DRUJCO v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
DRUJCO v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA (CtEDO, 2013)
Decizia nr. 15974/07 Pavel DRUJCO împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 12 noiembrie 2013 în calitate de comitet compus din: Luis López Guerra, Președintele Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 15 noiembrie 2005, având în vedere decizia de a comunica cererea după adoptarea hotărârii pilot în cazul Olaru și alții Olaru c. Moldova , nos. 476/07, 22539/05, 17911/08 și 13136/07, 28 iulie 2009 , având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Pavel Drujco, este un național moldovenesc, care s-a născut în 1951 și trăiește în Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl A. Bizgu, un avocat practicant în Chișinău. Guvernul moldovenesc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Apostol. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un fost polițist și împreună cu familia sa sunt persoane strămutate care au fugit de Transniestria după războiul 1992. În această capacitate au dreptul la locuințe sociale în temeiul legii în vigoare în acel moment. La 2 septembrie 2004, municipiul Chișinău a contractat o companie privată A. pentru a construi și la finalizarea vânzării de spațiu rezidențial persoanelor strămutate din Transniestria, în timp ce municipalitatea a plătit o cotă a prețului. La 18 octombrie 2004, reclamantul a încheiat un contract cu A. pentru achiziționarea unui apartament de 3 camere de 93.5 mp.m. Potrivit contractului respectiv, municipalitatea a convenit să plătească prima tranșă de 400.000 de lei moldavieni (MDL), în valoare de 78,56% din costul total și reclamantul s-a angajat să plătească restul în cursul a zece ani după stabilirea în apartamentul respectiv. Livrarea apartamentului a fost programată pentru septembrie 2006. La 28 decembrie 2004, reclamantul a primit confirmarea că municipiul a plătit prima tranșă. Între timp, la o dată neespecificată, reclamantul a inițiat o procedură judecătorească care solicită recunoașterea dreptului său la locuințe sociale și compensarea prejudiciilor morale. Prin o hotărâre finală din 25 mai 2005, Curtea Supremă de Justiție a decis în favoarea reclamantului și a ordonat Ministerului Finanțelor din Moldova, împreună cu Ministerul Economiei, să-i ofere cazare, dar și-a respins cererile pentru prejudicii morale. La 17 martie 2006, la 12 aprilie 2006 și la 16 august 2006, reclamantul a solicitat Ministerului Finanțelor și, în consecință, municipalitatea să-i acorde o contribuție suplimentară de 200.000 MDL pentru achiziționarea apartamentului și costurile lucrărilor de finisare în apartamentul respectiv. 10. La 19 aprilie 2006, 21 iulie 2006 și 26 septembrie 2006, autoritățile au explicat că prin semnarea contractului cu A., reclamantul a fost de acord să plătească o parte din prețul apartamentului, în timp ce contribuția de 400.000 MDL plătită de municipiu a constituit executarea hotărârii instanței în favoarea reclamantului. 11. La 2 aprilie 2007, reclamantul a semnat un act care confirmă primirea apartamentului. COMPLAINTE 12. Referindu-se la art. 6 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns că statul nu a asigurat executarea hotărârii obligatorii și executoare în favoarea sa. Reclamantul s-a plâns de nerespectarea integrală a hotărârii din 25 mai 2005. El a invocat articolele 6 § 1 și art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Articolele relevante prevăd, în măsura în care este relevant, după cum urmează: art. 6 § 1: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... într-un timp rezonabil.” art. 1 din Protocolul 1: „1. Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu va fi privat de bunurile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional...” 14. Guvernul nu a fost de acord cu reclamantul și a susținut că, prin efectuarea unei contribuții de 400.000 MDL la costul apartamentului reclamantului, statul și-a îndeplinit obligația de a oferi reclamantului cazare și a pus astfel în aplicare hotărârea în favoarea reclamantului. De asemenea, au susținut că prin semnarea unui contract cu A. reclamantul a fost de acord să plătească restul costurilor. Prin urmare, ei au susținut că cererea nu a fost fondată și că, de asemenea, guvernul a susținut că reclamantul a prezentat informații înșelătoare și a susținut neexecutarea unei hotărâri finale, deși a fost deja oferit cazare. Având în vedere considerațiile menționate mai sus, Guvernul a susținut că cererea a fost un abuz de proces în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și a solicitat Curții să o declare inadmisibilă din aceste motive. 15. Reclamantul a susținut afirmațiile sale, argumentând că hotărârea în favoarea sa a fost executată doar parțial și că, pentru a-și îndeplini obligația, statul ar fi trebuit să acopere costul total al apartamentului și al lucrărilor de terminare. 16. Curtea este de acord cu Guvernul că reclamantul a furnizat informații incomplete și că cazul a fost comunicat pe baza acestor informații. Cu toate acestea, având în vedere că plângerile reclamantei sunt în orice caz vădit nefondate (a se vedea mai jos), Curtea consideră că nu este necesar să ajungă la o concluzie cu privire la chestiune dacă prezenta cerere este sau nu un abuz de proces. 17. Curtea constată că hotărârea din 25 mai 2005, prin care reclamantul trebuia să fie acordată locuințe, a rămas neexecutată până la 2 aprilie. 2007, timp de aproximativ un an și zece luni. În măsura în care reclamantul poate fi înțeles ca presupunând că condițiile în care apartamentul i-a fost acordat nu au îndeplinit termenii hotărârii, Curtea constată că la 18 Octombrie 2004 reclamantul a încheiat un contract de achiziționare a apartamentului respectiv, acceptând că municipalitatea contribuie 78,5% din prețul și angajarea de a face o contribuție la costurile sale rămase. Se pare că, după contractul respectiv, municipalitatea și-a plătit contribuția cu 28 Decembrie 2004 și la 2 aprilie 2007 reclamantul a confirmat primirea apartamentului de la societatea de construcții; în continuare, un titlu de proprietate la apartament trebuie eliberat după ce reclamantul își plătește integral contribuția. Nu există nici o indicație că reclamantul s-a plâns vreodată în instanțe interne sau în fața oricărei alte autorități competente că a semnat contractul din 18 octombrie. 2004 sub presiune sau faptul că municipiul a trebuit să își răsplătească contribuția și costul lucrărilor de finisare. În aceste circumstanțe, Curtea acceptă opinia Guvernului că hotărârea din 25 mai 2005 a fost pusă în aplicare la 2 aprilie 2007, când reclamantul a primit apartamentul. Acesta va examina în continuare dacă întârzierea de un an și zece luni în executarea sa a fost justificată. 18. Curtea reiterează că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în anumite circumstanțe (a se vedea Burdov c. Rusia , nr. 59498/00 , § 35 , CEDH 2002-III , Kukalo c. Rusia , nr. 63995/00 , §§ 51-52 , 3 noiembrie 2005 . Cu certitudine, executarea unei hotărâri privind alocarea unui apartament poate dura mai mult timp decât plata unei sume de bani ( Shilov și Baykova c. Rusia ) 19. Shilov și Baykova c. Rusia (citată mai sus), Curtea a concluzionat că o întârziere de un an și șapte luni în aplicarea deciziilor de acordare a locuințelor nu a fost excesivă, deoarece autoritățile au avut dificultăți obiective în ceea ce privește momentul în care nu deținuseră niciun loc rezidențial disponibil. 20. În acest caz, Ministerul Finanțelor și municipalitatea nu dețineau nici un loc rezidențial disponibil, iar de aceea au ales să contracteze o companie pentru a construi astfel de spații. Evenimentele care au avut loc înainte și după hotărârea din 25 mai 2005, anume încheierea contractului la 18 octombrie 2004 de stabilire a termenului de livrare a apartamentului în septembrie 2006, plata primei tranșe de către municipiu la 28 decembrie 2004 și primirea apartamentului la 2 aprilie 2007, nu poate fi ignorat de Curte în examinarea dacă guvernul și-a îndeplinit obligațiile de a lua suficiente măsuri pentru executarea obligației de a oferi reclamantului o cazare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că, în acest caz, statul a făcut ceea ce ar fi putut fi de așteptat în mod rezonabil de la acesta pentru a asigura aplicarea hotărârii din 25 mai 2005 (a se vedea Fociac c. România , nr. 2577/02, § 78, 3 februarie 2005) și întârzierea unui an și zece luni în circumstanțe nu pare să fi afectat esența dreptului reclamantului la o instanță sau să reprezinte o ingerință disproporționată cu drepturile sale de proprietate. Prin urmare, cererea este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Luis López Guerra Președintele adjunct al grefierului