Bousiou împotriva Greciei

La originea cazului se află o cerere (n o 21455/10) îndreptată împotriva Republicii Eleniene și depusă de trei cetățeni ai acestui Stat, M mes Vassiliki Bousiou, Anna-Maria Bousiou și Angeliki Bousiou (« reclamantele »), la Curte pe 8 aprilie 2010 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantele au fost reprezentate de M e G. Daoutis, avocat la Atena. Guvernul grecesc (« Guvernul ») a fost reprezentat de delegatul agentului său, d. V. Kyriazopoulos, assessor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantele se plâng în special de o violare a articolului 6 § 1 al Convenției. Reproșează autorităților grecești refuzul lor de a executa sentința care ar fi fost pronunțată în favoarea lor de tribunalul administrativ de Patras privind ridicarea exproprierii terenului lor.

Pe 14 iunie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât în continuare ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și asupra fondului cazului. ÎN FAPT I.

Sunt coproprietare ale unui teren cu o suprafață de 598,80 m² situat pe teritoriul orașului Patras și figurând pe planul orașului.

Printr-o hotărâre din 8 septembrie 1983, ministrul amenajării teritoriale, locuințelor și mediului a modificat planul de aliniament al locului unde era situat terenul reclamantelor pentru a amenaja o piață publică.

Nefiind primite nicio indemnizație și lucrările neavând loc, pe 5 iunie 2004, reclamantele au cerut ministrului sus-menționat, secretarului general al regiunii Greciei de Vest și prefectului Ahei să ridice exproprierea pe terenul lor și să califice acesta drept teren construibil. Primii doi nu au răspuns reclamantelor, în timp ce al treilea a respins cererea lor printr-o hotărâre din 20 august 2004.

Pe 2 noiembrie 2004, reclamantele au sesizat tribunalul administrativ de Patras cu o acțiune tendând la anularea refuzului administrației de a ridica exproprierea.

Prin sentința n o 1544/2009 din 31 iulie 2009, tribunalul administrativ de Patras a anulat hotărârea prefectului din 20 august 2004 și a trimis cazul administrației pentru ca aceasta să procedeze la modificarea planului de aliniament și să ridice exproprierea. Sentința a devenit definitiv, nicio cale de atac nefiind introdusă de către autorități.

Sentința a fost notificată administrației pe 8 octombrie 2009.

Printr-o scrisoare din 16 decembrie 2009, direcția urbanismului orașului Patras a invitat reclamantele să-i prezinte un dosar de modificare a planului de aliniament în vederea ridicării exproprierii. Acest dosar trebuia să includă o propunere de modificare a planului de aliniament făcută de un inginer de alegerea lor, rapoarte tehnice privind regulile urbanismului sectorului, extrase din cadastru, precum și titluri și certificate de proprietate.

Pe 12 martie 2012, reclamantele au sesizat comitetul de trei membri al tribunalului administrativ de Patras cu o cerere tendând la obligarea autorităților prefecturale ale Ahei să se conformeze sentinței n o 1544/2009. Subliniау că cererea direcției urbanismului era contrară motivelor și dispozitivului sentinței care, după spusele lor, nu le impunea să întreprindă demersuri care reveneau autorităților publice. De la rândul lor, autoritățile susțineau că dispozițiile articolului 154 § 7 al decretului prezidențial din 14 iulie 1999 și ale articolului 32 § 1 al legii n o 4067/2012 (paragrafele 20-21 mai jos) trebuiau să se aplice reclamantelor.

Printr-o hotărâre din 31 decembrie 2012, comitetul sus-menționat a constatat că administrația nu s-a conform sentinței n o 1544/2009 și a invitat-o să o facă în termen de trei luni.

Mai specific, comitetul a precizat că dispozițiile sus-citate, care priveau modificarea unui plan de aliniament la cererea unui particulier, nu se aplicau în situațiile în care, ca în speță, o asemenea modificare era impusă administrației în urma unei hotărâri judecătorești. În acest caz, după spusele comitetului, obligația particularul se limita la comunicarea elementelor în posesia sa (și anume, releveu topografic cu indicarea suprafeței terenului și titluri de proprietate). Comitetul a adăugat că această obligație nu impunea particularul să depună o propunere de modificare a planului sau elemente care, după spusele sale, erau la dispoziția diferitelor servicii ale Statului și pe care administrația trebuia să le obțină ea însăși.

Comitetul a concluzionat că, ținând seama de faptul că nicio procedură nu fusese angajată pentru modificarea planului de aliniament în cursul celor trei ani care au urmat sentinței tribunalului administrativ de Patras, administrația a avut un întârziere nejustificată în a se conforma acestei sentințe.

De altfel, reclamantele indică că s-au prezentat de șase ori, între 15 octombrie 2009 și început aprilie 2012, la direcția urbanismului de Patras și la serviciul juridic al primăriei Patras, pentru a cere executarea sentinței n o 1544/2009. II.

Pe 14 noiembrie 2002, legea n o 3068/ 2002 privind executarea hotărârilor judecătorești de către administrație a intrat în vigoare (Jurnalul oficial n o 274/2002). A fost ulterior modificată prin legea n o 3900/2010, care a intrat în vigoare pe 1 er ianuarie 2011. Ea dispune între altele că administrația are obligația să se conformeze fără întârziere hotărârilor judecătorești și să ia toate măsurile necesare pentru a executa aceste hotărâri (art. 1). Această lege prevede crearea comitetelor de trei membri în cadrul înaltelor jurisdicții eleniene (Curt Supremă Specială, Curtea de Casație, Consilul de Stat și Curtea de Conturi) și al jurisdicțiilor administrative ordinare, încărcate cu controlul bunei execuții, de către administrație, a hotărârilor jurisdicțiilor lor respective în termen care nu poate depăși trei luni (cu titlu excepțional, acest termen poate fi prelungit o singură dată). Aceste comitete pot în special desemna un magistrat pentru a asista administrația propunând acesteai, între altele, măsurile care o permit să se conformeze hotărârii în cauză. Dacă administrația nu execută o hotărâre în termenul stabilit de un asemenea comitet, ea se vede impuse penalități, care pot fi reînnoite atâta timp cât nu s-a conform hotărârii (art. 3). Măsuri disciplinare pot fi de asemenea luate împotriva agenților administrației care sunt la originea neexecutării (art. 5). Dispozițiile legii n o 3068/ 2002 se aplică hotărârilor pronunțate după intrarea ei în vigoare (art. 6). 20. art. 32 (procedură de modificare a planurilor de aliniament deja aprobate în urma ridicării unei exproprierii sau a unei blocări a bunului) al legii n o 4067/2012 (noul regulament de construcție) dispune : « 1. Modificarea planurilor de aliniament deja aprobate în urma ridicării de fapt a unei exproprierii sau în execuție a unei hotărâri judecătorești care ridică exproprierea sau blocarea unei proprietăți se efectuează conform procedurii prevăzute în art. 154 al decretului prezidențial din 14 iulie 1999 (...) Procedura de modificare [ a planurilor de aliniament ] începe cu depunerea unei cereri la comuna locului unde este situat bunul sau la serviciul competent de către proprietarul bunului al cărui expropiere sau blocaj a fost ridicat. Cererea trebuie să fie însoțită de următoarele documente : a) un certificat atestând ridicarea de fapt a exproprierii sau blocajului bunului, sau hotărârea tribunalului competent ; b) copii certificate ale titlurilor de proprietate, ale certificatelor de neînscriare a revendicării de către terți sau ale elementelor cărții funciare devenite definitive, precum și o declarație de proprietate în cazul în care este cerută ; c) releveuri topografice și avizuri ale serviciilor competente cerute de dispozițiile urbanistice în vigoare, precum și, după caz, orice alte studii necesare (...), însoțite de un raport tehnic justificând cererea de modificare a planului de aliniament. » 21. art. 154 (procedură de aprobare, revizuire sau modificare a planului orașului) al decretului prezidențial din 14 iulie 1999 se citește astfel : « (...) 6. Nicio cerere de modificare a unui plan deja aprobat nu trebuie să fie depusă la autoritatea competentă atunci când cel care o propune nu precizează în mod complet și clar (...) dacă modificarea afectează clădiri ridicate sau terenuri delimitate pe baza planului sus-menționat sau dacă face nonconstruibile terenuri construibile, și, în caz afirmativ, dacă cererea nu desemnează clădirile afectate. Primăria sau comuna care adoptă modificarea propusă este obligată să indice aceleași precizii. 7. Particularii care cer modificarea unui plan de aliniament sunt obligați să facă stabilite ei înșiși, pe cheltuiala lor și cu rigurozitate, elementele menționate în paragraful anterior și să le furnizeze autorității competente (...) » ÎN DREPT I.

În observațiile sale suplimentare privind aplicarea articolului 41 al Convenției, Guvernul invită Curtea fie să respingă cererea pentru neepuizarea căilor de atac interne fie s-o declare inadmisibilă din cauza caracterului abuziv. În primul rând, Guvernul susține că reclamantele nu au epuizat căile de atac interne pentru că, deși ar fi avut la dispoziție o cale de atac, și anume sesizarea comitetului de trei membri al tribunalului administrativ de Patras, ele nu ar fi folosit-o decât mai mult de un an după introducerea cererii lor la Curte. În al doilea rând, Guvernul susține, invocând jurisprudența Hadrabova și alții c. Republica Cehă (decizie) (n o 42165/02 și 466/03, 25 septembrie 2007) și Predescu c. România (n o 21447/03, §§ 25-27, 2 decembrie 2008), că reclamantele au încălcat datorința lor de a informa Curtea de orice fapt relevant pentru examinarea cererii lor. Precizează că ele nu mențiunea deloc decizia comitetului sus-menționat în observațiile lor, ci se referă la aceasta numai în documentele lor anexe depuse la Curte.

Privind prima excepție, Curtea reamintește mai întâi jurisprudența ei conform căreia legea n o 3068/2002 nu era suficientă pentru a remedia o situație de neexecutare, pentru că mecanismul pe care-l punea în practică nu era de natură să aducă cu certitudine executarea unei hotărâri judecătorești în urma refuzului administrației de a se conforma (vezi, dintre mai mulți alții, Kanellopoulos c. Grecia , n o 11325/06, §§ 20-21, 21 februarie 2008, Panagiotis Gikas și Georgios Gikas c. Grecia , n o 26914/07, §§ 30-31, 2 aprilie 2009, și Matthaiou și alții c. Grecia , n o 17556/08, § 19, 18 februarie 2010). Această lege a fost modificată de legea n o 3900/2010, care a intrat în vigoare pe 1 er ianuarie 2011, în vederea extinderii controlului de către comitetele de trei membri la toate nivelurile jurisdicțiilor administrative. Prin urmare, reclamantele nu puteau sesiza comitetul de trei membri al tribunalului administrativ de Patras între sentința tribunalului administrativ și până la această dată, pentru că acest comitet nu fusese încă creat. Cu alte cuvinte, în momentul introducerii cererii, în aprilie 2010, calea de atac invocată de Guvern nu exista. De altfel, reclamantele au sesizat comitetul competent pe 31 martie 2012. Faptul că cincisprezece luni s-au scurs între intrarea în vigoare a legii și sesizarea comitetului nu modifică situația privind principiul epuizării căilor de atac interne.

Prin urmare, trebuie respinsă excepția de neepuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern.

Privind a doua excepție, Curtea reamintește că în temeiul articolului 47 § 6 al regulamentului îi revine celui care face cererea să « informeze Curtea de orice schimbare de adresă și de orice fapt relevant pentru examinarea cererii sale ». Reamintește apoi că o cerere poate fi respinsă din cauza caracterului abuziv, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției, dacă a fost în mod cunoscut bazată pe fapte false ( Varbanov c. Bulgaria , n o 31365/96, § 36, CEDH 2000 ‑ X ; Řehák c. Republica Cehă (decizie), n o 67208/01, 18 mai 2004 ; Popov c. Moldova (n o 1) , n o 74153/01, § 48, 18 ianuarie 2005, și Kérétchachvili c. Georgia (decizie), n o 5667/02, 2 mai 2006). O informare incompletă și prin urmare înșelătoare poate fi de asemenea calificată ca abuz al dreptului de a introduce o cerere individuală, în special atunci când privește esența cazului și când celui care face cererea nu-i explică în mod suficient neîncheierea de a divulga informațiile relevante ( Poznanski și alții c. Germania (decizie), n o 25101/05, 3 iulie 2007).

Or, în speță, nici una din aceste condiții nu se regăsește. Sesizarea comitetului de trei membri al tribunalului administrativ de Patras nu este o faptă falsă și informația furnizată cu întârziere de reclamante pe acest punct nu poate fi considerată ca fiind de natură să-i înșele Curtea asupra unui element esențial pentru examinarea cererii. Prezenta cerere trebuie, prin urmare, să fie distinsă de cazul Predescu (precitat), în care cel care face cererea ascunse deliberat un element esențial pentru examinarea cererii, element care fusese adus la cunoștința Curții de o altă sursă. Curtea consideră că de asemenea trebuie să distingă prezentul caz de cererea Hadrabova și alții (precitată), respingă ca abuzivă pentru că cei care fac cereri s-au, în acel ultim caz, explicit referit la negocierile intervenite în vederea unui aranjament amiabil.

În speță, Curtea observă că reclamantele au informat-o de sesizarea comitetului sus-menționat în observațiile lor în răspuns la cele ale Guvernului, care a putut ulterior ține cont în argumentarea sa. De altfel, Curtea constată că decizia comitetului a fost notificată reclamantelor pe 15 ianuarie 2013 și că observațiile în răspuns ale acestora au fost depuse la Curte pe 4 martie 2013. Curtea estimează că termenul care separă aceste celor două date nu saurait a fi considerat ca o întârziere semnificativă și, prin urmare, ea respinge de asemenea a doua excepție.

Constatând de altfel că cererea nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul susține că rezultă din hotărârea Kosmidis și Kosmidou c. Grecia (n o 32141/04, §§ 24-25, 8 noiembrie 2007) că, în speță, nu se poate pretinde că autoritățile au refuzat să se conformeze unei hotărâri judecătorești. În schimb, după spusele sale, toate elementele dosarului arată că sunt reclamantele care au refuzat să furnizeze administrației documentele pe care ar fi cerut-o și că este din acest motiv că aceasta nu ar fi putut proceda la ridicarea exproprierii.

Guvernul indică apoi că reclamantele au evitat orice contact cu administrația în ciuda invitației presante a acesteia să colaboreze cu ea, și anume prin depunerea la aceasta a documentelor necesare modificării planului de aliniament. Conform Guvernului, reclamantele nu și-au justificat refuzul categoric de a produce aceste documente explicând, de exemplu, că nu posedă aceste documente sau că stabilirea lor era dificilă și scumpă. Conform Guvernului, producția acestor documente ar reveni reclamantelor ; a le cere să producă titlurile de proprietate și certificatele corespunzătoare care sunt sigur în posesia lor, precum și diferitele rapoarte tehnice ale căror stabilire necesită puțin timp și cheltuieli, nu este o cerere excesivă.

Reclamantele expun că art. 154 § 7 al decretului prezidențial din 14 iulie 1999, conform căruia particularii care cer modificarea planului de aliniament ar fi obligați să facă stabilite ei înșiși, pe cheltuiala lor și cu rigurozitate, elementele tehnice necesare acestei modificări, privesc exclusiv cazurile în care cererea de modificare se face la inițiativa unui particuliar și nu pe acelea în care modificarea este impusă pentru a se conforma unei hotărâri judecătorești. Privind art. 32 al legii n o 4067/2012, el nu ar acoperi, după spusele lor, omisiunea administrației de a se conforma sentinței n o 1544/2009 în perioada merge de la 9 octombrie 2009 la data intrării în vigoare a acestui articol. Reclamantele susțin că același articol ar dispensa de fapt administrația de obligația ei de a lua măsurile necesare pentru a se conforma unei hotărâri judecătorești și ar impune particularilor sarcina obligației de a modifica planul de aliniament asumiînd cheltuielile, cheltuieli care s-ar ridica în speță la 18 000 euro.

Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 al Convenției ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în prejudiciul unei părți. Executarea unei asemenea hotărâri, indiferent din ce jurisdicție ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a « procesului » în sensul articolului 6 al Convenției. Curtea reamintește de asemenea că a recunoscut deja că protecția efectivă a celui care ține litigiu și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se pleca unei sentințe sau hotărâri pronunțate de cea mai înaltă jurisdicție administrativă a Statului în materie (vezi, în particular, Hornsby c. Grecia , §§ 40 și următoarele, 19 martie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997–II, și Karahalios c. Grecia , n o 62503/00, § 29, 11 decembrie 2003). De altfel, ea subliniază importanța particulară pe care o revine executarea hotărârilor judecătorești în contextul litigiilor administrative ( Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia , n o 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005).

În materie, Curtea a considerat că nu este în principiu nerezonabil ca administrația să ceară interessaților documente suplimentare pentru ca aceasta să se poată conforma în cel mai bun timp la o hotărâre judecătorească care-i impune luarea anumitor măsuri. O asemenea exigență se justifică atunci când serviciile administrative nu sunt în posesia documentelor necesare pentru executarea rapidă a hotărârii judecătorești. Un asemenea motiv este, fără îndoială, favorabil celui care ține litigiu. În acest spirit, Curtea a hotărât că pare logic a cere proprietarilor în cauză să furnizeze titlurile lor de proprietate sau un certificat atestând că nu au primit indemnizație pentru această proprietate, pentru că sunt documente care sunt fără îndoială în posesia interessaților și a căror căutare de către administrație s-ar dovedii mai lungă și complicată ( Kosmidis și Kosmidou , precitat, § 26).

În schimb, atunci când examinarea dosarului permite a deduce că administrația a solicitat producția de acte juridice sau a oricărui alt document ca pretext pentru a se sustrage executării unei hotărâri judecătorești definitive sau, în manieră dilatorie, pentru a retarda implementarea acesteia, efectul util al articolului 6 § 1 al Convenției poate fi grav diminuat ( Rompoti și Rompotis c. Grecia , n o 14623/04, § 26, 25 ianuarie 2007 și Kosmidis și Kosmidou , precitat, § 26).

În speță, Curtea constată că producția documentelor cerute reclamantele nu le revenea decât parțial (titluri și certificate de proprietate). Producția celorlalte documente (propunere de modificare a planului orașului făcută de un inginer, rapoarte tehnice privind regulile urbanismului sectorului, extrase din cadastru), comportând un grand număr de elemente tehnice, pare mai degrabă a fi responsabilitate a administrației, și Curtea nu vede de ce reclamantele ar fi trebuit să facă stabilite sau căutate ele înșiși aceste documente (vezi, mutatis mutandis , Rompoti și Rompotis, precitat, § 28). Curtea nu vede nici din ce motiv autoritățile, dotate cu servicii competente având la dispoziție toate elementele tehnice, topografice și cadastrale necesare, ar fi trebuit să fie asistate de particulari care trebuie să facă apel, pe cheltuiala lor, la experți externi pentru a furniza aceste elemente.

Curtea nu pierde din vedere că pe 31 decembrie 2012, comitetul de trei membri al tribunalului administrativ de Patras a subliniat, constatând că administrația nu s-a conform sentinței n o 1544/2009, că obligația particularul se limita la comunicarea elementelor în posesia sa (și anume, releveu topografic cu indicarea suprafeței terenului și titluri de proprietate). Această obligație nu impunea particularul să depună o propunere de modificare a planului sau elemente care erau la dispoziția diferitelor servicii ale Statului. Comitetul a invitat administrația să se conformeze sentinței în termen de trei luni dar pare că nicio măsură nu a fost luată în urma acestei invitații.

Considerațiile care preced sunt suficiente Curții pentru a conchide că autoritățile naționale au omis, cel puțin timp de trei ani conform ultimelor informații aduse la cunoștința ei, să se conformeze sentinței n o 1544/2009 a tribunalului administrativ de Patras, lipsindu-și art. 6 § 1 al Convenției de efectul util. Prin urmare, a existat violare a acestei dispoziții. II.

Reclamantele solicită fiecare 15 000 euro (EUR) ca titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit-o datorită faptului că, în pofida sentinței n o 1544/2009, soarta proprietății lor, blocată timp de aproape treizeci de ani, a rămas incertă.

Guvernul estimează că constatarea unei violări ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că este cazul să-i acorde fiecăreia dintre reclamante 5 000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Honorarii și cheltuieli

Reclamantele solicit de asemenea 1 200 EUR pentru honorarii și cheltuielile angajate în fața Curții.

Guvernul estimează că suma solicitată depășește volumul de muncă necesar pentru a prezenta un caz de acest tip.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea honorariilor și cheltuielilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, și ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența ei, Curtea estimează rezonabilă suma de 1 200 EUR ca titlu de honorarii și cheltuieli pentru procedura angajată în fața Curții și o acordă în comun reclamantelor. C. Dobânzi de moră

Curtea consideră potrivit să copieze rata dobânzilor de moră pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Declară că a existat violare a articolului 6 § 1 al Convenției ; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume : i. fiecăreia dintre reclamante, 5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, ii. în comun reclamantelor, 1 200 EUR (o mie două sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca titlu de impozit de reclamante, pentru honorarii și cheltuieli ; b) că din expirarea termenului sus-menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Încheiată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 24 octombrie 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 21455/10) dirigée contre la République hellénique et dont trois ressortissantes de cet Etat, M mes Vassiliki Bousiou, Anna-Maria Bousiou et Angeliki Bousiou (« les requérantes »), ont saisi la Cour le 8 avril 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérantes ont été représentées par M e G. Daoutis, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par le délégué de son agent, M. V. Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Les requérantes se plaignent en particulier d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Elles reprochent aux autorités grecques leur refus d’exécuter le jugement qui aurait été prononcé en leur faveur par le tribunal administratif de Patras au sujet de la levée de l’expropriation de leur terrain.

Le 14 juin 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et sur le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Elles sont copropriétaires d’un terrain d’une superficie de 598,80 m² situé sur le territoire de la ville de Patras et figurant sur le plan de la ville.

Par une décision du 8 septembre 1983, le ministre de l’Aménagement du territoire, de l’Habitat et de l’Environnement modifia le plan d’alignement de l’endroit où était situé le terrain des requérantes afin d’y aménager une place publique.

N’ayant reçu aucune indemnité et les travaux n’ayant pas eu lieu, le 5 juin 2004, les requérantes demandèrent au ministre susmentionné, au secrétaire général de la région de la Grèce de l’Ouest et au préfet d’Achaïa de lever l’expropriation sur leur terrain et de qualifier celui-ci de terrain constructible. Les deux premiers ne répondirent pas aux requérantes, tandis que le troisième rejeta leur demande par une décision du 20 août 2004.

Le 2 novembre 2004, les requérantes saisirent le tribunal administratif de Patras d’une action tendant à l’annulation du refus de l’administration de lever l’expropriation.

Par le jugement n o 1544/2009 du 31 juillet 2009, le tribunal administratif de Patras annula la décision du préfet du 20 août 2004 et renvoya l’affaire à l’administration afin que celle-ci procédât à la modification du plan d’alignement et levât l’expropriation. Le jugement devint définitif, aucune voie de recours n’ayant été introduite par les autorités.

Le jugement fut notifié à l’administration le 8 octobre 2009.

Par une lettre du 16 décembre 2009, la direction de l’urbanisme de la ville de Patras invita les requérantes à lui présenter un dossier de modification du plan d’alignement en vue de la levée de l’expropriation. Ce dossier devait inclure une proposition de modification du plan d’alignement faite par un ingénieur de leur choix, des rapports techniques concernant les règles d’urbanisme du secteur, des extraits du cadastre, ainsi que leurs titres et certificats de propriété.

Le 12 mars 2012, les requérantes saisirent le comité de trois membres du tribunal administratif de Patras d’une demande tendant à obliger les autorités préfectorales d’Achaïa à se conformer au jugement n o 1544/2009. Elles soulignaient que la demande de la direction de l’urbanisme était contraire aux motifs et dispositif du jugement qui, selon elles, ne leur imposait pas d’entreprendre des démarches incombant aux autorités publiques. De leur côté, les autorités soutenaient que les dispositions de l’article 154 § 7 du décret présidentiel du 14 juillet 1999 et de l’article 32 § 1 de la loi n o 4067/2012 (paragraphes 20-21 ci-dessous) devaient s’appliquer aux requérantes.

Par une décision du 31 décembre 2012, le comité susmentionné constata que l’administration ne s’était pas conformée au jugement n o 1544/2009 et il invita celle-ci à le faire dans un délai de trois mois.

Plus particulièrement, le comité précisa que les dispositions précitées, qui concernaient la modification d’un plan d’alignement à la demande d’un particulier, ne s’appliquaient pas dans les situations où, comme en l’espèce, pareille modification s’imposait à l’administration à la suite d’une décision de justice. Dans ce cas, aux dires du comité, l’obligation du particulier se limitait à communiquer les éléments en sa possession (en l’occurrence, le relevé topographique portant indication de la superficie du terrain et les titres de propriété). Le comité ajouta que cette obligation n’exigeait pas que le particulier soumît une proposition de modification du plan ou des éléments qui, selon lui, étaient à la disposition des différents services de l’Etat et que l’administration devait obtenir elle-même.

Le comité conclut que, compte tenu du fait qu’aucune procédure n’avait été engagée pour modifier le plan d’alignement au cours des trois années ayant suivi le jugement du tribunal administratif de Patras, l’administration avait accusé un retard injustifié pour se conformer à ce jugement.

De surcroît, les requérantes indiquent s’être rendues à six reprises, entre le 15 octobre 2009 et début avril 2012, à la direction de l’urbanisme de Patras et au service juridique de la mairie de Patras, pour demander l’exécution du jugement n o 1544/2009. II.

Le 14 novembre 2002, la loi n o 3068/ 2002 sur l’exécution des décisions de justice par l’administration entra en vigueur (Journal officiel n o 274/2002). Elle fut par la suite amendée par la loi n o 3900/2010, entrée en vigueur le 1 er janvier 2011. Elle dispose entre autres que l’administration a l’obligation de se conformer sans tarder aux décisions de justice et de prendre toutes les mesures nécessaires pour exécuter lesdites décisions (article 1). Cette loi prévoit la création de comités de trois membres au sein des hautes juridictions helléniques (Cour suprême spéciale, Cour de cassation, Conseil d’Etat et Cour des comptes) et des juridictions administratives ordinaires, chargés de contrôler la bonne exécution, par l’administration, des décisions de leurs juridictions respectives dans un délai qui ne peut dépasser trois mois (à titre exceptionnel, ce délai peut être prorogé une seule fois). Ces comités peuvent notamment désigner un magistrat pour assister l’administration en proposant à celle-ci, entre autres, les mesures lui permettant de se conformer à la décision en question. Si l’administration n’exécute pas une décision dans le délai imparti par un tel comité, elle se voit imposer des pénalités, lesquelles peuvent être renouvelées tant qu’elle ne s’est pas conformée à la décision (article 3). Des mesures disciplinaires peuvent également être prises contre les agents de l’administration qui sont à l’origine du défaut d’exécution (article 5). Les dispositions de la loi n o 3068/ 2002 s’appliquent aux décisions rendues après son entrée en vigueur (article 6).

L’article 32 (procédure de modification des plans d’alignement déjà approuvés à la suite de la levée d’une expropriation ou d’un blocage du bien) de la loi n o 4067/2012 (nouveau règlement du bâtiment) dispose : « 1. La modification des plans d’alignement déjà approuvés à la suite d’une levée d’office d’une expropriation ou en exécution d’une décision de justice levant l’expropriation ou le blocage d’une propriété s’effectue selon la procédure prévue à l’article 154 du décret présidentiel du 14 juillet 1999 (...) La procédure de modification [ des plans d’alignement ] débute par le dépôt d’une demande auprès de la commune du lieu où est situé le bien ou auprès du service compétent par le propriétaire du bien dont l’expropriation ou le blocage a été levé. La demande doit être accompagnée des documents suivants : a) un certificat attestant la levée d’office de l’expropriation ou du blocage du bien, ou la décision du tribunal compétent ; b) des copies certifiées conformes des titres de propriété, des certificats de non-inscription de revendication par des tiers ou des éléments du livre foncier devenus définitifs, ainsi qu’une déclaration de propriété dans le cas où elle est exigée ; c) les relevés topographiques et avis des services compétents requis par les dispositions urbanistiques en vigueur, ainsi que, le cas échéant, toutes autres études nécessaires (...), accompagnés d’un rapport technique justifiant la demande de modification du plan d’alignement. »

L’article 154 (procédure d’approbation, de révision ou de modification du plan de la ville) du décret présidentiel du 14 juillet 1999 se lit ainsi : « (...) 6. Aucune demande de modification d’un plan déjà approuvé ne doit être soumise à l’autorité compétente lorsque celui qui la propose ne précise pas de manière complète et claire (...) si la modification affecte des bâtiments érigés ou des terrains délimités sur la base du plan susmentionné ou si elle rend non constructibles des terrains constructibles, et, dans l’affirmative, si la demande ne désigne pas les bâtiments affectés. La mairie ou la commune qui adopte la modification proposée est tenue d’indiquer les mêmes précisions. 7. Les particuliers qui demandent la modification d’un plan d’alignement sont tenus de faire établir eux-mêmes, à leurs frais et avec diligence, les éléments mentionnés au paragraphe précédent et de les fournir à l’autorité compétente (...) » EN DROIT I.

Dans ses observations supplémentaires relatives à l’application de l’article 41 de la Convention, le Gouvernement invite la Cour soit à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes soit à la déclarer irrecevable en raison de son caractère abusif. En premier lieu, le Gouvernement soutient que les requérantes n’ont pas épuisé les voies de recours internes car, alors qu’elles auraient eu à leur disposition un recours, à savoir la saisine du comité de trois membres du tribunal administratif de Patras, elles ne l’auraient utilisé que plus d’un an après l’introduction de leur requête devant la Cour. En deuxième lieu, le Gouvernement soutient, en invoquant la jurisprudence Hadrabova et autres c. République tchèque (déc.) (n o 42165/02 et 466/03, 25 septembre 2007) et Predescu c. Roumanie (n o 21447/03, §§ 25-27, 2 décembre 2008), que les requérantes ont manqué à leur devoir d’informer la Cour de tout fait pertinent pour l’examen de leur requête. Il précise qu’elles ne mentionnent nullement la décision dudit comité dans leurs observations, mais qu’elles s’y réfèrent uniquement dans leurs documents annexes déposés à la Cour.

En ce qui concerne la première exception, la Cour rappelle d’abord sa jurisprudence selon laquelle la loi n o 3068/2002 n’était pas suffisante pour remédier à une situation de non-exécution, car le mécanisme qu’elle mettait en place n’était pas de nature à entraîner avec certitude l’exécution d’une décision de justice à la suite du refus de l’administration de s’y conformer (voir, parmi plusieurs autres, Kanellopoulos c. Grèce , n o 11325/06, §§ 20-21, 21 février 2008, Panagiotis Gikas et Georgios Gikas c. Grèce , n o 26914/07, §§ 30-31, 2 avril 2009, et Matthaiou et autres c. Grèce , n o 17556/08, § 19, 18 février 2010). Cette loi a été amendée par la loi n o 3900/2010, entrée en vigueur le 1 er janvier 2011, de manière à étendre le contrôle par les comités de trois membres à tous les degrés des juridictions administratives. Ainsi, les requérantes ne pouvaient pas saisir le comité de trois membres du tribunal administratif de Patras entre le jugement du tribunal administratif et jusqu’à cette date, puisque ce comité n’était pas encore créé. Autrement dit, au moment de l’introduction de la requête, en avril 2010, le recours invoqué par le Gouvernement n’existait pas. Par ailleurs, les requérantes ont saisi le comité compétent le 31 mars 2012. Le fait que quinze mois se sont écoulés entre l’entrée en vigueur de la loi et la saisine du comité ne modifie pas la situation au regard du principe de l’épuisement des voies de recours internes.

Il convient donc de rejeter l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.

Quant à la deuxième exception, la Cour rappelle qu’en vertu de l’article 47 § 6 du règlement il incombe au requérant d’« informer la Cour de tout changement d’adresse et de tout fait pertinent pour l’examen de sa requête ». Elle rappelle ensuite qu’une requête peut être rejetée en raison de son caractère abusif, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, si elle a été sciemment fondée sur des faits controuvés ( Varbanov c. Bulgarie , n o 31365/96, § 36, CEDH 2000 ‑ X ; Řehák c. République tchèque (déc.), n o 67208/01, 18 mai 2004 ; Popov c. Moldova (n o 1) , n o 74153/01, § 48, 18 janvier 2005, et Kérétchachvili c. Géorgie (déc.), n o 5667/02, 2 mai 2006). Une information incomplète et donc trompeuse peut également être qualifiée d’abus du droit de recours individuel, particulièrement lorsqu’elle concerne le cœur de l’affaire et que le requérant n’explique pas de façon suffisante son manquement à divulguer les informations pertinentes ( Poznanski et autres c. Allemagne (déc.), n o 25101/05, 3 juillet 2007).

Or, en l’espèce, aucune de ces conditions ne se trouve remplie. La saisine du comité de trois membres du tribunal administratif de Patras n’est pas un fait controuvé et l’information fournie tardivement par les requérantes sur ce point ne peut être considérée comme étant de nature à tromper la Cour sur un élément essentiel pour l’examen de la requête. La présente requête doit, de ce fait, être distinguée de l’affaire Predescu (précitée), dans laquelle le requérant avait délibérément dissimulé un élément essentiel à l’examen de la requête, élément qui avait été porté à la connaissance de la Cour par une autre source. La Cour estime aussi devoir distinguer la présente affaire de la requête Hadrabova et autres (précitée), rejetée comme abusive car les requérants s’étaient, dans cette dernière affaire, explicitement référés aux négociations intervenues en vue d’un règlement amiable.

En l’espèce, la Cour observe que les requérantes l’ont informée de la saisine du comité susmentionné dans leurs observations en réponse à celles du Gouvernement, qui a pu ultérieurement en tenir compte dans son argumentation. Par ailleurs, la Cour relève que la décision du comité a été notifiée aux requérantes le 15 janvier 2013 et que les observations en réponse de ces dernières ont été déposées à la Cour le 4 mars 2013. La Cour estime que le délai séparant ces ceux dates ne saurait être considéré comme un retard significatif et, partant, elle rejette aussi cette deuxième exception.

Constatant par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient qu’il ressort de l’arrêt Kosmidis et Kosmidou c. Grèce (n o 32141/04, §§ 24-25, 8 novembre 2007) que, l’on ne peut prétendre, en l’espèce, que les autorités ont refusé de se conformer à une décision de justice. En revanche, selon lui, tous les éléments du dossier montrent que ce sont les requérantes qui ont refusé de fournir à l’administration les documents qu’elle leur aurait demandés et que c’est pour cette raison que celle-ci n’aurait pas pu procéder à la levée de l’expropriation.

Le Gouvernement indique ensuite que les requérantes ont évité tout contact avec l’administration malgré l’invitation pressante de celle-ci à collaborer avec elle, notamment en lui soumettant les documents nécessaires à la modification du plan d’alignement. Selon le Gouvernement, les requérantes n’ont pas justifié leur refus catégorique de produire ces documents en expliquant, par exemple, qu’elles ne possédaient pas ces documents ou que leur établissement était difficile et onéreux. D’après le Gouvernement, la production de ces documents incomberait aux requérantes ; exiger de celles-ci qu’elles produisent les titres de propriété et les certificats y relatifs qui sont sûrement en leur possession, ainsi que les différents rapports techniques dont l’établissement nécessite peu de temps et de frais, n’est pas une demande excessive.

Les requérantes exposent que l’article 154 § 7 du décret présidentiel du 14 juillet 1999, selon lequel les particuliers demandant la modification du plan d’alignement seraient tenus de faire établir eux-mêmes, à leurs frais et avec diligence, les éléments techniques nécessaires à cette modification, concerne exclusivement les cas où la demande de modification se fait à l’initiative d’un particulier et non ceux où la modification est imposée afin de se conformer à une décision de justice. Quant à l’article 32 de la loi n o 4067/2012, il ne couvrirait pas, d’après elles, l’omission de l’administration de se conformer au jugement n o 1544/2009 pendant la période allant du 9 octobre 2009 à la date de l’entrée en vigueur de cet article. Les requérantes soutiennent que ce même article dispenserait en réalité l’administration de son obligation de prendre les mesures nécessaires pour se conformer à une décision de justice et qu’il imposerait aux particuliers la charge de l’obligation de faire modifier le plan d’alignement en en assumant les frais, frais qui s’élèveraient en l’espèce à 18 000 euros.

La Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. L’exécution d’une telle décision, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 de la Convention. La Cour rappelle aussi avoir déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l’obligation pour l’administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l’Etat en la matière (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , §§ 40 et suivants, 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997–II, et Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 29, 11 décembre 2003). De surcroît, elle souligne l’importance particulière que revêt l’exécution des décisions de justice dans le contexte du contentieux administratif ( Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grèce , n o 32259/02, § 34, 22 décembre 2005).

En la matière, la Cour a considéré qu’il n’est en principe pas déraisonnable que l’administration demande aux intéressés des documents complémentaires afin qu’elle puisse se conformer dans les meilleurs délais à une décision de justice lui imposant la prise de certaines mesures. Une telle exigence se justifie lorsque les services administratifs ne sont pas en possession des documents nécessaires à l’exécution rapide de la décision de justice. Un tel motif est, à n’en pas douter, favorable au justiciable. Dans cet esprit, la Cour a jugé qu’il semble logique de demander aux propriétaires concernés de fournir leurs titres de propriété ou un certificat attestant qu’ils n’avaient pas perçu d’indemnité pour cette propriété, car il s’agit de documents qui sont sans aucun doute en possession des intéressés et dont la recherche par l’administration s’avérerait plus longue et compliquée ( Kosmidis et Kosmidou , précité, § 26).

En revanche, lorsque l’examen du dossier permet de déduire que l’administration a sollicité la production d’actes juridiques ou de tout autre document comme prétexte pour se soustraire à l’exécution d’une décision de justice définitive ou, de manière dilatoire, pour en retarder la mise en œuvre, l’effet utile de l’article 6 § 1 de la Convention peut s’en trouver gravement diminué ( Rompoti et Rompotis c. Grèce , n o 14623/04, § 26, 25 janvier 2007 et Kosmidis et Kosmidou , précité, § 26).

En l’espèce, la Cour constate que la production des documents demandés aux requérantes ne leur incombait que partiellement (titres et certificats de propriété). La production des autres documents (proposition de modification du plan de la ville faite par un ingénieur, rapports techniques concernant les règles d’urbanisme du secteur, extraits du cadastre), comportant un grand nombre d’éléments techniques, semble plutôt être de la responsabilité de l’administration, et la Cour ne voit pas pourquoi les requérantes auraient dû faire établir ou rechercher elles-mêmes ces documents (voir, mutatis mutandis , Rompoti et Rompotis, précité, § 28). La Cour ne voit pas non plus pour quelle raison les autorités, pourvues des services compétents ayant à leur disposition tous les éléments techniques, topographiques et cadastraux nécessaires, auraient dû être assistées par des particuliers devant faire appel, à leurs frais, à des experts extérieurs pour fournir ces éléments.

La Cour ne perd d’ailleurs pas de vue que le 31 décembre 2012, le comité de trois membres du tribunal administratif de Patras a souligné, en constatant que l’administration ne s’était pas conformée au jugement n o 1544/2009, que l’obligation du particulier se limitait à communiquer les éléments en sa possession (en l’occurrence, le relevé topographique portant indication de la superficie du terrain et les titres de propriété). Cette obligation n’exigeait pas que le particulier soumît une proposition de modification du plan ou des éléments qui étaient à la disposition des différents services de l’Etat. Le comité a invité l’administration à se conformer au jugement dans un délai de trois mois mais il apparait qu’aucune suite n’a été donnée à cette invitation.

Les considérations qui précèdent suffisent à la Cour pour conclure que les autorités nationales ont omis, au moins pendant trois ans selon les dernières informations portées à sa connaissance, de se conformer au jugement n o 1544/2009 du tribunal administratif de Patras, privant ainsi l’article 6 § 1 de la Convention de son effet utile. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

Les requérantes réclament chacune 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elles auraient subi du fait que, en dépit du jugement n o 1544/2009, le sort de leur propriété, bloquée pendant près de trente ans, est demeuré incertain.

Le Gouvernement estime que le constat d’une violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chacune des requérantes 5 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Les requérantes demandent également 1 200 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement estime que la somme demandée excède le volume de travail nécessaire pour présenter une affaire de ce type.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, et compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 200 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure engagée devant la Cour et l’accorde conjointement aux requérantes. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. à chacune des requérantes, 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, ii. conjointement aux requérantes, 1 200 EUR (mille deux cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérantes, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 octobre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Isabelle Berro-Lefèvre Greffier Présidente