- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 ianuarie 2015
- Stat pârât
- FIN
- Concluzia
- Inadmisibil
Alasippola împotriva Finlandei
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl Robert Alasippola, este un național finlandez, născut în 1966 și trăiește în Leppävesi. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Markku Fredman, un avocat care practică la Helsinki. Guvernul finlandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen al Ministerului pentru Afaceri Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: activitatea reclamantului a fost declarată faliment în 2003 și el a fost supus unei inspecții fiscale pentru anii 2003 și 2004. Raportul de inspecție fiscală a fost încheiat la 4 iunie 2004. În același timp, soția reclamantului a fost, de asemenea, supus unei inspecții fiscale.
39771/12 Hanna Riikka Alasippola c. Finlanda). La 3 septembrie 2004, autoritățile fiscale impusă impozitului suplimentar pe valoarea adăugată reclamantului, precum și suplimente fiscale (veronkorot, skatteförhöjning) pentru anii de impozit 2001, 2002 și 2003. La 9 septembrie 2004, autoritățile fiscale impusă impozitului suplimentar pe venit și impozitul pe anii de impozit 2000, 2001, 2002 și 2003. Valoarea taxelor a variat între 800 și 900 de euro.
Prin scrisorile din 20 octombrie 2004 și 1 februarie 2005, reclamantul a solicitat rectificarea Comitetului local de rectificare a impozitului (verotuksen oikaisulautakunta, prövningsnämnden i beskattningsärenden), solicitându-i să anuleze deciziile din 9 septembrie 2004. La 21 februarie 2005, Comitetul pentru rectificarea fiscală a respins cererile reclamantului cu privire la impozitarea veniturilor impuse pentru anii fiscali 2000, 2001, 2002 și 2003. Reclamantul a apelat atât împotriva hotărârilor din 3 septembrie 2004, cât și a hotărârilor de rectificare din 21 februarie 2005 la Tribunalul Administrativ Hämeenlinna (hallin-oikeus, förvaltnings-domstolen).
10. La 26 iunie 2006, Curtea Administrativă Hämeenlinna a respins apelurile reclamantului privind impozitul pe venit impus pentru anii fiscali 2000, 2001, 2002 și 2003 11. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii din 26 iunie 2006 de către Curtea Administrativă Hämeenlinna la Curtea Administrativă Supremă (korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltningsdomstolen), dar mai târziu și-a retras cererea. La 15 martie 2007, Curtea Supremă de Administrație a considerat că a expirat cazul.
12. La 4 octombrie 2006, Curtea Administrativă Hämeenlinna a respins apelurile reclamantului privind impozitul pe valoarea adăugată impus în ceea ce privește anii de impozitare 2001, 2002 și 2003. La 27 martie 2009, procurorul public a formulat acuzații împotriva reclamantului, printre altele, pentru dezonestitatea agravată de către un debitor (törkeä velalisen epärehellisysys, grevt oredlighet som gäldenär), false contabilitate (kirjanpitorikos, bokföringsbrott) și fraudă fiscală agravată (törkeä veropetos, grevt skattebedrägeri) în ceea ce privește anii fiscali 1999-2003. Potrivit acuzațiilor, reclamantul a fost acuzat de nedreptate agravată de către un debitor, deoarece, între 1999 și 2002, el a transferat venituri soției sale în detrimentul creditorilor săi.
El a fost acuzat de falsă contabilitate între 1999 și 2003, deoarece nu a făcut înregistrări în cont. El a fost acuzat de fraudă fiscală agravată între 1999 și 2003 deoarece nu a declarat venituri și, prin urmare, printre altele, impozitul pe venit și impozitul pe valoarea adăugată impus pentru el au fost prea scăzute. Autoritățile fiscale au aderat la taxe și au prezentat o cerere de compensare în totalitate de aproximativ suma impozitelor evitate. 14. La 26 februarie 2010, Curtea de District Keski-Suomi (käräjäoikeus, tingsrätten) a condamnat reclamantul de necorespundere agravată de către un debitor, contabilitate falsă și fraudă fiscală agravată și a impus o condamnare la închisoare de 1 an și 10 luni.
El a fost ordonat să plătească autorităților fiscale 135.417 euro (EUR) plus dobânzi în compensare. 15. Prin scrisoarea din 6 aprilie 2010, reclamantul a interzis Curtea de Apel Vaasa (Hovioikeus, hovrätten), cerând ca hotărârea Curții de District să fie anulată și a respins acuzațiile. El s-a referit la ne bis în principiu idem și la jurisprudența Curții în acest sens. 16. La 31 octombrie 2011, Tribunalul de Apel Vaasa, după o audiere orală, a susținut hotărârea Curții de District. Curtea a constatat că pur și simplul fapt că aceleași chestiuni au fost evaluate în cadrul procedurii administrative nu împiedică în mod necesar examinarea taxelor impuse. După compararea acuzațiilor de fraude fiscală agravată cu faptele pe baza cărora s-au impus taxele, prin tipul de impozitare impusă și anul fiscal în cauză, instanța a constatat că faptele pe care aceste taxe au fost bazate au fost substanțial diferite de cele pe care s-au bazat taxele.
Prin scrisoarea din 29 decembrie 2011, reclamantul a interzis Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen), reprezentând motivele de recurs deja prezentate în fața Curții de Apel. La 31 ianuarie 2012, Curtea Supremă a refuzat recurgerea, cu excepția acuzațiilor referitoare la fraudea fiscală agravată. 19. La 19 decembrie 2012, Curtea Supremă a respins acuzația de fraudă fiscală agravată fără a examina fondurile în ceea ce privește impozitul privind veniturile din anii fiscali 2000-2003 și impozitul pe valoarea adăugată din anii fiscali 2001-2003 și a reținut impozitele relevante. Reclamantul a fost condamnat pentru partea rămasă a acuzației de fraudă fiscală agravată și condamnat, împreună cu condamnările anterioare, la închisoare timp de 1 an și 4 luni.
Curtea a constatat că, atunci când ia în considerare interdicția ne bis in idem, asemănarea faptelor ar trebui examinată prin tipul de impozit impus și separat pentru fiecare an fiscal. În ceea ce privește anul fiscal 1999, nu a existat nici un obstacol pentru examinarea taxei, deoarece inspecția fiscală nu se referă la anul fiscal 1999. Cu toate acestea, în ceea ce privește anul fiscal 2000, taxa nu a putut fi examinată, cu excepția impozitului pe valoarea adăugată, deoarece aceeași chestiune era deja supusă unei evaluări de către autoritățile fiscale. În ceea ce privește exercițiul fiscal 2001, taxa nu a putut fi examinată deloc. Aceeași aplicație pentru anii fiscali 2002 și 2003. Deciziile fiscale au devenit toate finale înainte de taxarea fraudei fiscale agravate, care se referă la aceeași chestiune, a fost presată.
Prin urmare, taxa nu a putut fi examinată decât în ceea ce privește anul fiscal 1999 și în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată impusă în cursul anului fiscal 2000. Prezenta hotărâre a fost publicată la numărul KKO 2012:106. 20. Secțiunea 57, subsecțiunea 1, din Legea privind procedura de evaluare fiscală (laki verotusmenettestä, lagen om beskattningsförfarande, Legea nr. 1558/1995, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 1079/2005) prevede că, în cazul în care o persoană nu a efectuat declarațiile fiscale necesare sau a furnizat autorităților fiscale informații incomplete, înșelătoare sau false și, prin urmare, taxele au fost percepute în mod incomplet sau parțial, contribuabilul este ordonat să plătească impozite nejustificate împreună cu impozite suplimentare și cu o sursă fiscală suplimentară.
21. În conformitate cu capitolul 29, capitolul 1 și capitolul 2 din Codul Penal (rikoslaki, strafflagen, astfel cum a fost modificat de Actele nr. 1228/1997 și nr. 769/1990), persoana care (1) furnizează o autoritate fiscală informații false cu privire la un fapt care influențează evaluarea impozitului, (2) depune o declarație fiscală care ascunde un fapt care influențează evaluarea impozitului, (3) în scopul evitării impozitelor, nu observă o taxă referitoare la impozitare, nu influențează evaluarea impozitului sau (4) acționează altfel frauduloasă și cauzează sau încercă să nu fie evaluată o taxă sau o taxă prea scăzută pentru a fi rambursată în mod necorespunzător, este condamnată pentru fraudă fiscală la o amendă sau la închisoare pentru o perioadă de până la doi ani.
În cazul în care frauda fiscală (1) se solicită beneficii financiare considerabile sau (2) infracțiunea este comisă într-o manieră deosebit de metodică și frauda fiscală este agravată atunci când este evaluată în ansamblul său, infractorul este condamnat pentru fraudă fiscală agravată pentru o perioadă de închisoare între patru luni și patru ani. 22. În conformitate cu capitolul 39, capitolul 1 și capitolul 1a din Codul Penal (modificat de Actele nr. 61/2003 și nr. 317/1994), un debitor care (1) își distruge proprietatea, (2) își dă sau își preda proprietatea fără motiv acceptabil, (3) își transferă proprietatea în străinătate, pentru a-l pune dincolo de îndemânarea creditorilor sau (4) își crește datoriile fără bază și, prin urmare, îi provoacă insolvența sau îndepărtarea statului său de insolvență, este condamnat pentru nedreptate de către un debitor la o amendă sau la închisoare timp de cel puțin doi ani.
În cazul în care dezonestitatea de către un debitor (1) se caută beneficii considerabile, (2) daune considerabile sau în special substanțiale sunt cauzate creditorilor, sau (3) infracțiunea este comisă într-o manieră deosebit de metodică și necorespunzătoarea de către un debitor este agravată, de asemenea, atunci când este evaluată în ansamblu, infractorul este condamnat pentru dezonestitate agravată de către un debitor la închisoare timp de cel puțin patru luni și cel mult patru ani. 23. Curtea Supremă a luat o poziție cu privire la principiul ne bis in idem în cazul său precedent KKO 2010:46, care se referă la sursele fiscale și la fraudea fiscală agravată.
În acest caz, s-a constatat, printre altele, că, chiar dacă se impune o hotărâre finală într-un caz de impozitare, în care s-au impus suplimentare fiscale, s-au împiedicat depunerea unor acuzații penale, acest efect preventiv nu poate fi aplicat la cazurile în curs (lis pendens) care trec de la procedura administrativă la procedura penală sau viceversa. Cu toate acestea, în iulie 2013, Curtea Supremă și-a inversat linia de interpretare, constatând că taxele pentru fraudă fiscală nu mai ar putea fi invocate dacă a fost deja decizia de a ordona sau de a nu impune taxe suplimentare în aceeași chestiune (KKO 2013:59).
24. Actul privind surchargele fiscale și taxele vamale impune o decizie separată (laki erillisellä päätöksellä määättävästä veron- tai tullinkorotuksesta, lagen om skatteförhöjning och tullhöjning som påförs genom ett särskilt beslut, Legea nr. 781/2013) a intrat în vigoare la 1 decembrie 2013. Potrivit Legii, autoritățile fiscale pot, atunci când iau o decizie fiscală, să evalueze dacă se impune o sursă fiscală sau să raporteze această chestiune la poliție. Autoritățile fiscale pot decide să nu impună o sursă fiscală. Dacă nu au raportat această chestiune la poliție, o sursă fiscală poate fi impusă printr-o decizie separată până la sfârșitul anului calendaristic următor după decizia fiscală efectivă.
În cazul în care autoritățile fiscale au impus suplimente fiscale, acestea nu mai pot raporta aceeași chestiune poliției decât dacă, după ce au impus suplimentare fiscale, au primit dovezi de fapte noi sau descoperite recent. În cazul în care autoritățile fiscale au raportat această chestiune la impozitul impozitării poliției, în general, nu mai pot fi impuse. Scopul actului este, prin urmare, să se asigure că o taxă sau o problemă vamală este prelucrată și posibil pedepsită într-o singură serie de proceduri. Cu toate acestea, legea nu conține nicio dispoziție tranzitorie care să își extindă în mod retroactiv domeniul de aplicare.
1. The applicant, Mr Robert Alasippola, is a Finnish national, who was born in 1966 and lives in Leppävesi. He was represented before the Court by Mr Markku Fredman, a lawyer practising in Helsinki.
The Finnish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Arto Kosonen of the Ministry for Foreign Affairs.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant’s business was declared bankrupt in 2003 and he was subject to a tax inspection for the years 2003 and 2004. The tax inspection report was completed on 4 June 2004. At the same time, the applicant’s wife was also subject to a tax inspection. She has lodged a separate application with the Court (no. 39771/12 Hanna Riikka Alasippola v. Finland).
On 3 September 2004 the tax authorities imposed additional valueadded tax on the applicant as well as tax surcharges (veronkorotus, skatteförhöjning) for the tax years 2001, 2002 and 2003.
On 9 September 2004 the tax authorities imposed additional income tax and tax surcharges on the applicant for the tax years 2000, 2001, 2002 and 2003. The amount of tax surcharges varied between 800 and 900 euros.
By letters dated 20 October 2004 and 1 February 2005 the applicant sought rectification from the local Tax Rectification Committee (verotuksen oikaisulautakunta, prövningsnämnden i beskattningsärenden), requesting it to quash the decisions of 9 September 2004.
On 21 February 2005 the Tax Rectification Committee rejected the applicant’s applications concerning the income tax imposed for the tax years 2000, 2001, 2002 and 2003.
The applicant appealed against both the decisions of 3 September 2004 and the rectification decisions of 21 February 2005 to the Hämeenlinna Administrative Court (hallinto-oikeus, förvaltnings-domstolen).
On 26 June 2006 the Hämeenlinna Administrative Court rejected the applicant’s appeals concerning the income tax imposed for the tax years 2000, 2001, 2002 and 2003.
The applicant appealed against the decision of 26 June 2006 by the Hämeenlinna Administrative Court to the Supreme Administrative Court (korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltningsdomstolen) but later withdrew his application. On 15 March 2007 the case was considered by the Supreme Administrative Court as lapsed.
On 4 October 2006 the Hämeenlinna Administrative Court rejected the applicant’s appeals concerning the value-added tax imposed in respect of the tax years 2001, 2002 and 2003. It appears that no appeal was made against this decision.
On 27 March 2009 the public prosecutor brought charges against the applicant, inter alia, for aggravated dishonesty by a debtor (törkeä velallisen epärehellisyys, grovt oredlighet som gäldenär), false accounting (kirjanpitorikos, bokföringsbrott) and aggravated tax fraud (törkeä veropetos, grovt skattebedrägeri) concerning the tax years 1999 to 2003. According to the charges, the applicant was accused of aggravated dishonesty by a debtor as, between 1999 and 2002, he had transferred income to his wife to the detriment of his creditors. He was accused of false accounting between 1999 and 2003 as he had failed to make entries into the accounts. He was accused of aggravated tax fraud between 1999 and 2003 as he had failed to declare income and consequently, inter alia, the income tax and value-added tax imposed on him had been too low. The tax authorities joined the charges and presented a compensation claim totalling approximately the amount of avoided taxes.
On 26 February 2010 the Keski-Suomi District Court (käräjäoikeus, tingsrätten) convicted the applicant of aggravated dishonesty by a debtor, false accounting and of aggravated tax fraud, and imposed a prison sentence of 1 year and 10 months. He was ordered to pay the tax authorities 135,417 euros (EUR) plus interest in compensation.
By letter dated 6 April 2010 the applicant appealed to the Vaasa Appeal Court (hovioikeus, hovrätten), requesting that the District Court judgment be quashed and the charges dismissed. He referred to the ne bis in idem principle and to the Court’s case-law in that respect.
On 31 October 2011 the Vaasa Appeal Court, after having held an oral hearing, upheld the District Court judgment. The court found that the mere fact that the same issues had been assessed in the administrative proceedings did not necessarily prevent the examination of the charges pressed. After having compared the charges of aggravated tax fraud to the facts on the basis of which the tax surcharges had been imposed, by the type of tax imposed and the tax year concerned, the court found that the facts on which these charges were based were substantially different from those on which the tax surcharges had been based. There was thus no impediment to examining the charges against the applicant.
By letter dated 29 December 2011 the applicant appealed to the Supreme Court (korkein oikeus, högsta domstolen), reiterating the grounds of appeal already presented before the Appeal Court. He emphasised that matters which had already been examined by the tax authorities could not be examined again in criminal proceedings.
On 31 January 2012 the Supreme Court refused the applicant leave to appeal except in respect of the charges concerning aggravated tax fraud.
On 19 December 2012 the Supreme Court dismissed the charge of aggravated tax fraud without examining the merits as far as the charge concerned income tax from the tax years 2000 to 2003 and value-added tax from the tax years 2001 to 2003, and withheld the relevant taxes. The applicant was convicted for the remaining part of the charge of aggravated tax fraud and sentenced, together with the earlier convictions, to imprisonment for 1 year and 4 months. The court found that, when considering the ne bis in idem prohibition, the similarity of the facts should be examined by the type of tax imposed and separately for each tax year. As concerned the tax year 1999, there was no impediment to examining the charge as the tax inspection did not concern the tax year 1999. However, concerning the tax year 2000, the charge could not be examined, except in respect of value-added tax, as the same matter had already been subject to an assessment by the tax authorities. In respect of the tax year 2001 the charge could not be examined at all. The same applied for the tax years 2002 and 2003. The taxation decisions had all become final before the charge of aggravated tax fraud, which concerned the same matter, was pressed. Therefore, the charge could only be examined in respect of the tax year 1999 and in respect of the valueadded tax imposed during the tax year 2000. This judgment has been published under number KKO 2012:106.
Section 57, subsection 1, of the Tax Assessment Procedure Act (laki verotusmenettelystä, lagen om beskattningsförfarande, Act no. 1558/1995, as amended by Act no. 1079/2005) provides that if a person has failed to make the required tax returns or has given incomplete, misleading or false information to the tax authorities and tax has therefore been incompletely or partially levied, the taxpayer shall be ordered to pay unpaid taxes together with additional tax and a tax surcharge.
According to Chapter 29, sections 1 and 2, of the Penal Code (rikoslaki, strafflagen, as amended by Acts no. 1228/1997 and no. 769/1990), a person who (1) gives a tax authority false information on a fact that influences the assessment of tax, (2) files a tax return concealing a fact that influences the assessment of tax, (3) for the purpose of avoiding tax, fails to observe a duty pertaining to taxation, influencing the assessment of tax, or (4) acts otherwise fraudulently and thereby causes or attempts to cause a tax not to be assessed, or too low a tax to be assessed or a tax to be unduly refunded, shall be sentenced for tax fraud to a fine or to imprisonment for a period of up to two years. If by the tax fraud (1) considerable financial benefit is sought or (2) the offence is committed in a particularly methodical manner and the tax fraud is aggravated when assessed as a whole, the offender shall be sentenced for aggravated tax fraud to imprisonment for a period between four months and four years.
According to Chapter 39, sections 1 and 1a, of the Penal Code (as amended by Acts no. 61/2003 and no. 317/1994), a debtor who (1) destroys his or her property, (2) gives away or otherwise surrenders his or her property without acceptable reason, (3) transfers his or her property abroad in order to place it beyond the reach of his or her creditors or (4) increases his or her liabilities without basis and thus causes his or her insolvency or essentially worsens his or her state of insolvency, shall be sentenced for dishonesty by a debtor to a fine or to imprisonment for at most two years. If by the dishonesty by a debtor (1) considerable benefit is sought, (2) considerable or particularly substantial damage is caused to the creditors, or (3) the offence is committed in a particularly methodical manner and the dishonesty by a debtor is aggravated also when assessed as a whole, the offender shall be sentenced for aggravated dishonesty by a debtor to imprisonment for at least four months and at most four years.
The Supreme Court has taken a stand on the ne bis in idem principle in its precedent case KKO 2010:46 which concerned tax surcharges and aggravated tax fraud. In that case it found, inter alia, that even though a final judgment in a taxation case, in which tax surcharges had been imposed, prevented criminal charges being brought about the same matter, such preventive effect could not be applied to pending cases (lis pendens) crossing from administrative proceedings to criminal proceedings or vice versa. However, in July 2013 the Supreme Court reversed its line of interpretation, finding that charges for tax fraud could no longer be brought if there was already a decision to order or not to order tax surcharges in the same matter (KKO 2013:59).
The Act on Tax Surcharges and Customs Duty Surcharges Imposed by a Separate Decision (laki erillisellä päätöksellä määrättävästä veron- tai tullinkorotuksesta, lagen om skatteförhöjning och tullhöjning som påförs genom ett särskilt beslut, Act no. 781/2013) entered into force on 1 December 2013. According to the Act, the tax authorities can, when making a tax decision, assess whether to impose a tax surcharge or to report the matter to the police. The tax authorities can decide not to impose a tax surcharge. If they have not reported the matter to the police, a tax surcharge can be imposed by a separate decision by the end of the calendar year following the actual tax decision. If the tax authorities have imposed tax surcharges, they can no longer report the same matter to the police unless, after imposing the tax surcharges, they have received evidence of new or recently revealed facts. If the tax authorities have reported the matter to the police tax surcharges can, as a rule, no longer be imposed. The purpose of the Act is thus to ensure that a tax or a customs duty matter is processed and possibly punished in only one set of proceedings. The Act does not, however, contain any transitional provisions extending its scope retroactively.