CHATZIVASILIADIS c. GRÈCE

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 51618/12 Dimitrios CHATZIVALIADIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 26 noiembrie 2013 într-o cameră compusă din Isabelle Berro-Lefevre, președinte, Elisabeth Steiner, Khanlar hagiev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Linos-Alender Sicilianos, Erik Møse, judecători și Andrei Wampach; grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 august 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl Dimitrios Chatzivasiliadis, este un resortisant grec născut în 1973 și rezident în Atena. El este reprezentat în fața Curții de Justiție de către dl Dimitrios Chatzivasiliadis. Daliani, avocată la Atena. Guvernul grecesc ( Acuzat de terorism și posesie de arme, reclamantul a fost pus în detenție provizorie la 16 februarie 2011, la închisoarea Korydallos. Prin decizia din 5 august 2011, camera de judecată a Tribunalului de apel din San Marino a dispus menținerea în detenție a reclamantului până la 11 februarie 2012. La 23 noiembrie 2011, reclamantul a solicitat eliberarea condiționată a acestuia. La 8 decembrie 2011, judecătorul din oficiu l-a ascultat pe solicitant și a fost eliberat la 12 decembrie 2011. Între timp, la 27 iulie și 6 decembrie 2011, reclamantul depunea la autoritățile închisorii Korydallos două cereri în care se plângea de condițiile sale de detenție. În decembrie 2011, respingerea implicită a acestor cereri în fața camerei de judecată a tribunalului corecțional Pireu. În acest act, el solicita transferul într-o celulă de 40 m2 dotată cu duș și cu apă caldă în permanență, precum și instalarea de WC în spațiile comune, amenajarea unui spațiu de cazare cu punerea la dispoziție a unei alimente suficiente, crearea de spații care să permită spălarea și uscarea hainelor, furnizarea de produse de igienă și întreținere, precum și amenajarea sălilor de gimnastică acoperite, de recrearere și de cinema. La 25 ianuarie 2012, camera de judecată, având în vedere această acțiune ca fiind mai puțin relevantă, l-a respins pe motiv că nu mai era deținut de la 12 decembrie 2011. Această decizie a fost notificată reclamantului la 9 februarie 2012. Reclamantul a fost reținut în aripa A a închisorii, această aripă cu 120 de celule individuale de 8 m2 ocupate fiecare de 3 sau 4 deținuți. Între luna februarie 2011 și vara aceluiași an, celula reclamantului a primit în total 4 deținuți. Deținuții trebuiau să petreacă 18 ore pe zi pe patul lor. 11. În aceeași aripă erau zece dușuri pentru 400 de deținuți, deschise șapte ore pe zi, fără apă caldă. Din cauza lipsei toaletei în zonele comune ale închisorii, dușurile conțineau adesea excremente, deținuții își făceau nevoile acolo când lucrau în timpul orelor de închidere a celulelor. Dușurile erau folosite și pentru spălarea hainelor deținuților. Aceștia din urmă erau obligați să cumpere cu propriile lor dinari produse de întreținere pentru celule și produse pentru igiena lor corporală. 12. Doar o parte din cele 30 m2 ale curții era adăpostită. Ca urmare, în timpul ploii de iarnă, majoritatea celor 400 de deținuți nu puteau să meargă sau să facă exerciții fizice, și astfel ei au rămas ținuți în celule. În plus, majoritatea deținuților au stat pe coridorul central al lailei în timpul orelor în care li s - a permis să iasă din celule. 13. Mâncarea avea o valoare nutrițională scăzută și, o dată pe săptămână, fiecare deținut primea un fruct, ceea ce era imposibil pentru solicitant, vegetarian, să se hrănească corespunzător. În lipsa unui loc de masă, mesele erau distribuite pe culoarul în cauză și, în timpul serviciului, recipientele care conțineau mâncare erau așezate pe podeaua murdară a scării, ceea ce a atras șobolani și gândaci. Versiunea guvernului 14. Guvernul a subliniat că condițiile de detenție ale reclamantului erau bune. Reclamantul a fost reținut într-o celulă de 9,5 m2 împreună cu alți doi deținuți, ceea ce constituia o suprafață de spațiu personal acceptabilă de către Comitetul European pentru Prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Reclamantul avea posibilitatea de a se deplasa în afara celulei sale, de obicei de la 8 la 12 și de la 14 ore (la iarnă) sau de la 15 ore (la ora 20:30 sau 21 de ore. Deținuții aveau posibilitatea de a face exerciții fizice în curtea închisorii, cu o suprafață de 2 600 m2, sau în sala mică de gimnastică pe care reclamantul însăși o menționează în cererea sa. 15. Sălile de apă funcționau zilnic în subsolurile tuturor aripilor închisorii și era apă caldă în timpul unor ore ale zilei. Celulele din interiorul unei ferestre cu gratii și geamuri și erau dotate cu suficientă iluminare artificială, reglată de deținuți înșiși. Ele au fost încălzite cu un sistem de încălzire centrală iarna și, în perioada de vară 2001-2002, deținuților cu probleme de sănătate li s-au atribuit ventilatoare. 16. L La art. 105 din legea de însoțire a codului civil 17.L.105 din legea de însoțire a codului civil se citește după cum urmează Art. 105 În cazul în care un stat membru consideră că un stat membru nu este în măsură să își îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul prezentului regulament, statul membru în cauză trebuie să stabilească un termen rezonabil pentru îndeplinirea obligațiilor sale în temeiul prezentului regulament. Organul vinovat este responsabil în solidar cu statul, sub rezerva dispozițiilor speciale privind responsabilitatea miniștrilor. 18. Prin două hotărâri n 2893/2008 și 1215/2010, Consiliul de Stat a recunoscut că o persoană deținută pentru datorie față de o terță parte și care, cu încălcarea art. 1050 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în aceeași celulă cu persoane condamnate pentru infracțiuni a suferit o pagubă morală și, în acest scop, în conformitate cu art. 105 din Legea de însoțire a codului civil și cu art. 57 din Codul civil, dreptul la o despăgubire. El a indicat că declarația de nulitate a deținerii la Õ ï și punerea sa în libertate nu constituiau o cauză de dispariție a prejudiciului moral suferit de acesta în timpul detenției sale. De asemenea, acesta a precizat că lipsa locurilor de detenție adecvate pentru detenția persoanelor condamnate pentru datorii față de terți nu ar putea justifica o scutire parțială sau totală de răspundere a statului. De asemenea, el a considerat că, în scopul stabilirii sumei de detenție care urmează să fie acordată la Õ , ar trebui să se țină seama de condițiile de deținere ale acestuia din urmă. Cu toate acestea, acesta a adăugat că, la aprecierea condițiilor menționate anterior nu putea duce la excluderea oricărui prejudiciu moral, dat fiind că acesta se naște din singura ilegalitate a privării de libertatea de libertate a celui interesat, indiferent de aprecierea în cauză. În cele două hotărâri menționate anterior, înalta instanță a considerat astfel că, din cauza detenției lor cu persoane condamnate pentru infracțiuni, expuse la invective, insulte, violări ale integrității lor fizice și ale altor acte de violență, aceste diverse acte vizau în special persoanele care nu erau considerate autorii unor infracțiuni în astfel de locuri de detenție. 19. Prin hotărârea nr. 1396/2008, instanța administrativă a acordat sume cuprinse între 40 000 EUR și 50 de euro. 000 EUR rudelor unui deținut decedat în închisoare ca urmare a unei ingestii de cianură introduse în masa sa; aceasta și-a întemeiat decizia asupra articolului 105 din legea de însoțire a codului civil, asupra articolului 65 (referitor la măsurile de ordine și securitate) din Codul penal, precum și asupra Legii nr. 58819/2003 privind reglementarea funcționării instituțiilor de corecție 20. În ceea ce privește instanțele administrative, cel din Nauplie, într-o hotărâre nr. 7/2009, și cel din mai sus, într-o hotărâre nr. 1881/2011, au acordat, de asemenea, sume cuprinse între 30 000 EUR și 180 EUR. 000 EUR rudelor deținuților decedați ca urmare a utilizării frauduloase a stupefiantelor introduse în închisoare. Aceste instanțe și-au întemeiat deciziile pe art. 105 menționat anterior, pe art. 102 (referitor la obligațiile directorilor instituțiilor penitenciare în materie de securitate a deținuților) din Legea nr. 1851/1989 (Codul normelor fundamentale privind tratamentul deținuților) și privind art. 2 din convenție. Codul penal (Legea nr. 2776/99) 21. Dispozițiile relevante în speță ale codului de detenție se citesc astfel art. 21 (spațiul de detenție) (1) Fiecare casă de odihnă (...) este împărțită în mai multe sectoare, fără posibilitatea de comunicare între deținuții care sunt plasați acolo. Aceste sectoare conțin celule și, în mod excepțional, dormitoare care pot găzdui de preferință până la șase persoane. (...) 4. Dormitoarele trebuie să aibă o suprafață de cel puțin 6 metri pătrați pentru fiecare deținut. (...) ; acestea trebuie să fie echipate cu paturi, dacuiuri și mese de dimensiuni suficiente, precum și cu un număr egal de scaune. Celulele individuale și dormitoarele au propriile lor instalații pentru încălzire și igienă (spălare, toaletă). Fiecare instalație destinată igienei nu poate fi utilizată pentru mai mult de trei deținuți. Nu este necesar să existe un număr suficient de instalații comune, cu apă rece și apă caldă, permițând să se asigure igiena corporală a fiecărui deținut....art. 25 (igienă și curățenie) 1. Hotărârea [a fiecărei case de detenție] asigură condițiile de igienă și curățenie în închisoare, asigură buna funcționare a instalațiilor și furnizează produsele necesare pentru igiena corporală a deținuților. (...) art. 32 (alimentare) 1. L Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de condițiile sale de detenție. În conformitate cu 23. Reclamantul declară că a fost supus unui tratament inuman și degradant din cauza condițiilor sale de detenție la închisoarea Korydallos. În primul rând, guvernul susține că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni de la punerea sa în libertate, la 12 decembrie 2011, cel târziu până la 12 iunie 2012, și nu la 4 august 2012. Comitetul consideră că acțiunea introdusă la 12 decembrie 2011 de către reclamant în fața camerei de judecată a instanței corecționale a fost fictivă deoarece a fost deja eliberată în acel moment. 26. În al doilea rând, acesta reproșează reclamantului că nu a recurs la acțiunea în despăgubire prevăzută la art. 105 din legea de origine a codului civil 27. Curtea consideră că nu trebuie să examineze excepia referitoare la nerespectarea termenului de șase luni, dat fiind că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne. 28. Curtea amintește într-adevăr că, în ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne, art. 35 alineatul (1) din Convenie prevede o repartizare a sarcinii probei. Prin urmare, guvernul pârât trebuie să convingă Curtea că acțiunea de care dispunea era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, adică era accesibilă și susceptibilă de a oferi reclamantului redobândirea obiecțiilor sale și că prezenta perspective rezonabile de succes (Akdivar și alții c. Turcia, 16 September 1996, § 68, Rec., 1996 IV, și Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 46, CEDH 2006-II). 29. În această calitate, Curtea a considerat deja în . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42525/07 și 60800/08, § 98, 10 ianuarie 2012) că, pentru ca un sistem de protecție a drepturilor deținuților garantate prin art. 3 din convenție să fie efectiv, acțiunile preventive și acțiunile compensatorii trebuie să coexiste în mod complementar. Importanța specială a acestei dispoziții impune statelor să stabilească, dincolo de simpla acțiune în despăgubire, un mecanism efectiv care să permită încetarea rapidă a oricărui tratament contrar art. 3 din Convenție. În lipsa unui astfel de mecanism, perspectiva unei posibile despăgubiri ar risca să legitimeze suferințe incompatibile cu acest articol și să submineze în mod serios obligația statelor de a pune standardele lor în conformitate cu cerințele Convenției (ibid., § 98). 30. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne, situația poate fi diferită între o persoană care a fost deținută în condiții pe care le consideră contrare articolului din convenție și care sesizează Curtea după punerea sa în libertate și o persoană care o sesizează, în timp ce În speță, Curtea constată că reclamantul a fost eliberat la 12 decembrie 2011. Prin introducerea Curții la 4 august 2012, aceasta nu viza în mod evident să împiedice continuarea detenției sale în condiții inumane sau degradante, ci să obțină o constatare ulterioară a încălcării articolului 3 din convenție de către Curte și, dacă este cazul, o despăgubire pentru prejudiciul moral pe care îl consideră a fi suferit. 32. Curtea amintește, în plus, că, în hotărârea sa, A.F.c. Grecia 53709/11, §§ 55-60, 13 iunie 2013) a considerat că: a se vedea dacă dispozițiile unui text legislativ sau de reglementare care ar putea fi invocate în scopul unei acțiuni în temeiul articolului 105 din legea de însoțire a Codului civil ar fi redactate în termeni suficient de specifici și ar garanta drepturi justificabile 33. În această privință, Curtea arată că reclamantul era deținut în închisoarea Korydallos și că era astfel supus dispozițiilor Codului Penal. 34. Curtea ia notă de faptul că principalele obiecții ale reclamantului cu privire la condițiile sale de detenție, formulate atât în fața autorităților elene, cât și în fața acesteia, se referă la suprapopularea din această închisoare, la starea instalațiilor sanitare, la problemele de igienă și la insuficiența hranei. Or, conform avizului Curții, articolele 21, 25 și 32 din Codul penal garantează în aceste domenii drepturi subiective și care pot fi invocate în fața instanțelor. art. 105 din Legea de însoțire a Codului civil, coroborat cu articolele menționate anterior din Codul de procedură și, de asemenea, cu art. 3 din convenție, care este direct aplicabil în ordinea juridică internă, constituie astfel o cale de atac care ar fi putut fi introdusă de solicitant. 35. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. André Wampach Isabelle Berro-Lefevre Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

Requête n

o

51618/12

Dimitrios CHATZIVASILIADIS

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 26 novembre 2013 en une chambre composée de

:

Isabelle Berro-Lefèvre,

présidente,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Julia Laffranque,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Erik Møse,

juges,

et de André Wampach,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 4 août 2012,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Dimitrios Chatzivasiliadis, est un ressortissant grec né en 1973 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M

e

M.

Daliani, avocate à Athènes.

2.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M.

D.

Kalogiros et Mme

M.

Vergou, auditeurs auprès du Conseil juridique de l’Etat.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

La détention du requérant

4.

Accusé d’actes de terrorisme et de détention d’armes, le requérant fut placé en détention provisoire le 16

février 2011, à la prison de Korydallos.

5.

Par une décision du 5 août 2011, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes ordonna le maintien en détention du requérant jusqu’au 11 février 2012.

6.

Le 23 novembre 2011, le requérant demanda sa mise en liberté sous condition. Le 8 décembre 2011, le juge d’instruction fit droit à cette demande.

7.

Le requérant fut mis en liberté le 12 décembre 2011.

8.

Entretemps, les 27 juillet et 6 décembre 2011, le requérant avait déposé auprès des autorités de la prison de Korydallos deux requêtes dans lesquelles il se plaignait de ses conditions de détention. N’ayant reçu aucune réponse, il fit appel, dans un acte daté du 9 décembre 2011 et enregistré le 12

décembre 2011, du rejet implicite de ces requêtes devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel du Pirée. Dans cet acte, il demandait son transfert dans une cellule de 40 m² pourvue d’une douche et disposant d’eau chaude en permanence, de même que l’installation de WC dans les espaces communs, l’aménagement d’un réfectoire avec la mise à disposition d’une nourriture suffisante, la création d’espaces permettant le lavage et le séchage des vêtements, la fourniture de produits d’hygiène et d’entretien, ainsi que l’aménagement de salles de gymnastique couvertes, de récréation et de cinéma.

9.

Le 25 janvier 2012, la chambre d’accusation, considérant ce recours comme étant «

sans objet

», le rejeta au motif que l’intéressé n’était plus détenu depuis le 12

décembre 2011. Cette décision fut notifiée au requérant le 9 février 2012.

2.

Les conditions de détention du requérant

a)

La version du requérant

10.

Le requérant fut détenu dans l’aile A de la prison, cette aile comportant 120 cellules individuelles de 8 m² occupées chacune en réalité par 3 voire 4 détenus. Entre le mois de février 2011 et l’été de la même année, la cellule du requérant accueillit au total 4 détenus. Par la suite et jusqu’à la mise en liberté de l’intéressé, ce nombre fut réduit à 3. Les détenus étaient obligés de passer dix-huit heures par jour sur leur lit.

11.

Dans cette même aile, il y avait dix douches pour 400 détenus, ouvertes sept heures par jour, sans eau chaude. En raison de l’absence de toilettes dans les parties communes de la prison, les douches contenaient souvent des excréments, les détenus y faisant leurs besoins quand ils travaillaient pendant les heures de fermeture des cellules. Les douches servaient aussi pour le lavage des vêtements des détenus. Ces derniers étaient obligés d’acheter avec leurs propres deniers des produits d’entretien pour les cellules et des produits pour leur hygiène corporelle.

12.

Seule une partie des 30 m² de la cour était abritée. En conséquence, par temps de pluie en hiver, la majorité des 400 détenus ne pouvaient pas marcher ou faire de l’exercice, et ils restaient ainsi confinés dans leurs cellules. De plus, la plupart des détenus s’entassaient dans le couloir central de l’aile pendant les heures où ils étaient autorisés à sortir de leurs cellules.

13.

La nourriture était de faible valeur nutritive. Une fois par semaine, chaque détenu recevait un fruit. Il était impossible pour le requérant, végétarien, de se nourrir correctement. Faute de réfectoire, les repas étaient distribués dans le couloir de l’aile en question et, lors du service, les récipients contenant la nourriture étaient posés sur le sol crasseux de la cage d’escalier, ce qui attirait rats et cafards.

b)

La version du Gouvernement

14.

Le Gouvernement souligne que les conditions de détention du requérant étaient bonnes. Le requérant fut détenu dans une cellule de 9,5 m² avec deux autres détenus, ce qui constituait une surface d’espace personnel acceptable par le Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants. Le requérant avait la possibilité de se déplacer hors de sa cellule, en règle générale, de 8 h à 12 h et de 14 h (l’hiver) ou 15 h (l’été) à 20 h 30 ou 21 h. Les détenus avaient la possibilité de faire de l’exercice physique dans la cour de la prison, d’une superficie de 2

600 m², ou dans la petite salle de gymnastique que le requérant mentionne lui-même dans sa requête.

15.

Des salles d’eau fonctionnaient quotidiennement aux sous-sols de toutes les ailes de la prison et il y avait de l’eau chaude pendant certaines heures de la journée. Les cellules disposaient d’une fenêtre avec des barreaux et des vitres et étaient équipées d’un éclairage artificiel suffisant, réglé par les détenus eux-mêmes. Elles étaient chauffées par un système de chauffage central en hiver et, pendant la période d’été 2001-2002, les détenus ayant de problèmes de santé se voyaient attribuer des ventilateurs.

16.

L’alimentation était de quantité suffisante et de bonne qualité suivant les règles de l’alimentation méditerranéenne.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

L’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil

17.

L’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil se lit comme suit

:

Article 105

«

L’Etat est tenu de réparer les dommages causés par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l’exercice de la puissance publique, sauf si les actes ou omissions [en question] ont eu lieu en méconnaissance d’une disposition destinée à servir l’intérêt public. L’organe fautif est solidairement responsable avec l’Etat, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité des ministres.

»

18.

Par deux arrêts n

os

2893/2008 et 1215/2010, le Conseil d’Etat admit qu’une personne détenue pour cause de dette envers un tiers et placée, en violation de l’article 1050 § 2 du code de procédure civile, dans la même cellule que des personnes condamnées pour des infractions pénales avait subi un dommage moral et avait à ce titre, en application de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil et de l’article 57 du code civil, droit à une indemnité. Il indiqua que la déclaration de la nullité de la détention de l’intéressé et sa mise en liberté ne constituaient pas une cause de disparition du dommage moral subi par celui-ci pendant sa détention. Il précisa en outre que le manque de lieux de détention appropriés à la détention des personnes condamnées pour dettes envers des tiers ne pouvait justifier une exonération partielle ou totale de la responsabilité de l’Etat. Il jugea également que, aux fins de déterminer le montant de l’indemnité à octroyer à l’intéressé, il fallait tenir compte des conditions de détention de ce dernier. Il ajouta cependant que, l’appréciation desdites conditions ne pouvait conduire à exclure tout préjudice moral, étant donné que celui-ci naissait de la seule illégalité de la privation de liberté de l’intéressé, et ce indépendamment de l’appréciation en question. Dans les deux arrêts susmentionnés, la haute juridiction considéra ainsi que les intéressés avaient été, du fait de leur détention avec des personnes condamnées pour des infractions pénales, exposés à des invectives, insultes, atteintes à leur intégrité physique et autres violences, ces divers agissements visant surtout les personnes non considérées comme auteurs d’infractions pénales dans de tels lieux de détention.

19.

Par un arrêt n

o

1396/2008, la cour administrative d’appel d’Athènes accorda des sommes comprises entre 40

000 euros (EUR) et 50

000 EUR aux proches d’un détenu décédé en prison à la suite d’une ingestion de cyanure mis dans son repas. Elle fonda sa décision sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, sur l’article 65 (relatif aux mesures d’ordre et de sécurité) du code pénitentiaire, ainsi que sur la loi n

o

58819/2003 portant règlement du fonctionnement des établissements pénitentiaires.

20.

S’agissant des tribunaux administratifs, celui de Nauplie, dans un arrêt n

o

7/2009, et celui d’Athènes, dans un arrêt n

o

1881/2011, accordèrent également des sommes comprises entre 30

000 EUR et 180

000 EUR à des proches de détenus décédés à la suite de l’utilisation de stupéfiants introduits frauduleusement en prison. Ces juridictions fondèrent leurs décisions sur l’article 105 précité, sur l’article 102 (relatif aux obligations des directeurs des établissements pénitentiaires en matière de sécurité des détenus) de la loi n

o

1851/1989 (code des règles fondamentales relatives au traitement des détenus) et sur l’article 2 de la Convention.

2.

Le code pénitentiaire (loi n

o

2776/1999)

21.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du code pénitentiaire se lisent ainsi

:

Article 21 (espace de détention)

«

(...)

; ils doivent être équipés de lits, d’armoires et de tables de dimensions suffisantes, ainsi que d’un nombre égal de chaises.

(...)

»

Article 25 (hygiène et propreté)

«

(...)

»

Article 32 (alimentation)

«

»

GRIEF

22.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de ses conditions de détention.

EN DROIT

23.

Le requérant allègue avoir subi un traitement inhumain et dégradant en raison de ses conditions de détention à la prison de Korydallos. Il invoque l’article 3 de la Convention, aux termes duquel

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

24.

Le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois ainsi que du non-épuisement des voies de recours internes par le requérant.

25.

En premier lieu, il soutient que le requérant aurait dû saisir la Cour dans un délai de six mois à compter de sa mise en liberté, le 12 décembre 2011, soit au plus tard au 12 juin 2012, et non le 4 août 2012. Il considère que le recours introduit le 12 décembre 2011 par le requérant devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel était fictif car l’intéressé avait déjà été libéré à ce moment-là.

26.

En deuxième lieu, il reproche au requérant de ne pas avoir fait usage de l’action en dommages-intérêts prévue par l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil.

27.

La Cour estime ne pas avoir à examiner l’exception relative au non

‑

respect du délai de six mois, étant donné que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes.

28.

La Cour rappelle en effet que, s’agissant de l’épuisement des voies de recours internes, l’article

35 § 1 de la Convention prévoit une répartition de la charge de la preuve. Le gouvernement défendeur doit ainsi convaincre la Cour que le recours dont il invoque l’existence était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible et susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et qu’il présentait des perspectives raisonnables de succès (

Akdivar et autres c. Turquie

, 16

septembre 1996, § 68,

Recueil

1996

‑

IV, et

Sejdovic c.

Italie

[GC], n

o

56581/00, § 46, CEDH 2006-II).

29.

A ce titre, la Cour a déjà considéré dans l’arrêt

Ananyev et autres c.

Russie

(n

os

42525/07 et 60800/08, § 98, 10 janvier 2012) que, pour qu’un système de protection des droits des détenus garantis par l’article 3 de la Convention soit effectif, les recours préventifs et les recours indemnitaires doivent coexister de façon complémentaire. L’importance particulière de cette disposition impose que les Etats établissent, au-delà d’un simple recours indemnitaire, un mécanisme effectif permettant de mettre rapidement un terme à tout traitement contraire à l’article 3 de la Convention. A défaut d’un tel mécanisme, la perspective d’une possible indemnisation risquerait de légitimer des souffrances incompatibles avec cet article et d’affaiblir sérieusement l’obligation des Etats de mettre leurs normes en accord avec les exigences de la Convention (

ibid

., § 98).

30.

La Cour considère cependant que, s’agissant de l’épuisement des voies de recours internes, la situation peut être différente entre une personne qui a été détenue dans des conditions qu’elle estime contraires à l’article

3

de la Convention et qui saisit la Cour après sa mise en liberté et un individu qui la saisit alors qu’il est toujours détenu dans les conditions qu’il dénonce.

31.

En l’espèce, la Cour observe que le requérant a été mis en liberté le 12 décembre 2011. En saisissant la Cour le 4 août 2012, il ne visait de toute évidence pas à empêcher la continuation de sa détention dans des conditions inhumaines ou dégradantes, mais à obtenir un constat postérieur de violation de l’article 3 de la Convention par la Cour et, le cas échéant, une indemnité pour le dommage moral qu’il estime avoir subi.

32.

La Cour rappelle, en outre, que dans son arrêt

A.F. c. Grèce

(n

o

53709/11, §§ 55-60, 13 juin 2013) elle a estimé qu’il convenait d’examiner si les dispositions d’un texte législatif ou réglementaire susceptibles d’être invoquées aux fins d’une action en application de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil étaient rédigées en termes suffisamment précis et garantissaient des droits «

justiciables

».

33.

A cet égard, la Cour relève que le requérant était détenu à la prison de Korydallos et était ainsi soumis aux dispositions du code pénitentiaire.

34.

La Cour note que les principaux griefs du requérant concernant ses conditions de détention, formulés tant devant les autorités grecques que devant elle, portaient et portent sur la surpopulation régnant dans cette prison, sur l’état des installations sanitaires, sur des problèmes d’hygiène et sur une insuffisance de nourriture. Or de l’avis de la Cour, les articles 21, 25 et 32 du code pénitentiaire garantissent en ces domaines des droits subjectifs et pouvant être invoqués devant les juridictions. L’action indemnitaire fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil combiné avec les articles susmentionnés du code pénitentiaire, et également avec l’article 3 de la Convention qui est directement applicable dans l’ordre juridique interne, constituait ainsi une voie de recours qui aurait pu être intentée par le requérant.

35.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

André Wampach

Isabelle Berro-Lefèvre

Greffier adjoint

Présidente