allègue que le recours exercé par le requérant contre le mandat n o 13/2009, ayant ordonné sa mise en détention provisoire, ne constituait pas une voie de recours concernée par l’article 5 § 4 de la Convention. En outre, il estime que le laps de temps écoulé en l’espèce jusqu’à ce que la chambre d’accusation se prononce sur la demande d’élargissement a été raisonnable.

Le requérant souligne que le retard pris dans l’examen de sa demande d’élargissement relève de la responsabilité exclusive de la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique.

La Cour note en premier lieu que par le biais du recours en cause, le requérant a invité la juridiction compétente à se prononcer sur la légalité de sa détention et à ordonner sa levée ou son assouplissement. Elle considère donc qu’il s’agissait en l’espèce d’une voie de recours concernée par l’article 5 § 4 de la Convention (voir, en ce sens, Giosakis c. Grèce (n o 2) , n o 36205/06, §§ 67-74, 12 février 2009).

La Cour rappelle que les procédures relatives à des questions de privation de liberté, au sens de l’article 5 § 4, requièrent une diligence particulière et que les exceptions au principe d’une constatation « à bref délai » de la conformité de la détention appellent une interprétation stricte ( Hutchison Reid c. Royaume-Uni , n o 50272/99, § 79, CEDH 2003-IV). La question de savoir si le principe de la célérité de la procédure a été respecté s’apprécie, non pas dans l’abstrait, mais dans le cadre d’une appréciation globale des données, en tenant compte des circonstances de l’espèce ( Delbec c. France , n o 43125/98, § 33, 18 juin 2002), en particulier à la lumière de la complexité de l’affaire, des particularités éventuelles de la procédure interne à suivre ainsi que du comportement du requérant dans celle-ci. En principe, cependant, puisque la liberté de l’individu est en jeu, l’Etat doit faire en sorte que la procédure se déroule dans un minimum de temps ( Fuchser c. Suisse , n o 55894/00, § 43, 13 juillet 2006).

Compte tenu de ces critères, et à titre d’exemple, la Cour a constaté un dépassement du « bref délai » au sens de l’article 5 § 4 dans les affaires suivantes : Rehbock c. Slovenie , (n o 29462/95, § 84, ECHR 2000-XII) : durée de vingt-trois jours ; G.B. c. Suisse (n o 27426/95, § 32, 30 novembre 2000) durée de trente-deux jours ; Mamedova c. Russie , (n o 7064/05, § 96, 1 er juin 2006) durée de trente-six jours ; Mooren c. Allemagne (n o 1364/03, § 73, 13 décembre 2007) : durée de quatre-vingt-deux jours, et Giosakis c. Grèce (n o 2) (précité, § 71) : durée de soixante-sept jours.

La Cour note que le requérant a déposé sa demande d’élargissement auprès de la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique le 18 février 2009 et celle-ci l’a rejetée le 26 mai 2009, à savoir au bout de trois mois et huit jours.

Au vu de la jurisprudence précitée, la Cour considère que cette période n’est pas compatible avec l’exigence du « bref délai » de l’article 5 § 4. Il s’ensuit qu’il y a eu violation de cette disposition sur ce point. III.

Pour dommage moral, le requérant demande 25 000 euros (EUR).

Le Gouvernement estime que le constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour considère qu’en raison de la violation constatée de l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant a subi un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui octroie 4 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Pour frais et dépens, le requérant demande la somme de 10 000 EUR. Il ne produit pas de facture ou note d’honoraires.

Le Gouvernement fait valoir que les prétentions du requérant ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002). La Cour note que le requérant ne produit aucun document à l’appui de sa prétention concernant les frais et dépens. Il convient donc d’écarter sa demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare recevable la requête en ce qui concerne les griefs tirés de l’article 5 § 4 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 octobre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Isabelle Berro-Lefèvre Greffier adjoint Présidente