Silahyürekli împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (n° 16150/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și introdusă de un cetățean al acestui Stat, domn Ahmet Emin Silahyürekli („reclamantul"), la Curte la 17 aprilie 2006 în virtutea art. 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de doamna B. Baysal, avocat la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

La 30 august 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis de asemenea ca compeltul să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. FAPT I.

Printr-o sentință din 7 octombrie 1942, tribunalul de prim-nivel din Kaș a considerat că S.K. a achiziționat, prin voie de prescripție acquisitivă în aplicarea art. 639 din codul civil ancien, proprietatea terenului obiectul prezentei cauze și a ordonat înregistrarea acestuia în registrul foncier pe numele interesatului.

La 13 octombrie 1988, comisia de protecție a culturii și resurselor naturale din Antalya a decis să clasifice acest teren ca sit arheologic și natural de prima categorie.

Lucrări de cadastru realizate la 22 februarie 1999 au confirmat titlul de proprietate privind terenul în cauză.

La 8 noiembrie 2002, reclamantul a cumpărat terenul și l-a făcut înregistrat pe numele său în registrul foncier. La moment achiziției, era conștient de clasificarea acestui teren ca sit arheologic și natural, în măsura în care o mențiune în acest sens figura pe registrul foncier.

La 3 aprilie 2003, Trezoreria a sesizat tribunalul de mari instanțe din Kale cu o acțiune în anulare al titlului de proprietate al reclamantului și a cerut înregistrarea bunului pe numele său în registrul foncier. A susținut că reclamantul a achiziționat proprietatea bunului litigios în cadrul lucrărilor de cadastru și a invocat că conform art. 11 al legii privind protecția patrimoniului cultural și natural, terenul litigios nu putea fi supus niciunei prescripții acquisitive.

Ca răspuns, reclamantul a remarcat că nu a achiziționat proprietatea terenului litigios prin voie de prescripție acquisitivă, ci că l-a cumpărat, și a clarificat că a fost cel de-al zecilea proprietar al acestui teren de la proprietarul inițial, S.K.

La 10 iunie 2004, tribunalul a admis cererea Trezorerie și a anulat titlul de proprietate al reclamantului. A estimat că sentința din 7 octombrie 1942 nu era juridic validă în măsura în care, pe de o parte, acțiunea în prescripție acquisitivă fusese introdusă fără parte adversă și fără ca administrația interesată să fie parte la procedură și în care, pe de altă parte, sentința în cauză nu fusese supusă unui recurs în casație. A concluzionat că titlul de proprietate privind acest teren repoза pe o decizie de justiție pronunțată la sfârșitul unei proceduri neîndeplinind condițiile de valabilitate puse de lege și că prin urmare înregistrarea în registru nu obliga Trezoreria. La lumina expertizelor ordonate de el, tribunalul a reținut că o parte acoperind 12.254,45 m² al terenului litigios făcea parte din domeniul public litoralului și că restul terenului era un sit natural și arheologic de prima categorie (58.322,65 m² în sit arheologic și 74.503,16 m² în sit natural).

La 5 aprilie 2005, Curtea de Casație a confirmat această sentință și la 17 octombrie 2005, a respins cererea de corectare a hotărârii.

La 29 septembrie 2009, Trezoreria a cerut corectarea unei erori materiale în sentința din 10 iunie 2004 privind suprafețele.

Tribunalul de mari instanțe din Demre a admis această cerere; suprafața părții clasificate în sit natural a fost corectată la 79.309,73 m² și cea a domeniului public litoralului la 12.368,50 m². Reclamantul a apelat această sentință.

Proprietarul anterior al terenului inițiase un proiect de creare a unui muzeu natural pe insulă și a început procedurile administrative în acest sens. Autoritățile formularise o opinie favorabilă la acest proiect. II.

Art. 43 al Constituției este formulat în parte relevant: „Țărmurile sunt proprietatea Statului și cad sub jurisdicția sa. (...)"

Art. 639 din codul civil ancien – în vigoare în 1942 – enunța condițiile prescripției acquisitive (douăzeci de ani de posesiune continuă și pașnică). Conform acestei dispoziții, acțiunea tendindu-se constatarea prescripției acquisitive trebuia introdusă împotriva Trezoreriei și a administrației interesate. EN DROIT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru neepuizarea căilor de recurs interne. După el, reclamantul putea intenta un recurs în indemn pe baza art. 13 din codul de procedură administrativă.

Reclamantul contestă eficacitatea acestui recurs. Face remarcare că a deja prezentat devant jurisdicții judiciare toate susțineri sale privind ilegalitatea anulării titlului său de proprietate. După el, o nouă procedură devant jurisdicții administrative ar fi inutil.

Curtea observă că excepția ridicată de Guvern privește o cale de indemnizare permițând cere repararea unui prejudiciu rezultând din act al administrației. Or obiectul acestui recurs nu coincide cu cel al plângerii formulate de partea cerând, care ridică întrebarea – mai generală – a legalității ingerinței în dreptul său la respect pentru bunurile sale (a se vedea, în acest sens, Sarıca și Dilaver c. Turcia, n° 11765/05, § 34, 27 mai 2010). De altfel, Guvernul a rămas neajutorat de a stabili eficacitatea acestui recurs; nu a produs niciun exemplu de decizie privind acordarea indemniziție pe baza acestei dispoziții unei persoane găsindu-se în situația reclamantului. Prin urmare, Curtea consideră că excepția Guvernului nu poate fi reținută.

Curtea constată că acest grief nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Nu se lovește de altfel de alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. B. Pe fond 1. Argumentele părților

Reclamantul susține că este al zecelea proprietar succesiv al terenului litigios și afirmă că nu i se poate reproșa nu a fi fost informat al irregularităților lovind sentința din 7 octombrie 1942. Expune că nu poate fi ținut responsabil de defecțiunile serviciilor Statului.

Reclamantul explică că nu a avut niciodată intenția de a construi un complex turistic. Dimpotrivă, obiectivul lui era implementarea unui proiect pregătit de proprietarul anterior, privind crearea unui muzeu de protecție al patrimoniului natural, proiect care a fost încurajat și validat de autoritățile publice.

Reclamantul susține că ingerința în dreptul său nu corespunde unei exigențe de interes public și afirmă că a fost victimă unei exproprieri de facto, cu scopul de a împiedica crearea unui muzeu de salvare a naturii.

Guvernul susține că tribunalul de prim-nivel din Kaș a pronunțat decizia din 7 octombrie 1942 cu necunoaștere a legislației în vigoare la epocă, și anume art. 641 din codul civil și art. 4 al legii pe antice din 1906 (Asar-ı Atika Nizamnamesi), din care rezulta că terenul în cauză cădea sub proprietatea Statului. Adaugă că decizia tribunalului de prim-nivel din Kaș nu îndeplinea de asemenea cerințele procedurale. Face observația că administrația interesată nu fusese invitată să devină parte la procedură și că decizia devenise definitivă fără a fi fost supusă unui recurs în casație. Prin urmare, estimează că decizia care constituie baza titlului de proprietate este nulă și neavenită.

Guvernul face remarcare că conform art. 12 al legii pe cadastru, Trezoreria poate cere, în termen de zece ani de la realizarea lucrărilor de cadastru, anularea unui titlu de proprietate și cere înregistrarea bunului pe numele său. Lucurile de cadastru fiind realizate în 1999, Trezoreria a bine acționat în termenul de zece ani care-i era deschis de lege, de quando a introdus acțiunea în 2004.

Guvernul reamintește că în 1988, terenul a fost clasificat sit arheologic și natural de prima categorie de comisia de protecție a culturii și resurselor naturale din Antalya și susține că conform art. 63 al Constituției, Statul are obligația de a-și conserva patrimoniul istoric, cultural și natural.

Afirmă că titlul de proprietate al reclamantului este nul și neavenit. Înregistrarea terenului litigios pe numele Statului este deplină conformă cu dispoziții relevante ale Constituției și legii n° 2863 (lege privind protecția patrimoniului cultural și natural) și legii n° 3402 (lege pe cadastru). Adaugă că anularea titlului de proprietate nu a pus o sarcină excesivă pe reclamant, în măsura în care acesta cunoștea statutul juridic al terenului litigios la achiziția sa. Precizează că terenul în cauză fusese clasificat în sit natural și arheologic de prima categorie înainte ca reclamantul să cumpere terenul în cauză. Din acest titlu, folosirea acestui teren era deja reglementată de Stat și supusă autorizații. În măsura în care reclamantul plănuia să folosească terenul în scopuri turistice și trebuia în orice caz să ceară autorizații, Guvernul este opinia că anularea titlului nu a pus sarcină excesivă pe reclamant.

Guvernul se referă la decizii Perinelli și alții c. Italia (n° 7718/03, 26 iunie 2007) și Longobardi și alții c. Italia (n° 7670/03, 26 iunie 2007), relative la protecția situri arheologice. Susține că necesitate de proteja patrimoniul arheologic reprezintă o exigență fundamentală, și aceasta în special într-o țară găzduind o parte considerabilă a patrimoniului arheologic mondial. 2. Aprecierea Curții

Curtea observă inițial că reclamantul nu se plânge de clasificarea terenului litigios în sit arheologic și natural precum și restricțiile ce pot rezulta pentru dreptul său de proprietate, ci doar de anularea titlului său de proprietate. În acest sens, Curtea estimează că reclamantul dispunea de drept protejat de art. 1 din Protocolul n° 1 în măsura în care era titularul, până la anularea sa, a titlului de proprietate perfect valid. Curtea consideră că anularea titlului de proprietate al reclamantului constituie ingerință în dreptul său la respect pentru bunurile sale, care se analizează în „privațiune" de proprietate în sensul celei de-a doua propoziții al primului alineat al art. 1 din Protocolul n° 1 (Brumărescu c. România [GC], n° 28342/95, § 77, CEDO 1999-VII).

Observă că terenul litigios este clasificat în sit natural și arheologic. Totuși, în cadrul procedurii devant tribunalul de mari instanțe din Kale, a fost de asemenea constatat că o parte din acest teren făcea parte din domeniul public litoralului și titlul de proprietate corespunzător acestei părți a fost anulat din acest motiv. Domenii public litoralului fiind supus unui regim juridic diferit, Curtea estimează necesar de a-l examina separat de restul terenului. a) Partea terenului clasificată în sit natural și arheologic

Art. 1 din Protocolul n° 1 cere, înainte de orice și mai ales, ca ingerință a autorității publice în folosința dreptului la respect pentru bunurile să fie legală. Preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerență ansamblului articolelor Convenției (Iatridis c. Grecia [GC], n° 31107/96, § 58, CEDO 1999-II). Principiul legalității presupune existența normelor de drept intern suficient accesibile, precise și previzibile (Hentrich c. Franța, 22 septembrie 1994, § 42, seria A n° 296-A, Lithgow și alții c. Regatul Unit, 8 iulie 1986, § 110, seria A n° 102, și Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı c. Turcia, n° 34478/97, § 50, 9 ianuarie 2007).

Curtea observă că tribunalul de mari instanțe din Kale a anulat titlul de proprietate al reclamantului după ce a concluzionat că sentința pronunțată la 7 octombrie 1942 de tribunalul de prim-nivel din Kaș nu era juridic validă. Pentru aceasta, tribunalul de mari instanțe a remarcat, pe de o parte, că acțiunea fusese atunci introdusă fără ca vreo parte la procedură să fie desemnată nici invitată mai târziu să participe la procedură; și, pe de altă parte, că sentința în cauză nu fusese supusă unui recurs în casație. Tribunalul a concluzionat că titlul de proprietate privind acest teren repoза pe decizie de justiție pronunțată la sfârșitul unei proceduri neîndeplinind condițiile de valabilitate puse de lege. A estimat că o asemenea decizie și înregistrarea succesivă în registrul foncier nu obligau Trezoreria.

Curtea observă că în sentința din 7 octombrie 1942 tribunalul de prim-nivel din Kaș a judecat că S.K. achiziționase prin voie de prescripție, în aplicarea art. 639 al codului civil ancien, proprietatea terenului litigios. Or conform acestei dispoziții, acțiunea în prescripție acquisitivă trebuia introdusă împotriva Trezoreriei și administrației interesate. Este nerespectarea acestei ultime cerințe procedurale care a dus tribunalul de mari instanțe din Kale la concluzionarea invalidității sentinței din 1942. Guvernul invocă de asemenea necunoașterea normelor de fond, în timp ce decizia privind anularea titlului de proprietate nu o menționa.

Curtea observă că reclamantul achiziționase acest bun în 2002 și l-a apoi făcut înregistrat pe numele său pe registrul foncier. Conform explicațiilor sale, necontestate de Guvern, fusese al zecelea proprietar al acestui teren. Între proprietarul inițial și reclamant, bunul a deci devenit succesiv proprietatea diferitor persoane. Nu rezultă deloc din dosar că proprietarii succesivi ai acestui teren s-au văzut contesta titlul lor de proprietate.

Pentru Curtea, nu face nicio îndoială că în momentul achiziției sale în 2002, reclamantul avea certitudinea că această tranzacție era conformă dreptului turc. Într-adevăr, regularitatea înregistrării în registrul foncier și valabilitatea titlului de proprietate nu se dau a fi controversate în ceea ce privește dreptul intern. Reclamantul putea în mod legitim se crede în situație de „securitate juridică" privind valabilitatea titlului suo de proprietate, până la anularea sa de tribunalul de mari instanțe din Kale. Registrul foncier nu conținea nicio indicație privind invaliditatea sentinței din 1942 nici nicio altă mențiune permițând îndoi valabilității dreptului de proprietate privind acest teren. Privind clasificarea terenului în sit natural și arheologic, care dimpotrivă era cunoscută reclamantului, nu constitua împiedicare la achiziția terenului prin voie cumpărării. Curtea observă în plus că bunăvoința reclamantului privind achiziția bunului în cauză nu a fost contestată nici la nivel național nici devant ea.

Prin urmare, nu se saurait considera că anularea titlului de proprietate al reclamantului ca urmare a invalidării sentinței din 7 octombrie 1942, mai mult de șaizeci de ani după, era previzibilă. Într-adevăr, reclamantul nu putea rezonabil previziona că titlul de proprietate ar fi anulat prin cale contestării sentinței având ca bază constituirea titlului de proprietate inițial.

Curtea observă în plus că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu poate repoزa pe legea n° 2863 și legea n° 3402 cum pretinde Guvernul.

Privind inițial legea n° 2863 (lege privind protecția patrimoniului cultural și natural) care era în vigoare când reclamantul cumpărase bunul, Curtea observă că art. 11 al acestei legi nu interzice decât achiziția proprietății locuri clasificate în patrimoniu cultural și natural prin voie prescripție acquisitivă. Or interdicția nu este relevantă în carul reclamantului, de quando a devenit proprietar acestui teren cumpărând-o. Curtea observă de asemenea că aceeași lege da Statului posibilitatea de expropria locuri clasificate la titlu protecție patrimoniu cultural și natural și aparținând persoane private. În cazul reclamantului, autoritățile publice nu au folosit această cale.

Privind legea n° 3402 (lege pe cadastru), Curtea observă că Guvernul evocă lucrări de cadastru realizate în 1999 fără a da mai multe precizări pe acest punct sau a produce documente relative aceste lucrări. În orice caz, rezulta din observații Guvernului că aceste lucrări au atunci confirmat titlul de proprietate existent și deloc nu puneau în discuție valabilitatea sentinței din 7 octombrie 1942.

În fine, Curtea observă că prezenta cauză diferă semnificativ de materie decizii citate de Guvern. În cazurile în cauză, terenuri reclamanți fusese lovite interdictară construcției, măsură care se analizează într-o reglementare a folosirii bunurilor, pe când în prezenta cauză, titlul de proprietate al reclamantului fu pur și simplu anulat, care se analizează privație drept de proprietate. Deci, cazuri citate de Guvern nu ar putea fi relevante în examinare prezentei cauze.

La lumina acestor considerații, Curtea estimează că ingerința litigioasă nu este compatibilă cu principiu legalității și că a deci necunoscut dreptul reclamantului la respect bunuri sale.

A deci existat încălcare art. 1 Protocolul n° 1 pe acest punct. b) Partea terenului făcând parte din domeniu public litoralului

Aici Curtea estimează că ingerință dreptul reclamantului la respect bunuri sale avea bază legală – art. 43 Constituției – și urmăresc scop legitim care era în interes general: proteja ț litoralul și permite liber acces la țărm (N.A. și alții c. Turcia, n° 37451/97, § 40, CEDO 2005-X).

Curtea reamintește că măsură ingerință dreptul la respect bunuri trebuie în plus menaje un „echilibru corect" între cerințe interes general comunității și imperativ salvgardare drepturi fundamentale individu. În particular, trebuie să existe raport rezonabil proporționalitate între mijloace întrebuințate și scop urmărit măsură privand persoană proprietatea (Scordino c. Italia (n° 1) [GC], n° 36813/97, § 93, CEDO 2006-V). Pentru determina dacă măsură litigioasă respecta echilibru corect vrut și, în special, dacă nu pune reclamant sarcină desproporsionată, este loc ține considerație modalități indemnizare prevăzute legislație internă. În acest sens, Curtea reamintește că deja examinat grief identic cu cel reclamant și concluzionat la încălcare art. 1 Protocolul n° 1 (N.A. și alții, citat mai sus, §§ 41‑43). Într-adevăr, a spus că, fără versament sumă rezonabil raport valoare bun, o privație proprietate constituie normal atingere excesivă, și că o absență totală indemnizare nu saurait justifica pe teren art. 1 Protocolul n° 1 decât în circumstanțe excepționale.

Curtea constată că în speță Guvernul nu furnished niciun fapt nici argument convingător putând duce la concluzie diferit în cauza de față. Reclamantul nu a primit nicio indemnizare ca urmare anulării titlului suo de proprietate. Or examinare dosarului nu revela nicio circumstanță excepțională justifică absență totală indemnizare.

Prin urmare, a existat încălcare art. 1 Protocolul n° 1. II.

Cere restituirea terenului său în scopul realizării proiectului seu de deschidere a unui muzeu de salvare naturii. Indică că a făcut realiza pe insulă branșament apă curentă și electricitate în seama sa, că a plantat copaci și că a introdus animale sălbatice. În caz de non-restituire, solicită 20 milioane euro (EUR).

Guvernul contestă aceste pretenții.

În circumstanțele prezentei cauze, Curtea estimează că întrebarea aplicării art. 41 nu se găsește în stare, de sorte că convine să o rezerve ținând seama posibilitate acord între Statul pârât și reclamant.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (no 16150/06) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ahmet Emin Silahyürekli (« le requérant »), a saisi la Cour le 17 avril 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par Me B. Baysal, avocate à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 30 août 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Par un jugement du 7 octobre 1942, le tribunal d’instance de Kaș considéra que S.K. avait acquis, par voie de prescription acquisitive en application de l’article 639 du code civil ancien, la propriété du terrain objet de la présente affaire et ordonna son inscription dans le registre foncier au nom de l’intéressé.

Le 13 octobre 1988, la commission de protection de la culture et des ressources naturelles d’Antalya décida de classer ce terrain en site archéologique et naturel de première catégorie.

Des travaux de cadastre réalisés le 22 février 1999 confirmèrent le titre de propriété relatif au terrain en question.

Le 8 novembre 2002, le requérant acheta le terrain et le fit inscrire à son nom dans le registre foncier. Lors de l’acquisition, il était au fait du classement de ce terrain en site archéologique et naturel, dans la mesure où une mention en ce sens figurait sur le registre foncier.

Le 3 avril 2003, le Trésor saisit le tribunal de grande instance de Kale d’une action en annulation du titre de propriété du requérant et demanda l’inscription du bien à son nom dans le registre foncier. Il affirma que le requérant avait acquis la propriété du bien litigieux lors des travaux de cadastre et argua que selon l’article 11 de la loi sur la protection du patrimoine culturel et naturel, le terrain litigieux ne pouvait faire l’objet d’aucune prescription acquisitive.

En réponse, le requérant fit remarquer qu’il n’avait pas acquis la propriété du terrain litigieux par voie de prescription acquisitive, mais qu’il l’avait acheté, et précisa qu’il était le dixième propriétaire de ce terrain depuis le propriétaire initial, S.K.

Le 10 juin 2004, le tribunal fit droit à la demande du Trésor et annula le titre de propriété du requérant. Il estima que le jugement du 7 octobre 1942 n’était pas juridiquement valide dans la mesure où, d’une part, l’action en prescription acquisitive avait été introduite sans partie adverse et sans que l’administration concernée ait été partie à la procédure et où, d’autre part, le jugement en question n’avait pas fait l’objet d’un pourvoi en cassation. Il en conclut que le titre de propriété relatif à ce terrain reposait sur une décision de justice rendue au terme d’une procédure ne remplissant pas les conditions de validité posées par la loi et que par conséquent l’inscription au registre ne liait pas le Trésor. A la lumière des expertises ordonnées par lui, le tribunal retint qu’une partie couvrant 12 254,45 m² du terrain litigieux faisait partie du domaine public littoral et que le reste du terrain était un site naturel et archéologique de première catégorie (58 322,65 m² en site archéologique et 74 503,16 m² en site naturel).

Le 5 avril 2005, la Cour de cassation confirma ce jugement et le 17 octobre 2005, elle rejeta la demande de rectification de l’arrêt.

Le 29 septembre 2009, le Trésor demanda la rectification d’une erreur matérielle dans le jugement du 10 juin 2004 quant aux superficies.

Le tribunal de grande instance de Demre fit droit à cette demande ; la superficie de la partie classée en site naturel fut rectifiée à 79 309,73 m² et celle du domaine public littoral à 12 368,50 m². Le requérant fit appel contre ce jugement.

Le propriétaire précédent du terrain avait entrepris un projet de création de musée naturel sur l’île et entamé les démarches administratives en ce sens. Les autorités avaient formulé un avis favorable à ce projet. II.

L’article 43 de la Constitution est ainsi libellé en sa partie pertinente : « Les côtes sont la propriété de l’Etat et relèvent de sa juridiction. (...) »

L’article 639 du code civil ancien – en vigueur en 1942 – énonçait les conditions de la prescription acquisitive (vingt ans de possession continue et paisible). Selon cette disposition, l’action tendant à faire constater la prescription acquisitive devait être introduite contre le Trésor et l’administration concernée. EN DROIT I.

Le requérant allègue que l’annulation de son titre de propriété a porté atteinte à son droit au respect de ses biens tel que prévu par l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé en sa partie pertinente : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes. D’après lui, le requérant pouvait intenter un recours en indemnisation sur le fondement de l’article 13 du code de procédure administrative.

Le requérant conteste l’efficacité de ce recours. Il fait remarquer qu’il a déjà présenté devant les juridictions judiciaires toutes ses allégations quant à l’illégalité de l’annulation de son titre de propriété. Selon lui, une nouvelle procédure devant les juridictions administratives serait inutile.

La Cour observe que l’exception soulevée par le Gouvernement porte sur une voie d’indemnisation permettant de demander la réparation d’un préjudice résultant d’un acte de l’administration. Or l’objet de ce recours ne coïncide pas avec celui de la plainte formulée par la partie requérante, qui soulève la question – plus générale – de la légalité de l’ingérence dans son droit au respect de ses biens (voir, en ce sens, Sarıca et Dilaver c. Turquie, n o 11765/05, § 34, 27 mai 2010). En outre, le Gouvernement est resté en défaut d’établir l’effectivité de ce recours ; il n’a produit aucun exemple de décision relative à l’octroi d’une indemnité, sur le fondement de cette disposition, à une personne se trouvant dans la situation du requérant. Dès lors, la Cour considère que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant fait valoir qu’il est le dixième propriétaire successif du terrain litigieux et affirme qu’on ne peut lui reprocher de ne pas avoir été au fait des irrégularités frappant le jugement du 7 octobre 1942. Il expose qu’il ne peut être tenu responsable des défaillances des services de l’Etat.

Le requérant explique qu’il n’a jamais eu l’intention d’édifier un complexe touristique. Au contraire, il avait pour objectif de mettre en œuvre un projet préparé par le précédent propriétaire, relatif à la création d’un musée de protection du patrimoine naturel, projet qui a été encouragé et validé par les pouvoirs publics.

Le requérant soutient que l’ingérence dans son droit ne répond pas à une exigence d’intérêt public et affirme avoir été victime d’une expropriation de facto , visant à empêcher la création d’un musée de sauvegarde de la nature.

Le Gouvernement soutient que le tribunal d’instance de Kaș a rendu sa décision du 7 octobre 1942 en méconnaissance de la législation en vigueur à l’époque, à savoir l’article 641 du code civil et l’article 4 de la loi sur les œuvres antiques de 1906 ( Asar-ı Atika Nizamnamesi ), dont il résultait que le terrain en question relevait de la propriété de l’Etat. Il ajoute que la décision du tribunal d’instance de Kaș ne remplissait pas non plus les exigences procédurales. Il fait observer que l’administration concernée n’avait pas été invitée à devenir partie à la procédure et que la décision est devenue définitive sans avoir fait l’objet d’un pourvoi en cassation. Dès lors, il estime que la décision qui constitue le fondement du titre de propriété est nulle et non avenue.

Le Gouvernement fait remarquer que selon l’article 12 de la loi sur le cadastre, le Trésor peut demander, dans un délai de dix ans suivant la réalisation des travaux de cadastre, l’annulation d’un titre de propriété et demander l’inscription du bien à son nom. Les travaux de cadastre ayant été réalisés en 1999, le Trésor a bien agi dans le délai de dix ans qui lui était ouvert par la loi, puisqu’il a introduit son action en 2004.

Le Gouvernement rappelle qu’en 1988, le terrain a été classé site archéologique et naturel de première catégorie par la commission de protection de la culture et des ressources naturelles d’Antalya et soutient que selon l’article 63 de la Constitution, l’Etat a l’obligation de préserver son patrimoine historique, culturel et naturel.

Il affirme que le titre de propriété du requérant est nul et non avenu. L’inscription du terrain litigieux au nom de l’Etat est pleinement conforme aux dispositions pertinentes de la Constitution et de la loi n o 2863 (loi relative à la protection du patrimoine culturel et naturel) et de la loi n o 3402 (loi sur le cadastre). Il ajoute que l’annulation du titre de propriété n’a pas fait peser une charge excessive sur le requérant, dans la mesure où celui-ci connaissait le statut juridique du terrain litigieux lors de son acquisition. Il précise que le terrain en question avait été classé en site naturel et archéologique de première catégorie avant que le requérant achète le terrain en question. A ce titre, l’usage de ce terrain était déjà réglementé par l’Etat et soumis à des autorisations. Dans la mesure où le requérant projetait d’utiliser le terrain à des fins touristiques et où il devait de toute manière demander des autorisations, le Gouvernement est d’avis que l’annulation du titre n’a pas fait peser une charge excessive sur le requérant.

Le Gouvernement se réfère aux décisions Perinelli et autres c. Italie (n o 7718/03, 26 juin 2007) ; et Longobardi et autres c. Italie (n o 7670/03, 26 juin 2007), relatives à la protection de sites archéologiques. Il soutient que la nécessité de protéger le patrimoine archéologique représente une exigence fondamentale, et ce particulièrement dans un pays accueillant une partie considérable du patrimoine archéologique mondial. 2. Appréciation de la Cour

La Cour note d’abord que le requérant ne se plaint pas du classement du terrain litigieux en site archéologique et naturel ainsi que des restrictions pouvant en résulter pour son droit de propriété, mais uniquement de l’annulation de son titre de propriété. A cet égard, la Cour estime que le requérant disposait d’un droit protégé par l’article 1 du Protocole n o 1 dans la mesure où il était titulaire, jusqu’à son annulation, d’un titre de propriété parfaitement valide. La Cour considère que l’annulation du titre de propriété du requérant constitue une ingérence dans son droit au respect de ses biens, laquelle s’analyse en une « privation » de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 77, CEDH 1999 ‑ VII).

Elle observe que le terrain litigieux est classé en site naturel et archéologique. Cependant, au cours de la procédure devant le tribunal de grande instance de Kale, il a en outre été constaté qu’une partie de ce terrain faisait partie du domaine public littoral et le titre de propriété correspondant à cette partie a été annulé pour cette raison. Le domaine public littoral étant soumis à un régime juridique différent, la Cour estime nécessaire de l’examiner séparément du reste du terrain. a) La partie du terrain classée en site naturel et archéologique

L’article 1 du Protocole n o 1 exige, avant tout et surtout, qu’une ingérence de l’autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale. La prééminence du droit, l’un des principes fondamentaux d’une société démocratique, est inhérente à l’ensemble des articles de la Convention ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II). Le principe de légalité présuppose l’existence de normes de droit interne suffisamment accessibles, précises et prévisibles ( Hentrich c. France , 22 septembre 1994, § 42, série A n o 296 ‑ A, Lithgow et autres c. Royaume ‑ Uni , 8 juillet 1986, § 110, série A n o 102, et Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı c. Turquie , n o 34478/97, § 50, 9 janvier 2007).

La Cour observe que le tribunal de grande instance de Kale a annulé le titre de propriété du requérant après avoir conclu que le jugement rendu le 7 octobre 1942 par le tribunal d’instance de Kaș n’était pas juridiquement valide. Pour cela, le tribunal de grande instance a relevé, d’une part, que l’action avait alors été introduite sans qu’aucune partie à la procédure ne fût désignée ni invitée par la suite à participer à la procédure ; et, d’autre part, que le jugement en question n’avait pas fait l’objet d’un pourvoi en cassation. Le tribunal en a conclu que le titre de propriété relatif à ce terrain reposait sur une décision de justice rendue au terme d’une procédure ne remplissant pas les conditions de validité posées par la loi. Il a estimé qu’une telle décision et l’inscription consécutive au registre foncier ne liaient pas le Trésor.

La Cour note que dans son jugement du 7 octobre 1942 le tribunal d’instance de Kas jugea que S.K. avait acquis par voie de prescription, en application de l’article 639 de l’ancien code civil, la propriété du terrain litigieux. Or selon cette disposition, l’action en prescription acquisitive devait être introduite contre le Trésor et l’administration concernée. C’est le non-respect de cette dernière exigence procédurale qui a conduit le tribunal de grande instance de Kale à conclure à l’invalidité du jugement de 1942. Le Gouvernement allègue aussi la méconnaissance des normes de fond, alors que la décision relative à l’annulation du titre de propriété n’en fait pas mention.

La Cour note que le requérant avait acheté ce bien en 2002 et l’avait alors fait inscrire à son nom sur le registre foncier. Selon ses explications, non contestées par le Gouvernement, il était le dixième propriétaire de ce terrain. Entre le propriétaire initial et le requérant, le bien est donc devenu successivement la propriété de différentes personnes. Il ne ressort aucunement du dossier que les propriétaires successifs de ce terrain se sont vu contester leur titre de propriété.

Pour la Cour, il ne fait aucun doute qu’au moment de son acquisition en 2002, le requérant avait la certitude que cette transaction était conforme au droit turc. En effet, la régularité de l’inscription au registre foncier et la validité du titre de propriété ne prêtaient pas à controverse au regard du droit interne. Le requérant pouvait légitimement se croire en situation de « sécurité juridique » quant à la validité de son titre de propriété, jusqu’à son annulation par le tribunal de grande instance de Kale. Le registre foncier ne contenait aucune indication quant à l’invalidité du jugement de 1942 ni aucune autre mention permettant de douter de la validité du droit de propriété relatif à ce terrain. Quant au classement du terrain en site naturel et archéologique, qui en revanche était connu du requérant, il ne constituait pas un empêchement à l’acquisition du terrain par voie d’achat. La Cour note en outre que la bonne foi du requérant quant à l’acquisition du bien en question n’a été contestée ni au niveau national ni devant elle.

Par conséquent, on ne saurait considérer que l’annulation du titre de propriété du requérant à la suite de l’invalidation du jugement du 7 octobre 1942, plus de soixante ans après, était prévisible. En effet, le requérant ne pouvait raisonnablement prévoir que son titre de propriété serait annulé par le biais d’une remise en cause du jugement ayant servi de fondement à la constitution du titre de propriété initial.

La Cour note en outre que l’ingérence dans le droit de propriété du requérant ne peut reposer sur la loi n o 2863 et la loi n o 3402 comme le prétend le Gouvernement.

S’agissant d’abord de la loi n o 2863 (loi relative à la protection du patrimoine culturel et naturel) qui était en vigueur lorsque le requérant acheta le bien, la Cour observe que l’article 11 de cette loi n’interdit que l’acquisition de la propriété des lieux classés en patrimoine culturel et naturel par la voie de la prescription acquisitive. Or cette interdiction n’est pas pertinente dans le chef du requérant, puisqu’il est devenu propriétaire de ce terrain en l’achetant. La Cour relève également que cette même loi donne à l’Etat la possibilité d’exproprier les lieux classés au titre de la protection du patrimoine culturel et naturel et appartenant à des personnes privées. Dans le cas du requérant, les pouvoirs publics n’ont pas utilisé cette voie.

Quant à la loi n o 3402 (loi sur le cadastre), la Cour note que le Gouvernement évoque des travaux de cadastre réalisés en 1999 sans apporter plus de précisions sur ce point ou produire des documents relatifs à ces travaux. En tout état de cause, il ressort des observations du Gouvernement que ces travaux ont alors confirmé le titre de propriété existant et ne remettait aucunement en question la validité du jugement du 7 octobre 1942.

Enfin, la Cour note que la présente affaire diffère sensiblement de la matière des décisions citées par le Gouvernement. Dans les affaires en question, les terrains des requérants avaient été frappés d’une interdiction de construire, mesure qui s’analyse en une réglementation de l’usage des biens, tandis que dans la présente affaire, le titre de propriété du requérant a purement et simplement été annulé, ce qui s’analyse en une privation du droit de propriété. Aussi, les affaires citées par le Gouvernement ne sauraient être pertinentes dans l’examen de la présente affaire.

A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc méconnu le droit du requérant au respect de ses biens.

Il y a eu donc violation de l’article 1 du Protocole n o 1 sur ce point. b) La partie du terrain faisant partie du domaine public littoral

Ici la Cour estime que l’ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens avait une base légale – l’article 43 de la Constitution – et poursuivait un but légitime qui était dans l’intérêt général : protéger le littoral et permettre le libre accès au rivage ( N.A. et autres c. Turquie , n o 37451/97, § 40, CEDH 2005 ‑ X).

La Cour rappelle qu’une mesure d’ingérence dans le droit au respect des biens doit en outre ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par une mesure privant une personne de sa propriété ( Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 93, CEDH 2006 ‑ V). Afin de déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur le requérant une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d’indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, la Cour rappelle qu’elle a déjà examiné un grief identique à celui du requérant et conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ( N.A. et autres , précité, §§ 41‑43). En effet, elle a dit que, sans le versement d’une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive, et qu’une absence totale d’indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans des circonstances exceptionnelles.

La Cour constate qu’en l’espèce le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Le requérant n’a reçu aucune indemnisation à la suite de l’annulation de son titre de propriété. Or l’examen du dossier ne révèle aucune circonstance exceptionnelle pour justifier l’absence totale d’indemnisation.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

Il demande la restitution de son terrain en vue d’y réaliser son projet d’ouverture d’un musée de sauvegarde de la nature. Il indique qu’il a fait réaliser sur l’île le branchement de l’eau courante et de l’électricité à ses frais, qu’il planté des arbres et qu’il a introduit des animaux sauvages. A défaut de restitution, il réclame 20 millions d’euros (EUR).

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Dans les circonstances de la présente affaire, la Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu’il convient de la réserver en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’Etat défendeur et le requérant.