CASE OF GYULÁNÉ KOCSIS v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE GYULÁNÉ KOCSIS vs. HUNGARY (Depunerea nr. 20915/07) JUDGMENT STRASBOURG 8 noiembrie 2012 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Gyuláné Kocsis vs. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca compusă din: Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii, având deliberat în privat la 16 octombrie 2012, emite următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 20915/07) împotriva Republicii Ungarie depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dna Gyuláné Kocsis („reclamantul”), la 3 aprilie 2007. Guvernul maghiar („ Guvernul”) a fost reprezentat de dl L. Höltzl, Agent, Ministerul Administrației Publice și Justiției. La 13 aprilie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost alocată unui comitet de trei judecători. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1958 și trăiește în Nyrtelek. În mai 2000, reclamantul a luat o acțiune de compensare împotriva unui spital în fața Curții Regionale de județ Szabolcs-Szatmár-Bereg. Ea a afirmat că moartea fiului său în octombrie 1999 a fost cauzată de tratamentul său ineficient de către medicii spitalului. În martie 2001, Curtea Regională a pronunțat hotărâre, declarând că nu s-a dovedit nicio legătură cauzală între presupusele omissioni ale respondentului și moartea. Această concluzie a fost susținută de banca de apel a Curții Supreme la 29 ianuarie 2003. La 19 februarie 2003, reclamantul a solicitat deschiderea cauzei, care a fost respinsă de către Curtea Regională, fără a fi examinată în fond, la 7 mai 2003. Prin recurs, Curtea de Apel din Budapesta a anulat hotărârea de primă instanță și a trimis cazul Curții Regionale la 3 septembrie 2003. La 7 mai 2004, Curtea Regională a suspendat procedurile până la stabilirea procedurilor penale inițiate împotriva medicilor și a practicantului general pentru periclitarea nesăbușită care rezultă în deces. Cu toate acestea, Curtea de Apel din Budapesta a stabilit că nu a fost necesar să aștepte rezultatul procedurii penale, deoarece subiectul celor două proceduri este diferit. Prin urmare, a ordonat continuarea procedurii civile la 15 octombrie 2004. La 23 februarie 2007, Curtea Regională a pronunțat hotărârea. Prin recurs, Curtea de Apel a anulat această hotărâre și a trimis acest caz la instanța de primă instanță la 17 ianuarie 2008. În reluarea procedurii, Curtea Regională a respins acțiunea reclamantului, care a fost susținută de Curtea de Apel la 8 iulie 2010. Reclamantul a prezentat o cerere de reexaminare cu Curtea Supremă, care a fost respinsă la 30 martie 2011. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă motivabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție. Guvernul a contestat acest argument. 11. Perioada care va fi luată în considerare a început în mai 2000 și s-a încheiat la 30 martie 2011. Astfel, a durat aproximativ zece ani și unsprezece luni pentru trei niveluri de competență. Având în vedere astfel de proceduri lungi, cererea trebuie declarată admisibilă. 12. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care susțin probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 13. Reclamantul s-a plângut, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la rezultatul procedurii. În măsura în care această plângere poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii dinaintea instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În cazul în cauză, Curtea este convinsă că argumentele reclamantei nu dezvăluie nici un aspect că instanțele nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nejustificată sau arbitrară. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 14. În baza articolului 41 din Convenție, reclamantul a solicitat 10 000 000 de forints maghiari (HUF) în ceea ce privește prejudiciile morale. Guvernul a contestat cererea. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi susținut unele prejudiciu moral și să-și acorde 8 000 EUR sub acest cap. 15. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea cu privire la lungimea excesivă a procedurii admisibile și la restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; Deține (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, să fie transformat în forint maghiar la rata aplicabilă la data decontare, 8 000 EUR (opt mii de euro), plus orice impozit care poate fi impugnabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 8 noiembrie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Dragoljub Popović Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

CASE OF

GYULÁNÉ KOCSIS v. HUNGARY

(Application no. 20915/07)

JUDGMENT

STRASBOURG

8 November 2012

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Gyuláné Kocsis v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Dragoljub Popović,

President,

András Sajó,

Paulo Pinto de Albuquerque,

judges,

and Françoise Elens-Passos,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 16 October 2012,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 20915/07) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Ms Gyuláné Kocsis (“the applicant”), on 3 April 2007.

2.

The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr L. Höltzl, Agent, Ministry of Public Administration and Justice.

3.

On 13 April 2011 the application was communicated to the Government. In accordance with Protocol No. 14, the application was allocated to a Committee of three Judges.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1958 and lives in Nyírtelek.

5.

In May 2000 the applicant brought an action in compensation against a hospital before the Szabolcs-Szatmár-Bereg County Regional Court. She claimed that her son’s death in October 1999 was due to his inefficient treatment by the hospital’s doctors. In March 2001 the Regional Court gave judgment, finding that no causal link have been proven between the respondent’s alleged omissions and the death. This conclusion was upheld by the appellate bench of the Supreme Court on 29 January 2003.

6.

On 19 February 2003 the applicant requested the re-opening of the case, which was dismissed by the Regional Court, without an examination on the merits, on 7 May 2003. On appeal, the Budapest Court of Appeal reversed the first-instance judgment and remitted the case to the Regional Court on 3 September 2003.

7.

On 7 May 2004 the Regional Court suspended the proceedings pending the determination of criminal proceedings initiated against the doctors and the general practitioner for reckless endangerment resulting in death. The Budapest Court of Appeal, however, established that it had not been necessary to await the outcome of the criminal proceedings, as the subject matter of the two proceedings is different. It therefore ordered the continuation of the civil proceedings on 15 October 2004.

8.

On 23 February 2007 the Regional Court gave judgment. On appeal, the Debrecen Court of Appeal quashed this judgment and remitted the case to the first-instance court on 17 January 2008.

9.

In the resumed proceedings the Regional Court dismissed the applicant’s action, which was upheld by the Court of Appeal on 8 July 2010. The applicant submitted a petition for review with the Supreme Court, which was dismissed on 30 March 2011.

THE LAW

10.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention. The Government contested that argument.

11.

The period to be taken into consideration began in May 2000 and ended on 30 March 2011. It thus lasted about ten years and eleven months for three levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, the application must be declared admissible.

12.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

13.

The applicant also complained under Article 6 § 1 about the outcome of the proceedings. In so far as this complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (see

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999

‑

I). In the present case, the Court is satisfied that the applicant’s submissions do not disclose any appearance that the courts lacked impartiality, or that the proceedings were otherwise unfair or arbitrary. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected, pursuant to Article 35 §

4 of the Convention.

14.

Relying on Article 41 of the Convention, the applicant claimed 10,000,000 Hungarian forints (HUF) in respect of non-pecuniary damage. The Government contested the claim. The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage and awards her EUR

8,000 under this head.

15.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months, to be converted into Hungarian forints at the rate applicable at the date of settlement, EUR 8,000 (eight thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 8 November 2012, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Françoise Elens-Passos

Dragoljub Popović

Deputy Registrar

President