CASE OF ISTVÁN KOCSIS v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE ISTVÁN KOCSIS c. HUNGARY (Depunerea nr. 35000/07) HOTĂRÂREA Strasburg 22 octombrie 2013 Această hotărâre este finală. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul István Kocsis c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Părinte Lorenzen, Președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători și Seçkin Erel, Acționând Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 1 octombrie 2013, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 35000/07) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl István Kocsis („reclamantul”), la 6 august 2007. Reclamantul a fost reprezentat de dl B. Szentkláray, avocat care practică în Budapesta. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. La 7 martie 2013, cererea a fost comunicată guvernului. FACTE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1953 și trăiește în Miskolc. În 1986, reclamantul, împreună cu un alt co-accusat, a fost acuzat de fraudă agravată și de alte infracțiuni penale conexe și a fost plasat în detenție preliminară. Prin decizia sa din 4 iulie 1990, Partidul județului Borsod-Abaúj-Zemplen a întrerupt procedura penală din cauza unei amniștii generale. În ceea ce privește restul acuzațiilor, reclamantul a fost achitat de hotărârea Curții Regionale la 25 octombrie 1990. Biroul Procurorului General a apelat, dar a retras apelul la 25 aprilie 1991. Curtea Supremă a stabilit prin decizia sa din 16 mai 1991 că hotărârea Curții Regionale a intrat în vigoare la 2 mai 1991. Această decizie a fost acordată reclamantului și celorlalți acuzați la 31 martie 1992. La 21 mai 1993, reclamantul a depus o acțiune în daune împotriva statului maghiar pentru întârzierea deciziei judiciare finale. Apoi, el și-a prelungit acțiunea pentru a include noi respondenți, Biroul Procurorului General, Departamentul de Poliție șef al districtului Borsod-Abaúj-Zemplen și Curtea Supremă. Prin decizia sa din 26 martie 1997, Curtea Regională a Județeanului Borsod-Abaúj-Zemplén a respins acțiunea reclamantului. Prin recurs, Curtea Supremă, acționând ca instanță de a doua instanță, a susținut parțial decizia de primă instanță, precum și în ceea ce privește plângerea împotriva Curții Supreme, a trimis cazul la instanța de primă instanță. La 14 mai 2001, Curtea Supremă a susținut decizia de a doua instanță privind plângerea împotriva statului maghiar și a trimis cazul Curții Regionale în ceea ce privește restul respondenților. La 27 septembrie 2003, Curtea Regională a Județeanului Borsod-Abaúj-Zemplen a constatat parțial pentru reclamant în cadrul procedurii împotriva Curții Supreme și a ordonat acesteia să-i plătească 1.900,000 de forints maghiari (HUF) (aproximativ 6.400 euro (EUR)) plus interese acumulate în ceea ce privește prejudiciu material și moral. Curtea de Apel din Budapesta, care a acționat ca instanță de a doua instanță, a sporit suma pentru prejudiciile morale și a trimis cazul la prima instanță în ceea ce privește suma prejudiciilor materiale. 10. În al doilea set de proceduri de primă instanță, Curtea regională și-a emis decizia la 11 iulie 2006 de a ordona contestatorului să plătească reclamantul HUF 3.138.336 (aproximativ 10,500 EUR). 11. Prin recurs, Curtea de Apel a scăzut suma plătită reclamantului la HUF 112.349 (aproximativ 380). 12. Reclamantul a depus o cerere de reexaminare la Curtea Supremă. Prin decizia sa din 29 noiembrie 2007, Curtea Supremă a crescut suma la HUF 200.000 (aproximativ 670). 13. În ceea ce privește restul acțiunii împotriva Biroului Procurorului General și a Biroului Borsod-Abaúj-Zemplén, Curtea Regională și-a emis hotărârea în reluarea procedurii de primă instanță la 14 martie 2007, respingând acțiunea reclamantului. Această decizie a fost susținută în apel de către Curtea de Apel Debrecen la 26 iunie 2007. ARTICOLUL 6 § 1 ARTICOLUL 1 AL CONVENȚIEI 14. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempo rațional” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. 15. Guvernul a contestat acest argument. 16. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 21 mai 1993 și s-a încheiat la 29 noiembrie 2007 (a se vedea punctul 12 de mai sus). Astfel, a durat aproximativ 14 ani și șase luni pentru trei niveluri de competență. Având în vedere astfel de proceduri lungi, cererea trebuie declarată admisibilă. 17. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 18. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 19. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la rezultatul procedurii. În măsura în care această plângere poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii dinaintea instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cazul în cauză, Curtea este convinsă că argumentele reclamantei nu dezvăluie nici un aspect că instanțele nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nejustificată sau arbitrară. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 20. În baza articolului 41 din Convenție, reclamantul a solicitat 33.874.468 forinturi maghiare (HUF – aproximativ 114.000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale combinate. Guvernul a contestat cererile. 21. Tribunalul consideră că reclamantul trebuie să fi susținut unele prejudiciu moral și să-l acorde, pe baza capitalului propriu, 8,100 EUR sub acest cap. 22. Reclamantul a solicitat, de asemenea, HUF 3.339.049 (aproximativ 11.200 EUR) pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și HUF 937.130 (aproximativ 3.100 EUR) pentru cele suportate în fața Curții. 23. Guvernul a contestat reclamația, având în vedere documentele în posesie și jurisprudența acesteia, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului, reprezentat de un avocat, a sumei de 1000 EUR care acoperă costurile pentru procedurile dinaintea Curții. 24. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în forinturi maghiare la rata aplicabilă la data decontare: (i) 8,100 EUR (opt mii sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1 000 EUR (mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de decontare plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 22 octombrie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Seçkin Erel Peer Lorenzen Președintele adjunct al grefierului interimar

SECOND SECTION

CASE OF ISTVÁN KOCSIS v. HUNGARY

(Application no. 35000/07)

JUDGMENT

STRASBOURG

22 October 2013

This judgment is final. It may be subject to editorial revision.

In the case of István Kocsis v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Peer Lorenzen,

President,

András Sajó,

Nebojša Vučinić,

judges

,

and Seçkin Erel,

Acting

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 1 October 2013,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 35000/07) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr István Kocsis (“the applicant”), on 6 August 2007.

2.

The applicant was represented by Mr B. Szentkláray, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.

3.

On 7 March 2013 the application was communicated to the Government.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1953 and lives in Miskolc.

5.

In 1986 the applicant, together with some other co-accused, was charged with aggravated fraud and other related criminal offences and placed in pre-trial detention. By its decision of 4 July 1990 the Borsod-Abaúj-Zemplén County Regional Court party discontinued the criminal proceedings by reason of a general amnesty. As to the remainder of the charges, the applicant was acquitted by the judgment of the Regional Court on 25 October 1990. The Office of the General Attorney appealed but withdrew its appeal on 25 April 1991. The Supreme Court established by its decision of 16 May 1991 that the Regional Court’s judgment had entered into force on 2 May 1991. This decision was served on the applicant and the other defendants on 31 March 1992.

6.

On 21 May 1993 the applicant lodged an action in damages against the Hungarian State for the late service of the final judicial decision. Subsequently he extended his action to include further respondents, the Office of the General Attorney, the Borsod-Abaúj-Zemplén County Chief Police Department and the Supreme Court.

7.

By its decision of 26 March 1997, the Borsod-Abaúj-Zemplén County Regional Court dismissed the applicant’s action. On appeal, the Supreme Court, acting as a second instance court, partly upheld the first-instance decision, and as to the complaint against the Supreme Court, remitted the case to the first-instance court. The applicant lodged a petition for review. On 14 May 2001 the Supreme Court upheld the second-instance decision concerning the complaint against the Hungarian State, and remitted the case to the Regional Court as regards the remainder of the respondents.

8.

On 27 September 2003 the Borsod-Abaúj-Zemplén County Regional Court partly found for the applicant in the proceedings against the Supreme Court and ordered this latter to pay him 1,900,000 Hungarian forints (HUF) (approximately 6,400 euros (EUR)) plus accrued interests in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

9.

The Budapest Court of Appeal, acting as a second-instance court, increased the amount for the non-pecuniary damage and remitted the case to the first-instance as regards the amount of the pecuniary damage.

10.

In the second set of first-instance proceedings the Regional Court issued its decision on 11 July 2006 ordering the respondent to pay the applicant HUF 3,138,336 (approximately EUR 10,500).

11.

On appeal, the Debrecen Court of Appeal decreased the amount payable to the applicant to HUF 112,349 (approximately EUR 380).

12.

The applicant lodged a petition for review with the Supreme Court. By its decision of 29 November 2007 the Supreme Court increased the amount to HUF 200,000 (approximately EUR 670).

13.

As regards the remainder of the action against the Office of the General Attorney and the Borsod-Abaúj-Zemplén County Chief Police Department, the Regional Court issued its decision in the resumed first-instance proceedings on 14 March 2007, dismissing the applicant’s action. This decision was upheld on appeal by the Debrecen Court of Appeal on 26

June 2007.

THE LAW

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

14.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention.

15.

The Government contested that argument.

16.

The period to be taken into consideration began on 21 May 1993 and ended on 29 November 2007 (see paragraph 12 above). It thus lasted approximately fourteen years and six months for three levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, the application must be declared admissible.

17.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR

2000–VII).

18.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

19.

The applicant also complained under Article 6 § 1 about the outcome of the proceedings. In so far as this complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (

see García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, § 28, ECHR

1999

‑

I). In the present case, the Court is satisfied that the applicant’s submissions do not disclose any appearance that the courts lacked impartiality, or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article 35 §

4 of the Convention.

20.

Relying on Article 41 of the Convention, the applicant claimed 33,874,468 Hungarian forints (HUF – approximately 114,000 euros (EUR)) in respect of pecuniary and non-pecuniary damage combined.

The Government contested the claims.

21.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage and awards him, on the basis of equity, EUR 8,100 under this head.

22.

The applicant also claimed HUF 3,339,049 (approximately EUR

11,200) for the costs and expenses incurred before the domestic courts and HUF 937,130 (approximately EUR 3,100) for those incurred before the Court.

23.

The Government contested the claim. Regard being had to the documents in its possession and to its case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant, who was represented by a lawyer, the sum of EUR 1,000 covering costs for the proceedings before the Court.

24.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into Hungarian forints at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 8,100 (eight thousand one hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 1,000 (thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 22 October 2013, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Seçkin Erel

Peer Lorenzen

Acting Deputy Registrar

President