MOLDOVAN v. ROMANIA

Decizia nr. 7986/06 Ovidiu MOLDOVAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 19 noiembrie 2013 în calitate de Camera compusă din: Josep Casadevall, Președintele, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători și Santiago Quesada, secretarul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 20 februarie 2006, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 27 iunie 2012 cere Curtea să lovească o parte din cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Ovidiu Moldovan, este un național român, născut în 1965 și trăiește în Blaj. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna D. Solomon, un avocat practicant în Târgu-Mureș. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de Co-Agentul lor, dna I. Cambrea, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 februarie 2001, Departamentul de Poliție Brașov a deschis o anchetă penală împotriva reclamantului pentru dezbrăcăminte. Reclamantul a fost prins în actul de ofițeri de poliție la 19 ianuarie 2001 în timp ce încerca să ia combustibil din rezervorul locomotivei pe care o opera pentru a-l vinde unei terțe părți. Arestarea sa a fost filmată de o stație de televiziune privată română cu acoperire națională. Apoi, imaginile filmate au fost difuzate de postul de televiziune, însoțite de ceea ce reclamantul a afirmat a fost un comentariu insultant. În același timp, un articol de presă presupus calumniat a fost publicat într-un ziar privat românesc despre acțiunile reclamantului presupuse ilegale. Prin o ordonanță din 19 aprilie 2001 Odorheiu-Secuiesc Procurorul a întrerupt cu privire la meritul anchetei penale împotriva reclamantului și i-a amendat 800.000 lei român (ROL) (aproximativ 30 de lire) 2 euro (EUR) din cauza faptului că actul ilegal comis de el, deși a constituit o dezintoxicare, nu a avut consecințe grave și combustibilul dezinfectat a fost recuperat. Reclamantul a contestat ordinul procurorului din 19 aprilie 2001 în fața instanțelor interne. Prin hotărârea din 27 februarie 2003, Curtea de District Odorheiu-Secuiesc a respins provocarea reclamantului față de ordonanța Procurorului din 19 aprilie 2001 ca fiind în timp util. Reclamantul a apelat la punctele de drept (recursuri ) împotriva hotărârii. Prin hotărârea finală din 27 mai 2003, Curtea de judecată Harghita a permis apelul reclamantului asupra punctelor de drept, a anulat hotărârea din 27 de judecată. Februarie 2003 și a ordonat Curții de District să examineze meritele cauzei. Prin hotărârea din 16 februarie 2004, Curtea de District Odorheiu-Secuiesc a permis, cu privire la meritul acțiunii reclamantului, a anulat în parte ordinul Oficiului Procuror din 19 aprilie 2001 și a achitat reclamantul pe baza declarațiilor martorilor, a rapoartelor de laborator de experți privind combustibilul presupus de către solicitant și avizul de către instanța de judecată a videoclipului a arestării reclamantului. Oficiul Procurorului Odorheiu-Secuiesc a făcut apel la punctele de drept împotriva acestei hotărâri, susținând că instanța de primă instanță nu a respectat normele de procedură penală aplicabile. Prin o hotărâre finală din 15 decembrie 2004, Curtea de Apel Târgu-Mureș, care a stat în calitate de instanță de a treia instanță, a permis Oficiului Procurorului Odorheiu-Secuiesc recursul asupra punctelor de drept împotriva hotărârii din 16 februarie 2004, a anulat citată hotărâre și a ordonat un judecată. Curtea a susținut că instanța de a primii instanții nu a respectat normele aplicabile de procedură penală. 10. Prin hotărârea din 3 martie 2005, Curtea de District Odorheiu-Secuiesc a respins cu privire la meritul acțiunii reclamantului împotriva ordinii Procurorului din 19 aprilie 2001 și a susținut această ordonanță. Prin o hotărâre finală din 13 mai 2005, Curtea județului Harghita a permis recursul reclamantului în privința punctelor de drept, a anulat respectiva hotărâre și a ordonat o reexaminare din cauza încălcării drepturilor de apărare ale reclamantului de către instanța de primă instanță. 12. Prin hotărârea din 13 septembrie 2005, Curtea de District Odorheiu-Secuiesc a respins cu privire la meritul acțiunii reclamantului împotriva ordinului Oficiului Procuror din 19 aprilie 2001. Prin hotărârea finală din 12 decembrie 2005, Tribunalul județului Harghita a respins recursul reclamantului cu privire la punctele de drept. După examinarea hotărârii instanței de primă instanță în toate aspectele, acesta a concluzionat că recursul reclamantului în privința punctelor de drept nu are niciun merit. Argumentele de apărare ale reclamantului cu privire la dovezile din dosar au fost examinate atât de către instanța de primă instanță, cât și de procurorul în cursul anchetei penale. În plus, luarea combustibilului din locomotivă a fost dovedit. Procedura adusă de solicitant împotriva angajatorului său 14. La 24 ianuarie 2001, autoritatea de transport Brașov, angajatorul reclamantului, a încheiat contractul de muncă al reclamantului deoarece nu a îndeplinit în mod repetat cerințele obligatorii de muncă și din cauza anchetei penale care au fost deschise împotriva acestuia. Reclamantul a contestat decizia angajatorului său în fața instanțelor interne. 15. La o dată neespecificată în 2001 a fost suspendată procedura inițiată de solicitant împotriva Autorității de Transport Brașov, în așteptarea rezultatului anchetei penale care au fost inițiate împotriva reclamantului. 16. Prin o hotărâre finală din 22 martie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, în calitate de instanță obișnuită de recurs, a respins cererea reclamantului împotriva Autorității de Transport Brașov în care a contestat încheierea contractului său de muncă, din cauza faptului că a acționat în repetate rânduri împotriva intereselor angajatorului său. Acesta a considerat că, chiar dacă a fost respinsă acuzația de dezintoxicare, acțiunile sale anterioare ar fi constituit motive suficiente pentru încheierea contractului său de ocupare a forței de muncă. Procedura penală interpusă de reclamantul pentru insulte și calomnie 17. La 21 martie 2001, reclamantul a introdus o procedură penală, împreună cu afirmațiile civile, pentru insulte și calomnie împotriva a doi jurnaliști și a secției private de televiziune și a ziarului român care au fost implicați în radiodifuziune și, respectiv, în publicarea rapoartelor supuși insultante și calumniare despre el (a se vedea punctul 6 de mai sus). 18. Prin o hotărâre finală din 5 noiembrie 2003 Curtea județului Târgu-Mureș, cu privire la fond, a respins procedura penală, dar a permis în parte procedura civilă acuzată de reclamant împotriva celor doi jurnaliști și a secției de televiziune privată și a ziarului. Legea internă 19. art. 278/1 alineatele (1), (7) și (8) din Codul de Procedură Penală din România prevede că victima sau orice altă persoană interesată a căror interese legitime au fost afectate poate se plânge împotriva ordinului procurorului de a întrerupe o anchetă penală în fața instanței care ar fi în mod legal competentă să examineze cazul ca instanță de primă instanță. Curtea care examinează plângerea trebuie să revizuiască ordinul contestat pe baza dovezilor disponibile în dosar și a oricărei noi dovezi scrise prezentate de părți. Curtea are, printre altele, competența de a respinge plângerea și de a susține ordinul contestat. COMPLAINTE 20. În baza articolului 6 din Convenție, reclamantul s-a plâns că seturile de procedură care s-au încheiat cu hotărârile finale ale 12-lea. Decembrie 2005 și, respectiv, 22 martie 2010 au fost nejustificate lungime; că instanțele interne nu au luat în considerare dovezile pe care le-a prezentat în apărarea sa și să furnizeze motivele pentru concedierea provocației sale împotriva ordinii procurorului din 19 aprilie 2001; și că dreptul său de a fi presupus nevinovat a fost încălcat ca urmare a încheierii contractului său de muncă de către angajatorul său înainte de o condamnare penală finală. 21. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul s-a plâns că dreptul său la protecția reputației sale a fost încălcat, în măsura în care transmisia de televiziune a arestării sale și articolul de ziar publicat pe această temă au fost insultante și calumniare. Reclamantul s-a plâns de lungimea excesivă a procedurii pe care le-a interzis împotriva fostului său angajator care a contestat încheierea contractului său de muncă. În plus, el s-a plâns că instanța internă nu a luat în considerare dovezile pe care le-a prezentat în apărarea sa și să furnizeze motive pentru respingerea acțiunii sale în timpul procedurii penale împotriva lui pentru dezintoxicare. „În determinarea drepturilor și obligației sale civile sau a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” Lungimea procedurii introduse de solicitant împotriva fostului său angajator 23. După eșuarea unei încercări de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 27 iunie 2012, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor ridicate de această parte a cererii. „Guvernul declară – prin intermediul declarației unilaterale – recunoașterea lor a unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție rezultate din lungimea excesivă a procedurii. Guvernul declară că sunt pregătiți să plătească reclamantului ca satisfacție echitabilă suma de 2.500 EUR (2 mii cinci sute de euro), pe care le consideră rezonabile în funcție de jurisprudența Curții. Această sumă, care va acoperi toate prejudiciile materiale și morale, precum și costurile și cheltuielile, nu va fi supusă niciunui impozit. Acesta va fi transformat în lei românesc la rata aplicabilă la data plății și va fi plătit într-un cont bancar indicat de solicitant, în termen de trei luni de la data notificării deciziei de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termen de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Guvernul solicită cu respect Curtea să decidă că examinarea cazului nu mai este justificată și să o scoată din lista de cazuri a Curții, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. 25. Prin scrisoarea din 21 august 2012, reclamantul a contestat că această parte a cererii a fost eliminată și a susținut că plângerile sale se referă, de asemenea, la alte încălcări ale articolului 6 și la alte dispoziții ale Convenției. 26. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „... din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. 27. Curtea reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat – chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 28. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 29. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practica sa privind plângerile cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza lungii procedurilor (a se vedea, de exemplu, Cerăceanu c. România , nr. 31250/02, 4 martie 2008). 30. Având în vedere natura admiterilor care figurează în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea părții cererii cu privire la durata procedurii introduse de solicitant împotriva fostului angajator (art. 37 § 1 litera (c)). 31. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 din amenda 32. În orice caz, hotărârea Curții nu aduce atingere nici unei hotărâri pe care le-ar putea lua pentru a restabili, în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție, această parte a cererii la lista sa de cazuri, în cazul în care guvernul nu respectă condițiile declarației lor unilaterale (a se vedea Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008, și Aleksantseva și 28 altele c. Rusia c. (dec.), nr. 750025/01 et al., 23 martie 2006). 33. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată din listă plângerea reclamantului cu privire la durata procedurii inițiate de el împotriva fostului angajator. Eșecul instanțelor interne de a lua în considerare dovezile și de a furniza motive pentru hotărârile lor (a) Prezența părților 34. Guvernul a susținut că procedurile încurcate au fost de natură specială și s-au diferit de cele în care procurorul va emite o acuzație și instanțele vor fi invitate să examineze meritele cauzei. În ceea ce privește tipul de procedură în cauză în acest caz, instanțele sunt invitate să examineze doar o plângere formulată de un inculpat împotriva ordinii sau hotărârii procurorului. În consecință, instanța internă a evaluat soliditatea materialelor din dosarul de anchetă și a respins afirmațiile reclamantului deoarece argumentele reclamantului nu au fost convingătoare și au fost contrazise de alte dovezi admise în cursul etapei anchetei. 35. De asemenea, au susținut că instanțele interne au examinat toate argumentele prezentate de părți și au furnizat motive suficiente pentru hotărârile lor – în special deoarece nu au fost însărcinate să efectueze o analiză aprofundată a acestor dovezi, ci mai degrabă să revizuiască licitatea deciziei procurorului. Curtea nu a fost împiedicată să recunoască dovezi suplimentare, cu excepția documentelor scrise și nu ar fi putut face acest lucru decât în cazul în care reclamația reclamantului a fost permisă. 36. Reclamantul a susținut că, cu excepția hotărârii pronunțate de instanța de primă instanță în prima rundă a procedurii penale înaintate împotriva sa, toate celelalte hotărâri nu au avut nici un raționament și nu au luat în considerare dovezile pe care le-a invocat el pentru a-și dovedi nevinovăția. (b) Evaluarea 37 a Curții. Curtea reiterează că efectul articolului 6 § 1 este, printre altele, să pună un „tribual” sub obligația de a efectua o examinare adecvată a argumentelor, argumentelor și elementelor de probă aprobate de părți, fără a aduce atingere evaluării dacă acestea sunt relevante pentru decizia sa, având în vedere că Curtea nu este invitată să examineze dacă argumentele sunt îndeplinite în mod corespunzător (a se vedea Perez c. Franța) [GC], nr. 47287/99, § 80, CEDH 2004 I, și Buzescu c. România , nr. 61302/00 , § 63, 24 mai 2005 . Cu toate acestea , deși art. 6 § 1 obligă instanțele să dea motive pentru deciziile lor , nu se poate înțelege că este necesară o răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk c. Olanda , 19 aprilie 1994, §§ 59 și 61 , Serie A nr. 288 și Burg v. Franța . (dec.), nr. 34763/02, CEDH 2003-II). Mărimea în care se aplică această obligație de a da motive poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie determinată în funcție de circumstanțele cazului (a se vedea Ruiz Torija c. Spania , 9 decembrie 1994, § 29, Serie A nos. 303-A; Hiro Balani c. Spania , 9 decembrie 1994, § 27, Serie A 303-B; și Helle c. Finlanda , 19 decembrie 1997, § 55, Raporturi 1997 VIII). 38. În cazul în cauză, Curtea constată că instanța de primă instanță, după ce hotărârile sale au fost încheiate în mod repetat de către instanțele de apel, a respins plângerea reclamantului împotriva ordinului procurorului. În acest sens, a susținut că, după examinarea tuturor dovezilor din dosar, a concluzionat că ordinul procurorului era legal. 39. Curtea remarcă că reclamantul și-a exprimat argumentele de apărare în fața instanței de recurs final și constată, de asemenea, că aceste argumente de apărare au fost bazate pe dovezile prezentate atât de către reclamant, cât și de către Procuratorul. În plus, instanța de recurs final a recunoscut toate argumentele de apărare susținute de reclamant și a continuat să le examineze. 40. În acest context, Curtea nu este convinsă că instanțele interne nu au luat în considerare dovezile pe care le-a prezentat în apărarea sa. 41. În plus, în respingerea argumentelor de apărare ale reclamantului cu privire la dovezile din dosar, instanța de recurs final a susținut că aceste dovezi au fost examinate atât de către instanța inferioară, cât și de procurorul în cursul anchetei penale și că luarea combustibilului a fost dovedit. 42. În consecință, Curtea consideră că instanța de recurs final a dat motive, deși succinct, pentru decizia sa de a respinge argumentele sale. Motivele furnizate nu erau arbitrare și erau suficiente pentru reclamantul să infirme că instanța internă le-a respins. 43. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 lit. (a) și 4 din Convenție. În ceea ce privește încălcările reclamantei (a se vedea punctele 20-21 de mai sus), Curtea consideră că nu există nimic în dosar care să sugereze că dispozițiile invocate de reclamant au fost încălcate. În consecință, această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate în ceea ce privește termenii declarației guvernului contestat în ceea ce privește partea plângerilor în temeiul articolului 6 din Convenție privind durata procedurii inițiate de solicitant împotriva fostului său angajator; hotărăște să lovească această parte din aplicarea din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 litera (c) din Convenția; Restul cererii sunt inadmisibile. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele Registrului

THIRD SECTION

DECISION

Application no. 7986/06

Ovidiu MOLDOVAN

against Romania

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 19

November 2013 as a Chamber composed of:

Josep Casadevall,

President,

Alvina Gyulumyan,

Corneliu Bîrsan,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

judges,

and Santiago Quesada,

Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 20 February 2006,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 27 June 2012 requesting the Court to strike part of the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicant, Mr Ovidiu Moldovan, is a Romanian national, who was born in 1965 and lives in Blaj. He was represented before the Court by Ms D. Solomon, a lawyer practising in Târgu-Mureș.

2.

The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Co-Agent, Ms I. Cambrea, from the Ministry of Foreign Affairs.

A.

The circumstances of the case

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

1.

Criminal proceedings brought against the applicant for embezzlement

4.

On 28 February 2001 the Brașov Police Department opened a criminal investigation against the applicant for embezzlement. The applicant had been caught in the act by police officers on 19 January 2001 while he was attempting to take fuel out of the tank of the locomotive he was operating in order to sell it to a third party. His arrest was filmed by a private Romanian television station with national coverage. Subsequently, the filmed footage was broadcast by the television station, accompanied by what the applicant claimed was insulting commentary. At the same time, an allegedly slanderous press article was published in a private Romanian newspaper about the applicant’s purportedly unlawful actions.

5.

By an order of 19 April 2001 the Odorheiu-Secuiesc Prosecutor’s Office discontinued on merits the criminal investigation against the applicant and fined him 800,000 Romanian lei (ROL) (approximately thirty

‑

two euros (EUR)) on the grounds that the unlawful act committed by him, although it had amounted to embezzlement, had not had any serious consequences and the embezzled fuel had been recovered. The applicant challenged the prosecutor’s order of 19

April 2001 before the domestic courts.

6.

By a judgment of 27 February 2003 the Odorheiu-Secuiesc District Court dismissed the applicant’s challenge to the Prosecutor Office’s order of 19 April 2001 as time-barred. The applicant appealed on points of law (

recurs

) against the judgment.

7.

By a final judgment of 27 May 2003 the Harghita County Court allowed the applicant’s appeal on points of law, quashed the judgment of 27

February 2003 and ordered the District Court to examine the merits of the case.

8.

By a judgment of 16 February 2004 the Odorheiu-Secuiesc District Court allowed on merits the applicant’s action, quashed the Prosecutor Office’s order of 19 April 2001 in part and acquitted the applicant on the basis of witness statements, expert laboratory reports concerning the fuel allegedly taken by the applicant and the viewing by the court of the video of the applicant’s arrest. The Odorheiu-Secuiesc Prosecutor’s Office appealed on points of law against that judgment. They argued that the first-instance court had failed to observe the applicable rules of criminal procedure.

9.

By a final judgment of 15 December 2004 the Târgu-Mureș Court of Appeal, sitting as a third-instance court, allowed the Odorheiu-Secuiesc Prosecutor Office’s appeal on points of law against the judgment of 16

February 2004, quashed the said judgment and ordered a retrial. The court held that the first-instance court had failed to observe the applicable rules of criminal procedure.

10.

By a judgment of 3 March 2005 the Odorheiu-Secuiesc District Court dismissed on merits the applicant’s action against the Prosecutor’s Office’s order of 19 April 2001 and upheld the said order. It held that after it had examined the evidence in the file it had concluded that the applicant had committed the offence. The applicant appealed on points of law against the judgment.

11.

By a final judgment of 13 May 2005 the Harghita County Court allowed the applicant’s appeal on points of law, quashed the said judgment and ordered a retrial on the grounds that the applicant’s defence rights had been breached by the first-instance court.

12.

By a judgment of 13 September 2005 the Odorheiu-Secuiesc District Court dismissed on merits the applicant’s action against the Prosecutor Office’s order of 19 April 2001. It held that after it had examined all the evidence in the file it had concluded that the Prosecutor Office’s order had been lawful. The applicant appealed on points of law against the judgment and submitted defence arguments in respect of the available evidence.

13.

By a final judgment of 12 December 2005 the Harghita County Court dismissed the applicant’s appeal on points of law. It held that after it had examined the first-instance court’s judgment in all respects it had concluded that the applicant’s appeal on points of law was without merit. The applicant’s defence arguments concerning the evidence in the file had been examined by both the first-instance court and the prosecutor during the criminal investigation. In addition, the taking of the fuel from the locomotive had been proven.

2.

Proceedings brought by the applicant against his employer

14.

On 24 January 2001 the Brașov Transport Authority, the applicant’s employer, terminated the applicant’s work contract because he had repeatedly failed to fulfil mandatory job requirements and on account of the criminal investigation that had been opened against him. The applicant contested his employer’s decision before the domestic courts.

15.

On an unspecified date in 2001 the proceedings brought by the applicant against the Brașov Transport Authority were suspended, pending the outcome of the criminal investigation that had been initiated against the applicant.

16.

By a final judgment of 22 March 2010 the Alba-Iulia Court of Appeal, sitting as an ordinary court of appeal, dismissed the applicant’s claim against the Brașov Transport Authority in which he contested the termination of his employment contract, on the grounds that he had repeatedly acted against the interests of his employer. It considered that even if the embezzlement charge had been dismissed, his prior actions had constituted sufficient grounds for the termination of his employment contract.

3.

Criminal proceedings brought by the applicant for insult and slander

17.

On 21 March 2001 the applicant brought criminal proceedings, together with civil claims, for insult and slander against two journalists and the private Romanian television station and newspaper that had been involved in the broadcasting and the publishing, respectively, of the allegedly insulting and slanderous reports about him (see paragraph 6 above).

18.

By a final judgment of 5 November 2003 the Târgu-Mureș County Court, on the merits, dismissed the criminal proceedings but allowed in part the civil proceedings brought by the applicant against the two journalists and the private television station and newspaper.

B.

Relevant domestic law

19.

Article 278/1 (1), (7) and (8) of the Romanian Code of Criminal Procedure provide that the victim or any other interested person whose legitimate interests have been affected can complain against a prosecutor’s order to discontinue a criminal investigation before the court that would be lawfully competent to examine the case as a first-instance court. The court examining the complaint must review the challenged order on the basis of the evidence available in the file and any new written evidence submitted by the parties. The court has the power, among other things, to dismiss the complaint and uphold the challenged order.

COMPLAINTS

20.

Relying on Article 6 of the Convention, the applicant complained that the sets of proceedings which ended with the final judgments of 12

December 2005 and 22 March 2010 respectively were unreasonably lengthy; that the domestic courts failed to consider the evidence which he submitted in his defence and to provide reasons for their dismissal of his challenge against the prosecutor’s order of 19 April 2001; and that his right to be presumed innocent was breached as a result of the termination of his employment contract by his employer prior to a final criminal conviction.

21.

Invoking Article 8 of the Convention, the applicant complained that his right to the protection of his reputation was breached, in so far as the television broadcast of his arrest and the newspaper article published on the subject were insulting and slanderous.

THE LAW

A.

Alleged violations of Article 6 of the Convention

22.

The applicant complained of the excessive length of the proceedings he brought against his former employer contesting the termination of his employment contract. In addition, he complained that the domestic courts had failed to consider the evidence which he had submitted in his defence and to provide reasons for dismissing his action during the criminal proceedings brought against him for embezzlement. He relied on Article 6 of the Convention which, in so far as relevant, reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligation or of any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law.”

1.

Length of the proceedings brought by the applicant against his former employer

23.

After the failure of an attempt to reach a friendly settlement, by letter of 27 June 2012 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further asked the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

24.

The declaration provided as follows:

“The Government declare – by way of unilateral declaration – their acknowledgement of a violation of Article 6 § 1 of the Convention resulting from the excessive length of the proceedings.

The Government declare that they are prepared to pay to the applicant as just satisfaction the sum of EUR 2,500 (two thousand five hundred euros), which they consider to be reasonable in the light of the Court’s case law. This sum, which will cover all pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will not be subject to any tax. It will be converted into Romanian lei at the rate applicable on the date of payment, and will be payable into a bank account indicated by the applicant, within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37

The Government respectfully ask the Court to decide that the examination of the case is no longer justified and to strike it out of

the Court’s list of cases, according to Article 37 § 1 (c) of the Convention.

”

25.

By letter of 21 August 2012 the applicant objected to the striking out of this part of the application. He argued that his complaints also concerned other breaches of Article 6 and of other provisions of the Convention.

26.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“... for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

27.

The Court also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application or part thereof under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government – even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

28.

To this end, the Court will carefully examine the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (see

Tahsin Acar v.

Turkey

, [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI;

WAZA Spółka z o.o. v. Poland

(dec.) no. 11602/02, 26

June

2007; and

Sulwińska v. Poland

(dec.) no. 28953/03, 18

September

2007).

29.

The Court has established in a number of cases, including those brought against Romania, its practice concerning complaints about the violation of Article 6 § 1 of the Convention on account of length of proceedings (see, for example,

Cerăceanu v.

Romania

, no.

31250/02, 4

March 2008).

30.

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the part of the application concerning the length of the proceedings brought by the applicant against his former employer (Article 37 § 1(c)).

31.

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1

in fine

).

32.

In any event, the Court’s decision is without prejudice to any decision it might take to restore, pursuant to Article 37 § 2 of the Convention, this part of the application to its list of cases, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration (see

Josipović v. Serbia

(dec.), no.

18369/07, 4

March 2008, and

Aleksentseva and 28 Others v. Russia

(dec.), nos. 75025/01 et al., 23 March 2006).

33.

In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list in respect of the applicant’s complaint concerning the length of the proceedings brought by him against his former employer.

2.

The failure of the domestic courts to consider evidence and to provide reasons for their decisions

(a)

Submissions of the parties

34.

The Government submitted that the impugned proceedings had been of a special nature and had differed from those in which the prosecutor would issue an indictment and the courts would be called on to examine the merits of the case. In respect of the type of proceedings concerned in the present case, the courts are called to examine only a complaint raised by a defendant against a prosecutor’s order or decision. Consequently, the domestic courts had assessed the soundness of the materials in the investigation file and had dismissed the applicant’s claims because the applicant’s arguments had been unconvincing and contradicted by other evidence admitted during the investigation stage.

35.

They also argued that the domestic courts had examined all the arguments put forth by the parties and had provided sufficient reasons for their judgments – particularly since they had not been tasked with conducting an in-depth analysis of the said evidence, but rather with reviewing the lawfulness of the prosecutor’s decision. The courts had been prevented from admitting additional evidence with the exception of written documents and could only have done so if the applicant’s complaint had been allowed.

36.

The applicant contended that with the exception of the judgment delivered by the first-instance court in the first round of the criminal proceedings brought against him, all the other judgments had lacked any reasoning and had failed to take into consideration the evidence relied on by him to prove his innocence.

(b)

The Court’s assessment

37.

The Court reiterates that the effect of Article 6 § 1 is, amongst others, to place a “tribunal” under a duty to conduct a proper examination of the submissions, arguments and evidence adduced by the parties, without prejudice to its assessment of whether they are relevant for its decision, given that the Court is not called upon to examine whether arguments are adequately met (see

Perez v.

France

[GC], no. 47287/99, § 80, ECHR

2004

‑

I, and

Buzescu v.

Romania

, no. 61302/00, § 63, 24 May 2005). Nevertheless, although Article

6 § 1 obliges courts to give reasons for their decisions, it cannot be understood as requiring a detailed answer to every argument (see

Van de Hurk v. the Netherlands

, 19 April 1994, §§ 59 and 61, Series A no. 288, and

Burg v. France

(dec.), no. 34763/02, ECHR 2003-II). The extent to which this duty to give reasons applies may vary according to the nature of the decision and must be determined in the light of the circumstances of the case (see

Ruiz Torija v. Spain

, 9 December 1994, § 29, Series A nos. 303-A;

Hiro Balani v. Spain

, 9 December 1994, § 27, Series

A 303-B; and

Helle v.

Finland

, 19 December 1997, § 55,

Reports

1997

‑

VIII).

38.

In the present case, the Court notes that the first-instance court, after its judgments were repeatedly quashed by the appellate courts, dismissed the applicant’s complaint against the Prosecutor Office’s order. In doing so it held that after it had examined all the evidence in the file it had concluded that the Prosecutor Office’s order had been lawful.

39.

The Court observes that the applicant stated his defence arguments before the court of final appeal. It also notes that the said defence arguments were based on the evidence in the case file submitted by both the applicant and the Prosecutor’s Office. In addition, the court of final appeal acknowledged all the defence arguments raised by the applicant and proceeded to examine them.

40.

Against this background the Court is not convinced that the domestic courts failed to consider the evidence which he submitted in his defence.

41.

In addition, in dismissing the applicant’s defence arguments concerning the evidence in the file, the court of final appeal held that the said evidence had been examined by both the lower court and the prosecutor during the criminal investigation and that the taking of the fuel had been proved.

42.

Consequently, the Court considers that the court of final appeal gave reasons, albeit succinct, for its decision to dismiss his arguments. The reasons given were not arbitrary and were sufficient for the applicant to infer that the domestic courts had dismissed them.

43.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

B.

Remaining complaints

44.

Insofar as the applicant’s remaining complaints are concerned (see paragraphs 20-21, above), the Court considers that there is nothing in the file to suggest that the provisions invoked by the applicant have been violated. Accordingly, this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration in respect of the part of the complaints under Article 6 of the Convention concerning the length of the proceedings the applicant opened against his former employer;

Decides

to strike this part of the application out of its list of cases in accordance with Article 37

§

1

(c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Registrar

President