CASE OF GLIGORIĆ v. SERBIA

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE GLIGORI usted v. SERBIA (Aplicații nos. 75271/10 și 67112/11) HOTĂRÂREA Strasburg 26 noiembrie 2013 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Gligorić v. Serbia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca compusă din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Dragoljub Popović, Helen Keller, judecători, și Seçkin Erel, grefierul adjunct al secțiunii interioare, după ce a deliberat în privat la 5 noiembrie 2013, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: PROCEDURA Cazul a fost originat în două cereri (nus. 75271/10 și 67112/11) împotriva Republicii Serbiei au depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de doi resortisanți sârbi, dl Milano Gligorić („prima reclamantă”) și dna Verica Gligorić („a doua reclamantă”), la 2 decembrie 2010 și, respectiv, 2 februarie 2010. Guvernul sârb („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl S. Carić. La 21 noiembrie 2011, cererile au fost comunicate guvernului. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Introducere Reclamanții s-au născut în 1952 și, respectiv, 1954 și trăiesc în Majur. Reclamanții au fost angajate de „7 Juli”, o companie cu sediul în Šabac (denumită în continuare „debitorul”). În ceea ce privește prima sesiune de procedură La 13 noiembrie 2006, reclamantul și debitorul au încheiat o decontare în fața Curții Municipale Šabac, conform căreia debitorul a fost ordonat să plătească reclamantului anumite sume în ceea ce privește achizițiile salariale și costurile procedurii. La 29 decembrie 2009, reclamantul a depus o cerere de punere în aplicare a deciziei de judecată de mai sus la Curtea Municipală Šabac. La 31 decembrie 2009, instanța a permis cererea și a emis o procedură de executare. La 11 decembrie 2008, reclamantul și debitorul au încheiat o decontare în fața Curții Municipale Šabac, conform căreia debitorul a fost ordonat să plătească reclamantului anumite sume în ceea ce privește achizițiile salariale și contribuțiile de asigurare a pensiilor și a invalidității. 10. La 7 iulie 2009, reclamantul a depus o cerere de punere în aplicare a deciziei de judecată de mai sus în fața Curții Municipale Šabac. 11. La 9 iulie 2009, instanța a permis cererea și a emis o procedură de executare. În ceea ce privește al doilea reclamant 12. La 21 iulie 2006, reclamantul și debitorul au încheiat o decontare în fața Curții Municipale Šabac, conform căreia debitorul a fost ordonat să plătească reclamantului anumite sume în ceea ce privește achizițiile salariale, contribuțiile pentru asigurări de pensii și de invaliditate și costurile procedurii. 13. La 7 iulie 2009, reclamantul a depus o cerere de punere în aplicare a deciziei de judecată de mai sus la Curtea Municipală Šabac. 14. La 9 iulie 2009, instanța a permis cererea și a emis un ordin de executare. Statutul debitorului 15. La 14 martie 2007, debitorul a fost privatizat. 16. La 10 iunie 2008, contractul de vânzare a debitorului a fost anulat deoarece cumpărătorul în cauză nu își îndeplinea obligațiile contractuale. 17. După anularea privatizării debitorului, 70% din acțiunile sale au fost transferate statului. 18. După cum ar apărea din rapoarte media, în noiembrie 2009, statul a vândut acțiunile sale către o societate privată. 19. La 14 aprilie 2010, Curtea Comercială Valjevo a deschis procedura preliminară de insolvență împotriva debitorului. 20. La 1 decembrie 2010, Curtea Comercială a încheiat procedura de insolvență împotriva debitorului deoarece creditorii și debitorul nu au reușit să avanseze costurile procedurii de insolvență. 21. În plus, instanța a ordonat transferul proprietății debitorului către stat. 22. Hotărârea a devenit finală la 14 aprilie 2011. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 23. Legea internă relevantă este stabilită în hotărârile Curții privind EVT Company c. Serbia (n. 3102/05, §§ 26 și 27 iunie 2007); Marčić și alții c. Serbia (n. 17556/05, § 29, 30 octombrie 2007); R. Kačapor și alții c. Serbia (n. 2269/06, 3041/06, 3042/06, 3043/06, 3045/06 și 3046/06, 15 ianuarie 2008, §§§ 57-82); Vlahović v. Serbia (n. 42619/04, §37-47, 16 decembrie 2008); Crnišanin și alții c. Serbia (n. 35835/05, 43548/05, 43569/05 și 36986/06, 13 ianuarie 2009, §§ 100-104); Adamović c. Serbia, (n. 41703/06, § 17-22, 2 octombrie 2012); a se vedea, de asemenea, Marinković c. Serbia (n. 5353/11, 29 ianuarie 2013, §§ 26-29 și §§ 31-44). Curtea consideră că, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curții, cererile ar trebui să fie însoțite, având în vedere contextul lor de fapt și juridic comun. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 6 ȘI 13 A CONVENȚIEI 25. Reclamanții se plângeau de nerespectarea pe deplină a hotărârilor finale ale instanței în favoarea lor. Se bazează pe articolele 6 și 13 din Convenție care, în măsura în care este relevant, au citit după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoanele care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat toate remediile legale eficace. În special, deoarece reclamanții trebuie să fi fost conștienți de poziția financiară a debitorului pe care a trebuit să o inițieze procedurile de aplicare mult mai devreme, fără o protracție inutile. 27. Reclamanții nu sunt de acord. 28. Curtea nu este convinsă că trecerea timpului între data în care o hotărâre a instanței dictată împotriva entității controlate de stat și data depunerii unei cereri de punere în aplicare a deciziei respective poate fi considerată ca fiind neajunsă a reclamanților să epuizeze toate remediile eficace. Prin urmare, respinge argumentul Guvernului. Compatibilitatea ratione personae 29. Guvernul a susținut că statul nu poate fi responsabil pentru debitor în acest caz, care este o entitate juridică separată care nu este controlată de stat. 30. Reclamanții nu sunt de acord. 31. Curtea a reținut deja în cazuri comparabile împotriva Serbiei că statul este responsabil pentru datoriile societăților deținute social (a se vedea, de exemplu, R. Kačapor și alții, citate mai sus §§ 97-98, Rašković și Milunović c. Serbia , nos 1789/07 și 28058/07, § 71, 31 mai 2011, și Adamović c. Serbia , citat mai sus § 31). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de această jurisprudență în acest caz. Prin urmare, acest argument trebuie respins. Concluzie 32. Curtea consideră că cererea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție și nu constată niciun alt motiv pentru a-l declara inadmisibil, prin urmare trebuie declarat admisibil. Curtea constată că reclamanții au solicitat executarea hotărârilor finale în favoarea lor la 7 iulie 2009 și, respectiv, la 29 decembrie 2009 (a se vedea punctele 7, 10 și 13 de mai sus). Cu toate acestea, aceste hotărâri nu au fost încă executate. 34. Curtea remarcă că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în anumite circumstanțe, însă, întârzierea nu poate afecta esența dreptului protejat în temeiul art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Burdov c. Rusia, nr. 59498/00, § 35, CEDO 2002 III). În plus, „faptul că statul a vândut o mare parte din partea sa în societatea deținută de o persoană privată nu a putut elibera statul de la obligația sa de a respecta o datorie de judecată care a apărut înainte de vânzarea acțiunilor. Dacă statul transferă o astfel de obligație către un nou proprietar al acțiunilor... statul trebuie să se asigure că noul proprietar respectă cerințele, inerente la art. 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1, că o decizie judiciară finală și obligatorie nu rămâne inoperantă în detrimentul unei părți” (a se vedea Solovyev c. Ucraina , nr. 4878/04, § 21, 14 decembrie 2006). 35. Curtea observă că a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 din Convenție în cazurile în care se ridică chestiuni similare celor ridicate în acest caz (a se vedea R. Kačapor și alții , citat mai sus §§ 115-116; Crnišanin și alții c. Serbia , citat mai sus §§ 123-124, 13 ianuarie 2009 . 36. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz, în consecință a fost o încălcare a articolului 1 din Convenție. 37. Curtea nu consideră necesar, în circumstanțele prezentului caz, să examineze în esență aceeași plângere în temeiul articolului 13 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis, Kin -Stib și Majkić c. Serbia , nr. 12312/05, § 90, 20 aprilie 2010 și Slovyev c. Ucraina, nr. 4878/04, § 25, 14 decembrie 2006). III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 38. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 39. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a le acorda o sumă pe contul respectiv. 40. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că o hotărâre în care Curtea constată încălcarea Convenției sau a Protocolelor sale impune statului contestat o obligație juridică nu numai de a plăti sumele atribuite prin justă satisfacție, ci și de a alege, sub rezerva supravegherii de către Comitetul de Miniștri, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, individuale care trebuie adoptate în ordinul său juridic intern pentru a pune capăt încălcării constatate (a se vedea Apostol c. Georgia , nr. 40765/02 , §§ 71-73 , CEDH 2006-XIV , Marčić și alții c. Serbia , citat mai sus §§ 64-65 și Pralica c. Bosnia și Herțegovina , nr. 38945/05 , § 19, 27 ianuarie 2009 . 41. Având în vedere concluzia sa din cauza instantană și fără a aduce atingere oricărei alte măsuri care ar putea fi considerate necesare, Curtea consideră că Statul pârât trebuie să asigure executarea deciziilor interne finale dictate în favoarea reclamanților prin intermediul plății pentru fiecare solicitant, din fondurile proprii, sumele acordate în respectivele decizii finale, mai puțin sumele care ar fi putut fi deja plătite în ceea ce privește respectivele decizii. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, decide să se alăture cererilor; declara cererile admisibile; declară că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție; deține că nu este necesar să examineze plângerea în temeiul articolului 13 din Convenție; deține litera (a) statul pârât plătește, din fondurile proprii și în termen de trei luni, sumele acordate fiecărui reclamant în hotărârea finală dictată în favoarea lor, mai puțin orice sume care ar fi putut fi deja plătite pe baza deciziilor respective; (b) care de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare plus trei puncte procentuale; efectuată în limba engleză și notificată în scris la 26 noiembrie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Paulo Pinto de Albuquerque Președintele adjunct al grefierului interimar

SECOND SECTION

CASE OF

GLIGORIĆ v. SERBIA

(Applications nos. 75271/10 and 67112/11)

JUDGMENT

STRASBOURG

26 November 2013

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Gligorić v. Serbia,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of:

Paulo Pinto de Albuquerque,

President,

Dragoljub Popović,

Helen Keller,

judges,

and Seçkin Erel,

Acting Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 5 November 2013,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in two applications (nos.

75271/10 and 67112/11) against the Republic of Serbia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Serbian nationals, Mr Milan Gligorić (“the first applicant”) and Ms Verica Gligorić (“the second applicant”), on 2

December 2010 and 2 February 2010 respectively.

2.

The Serbian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr S. Carić.

3.

On 21 November 2011 the applications were communicated to the Government.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

A.

Introduction

4.

The applicants were born in 1952 and 1954 respectively and live in Majur.

5.

The applicants were employed by “7 Juli”, a company based in Šabac (hereinafter – “the debtor”).

B.

As regards the first applicant

1.

First set of proceedings

6.

On 13 November 2006 the applicant and the debtor concluded a settlement before the Šabac Municipal Court, according to which the debtor was ordered to pay the applicant certain sums in respect to salary arrears and costs of proceedings.

7.

On 29 December 2009 the applicant lodged an application for the enforcement of the above court decision with the Šabac Municipal Court.

8.

On 31 December 2009 the court allowed the application and issued an enforcement order.

2.

Second set of proceedings

9.

On 11 December 2008 the applicant and the debtor concluded a settlement before the Šabac Municipal Court, according to which the debtor was ordered to pay the applicant certain sums in respect to salary arrears and pension and disability insurance contributions.

10.

On 7 July 2009 the applicant lodged an application for the enforcement of the above court decision with the Šabac Municipal Court.

11.

On 9 July 2009 the court allowed the application and issued an enforcement order.

C.

As regards the second applicant

12.

On 21 July 2006 the applicant and the debtor concluded a settlement before the Šabac Municipal Court, according to which the debtor was ordered to pay the applicant certain sums in respect to salary arrears, pension and disability insurance contributions and costs of proceedings.

13.

On 7 July 2009 the applicant lodged an application for the enforcement of the above court decision with the Šabac Municipal Court.

14.

On 9 July 2009 the court allowed the application and issued an enforcement order.

D.

The debtor’s status

15.

On 14 March 2007 the debtor was privatised.

16.

On 10 June 2008 the contract for the sale of the debtor was annulled because the buyer in question had failed to fulfil his contractual obligations.

17.

Following the annulment of the debtor’s privatisation 70% of its shares were transferred to the State.

18.

As it would appear from media reports, in November 2009 the State sold its shares to a private company.

19.

On 14 April 2010 the Valjevo Commercial Court opened the preliminary insolvency proceedings against the debtor.

20.

On 1 December 2010 the Commercial Court terminated the insolvency proceedings against the debtor because the creditors and the debtor failed to advance the costs of the insolvency proceedings.

21.

In addition, the court ordered the transfer of the debtor’s property to the State.

22.

The decision became final on 14 April 2011.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

23.

The relevant domestic law is set out in the Court’s judgments of

EVT Company v. Serbia

(no. 3102/05, §§ 26 and 27, 21 June 2007);

Marčić and Others v. Serbia

(no. 17556/05, § 29, 30 October 2007); R.

Kačapor and Others v. Serbia

(nos. 2269/06, 3041/06, 3042/06, 3043/06, 3045/06 and 3046/06, 15 January 2008, §§ 57-82);

Vlahović v. Serbia

(no. 42619/04, §§37-47, 16 December 2008);

Crnišanin and Others v. Serbia

(nos.

35835/05, 43548/05, 43569/05 and 36986/06, 13 January 2009, §§

100-104);

Adamović v. Serbia,

(no. 41703/06, §§ 17-22, 2 October 2012); see also

Marinković v. Serbia

((dec.) no. 5353/11, 29 January 2013, §§ 26-29 and §§ 31-44).

THE LAW

I.

JOINDER OF THE APPLICATIONS

24.

The Court considers that, in accordance, with Rule 42 § 1 of the Rules of the Court, the applications should be joined, given their common factual and legal background.

II.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 6 AND 13 OF THE CONVENTION

25.

The applicants complained about the respondent State’s failure to fully enforce the final court decisions in their favour. They relied on Articles 6 and 13 of the Convention which, in so far as relevant, read as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law.”

Article 13

“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

A.

Admissibility

1.

Exhaustion of domestic remedies

26.

The Government argued that the applicants had failed to exhaust all effective legal remedies. In particular, since the applicants must have been aware of the debtor’s financial standing they had had to initiate enforcement proceedings much earlier without unnecessary protraction.

27.

The applicants disagreed.

28.

The Court is not persuaded that the passage of time between the date when a court decision rendered against the State-controlled entity and the date of lodging of an application for the enforcement of that decision can be regarded as the applicants’ failure to exhaust all effective remedies. It therefore rejects the Government’s argument.

2.

Compatibility ratione personae

29.

The Government argued that the State could not be held responsible for the debtor in the present case which was a separate legal entity not controlled by the State.

30.

The applicants disagreed.

31.

The Court has already held in comparable cases against Serbia that the State is liable for debts of socially-owned companies (see, for example,

R. Kačapor and Others,

cited above

,

§§ 97-98,

Rašković and Milunović v.

Serbia

, nos. 1789/07 and 28058/07, § 71, 31 May 2011, and

Adamović v.

Serbia

, cited above, § 31). The Court sees no reason to depart from that jurisprudence in the present case. Consequently, this argument must be rejected.

3.

Conclusion

32.

The Court considers that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention and finds no other ground to declare it inadmissible. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

33.

The Court notes that the applicants sought enforcement of the final court decisions in their favour on 7 July 2009 and 29 December 2009 respectively (see paragraphs 7, 10 and 13 above). However those decisions have not been enforced yet.

34.

The Court notes that a delay in the execution of a judgment may be justified in particular circumstances. However, the delay may not be such as to impair the essence of the right protected under Article 6 § 1 of the Convention (see

Burdov v. Russia,

no. 59498/00, § 35, ECHR 2002

‑

III). Furthermore, “the fact that the State sold a large part of its share in the company it owned to a private person could not release the State from its obligation to honour a judgment debt which had arisen before the shares were sold. If the State transfers such an obligation to a new owner of the shares...the State must ensure that the new owner complies with the requirements, inherent in Article

6

§

1 of the Convention and Article

1 of Protocol

No.

1, that a final, binding judicial decision does not remain inoperative to the detriment of a party” (see

Solovyev v. Ukraine

, no.

4878/04, § 21, 14 December 2006).

35.

The Court observes that it has frequently found violations of Article 6 of the Convention in cases raising issues similar to those raised in the present case (see

R. Kačapor and Others

, cited above, §§ 115-116;

Crnišanin and Others v. Serbia

, cited above, §§ 123-124, 13 January 2009).

36.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. There has, accordingly, been a violation of Article

6

§

1 of the Convention.

37.

The Court does not find it necessary in the circumstances of this case to examine essentially the same complaint under Article

13 of the Convention (see

mutatis mutandis,

Kin

-Stib and Majkić v. Serbia

, no.

12312/05, § 90, 20 April 2010 and

Slovyev v. Ukraine,

no. 4878/04, §

25, 14 December 2006).

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

38.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

39.

The applicants did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court considers that there is no call to award them any sum on that account.

40.

It must, however, be noted that a judgment in which the Court finds a violation of the Convention or of its Protocols imposes on the respondent State a legal obligation not just to pay those concerned the sums awarded by way of just satisfaction, but also to choose, subject to supervision by the Committee of Ministers, the general and/or, if appropriate, individual measures to be adopted in its domestic legal order to put an end to the violation found (see

Apostol v. Georgia

, no. 40765/02, §§ 71-73, ECHR 2006-XIV,

Marčić and Others v. Serbia

, cited above, §§ 64-65, and

Pralica v. Bosnia and Herzegovina

, no. 38945/05, § 19, 27 January 2009).

41.

Having regard to its finding in the instant case, and without prejudice to any other measures which may be deemed necessary, the Court considers that the respondent State must secure the enforcement of the final domestic decisions rendered in the applicants’ favor by way of paying in respect of each applicant, from their own funds, the sums awarded in the said final decisions, less any amounts which may have already been paid in respect of the said decisions.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Decides

to join applications;

2.

Declares

the applications admissible;

3.

Holds

that there has been a violation of Article 6 of the Convention;

4.

Holds

that there is no need to examine the complaint under Article 13 of the Convention;

5.

Holds

(a)

that the respondent State shall, from its own funds and within three months, pay in respect to each applicant, the sums awarded in the final court decisions rendered in their favour, less any amounts which may have already been paid on the basis of the said decisions;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Done in English, and notified in writing on 26 November 2013, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Seçkin Erel

Paulo Pinto de Albuquerque

Acting Deputy Registrar

President