Secțiunea a treia Cerere nr. 4867/03 Adrian Costin GEORGESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 octombrie 2013 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 7 februarie 2003, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, având în vedere observațiile prezentate de asociația neguvernamentală ACCEPT pe care președintele Camerei le-a autorizat să intervină în procedura scrisă După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Adrian Costin Georgescu, este un cetățean român născut în 1969 și rezident în Vancouver (Canada). El a fost reprezentat în fața Curții de către dl D. Mihai, avocat la București. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este homosexual și face parte din asociația neguvernamentale ACCEPT, care militează împotriva discriminării persoanelor homosexuale și bisexuale din România. În cadrul unei anchete pentru crimă a cărei victimă fusese o persoană homosexuală, sergentul de poliție C al Direcției Generale Poliție a primăriei din București ("poliția") l-a rugat pe reclamant prin telefon să se prezinte la sediul poliției la 19 decembrie 2000, fără a informa totuși cu privire la motivele acestei deplasări. La data menționată, la data menționată, la subordonantul C. a fost interogat de către reclamant, fără a fi informat cu privire la motivele prezenței sale la secția de poliție. La rândul său, subordonatorul C. l-a interogat pe acesta din urmă, printre altele, cu privire la orientarea sa sexuală. La sfârșitul îl interoghează pe reclamant în scris o declarație care i-ar fi fost dictată de adjutantul C. Reclamantul a fost apoi fotografiat și amprentele sale digitale au fost luate. În februarie 2001, a fost diagnosticat ca suferind de "depresie psihotică" și i s-a prescris un tratament cu antidepresive. În decembrie 2000 și 15 ianuarie 2001, reclamantul a depus două plângeri penale împotriva sergentului C. pentru abuz de funcție și, respectiv, comportament abuziv. El a detaliat la data de 19 decembrie 2000 și a solicitat despăgubiri civile pentru acest fapt. Plângerile sale au fost transmise la Parchetul Militar București (atlanțul militar La 15 februarie 2001, procurorul-șef a respins plângerea în favoarea sergentului C. Reclamantul a contestat acest refuz. Printr-o decizie din 27 martie 2001, procurorul-șef a respins plângerea sa. La 29 martie 2001, această decizie a fost comunicată reclamantului la o adresă incorectă. La 11 iulie 2001, reclamantul și-a exprimat îngrijorarea față de autoritățile din cauza plângerii sale și în august. 10. Cererile adresate de reclamant autorităților de a primi o copie a declarației sale din 19 ianuarie 2000 și a dosarului de investigație au rămas fără răspuns. La 26 noiembrie 2001, reclamantul, asistat de asociația ACCEPT, sesizează procurorul general al Parchetului în fața Curții Supreme de Justiție ( O plângere împotriva deciziei din 27 martie 2001 menționată anterior și a solicitat o copie a documentelor dosarului. Această plângere, trimisă cu confirmare de primire, a fost înregistrată la sediul Parchetului în apropierea Curții Supreme de Justiție la 29 noiembrie 2001 12. Reclamantul nu a mai fost contactat de către autorități și nu a fost informat cu privire la acțiunile întreprinse în urma plângerii sale. 13. Răspunzând unei cereri a Curții, la 27 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat Parchetului să se adreseze Înaltei Curți de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) care era stadiul anchetei în urma plângerii depuse la 26 noiembrie 2001. printr-o scrisoare din 28 ianuarie 2010, Parchetul a trimis reclamantului o copie a deciziei din 27 noiembrie 2010 În martie 2001: ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Orice persoană se poate plânge de o măsură sau de un act care, în cadrul urmăririi penale, a adus atingere intereselor sale legitime.Articolul O plângere împotriva unei măsuri sau a unui act de arest penal efectuat de procuror (...) dă naștere unei hotărâri a procurorului-șef. În cazul în care măsura sau actul contestat au fost efectuate de procurorul-șef sau pe baza instrucțiunilor sale, plângerea conduce la o decizie a procurorului-șef superior. GRIFS 15. Reclamantul susține că anchetele efectuate la 19 decembrie Cu privire la viața sa privată, faptul de a fi fotografiat și de a avea amprentele sale înregistrate, precum și lipsa oricărei anchete efective asupra faptelor denunțate, încalcă dreptul său la respectarea vieții sale private protejate prin art. 3 și 8 din Convenție, singure și combinate cu art. 13 și 14 din Convenție. Citând articolele 5 alineatul (1), 2 și 5 și 13 și 14 din Convenție, el consideră că a fost privat de libertate în mod ilegal, la 19 decembrie 2000, 8 30 - 11:30, fără ca o acuzație penală să fie reținută împotriva sa și fără ca aceasta să fie informată cu privire la motivele privării de libertate. El indică faptul că, în dreptul intern, nu a beneficiat de o cale de atac eficientă cu privire la aceste fapte discriminatorii și nici de posibilitatea de a obține o despăgubire pentru privarea sa de libertate. 17. Pe teren de la art. 6 alineatul (1) din Convenție, se plânge de o încălcarea dreptului său de a avea acces la un tribunal pentru a obține despăgubiri, pe motiv că, în temeiul dreptului național, nu putea obține o despăgubire numai în cazul rejudecarei polițistului. El observă că: că, având în vedere valoarea ridicată a dreptului de timbru, el a fost în detenție să inițieze o acțiune în răspundere civilă delictală împotriva ofițerului C. În cele din urmă, invocând art. 34 din Convenție, Comitetul consideră că refuzul autorităților de a furniza copii ale documentelor din dosarul de anchetă are ca scop încălcarea dreptului său individual de recurs. Invocând articolele 3, 8, 13 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge că, în timpul interviului din 19 decembrie 2000, a fost supus de poliție unui tratament inuman și degradant, din cauza conținutului de la culise și a faptului că a fost fotografiat și că i-au fost luate amprentele. El adaugă că, în ciuda plângerii sale penale, autoritățile competente nu au efectuat o investigație promptă, eficientă și imparțială pentru a identifica și pedepsi operatorii de prelucrare care au suferit și consideră că a fost victima unei discriminări bazate pe orientarea sa sexuală 20. În timp ce admite că interlocutorul și ancheta denunțate ar fi putut cauza în fața reclamantului o neplăcere foarte puternică, Curtea apreciază, având în vedere toate circumstanțele cauzei, că tratamentul incriminat nu a atins minimumul de gravitate necesar pentru a cădea sub incidența articolului 3 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis Smith și Grady c. Regatul Unit, 33985/96 și 33986/96, §§ 120-123, CEDO 1999 VI. Comisia va examina afirmațiile reclamantului la nivel de la art. 8 din convenție, singur și combinat cu articolele 13 și 14 din convenție. Aceste articole se citesc astfel art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără nicio deosebire, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, a originii naționale sau sociale, a unei minorități naționale, a averii, a nașterii sau a oricărei alte situații. Argumentele părților 21. Guvernul consideră că această cerere este tardivă. În acest sens, el indică faptul că ultima decizie pronunțată în cauză este decizia procurorului-șef din 27 martie 2001. El contestă faptul că reclamantul a depus o plângere împotriva acestei decizii în fața procurorului general, susținând că nu a fost identificată nicio plângere în dosar. În plus, în temeiul dreptului intern, procurorul era obligat să răspundă acestei plângeri în termen de 20 de zile. După ce termenul limită a expirat fără a fi primit un răspuns, reclamantul ar fi trebuit să fie informat cu privire la rezultatul plângerii sale sau să sesizeze Curtea. 22. Recurentul consideră că a sesizat Curtea chiar înainte ca termenul de șase luni să înceapă să curgă, în timp ce așteaptă ca un termen rezonabil să fie trecut în așteptarea unei decizii interne definitive. În acest sens, acesta a indicat că a contestat decizia din 27 martie 2001 pe lângă procurorul general, la 26 martie 2001 În noiembrie 2001, fără ca el să fie informat cu privire la consecințele plângerii sale care ar fi pierdute. El observă că: în orice caz, el nu a avut nici o comunicare a deciziei și a motivării sale, astfel încât el nu a avut la dispoziția sa o cale de atac eficientă pentru contestarea acesteia. Curtea reamintește că a respins cereri pentru întârziere atunci când reclamanții au așteptat prea mult, sau au așteptat fără un motiv aparent, pentru a o sesiza, după luarea în considerare sau atunci când ar fi trebuit să-și dea seama, de pierderea de eficiență a anchetei desfășurate, precum și de absența în limuzina, indiferent de situație, a oricărei șanse realiste de a vedea o anchetă efectivă în viitor (a se vedea, printre altele, Narrin c. Turcia, n 18907/02, § 51, 15 decembrie 2010, Atallah c. Franța (dec.), 51987/07, 30 august 2008, Aydinlar și alții c. Turcia, n 3575/05, (dec.), 9 martie 2010 și Frandes c. România (dec.), 35802/05, 17 mai 2011).În opinia Curții, este esențial ca persoanele care intenționează să se plângă în fața Curții de o lipsă de eficiență a investigației sau a absenței unei anchete să nu întârzie în mod nejustificat să o sesizeze pe aceasta, făcând dovadă de diligență și de inițiativă. 24. În acest caz, Curtea constată că plângerea penală a reclamantului este încheiată printr-un refuz la 15 februarie 2001 confirmat de procurorul-șef la 27 martie 2001. Această ultimă decizie a fost comunicată reclamantului în august 2001. Din dosar reiese fără echivoc că reclamantul a contestat într-adevăr această decizie, fapt dovedit de recipisa poștei care poartă ștampila Parchetului în apropierea Curții Supreme de Justiție din 29 noiembrie 2001. În această privință, Curtea constată că, în temeiul dreptului intern, procurorul general avea obligația de a pronunța o Cu toate acestea, la expirarea acestui termen nu s-a pronunțat nici o decizie. 25. În plus, Curtea constată că procurorul general nu a intrat niciodată în contact cu reclamantul și că nici un contact real nu a existat între autorități și la data la care a avut loc plângerea sa (a se vedea, a contrao Bucureștiteanu c. România, 20558/04, § 42, 16 aprilie 2013). Reclamantul nu a fost invitat să facă o declarație sau să furnizeze informații în timp ce a fost victima tratamentelor denunțate (Manukyan c. Georgie (dec.), nr. 53073/07, § 30, 9 octombrie 2012 26. Prin urmare, după expirarea termenului legal de 20 de zile până la sfârșitul anului 2001, Comisia ar fi trebuit să-și dea seama că ancheta internă nu progresa și ar fi trebuit să sesizeze Curtea fără întârziere. Cu toate acestea, deși a fost asistat de asociația ACCEPT, reclamantul a rămas complet pasiv mai mult de un an fără a demonstra existența unor circumstanțe specifice care ar fi putut justifica, după caz, inacțiunea sa. Întradevăr, Tribunalul a sesizat Curtea că, la 7 februarie 2003, să fie în afara termenului de șase luni de la data la care a devenit evident la adresa autorităților interne. 27. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt întârziate și trebuie să fie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la celelalte obiecțiuni ale reclamantului 28. 1, 2 și 5, 6 alin. (1), 13, 14 și 34 din Convenție (punctele 16-18) Cu privire la aceasta. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu evidențiază nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii este inadmisibilă și trebuie respinsă în aplicarea art. 3 și 4 din Convenție. De asemenea, Comisia consideră că autoritățile române nu și-au încălcat obligațiile impuse de art. 34 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Modulul Adjunct Președinte
Requête n
o
4867/03
Adrian Costin GEORGESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 22 octobre 2013 en un comité composé de
:
Alvina Gyulumyan,
présidente,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 février 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu les observations soumises par l’association non-gouvernementale ACCEPT que le président de la Chambre avait autorisée à intervenir dans la procédure écrite
;
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Adrian Costin Georgescu, est un ressortissant roumain né en 1969 et résidant à Vancouver (Canada). Il a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. R.-H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le requérant est homosexuel et fait partie de l’association non
‑
gouvernementale ACCEPT, qui milite contre la discrimination subie par les personnes homosexuelles et bisexuelles en Roumanie.
1.
L’interrogatoire du requérant du 19 décembre 2000
5.
Dans le cadre d’une enquête pour meurtre dont la victime avait été une personne homosexuelle, l’adjudant de police C. de la Direction générale de police de la municipalité de Bucarest ("la police") demanda au requérant par téléphone de se présenter au siège de la police, le 19 décembre
2000, sans toutefois l’informer des raisons de ce déplacement.
6.
A la date indiquée, l’adjudant C. procéda à l’interrogatoire du requérant sans l’informer sur les raisons de sa présence au poste de police. L’adjudant C. interrogea l’intéressé parmi d’autres sur son orientation sexuelle. À la fin de l’interrogatoire le requérant écrivit une déclaration qui lui aurait été dictée par l’adjudant C. Le requérant fut ensuit photographié et ses empreintes digitales furent prises. Il put ensuite quitter le siège de la police.
7.
Le requérant dit avoir été très traumatisé psychiquement après cet incident. En février 2001, il fut diagnostiqué comme souffrant de "dépression psychotique" et un traitement avec des antidépresseurs lui fut prescrit.
2.
La plainte pénale contre l’adjudant C.
8.
Les 27
décembre 2000 et 15 janvier 2001, le requérant déposa deux plaintes pénales contre l’adjudant C. pour abus de fonction et comportement abusif respectivement. Il détailla l’interrogatoire subi le 19 décembre
2000 et demanda des dédommagements civils pour ce fait. Ses plaintes furent transmises au parquet militaire de Bucarest («
le parquet militaire
»).
9.
Le 15 février 2001, le parquet militaire rendit un non-lieu en faveur de l’adjudant C. Le requérant contesta ce non-lieu. Par une décision du 27
mars 2001, le procureur en chef rejeta sa plainte. Le 29 mars 2001, cette décision fut communiquée au requérant à une adresse incorrecte. Le 11
juillet
2001, le requérant s’inquiéta auprès des autorités du sort de sa plainte et en août
2001, le parquet militaire l’informa de son rejet.
10.
Les demandes adressées par le requérant aux autorités de se voir transmettre copie de sa déclaration du 19 janvier 2000 et du dossier d’enquête restèrent sans réponse.
11
.
Le 26
novembre 2001, le requérant, assisté par l’association ACCEPT, saisit le procureur général du parquet près la Cour suprême de justice («
le procureur général
») d’une plainte contre la décision du 27
mars
2001 susmentionnée et demanda copie des pièces du dossier. Cette plainte, envoyée avec accusé de réception, fut enregistrée au siège du parquet près la Cour suprême de justice le 29 novembre
2001.
12.
Le requérant ne fut plus contacté par les autorités et ne fut pas informé des suites données à sa plainte.
13.
Répondant à une demande de la Cour, le 27 janvier
2010, le requérant demanda au parquet près la Haute Cour de cassation et de justice (l’ancienne Cour suprême de justice) quel était le stade de l’enquête à la suite de sa plainte déposée le 26
novembre 2001. Par une lettre du 28
janvier 2010, le parquet envoya au requérant une copie de la décision du 27
mars 2001 susmentionnée et l’informa qu’aucune plainte datée du 26
novembre 2001 n’avait été retrouvée.
B.
Le droit interne pertinent
14.
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale (CPP) concernant les recours disponibles pour contester une décision du parquet, telles qu’en vigueur à l’époque des faits, sont les suivantes
:
Article 275 § 1 – Droit de déposer une plainte
«
Toute personne peut se plaindre d’une mesure ou d’un acte qui, dans le cadre de poursuites pénales, a porté atteinte à ses intérêts légitimes.
»
Article 277 – Délai imparti pour le traitement d’une plainte
«
Le procureur traite
la plainte dans un délai de vingt jours à compter de la date de sa réception et communique immédiatement sa décision à l’auteur de la plainte.
»
Article 278 – Plainte contre un acte du procureur
«
Une plainte contre une mesure ou un acte d’instruction pénale accomplis par le
procureur (...) donne lieu à une décision du procureur en chef du parquet. Si la mesure ou l’acte contestés ont été accomplis par le procureur en chef ou sur la base de ses instructions, la plainte donne lieu à une décision du procureur hiérarchiquement supérieur.
»
15.
Le requérant allègue que les investigations menées, le 19
décembre
2000, sur sa vie privée, le fait d’être photographié et d’avoir ses empreintes enregistrées, ainsi que le manque de toute enquête effective sur les faits dénoncés, emportent violation de son droit au respect de sa vie privée protégé par les articles 3 et 8 de la Convention, seuls et combinés avec les articles 13 et 14 de la Convention.
16
.
Citant les articles 5 §§ 1, 2 et 5 et 13 et 14 de la Convention, il estime qu’il a été privé de liberté illégalement, le 19 décembre 2000 de 8
h
30 à 11 h 30, sans qu’une accusation pénale soit retenue à son encontre et sans qu’il soit informé des raisons de cette privation de liberté. Il indique qu’en droit interne il ne bénéficiait pas d’un recours effectif concernant ces faits discriminatoires ni de la possibilité d’obtenir une réparation pour sa privation de liberté.
17.
Sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint d’une
atteinte à son droit d’accès à un tribunal pour obtenir des dédommagements, au motif qu’en vertu du droit national, il ne pouvait obtenir une réparation qu’en cas de renvoi en jugement du policier. Il note qu’en raison du montant élevé du droit de timbre, il était dans l’impossibilité d’engager une action en responsabilité civile délictuelle contre l’adjudant C.
18
.
Invoquant enfin l’article 34 de la Convention, il estime que le refus des autorités de lui fournir des copies des pièces du dossier d’enquête visait à porter atteinte à son droit de recours individuel.
A.
Sur les griefs tirés de l’article 8 de la Convention, seul et combiné avec les articles 13 et 14 de la Convention
19.
Invoquant les articles 3, 8, 13 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de ce que lors de l’interrogatoire du 19 décembre 2000, il a été soumis par la police à un traitement inhumain et dégradant, en raison du contenu de l’interrogatoire et du fait qu’il a été photographié et que ses empreintes ont été relevés. Il ajoute que, malgré sa plainte pénale, les autorités compétentes n’ont pas mené une enquête prompte, efficace et impartiale pour identifier et punir les responsables du traitement subi. Il estime également qu’il a été victime d’une discrimination fondée sur son orientation sexuelle.
20.
Tout en admettant que l’interrogatoire et l’enquête dénoncés aient pu engendrer dans le chef du requérant un désagrément très fort, la Cour estime, eu égard à l’ensemble des circonstances de la cause, que le traitement incriminé n’a pas atteint le minimum de gravité requis pour tomber sous le coup de l’article
3 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Smith et Grady c. Royaume-Uni
, n
os
33985/96 et 33986/96, §§ 120-123, CEDH 1999
‑
VI). Elle examinera les allégations du requérant sous l’angle de l’article 8 de la Convention, seul et combiné avec les articles 13 et 14 de la Convention. Ces articles se lisent ainsi
:
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une
mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Article 14
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
1.
Les arguments des parties
21.
Le Gouvernement estime que la présente requête est tardive. À ce sujet il indique que la dernière décision rendue dans l’affaire est la décision du procureur en chef du 27 mars 2001. Il conteste le fait que le requérant ait déposé une plainte contre cette décision devant le procureur général, en faisant valoir qu’aucune plainte n’a été identifiée dans le dossier. De plus, en vertu du droit interne, le procureur était tenu de répondre à cette plainte dans un délai de vingt jours. Une fois ce délai dépassé sans avoir reçu de réponse, le requérant aurait dû s’enquérir de la suite donnée à sa plainte ou saisir la Cour.
22.
Le requérant estime qu’il a saisi la Cour avant même que le délai de six mois commence à courir, tout en attendant qu’un délai raisonnable soit écoulé dans l’attente d’une décision interne définitive. A ce sujet, il indique qu’il a contesté la décision du 27 mars 2001 auprès du procureur général, le 26
novembre 2001, sans qu’il soit informé des suites de sa plainte qui serait perdue. Il note qu’en tout état de cause il n’a pas eu communication de la décision et de sa motivation, de sorte qu’il n’avait pas à sa disposition une
voie de recours efficace pour la contester.
2.
L’appréciation de la Cour
23.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté des requêtes pour tardiveté lorsque les requérants ont trop attendu, ou attendu sans raison apparente, pour la saisir, après s’être rendu compte, ou alors qu’ils auraient dû se rendre compte, de la perte d’effectivité de l’enquête menée, ainsi que de l’absence dans l’immédiat, quel que soit le cas de figure, de la moindre chance réaliste de voir une enquête effective être menée à l’avenir (voir, entre autres,
Narin
c. Turquie
, n
o
18907/02, §
51, 15
décembre 2010,
Atallah c. France
(déc.), 51987/07, 30 août 2008,
Aydinlar et autres c. Turquie
, n
o
3575/05, (déc.), 9
mars 2010 et
Frandes c. Roumanie
(déc.), n
o
35802/05, 17 mai 2011). La Cour a estimé qu’il était indispensable que les personnes qui entendent se plaindre devant la Cour d’un manque d’effectivité de l’enquête ou de l’absence d’une enquête ne tardent pas indûment à la saisir de leur grief, en faisant preuve de diligence et d’initiative.
24.
Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour constate que la plainte pénale du requérant s’est conclue par un non-lieu le 15 février
2001 confirmé par le procureur en chef le 27 mars 2001. Cette dernière décision a été communiquée au requérant en août 2001. Il ressort sans équivoque du dossier que le requérant a bel et bien contesté cette décision comme le prouve le récépissé de la poste portant le cachet du parquet près la Cour suprême de justice en date du 29 novembre 2001. A cet égard, la Cour note qu’en vertu du droit interne, le procureur général était tenu de rendre une
décision dans un délai de vingt jours. Toutefois, à l’expiration de ce délai aucune décision n’a été rendue.
25.
En outre, la Cour constate que le procureur général n’est jamais entré en communication avec le requérant et qu’aucun contact véritable n’a existé entre les autorités et l’intéressé au sujet de sa plainte (voir,
a contrario
,
Bucureșteanu c. Roumanie
, n
o
20558/04, § 42, 16 avril 2013). Le requérant n’a pas été appelé à faire une déclaration ou à fournir des renseignements alors qu’il était la victime des traitements dénoncés (
Manukyan c. Georgie
(déc.), n
o
53073/07, § 30, 9 octobre 2012).
26.
Dès lors, une fois le délai légal de vingt jours expiré vers la fin de 2001, l’intéressé aurait dû se rendre compte que l’enquête interne ne progressait pas et aurait dû saisir la Cour sans tarder. Or, bien qu’il fût assisté dans ses démarches par l’association ACCEPT, le requérant est resté complétement passif pendant plus d’un an sans pour autant démontrer l’existence de circonstances spécifiques qui auraient pu justifier, le cas échéant, son inaction. En effet, il n’a saisi la Cour que le 7 février 2003, soit en dehors du délai de six mois à partir du moment où l’inertie des autorités internes est devenue évidente.
27.
Il s’ensuit que ces griefs sont tardifs et doivent être rejetés en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
B.
Sur les autres griefs du requérant
28.
Le requérant invoque également d’autres griefs tirés des articles 5
§§
1, 2 et 5, 6 § 1, 13, 14 et 34 de la Convention (paragraphes 16 à 18 ci
‑
dessus). Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. La Cour conclut donc que cette partie de la requête est irrecevable et doit être rejetée en application de l’article
35
§§
3 et 4 de la Convention. Elle estime également que les autorités roumaines n’ont pas méconnu leurs obligations imposées par l’article 34 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Greffière adjointe
Présidente