ALASIPPOLA v. FINLAND

CUARTA SECȚIUNE Cerere nr. 49509/12 Robert ALASIPPOLA împotriva Finlandiei depusă la 16 iulie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Robert Alasippola, este un național finlandez născut în 1966 și locuiește în Leppävesi. El este reprezentat în fața Curții de către dl Markku Fredman, avocat care practică în Helsinki. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Afacerea reclamantului a fost declarată faliment în 2003 și el a fost supus unei inspecții fiscale pentru anii 2003 și 2004. Raportul de inspecție fiscală a fost încheiat la 4 iunie 2004. În același timp, soția reclamantului a fost, de asemenea, supus unei inspecții fiscale. A depus o cerere separată la Curte (nr. 39771/12 Hanna Riikka Alasippola c. Finlanda La 3 septembrie 2004, autoritățile fiscale au impus impozitului suplimentar pe valoarea adăugată reclamantului, precum și suplimente fiscale ( veronkorotus, skatteförhöjning ) pentru anii de impozit 2001, 2002 și 2003. La 9 septembrie 2004, autoritățile fiscale au impus impozite suplimentare impozite și impozite asupra reclamantului pentru anii de impozitare 2000, 2001, 2002 și 2003. Suma taxelor a variat între 800 și 900 de euro. Prin scrisori din 20 octombrie 2004 și 1 februarie 2005, reclamantul a solicitat rectificarea Comitetului local de rectificare a impozitului ( Verotuksen oikaisulautakunta, prövningsnämnden i beskattningsärenden ), solicitându-i să anuleze deciziile din 9 septembrie 2004. La 21 februarie 2005, Comitetul de rectificare fiscală a respins cererile reclamantului cu privire la impozitul pe venit impus pentru anii fiscali 2000, 2001, 2002 și 2003. Reclamantul a interzis atât hotărârile din 3 septembrie 2004 cât și hotărârile de rectificare din 21 februarie 2005 la Curtea Administrativă Hämeenlinna (Hallin-Oikeus, förvaltningsdomstolen La 26 iunie 2006, Curtea Administrativă Hämeenlinna a respins apelurile reclamantului cu privire la impozitarea veniturilor impuse pentru anii fiscali 2000, 2001, 2002 și 2003. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii la Curtea Administrativă Supremă (korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltningsdomstolen ), dar mai târziu și-a retras cererea la 15 martie. La 4 octombrie 2006, Curtea Administrativă Hämeenlinna a respins apelurile reclamantului cu privire la impozitul pe valoarea adăugată impus în ceea ce privește anii de impozitare 2001, 2002 și 2003. La 27 martie 2009, procurorul public a formulat acuzații împotriva reclamantului, printre altele , pentru dezonestitatea agravată de către un debitor ( törkeä velalisen epärehellisysys, grevt oredlighet som gäldenär ) și fraudă fiscală agravată ( törkeä veropetos, grevt skattebedrägeri ) în ceea ce privește anii fiscali 1999-2003. Potrivit acuzațiilor, reclamantul a fost acuzat de nedreptate agravată de către un debitor, deoarece, între 1999 și 2002, el a transferat venituri soției sale în detrimentul creditorilor săi. El a fost acuzat de fraude fiscală agravată, deoarece nu a declarat venituri și, prin urmare, impozitul impus la el a fost prea scăzut. La 26 februarie 2010, Curtea de district Keski-Suomi ( käräjäoikeus, tingsrätten ) a condamnat reclamantul de nedreptate agravată de către un debitor și de fraude fiscală agravată și l-a condamnat la o condamnare la închisoare a 1 An și 10 luni. El a fost ordonat să plătească autorităților fiscale 135.417 euro plus dobânzi în compensare. Prin scrisoarea din 6 aprilie 2010, reclamantul a apelat la Curtea de Apel Vaasa ( hovioikeus, hovrätten), solicitând ca hotărârea Curții de District să fie anulată și acuzațiile respinse. El s-a referit la principiul ne bis in idem și la jurisprudența Curții în acest sens. La 31 octombrie 2011, Curtea de Apel Vaasa, după o audiere orală, a susținut hotărârea Curții de District. Curtea a constatat că pur și simplu faptul că aceleași chestiuni au fost evaluate în cadrul procedurii administrative nu a împiedicat în mod necesar examinarea acuzațiilor impuse. După compararea acuzațiilor de fraude fiscală agravată cu faptele pe baza cărora s-au impus taxele, prin tipul de impozitare impusă și anul fiscal în cauză, instanța a constatat că faptele pe care aceste taxe au fost bazate au fost substanțial diferite de cele pe care s-au bazat taxele. Prin urmare, nu a existat nici un obstacol pentru examinarea acuzațiilor împotriva reclamantului. Prin scrisoarea din 29 decembrie 2011, reclamantul a recurs la Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen ), reprezentând motivele de recurs deja prezentate în fața Curții de Apel. El a subliniat faptul că aspectele care au fost deja examinate de autoritățile fiscale nu au putut fi examinate din nou în cadrul procedurii penale. La 31 ianuarie 2012, Curtea Supremă a refuzat reclamantul să permită apelul, cu excepția numărului de două acuzații referitoare la fraudea fiscală agravată. La 19 decembrie 2012, Curtea Supremă a respins acuzația de fraudă fiscală agravată fără a examina fondurile în ceea ce privește impozitul privind veniturile din anii fiscali 2000-2003, impozitul pe valoarea adăugată din anii fiscali 2001-2003 și impozitele și plățile de securitate socială renunțate din anii fiscali 2000-2003. Reclamantul a fost condamnat pentru partea rămasă a acuzației de fraudă fiscală agravată și condamnat, împreună cu condamnările anterioare, la închisoare timp de 1 an și 4 luni. Curtea a constatat că, atunci când ia în considerare interdicția ne bis in idem, asemănarea faptelor ar trebui examinată prin tipul de impozit impus și separat pentru fiecare an fiscal. În ceea ce privește anul fiscal 1999, nu a existat nici un obstacol pentru examinarea taxei, deoarece inspecția fiscală nu se referă la anul fiscal 1999. Cu toate acestea, în ceea ce privește anul fiscal 2000, taxa nu a putut fi examinată, cu excepția impozitului pe valoarea adăugată, deoarece aceeași chestiune era deja supusă unei evaluări de către autoritățile fiscale. În ceea ce privește exercițiul fiscal 2001, taxa nu a putut fi examinată deloc. Aceeași aplicație pentru exercițiul fiscal 2002 și 2003. Deciziile fiscale au devenit toate finale înainte de impunerea fraudei fiscale agravate, care se referă la aceeași chestiune. Prin urmare, taxa ar putea fi examinată numai în ceea ce privește exercițiul fiscal 1999 și valoarea impozitul adăugat impus în cursul anului fiscal 2000. Această hotărâre a fost publicată la numărul KKO 2012:106 Legislația și practicile interne relevante secțiunea 57, subsecțiunea 1, din Legea privind procedura de evaluare a impozitului (laki verotusmenettestä, lagen om beskattningsförfarande; Legea nr. 1558/1995, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 1079/2005), prevede că, în cazul în care o persoană nu a efectuat declarațiile fiscale necesare sau a dat informații incomplete, înșelătoare sau false autorităților fiscale și taxa a fost, prin urmare, percepută incomplet sau parțial, contribuabilul este ordonat să plătească impozite nejustificate împreună cu o taxă suplimentară și o taxă suplimentară. În conformitate cu capitolul 29, capitolul 1 și capitolul 2, din Codul Penal (Rikoslaki, strafflagen, astfel cum a fost modificat de Actele nr. 1228/1997 și nr. 769/1990), persoana care (1) furnizează o autoritate fiscală informații false cu privire la un fapt care influențează evaluarea impozitului, (2) depune o declarație fiscală care ascunde un fapt care influențează evaluarea impozitului, (3) în scopul evitării impozitului, nu observă o taxă referitoare la impozitare, nu influențează evaluarea impozitului sau (4) acționează în mod altfel fraudulos și cauzează sau încercă să nu fie evaluată o taxă, sau o taxă prea scăzută pentru a fi evaluată sau o taxă pentru a fi răsplătită în mod indebit, este condamnată pentru Frauda fiscală la o amendă sau la închisoare pentru o perioadă de până la doi ani. În cazul în care frauda fiscală (1) se solicită beneficii financiare considerabile sau (2) infracțiunea este comisă într-o manieră deosebit de metodică și frauda fiscală este agravată atunci când este evaluată în ansamblul său, infractorul este condamnat pentru fraude fiscală agravată pentru o perioadă de închisoare între patru luni și patru ani. În conformitate cu capitolul 39, capitolul 1 și capitolul 1a din Codul Penal (modificat de Actele nr. 61/2003 și nr. 317/1994), un debitor care (1) își distruge proprietatea, (2) își dă sau își preda proprietatea fără motiv acceptabil, (3) își transferă proprietatea în străinătate, pentru a-l pune dincolo de îndemânarea creditorilor sau (4) își crește datoriile fără bază și, prin urmare, provoacă insolvența sau îndepărtează în esență starea de insolvență a acestuia, este condamnat pentru nedreptatea de către un debitor la o amendă sau la închisoare timp de cel mult doi ani. Dacă nedreptatea de către un debitor (1) se caută beneficii considerabile, (2) grav sau în special grav este cauzat creditorilor sau (3) infracțiunii sunt comise într-o manieră special metodică și necorespunzătoarea de către un debitor este agravată, de asemenea, atunci când este evaluat în ansamblu, infractorul este condamnat pentru nedreptate agravată de către un debitor la închisoare timp de cel puțin patru luni și cel puțin patru ani. Curtea Supremă a luat o poziție în privința ne bis in idem principiu în cazul său precedent KKO 2010:46 care se referă la suplimente fiscale și la fraudea fiscală agravată. În acest caz, a constatat, printre altele , că, chiar dacă s-a impus o hotărâre finală într-un caz de impozitare, în care s-au impus taxele, a împiedicat să se aducă acuzații penale în aceeași chestiune, acest efect preventiv nu a putut fi aplicat la cazurile în așteptare ( lis pendens ) trecerea de la procedura administrativă la procedura penală sau viceversa. Cu toate acestea, în iulie 2013 Curtea Supremă și-a inversat linia de interpretare, constatând că taxele pentru fraudă fiscală nu ar putea fi mai puse în aplicare în cazul în care a existat deja o decizie de a ordona sau de a nu ordona suplimente fiscale în aceeași chestiune (KKO 2013:59 COMPLAINT Reclamantul se plânge în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție în legătură cu o încălcare a principiului ne bis in idem. Procedura de impozitare, în care i s-au impus taxele, s-a încheiat cu o decizie finală la 15 martie 2007. Procedura penală a fost inițiată și încheiată ulterior în aceeași chestiune. Reclamantul a fost judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune pe teritoriul statului contestat, astfel cum este interzis în art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7? Dacă este cazul, procedura a intrat în excepțiile prevăzute în art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7?

FOURTH SECTION

Application no. 49509/12

Robert ALASIPPOLA

against Finland

lodged on 16 July 2012

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Mr Robert Alasippola, is a Finnish national who was born in 1966 and lives in Leppävesi. He is represented before the Court by Mr

Markku Fredman, a lawyer practising in Helsinki.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

Taxation proceedings

The applicant’s business was declared bankrupt in 2003 and he was subject to a tax inspection for the years 2003 and 2004. The tax inspection report was completed on 4 June 2004. At the same time, the applicant’s wife was also subject to a tax inspection. She has lodged a separate application with the Court (no. 39771/12

Hanna Riikka Alasippola v. Finland

).

On 3 September 2004 the tax authorities imposed additional value-added tax on the applicant as well as tax surcharges (

veronkorotus, skatteförhöjning

) for the tax years 2001, 2002 and 2003.

On 9 September 2004 the tax authorities imposed additional income tax and tax surcharges on the applicant for the tax years 2000, 2001, 2002 and 2003. The amount of tax surcharges varied between 800 and 900 euros.

By letters dated 20 October 2004 and 1 February 2005 the applicant sought rectification from the local Tax Rectification Committee (

verotuksen oikaisulautakunta, prövningsnämnden i beskattningsärenden

), requesting it to quash the decisions of 9 September 2004.

On 21 February 2005 the Tax Rectification Committee rejected the applicant’s applications concerning the income tax imposed for the tax years 2000, 2001, 2002 and 2003.

The applicant appealed against both the decisions of 3 September 2004 and the rectification decisions of 21 February 2005 to the Hämeenlinna Administrative Court (

hallinto-oikeus, förvaltningsdomstolen

).

On 26 June 2006 the Hämeenlinna Administrative Court rejected the applicant’s appeals concerning the income tax imposed for the tax years 2000, 2001, 2002 and 2003. The applicant appealed against this decision to the Supreme Administrative Court (

korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltningsdomstolen

) but later withdrew his application. On 15

March

2007 the case was considered by the Supreme Administrative Court as lapsed.

On 4 October 2006 the Hämeenlinna Administrative Court rejected the applicant’s appeals concerning the value-added tax imposed in respect of the tax years 2001, 2002 and 2003. It appears that no appeal was made against this decision.

Criminal proceedings

On 27 March 2009 the public prosecutor brought charges against the applicant,

inter alia

, for aggravated dishonesty by a debtor (

törkeä velallisen epärehellisyys, grovt oredlighet som gäldenär

) and aggravated tax fraud (

törkeä veropetos, grovt skattebedrägeri

) concerning the tax years 1999 to 2003. According to the charges, the applicant was accused of aggravated dishonesty by a debtor as, between 1999 and 2002, he had transferred income to his wife to the detriment of his creditors. He was accused of aggravated tax fraud as he had failed to declare income and, consequently, the tax imposed on him had been too low. The tax authorities joined the charges and presented a compensation claim totalling approximately the amount of avoided taxes.

On 26 February 2010 the Keski-Suomi District Court (

käräjäoikeus, tingsrätten

) convicted the applicant of aggravated dishonesty by a debtor and of aggravated tax fraud, and sentenced him to a prison sentence of 1

year and 10 months. He was ordered to pay the tax authorities 135,417

euros plus interest in compensation.

By letter dated 6 April 2010 the applicant appealed to the Vaasa Appeal Court (

hovioikeus, hovrätten

), requesting that the District Court judgment be quashed and the charges dismissed. He referred to the

ne bis in idem

principle and to the Court’s case-law in that respect.

On 31 October 2011 the Vaasa Appeal Court, after having held an oral hearing, upheld the District Court judgment. The court found that the mere fact that the same issues had been assessed in the administrative proceedings did not necessarily prevent the examination of the charges pressed. After having compared the charges of aggravated tax fraud to the facts on the basis of which the tax surcharges had been imposed, by the type of tax imposed and the tax year concerned, the court found that the facts on which these charges were based were substantially different from those on which the tax surcharges had been based. There was thus no impediment to examining the charges against the applicant.

By letter dated 29 December 2011 the applicant appealed to the Supreme Court (

korkein oikeus, högsta domstolen

), reiterating the grounds of appeal already presented before the Appeal Court. He emphasized that matters which had already been examined by the tax authorities could not be examined again in the criminal proceedings.

On 31 January 2012 the Supreme Court refused the applicant leave to appeal except in respect of count two of the charges concerning aggravated tax fraud.

On 19 December 2012 the Supreme Court dismissed the charge of aggravated tax fraud without examining the merits as far as the charge concerned income tax from the tax years 2000 to 2003, value-added tax from the tax years 2001 to 2003 and withheld taxes and social security payments from the tax years 2000 to 2003. The applicant was convicted for the remaining part of the charge of aggravated tax fraud and sentenced, together with the earlier convictions, to imprisonment for 1 year and 4 months. The court found that, when considering the

ne bis in idem

prohibition, the similarity of the facts should be examined by the type of tax imposed and separately for each tax year. As concerned the tax year 1999, there was no impediment to examining the charge as the tax inspection did not concern the tax year 1999. However, concerning the tax year 2000, the charge could not be examined, except in respect of value-added tax, as the same matter had already been subject to an assessment by the tax authorities. In respect of the tax year 2001 the charge could not be examined at all. The same applied for the tax years 2002 and 2003. The taxation decisions had all become final before the charge of aggravated tax fraud, which concerned the same matter, was pressed. Therefore, the charge could only be examined in respect of the tax year 1999 and in respect of the value

‑

added tax imposed during the tax year 2000. This judgment has been published under number

KKO 2012:106

.

B.

Relevant domestic law and practice

Section 57, subsection 1, of the Tax Assessment Procedure Act (

laki

verotusmenettelystä, lagen om beskattningsförfarande,

Act no. 1558/1995, as amended by Act no. 1079/2005) provides that if a person has failed to make the required tax returns or has given incomplete, misleading or false information to the tax authorities and tax has therefore been incompletely or partially levied, the taxpayer shall be ordered to pay unpaid

taxes together with an additional tax and a tax surcharge.

According to Chapter 29, sections 1 and 2, of the Penal Code (

rikoslaki, strafflagen,

as amended by Acts no. 1228/1997 and no. 769/1990), a person who (1) gives a tax authority false information on a fact that influences the assessment of tax, (2) files a tax return concealing a fact that influences the assessment of tax, (3) for the purpose of avoiding tax, fails to observe a duty pertaining to taxation, influencing the assessment of tax, or (4) acts otherwise fraudulently and thereby causes or attempts to cause a tax not to be assessed, or too low a tax to be assessed or a tax to be unduly refunded, shall be sentenced for

tax fraud

to a fine or to imprisonment for a period of up to two years. If by the tax fraud (1) considerable financial benefit is sought or (2) the offence is committed in a particularly methodical manner and the tax fraud is aggravated when assessed as a whole, the offender shall be sentenced for

aggravated tax fraud

to imprisonment for a period between four months and four years.

According to Chapter 39, sections 1 and 1a, of the Penal Code (as amended by Acts no. 61/2003 and no. 317/1994), a debtor who (1) destroys his or her property, (2) gives away or otherwise surrenders his or her property without acceptable reason, (3) transfers his or her property abroad in order to place it beyond the reach of his or her creditors or (4) increases his or her liabilities without basis and thus causes his or her insolvency or essentially worsens his or her state of insolvency, shall be sentenced for

dishonesty by a debtor

to a fine or to imprisonment for at most two years. If by the dishonesty by a debtor (1) considerable benefit is sought, (2)

considerable or particularly substantial damage is caused to the creditors, or (3) the offence is committed in a particularly methodical manner and the dishonesty by a debtor is aggravated also when assessed as a whole, the offender shall be sentenced for

aggravated dishonesty by a debtor

to imprisonment for at least four months and at most four years.

The Supreme Court has taken a stand on the

ne bis in idem

principle in its precedent case

KKO 2010:46

which concerned tax surcharges and aggravated tax fraud. In that case it found,

inter alia

, that even though a final judgment in a taxation case, in which tax surcharges had been imposed, prevented criminal charges being brought about the same matter, such preventive effect could not be applied to pending cases (

lis pendens

) crossing from administrative proceedings to criminal proceedings or vice versa. However, in July 2013 the Supreme Court reversed its line of interpretation, finding that charges for tax fraud could no longer be brought if there was already a decision to order or not to order tax surcharges in the same matter (

KKO 2013:59

).

COMPLAINT

The applicant complains under Article 4 of Protocol No. 7 to the Convention about a violation of the

ne bis in idem

principle. The taxation proceedings, in which tax surcharges were imposed on him, ended with a final decision on 15 March 2007. The criminal proceedings were initiated and concluded thereafter in the same matter.

QUESTION TO THE PARTIES

Has the applicant been tried or punished twice for the same offence in the territory of the respondent State, as prohibited by Article 4 § 1 of Protocol No. 7? If so, did the proceedings fall within the exceptions envisaged by Article 4 § 2 of Protocol No. 7?