Gligorić împotriva Serbiei

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE GLIGORI usted v. SERBIA (Aplicații nos. 75271/10 și 67112/11) HOTĂRÂREA Strasburg 26 noiembrie 2013 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Gligorić v. Serbia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca compusă din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Dragoljub Popović, Helen Keller, judecători, și Seçkin Erel, grefierul adjunct al secțiunii interioare, după ce a deliberat în privat la 5 noiembrie 2013, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: PROCEDURA Cazul a fost originat în două cereri (nus.

75271/10 și 67112/11) împotriva Republicii Serbiei au depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de doi resortisanți sârbi, dl Milano Gligorić („prima reclamantă”) și dna Verica Gligorić („a doua reclamantă”), la 2 decembrie 2010 și, respectiv, 2 februarie 2010. Guvernul sârb („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl S. Carić. La 21 noiembrie 2011, cererile au fost comunicate guvernului. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Introducere Reclamanții s-au născut în 1952 și, respectiv, 1954 și trăiesc în Majur. Reclamanții au fost angajate de „7 Juli”, o companie cu sediul în Šabac (denumită în continuare „debitorul”).

În ceea ce privește prima sesiune de procedură La 13 noiembrie 2006, reclamantul și debitorul au încheiat o decontare în fața Curții Municipale Šabac, conform căreia debitorul a fost ordonat să plătească reclamantului anumite sume în ceea ce privește achizițiile salariale și costurile procedurii. La 29 decembrie 2009, reclamantul a depus o cerere de punere în aplicare a deciziei de judecată de mai sus la Curtea Municipală Šabac. La 31 decembrie 2009, instanța a permis cererea și a emis o procedură de executare. La 11 decembrie 2008, reclamantul și debitorul au încheiat o decontare în fața Curții Municipale Šabac, conform căreia debitorul a fost ordonat să plătească reclamantului anumite sume în ceea ce privește achizițiile salariale și contribuțiile de asigurare a pensiilor și a invalidității.

10. La 7 iulie 2009, reclamantul a depus o cerere de punere în aplicare a deciziei de judecată de mai sus în fața Curții Municipale Šabac. 11. La 9 iulie 2009, instanța a permis cererea și a emis o procedură de executare. În ceea ce privește al doilea reclamant 12. La 21 iulie 2006, reclamantul și debitorul au încheiat o decontare în fața Curții Municipale Šabac, conform căreia debitorul a fost ordonat să plătească reclamantului anumite sume în ceea ce privește achizițiile salariale, contribuțiile pentru asigurări de pensii și de invaliditate și costurile procedurii. 13. La 7 iulie 2009, reclamantul a depus o cerere de punere în aplicare a deciziei de judecată de mai sus la Curtea Municipală Šabac.

14. La 9 iulie 2009, instanța a permis cererea și a emis un ordin de executare. Statutul debitorului 15. La 14 martie 2007, debitorul a fost privatizat. 16. La 10 iunie 2008, contractul de vânzare a debitorului a fost anulat deoarece cumpărătorul în cauză nu își îndeplinea obligațiile contractuale. 17. După anularea privatizării debitorului, 70% din acțiunile sale au fost transferate statului. 18. După cum ar apărea din rapoarte media, în noiembrie 2009, statul a vândut acțiunile sale către o societate privată. 19. La 14 aprilie 2010, Curtea Comercială Valjevo a deschis procedura preliminară de insolvență împotriva debitorului. 20. La 1 decembrie 2010, Curtea Comercială a încheiat procedura de insolvență împotriva debitorului deoarece creditorii și debitorul nu au reușit să avanseze costurile procedurii de insolvență.

21. În plus, instanța a ordonat transferul proprietății debitorului către stat. 22. Hotărârea a devenit finală la 14 aprilie 2011. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 23. Legea internă relevantă este stabilită în hotărârile Curții privind EVT Company c. Serbia (n. 3102/05, §§ 26 și 27 iunie 2007); Marčić și alții c. Serbia (n. 17556/05, § 29, 30 octombrie 2007); R. Kačapor și alții c. Serbia (n. 2269/06, 3041/06, 3042/06, 3043/06, 3045/06 și 3046/06, 15 ianuarie 2008, §§§ 57-82); Vlahović v. Serbia (n. 42619/04, §37-47, 16 decembrie 2008); Crnišanin și alții c. Serbia (n. 35835/05, 43548/05, 43569/05 și 36986/06, 13 ianuarie 2009, §§ 100-104); Adamović c. Serbia, (n. 41703/06, § 17-22, 2 octombrie 2012); a se vedea, de asemenea, Marinković c. Serbia (n. 5353/11, 29 ianuarie 2013, §§ 26-29 și §§ 31-44).

Curtea consideră că, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curții, cererile ar trebui să fie însoțite, având în vedere contextul lor de fapt și juridic comun. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 6 ȘI 13 A CONVENȚIEI 25. Reclamanții se plângeau de nerespectarea pe deplină a hotărârilor finale ale instanței în favoarea lor.

Se bazează pe articolele 6 și 13 din Convenție care, în măsura în care este relevant, au citit după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat toate remediile legale eficace. În special, deoarece reclamanții trebuie să fi fost conștienți de poziția financiară a debitorului pe care a trebuit să o inițieze procedurile de aplicare mult mai devreme, fără o protracție inutile.

27. Reclamanții nu sunt de acord. 28. Curtea nu este convinsă că trecerea timpului între data în care o hotărâre a instanței dictată împotriva entității controlate de stat și data depunerii unei cereri de punere în aplicare a deciziei respective poate fi considerată ca fiind neajunsă a reclamanților să epuizeze toate remediile eficace. Prin urmare, respinge argumentul Guvernului. Compatibilitatea ratione personae 29. Guvernul a susținut că statul nu poate fi responsabil pentru debitor în acest caz, care este o entitate juridică separată care nu este controlată de stat. 30. Reclamanții nu sunt de acord.

31. Curtea a reținut deja în cazuri comparabile împotriva Serbiei că statul este responsabil pentru datoriile societăților deținute social (a se vedea, de exemplu, R. Kačapor și alții, citate mai sus §§ 97-98, Rašković și Milunović c. Serbia , nos 1789/07 și 28058/07, § 71, 31 mai 2011, și Adamović c. Serbia , citat mai sus § 31). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de această jurisprudență în acest caz. Prin urmare, acest argument trebuie respins. Concluzie 32. Curtea consideră că cererea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție și nu constată niciun alt motiv pentru a-l declara inadmisibil, prin urmare trebuie declarat admisibil. Curtea constată că reclamanții au solicitat executarea hotărârilor finale în favoarea lor la 7 iulie 2009 și, respectiv, la 29 decembrie 2009 (a se vedea punctele 7, 10 și 13 de mai sus).

Cu toate acestea, aceste hotărâri nu au fost încă executate. 34. Curtea remarcă că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în anumite circumstanțe, însă, întârzierea nu poate afecta esența dreptului protejat în temeiul art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Burdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 35, CEDO 2002 III). În plus, „faptul că statul a vândut o mare parte din partea sa în societatea deținută de o persoană privată nu a putut elibera statul de la obligația sa de a respecta o datorie de judecată care a apărut înainte de vânzarea acțiunilor. Dacă statul transferă o astfel de obligație către un nou proprietar al acțiunilor...

statul trebuie să se asigure că noul proprietar respectă cerințele, inerente la art. 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1, că o decizie judiciară finală și obligatorie nu rămâne inoperantă în detrimentul unei părți” (a se vedea Solovyev c. Ucraina , nr. 4878/04, § 21, 14 decembrie 2006). 35. Curtea observă că a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 din Convenție în cazurile în care se ridică chestiuni similare celor ridicate în acest caz (a se vedea R. Kačapor și alții , citat mai sus §§ 115-116; Crnišanin și alții c. Serbia , citat mai sus §§ 123-124, 13 ianuarie 2009 . 36. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz, în consecință a fost o încălcare a articolului 1 din Convenție.

37. Curtea nu consideră necesar, în circumstanțele prezentului caz, să examineze în esență aceeași plângere în temeiul articolului 13 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis, Kin -Stib și Majkić c. Serbia , nr. 12312/05, § 90, 20 aprilie 2010 și Slovyev c. Ucraina, nr. 4878/04, § 25, 14 decembrie 2006). III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 38. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 39. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a le acorda o sumă pe contul respectiv.

40. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că o hotărâre în care Curtea constată încălcarea Convenției sau a Protocolelor sale impune statului contestat o obligație juridică nu numai de a plăti sumele atribuite prin justă satisfacție, ci și de a alege, sub rezerva supravegherii de către Comitetul de Miniștri, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, individuale care trebuie adoptate în ordinul său juridic intern pentru a pune capăt încălcării constatate (a se vedea Apostol c. Georgia , nr. 40765/02 , §§ 71-73 , CEDH 2006-XIV , Marčić și alții c. Serbia , citat mai sus §§ 64-65 și Pralica c. Bosnia și Herțegovina , nr. 38945/05 , § 19, 27 ianuarie 2009 . 41. Având în vedere concluzia sa din cauza instantană și fără a aduce atingere oricărei alte măsuri care ar putea fi considerate necesare, Curtea consideră că Statul pârât trebuie să asigure executarea deciziilor interne finale dictate în favoarea reclamanților prin intermediul plății pentru fiecare solicitant, din fondurile proprii, sumele acordate în respectivele decizii finale, mai puțin sumele care ar fi putut fi deja plătite în ceea ce privește respectivele decizii.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, decide să se alăture cererilor; declara cererile admisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție; deține că nu este necesar să examineze plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție; deține litera (a) statul pârât plătește, din fondurile proprii și în termen de trei luni, sumele acordate fiecărui reclamant în hotărârea finală dictată în favoarea lor, mai puțin orice sume care ar fi putut fi deja plătite pe baza deciziilor respective; (b) care de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare plus trei puncte procentuale; efectuată în limba engleză și notificată în scris la 26 noiembrie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

Paulo Pinto de Albuquerque Președintele adjunct al grefierului interimar

SECOND SECTION

CASE OF GLIGORIĆ v. SERBIA (Applications nos. 75271/10 and 67112/11) JUDGMENT STRASBOURG 26 November 2013 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Gligorić v. Serbia, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Paulo Pinto de Albuquerque, President, Dragoljub Popović, Helen Keller, judges, and Seçkin Erel, Acting Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 5 November 2013, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

A. Introduction

RELEVANT DOMESTIC LAW

23. The relevant domestic law is set out in the Court’s judgments of EVT Company v. Serbia (no. 3102/05, §§ 26 and 27, 21 June 2007); Marčić and Others v. Serbia (no. 17556/05, § 29, 30 October 2007); R. Kačapor and Others v. Serbia (nos. 2269/06, 3041/06, 3042/06, 3043/06, 3045/06 and 3046/06, 15 January 2008, §§ 57-82); Vlahović v. Serbia (no. 42619/04, §§37-47, 16 December 2008); Crnišanin and Others v. Serbia (nos. 35835/05, 43548/05, 43569/05 and 36986/06, 13 January 2009, §§ 100-104); Adamović v. Serbia, (no. 41703/06, §§ 17-22, 2 October 2012); see also Marinković v. Serbia ((dec.) no. 5353/11, 29 January 2013, §§ 26-29 and §§ 31-44). THE LAW I.

JOINDER OF THE APPLICATIONS

24. The Court considers that, in accordance, with Rule 42 § 1 of the Rules of the Court, the applications should be joined, given their common factual and legal background. II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 6 AND 13 OF THE CONVENTION

25. The applicants complained about the respondent State’s failure to fully enforce the final court decisions in their favour. They relied on Articles 6 and 13 of the Convention which, in so far as relevant, read as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law.” Article 13 “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” A. Admissibility 1. Exhaustion of domestic remedies

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

38. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”