SECȚIUNEA 2 CAUZA BAYAR c. TURCIA (N (solicitarea nr. 48815/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 martie 2014 DEFINIF 25/06/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Bayar c. Turcia (n 3), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (II secțiune), care se află într-o cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Ișii Karakaș, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Egidijus Kūris, Robert Spano, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 martie 2014, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 48815/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, M. La 6 noiembrie 2006, Hasan Bayar a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Reclamantul se plânge în special de o încălcare a articolelor 6 și 10 din convenție. La 31 martie 2010, cererea a fost comunicată guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (1) din convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și asupra fondului cauzei. Reclamantul s-a născut în 1982 și își are reședința în Berna (Elveția). El este redactorul șef al cotidianului Ülkede Özgür Gündem Libera ordine de zi a țării, al cărui sediu se află la Istanbul. La 30 iulie 2004, Ülkede Özgür Gündem a publicat un articol intitulat Acest text conținea declarații ale dlui Aydar, președintele Kongra-Gel (o ramură a PKK-ului din Kurdistan), care critica vizita prim-ministrului Erdo Ali Gürbüz, de publicare a declarațiilor făcute de o organizație ilegală armată, infracțiune prevăzută la art. 6 alin. (2) și (4) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului ( La 24 noiembrie 2004, instanța specială de judecată l-a condamnat pe solicitant la plata unei amenzi de 1 802 880 000 de lire turcești vechi (TRL) TRL. A precizat că inculpații aveau posibilitatea de a formula un recurs ( (...) san.klarca temyiz edilme hakk La 2 martie 2006, Curtea de Casație a infirmat decizia de primă instanță cu condiția ca aceasta să-l privească pe dl Ali Gürbüz. În schimb, a declarat recursul reclamantului inadmisibil pe motiv că, în temeiul articolului 305 din Codul de procedură penală (în vigoare), în cazul în care partea în cauză nu exceda 2 000 TRY, decizia nu era susceptibilă de recurs în Casație. 12. La 19 iulie 2006, reclamantului i s-a comunicat un ordin de plată a lapei. 13. Conform elementelor dosarului, procedura, în măsura în care aceasta se referă la domnul Ali Gürbüz, era încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 14. Dreptul și practica internă relevante în speță sunt descrise în Hotărârile Gözel și Özer c. Turcia 43453/04 și 31098/05, § 23, 6 iulie 2010) și Bayar și Gürbüz c. Turcia 37569/06, § 12-16, 27 noiembrie 2012). ÎN CONFORMITATE CU RECEVALITATEA 15. Reclamantul se consideră victima unei încălcări a articolelor 6, 10, 13 și 14 din Convenție, precum și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cu privire la faptul că art. 6 din Convenție (independența și imparțialitatea Tribunalului) 16. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat de instanța de judecată specială, în timp ce, în opinia sa, faptele din speță intră în competența instanțelor de drept comun (tribule corecționale sau curțile de judecată) în temeiul legii nr. 5187 privind presa. În această privință, el pune în discuție independența și imparțialitatea instanței judecătorești speciale care l-a judecat. 17. Curtea constată că procedura penală pronunțată împotriva reclamantului este reglementată de legea nr. 3713, care conferă competență cursurilor speciale de azil. În lumina celor menționate anterior, aceasta arată că reclamantul nu și-a prezentat înștiințarea și că examinarea acestuia, așa cum a fost invocat, nu permite identificarea nici unei apariții a încălcării art. 6 1 din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Cu privire la celelalte obiecții 18. Guvernul exclude nerespectarea termenului de șase luni în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. Acesta susține că reclamantul nu a sesizat Curtea în acest termen, care, în opinia sa, începea să curgă la 24 noiembrie 2004 Guvernul ridică, de asemenea, o excepție de neobosire a căilor de atac interne. Potrivit acestuia, la data la care recurentul a introdus cererea, procedura era pendinte în fața Curții de Casație (punctul 13 de mai sus). 20. Reclamantul contestă această teză. În ceea ce privește nerespectarea termenului de șase luni, Curtea constată că reclamantul susține că hotărârea Curții de Casație nu i-a fost notificată și că 1544/07, § 23, 16 iulie 2013). În speță, Curtea constată că cererea formulată la 6 noiembrie 2006 nu este formulată în termen de șase luni de la notificarea anunțului de plată a În ceea ce privește excepția de neobosire a căilor de atac interne, Curtea constată că prezenta cerere a fost introdusă numai de către solicitant. Prin urmare, faptul că aceeași procedură Ali Gürbüz a fost pendinte în fața instanțelor interne nu a avut niciun impact asupra epuizării căilor de atac interne. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. 25. Curtea constată că, pe aceeași bază, și anume la adresa unei căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești prin care se condamnă plata unor amenzi mai mici de 2 000 TRY, recurentul invocă o încălcare a articolelor 6, 13 și 14 din convenție, precum și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei, Curtea consideră că, în speță, obiecțiunile reclamantului solicită o examinare pe teren exclusiv a articolului 6 din convenție ( Bayar și Gürbüz, citată anterior, punctul 38). 26. Constatând că, în măsura în care se referă la hotărârea pronunțată în primă instanță în conformitate cu art. 6 din convenție, acesta se referă la: "a se introduce un recurs în casare împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță" și că: "a se vedea art. 10 din convenție nu este în mod vădit greșit întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de a se pronunța, Curtea le declară admisibile." II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIE 27. Reclamantul consideră că condamnarea sa și-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum se prevede la art. 10 din convenție, astfel cum se prevede la art. 10 din convenție, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni autoritățile publice și fără a ține cont de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de film sau de televiziune unui regim de autorizații. exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor (...) 28. Guvernul contestă această teză. 29. Curtea ia notă de faptul că nu este dispută între părți că ingerința statului în speță, constând în lacultarea reclamantului pentru încălcarea dreptului comunitar, era prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, și anume menținerea securității publice, apărarea ordinii publice și prevenirea criminalității în sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție (Gözel și Özer) , citată anterior, § 45. Aceasta subscrie acestei aprecieri și observă că, în speță, litigiul se referă la întrebarea dacă ingerința era necesară într-o societate democratică 30. Curtea amintește că a tratat deja probleme similare cu cele ale prezentei specii și a constatat încălcarea articolului 10 din Convenție (Gözel Özer) 31. În această privință, Curtea constată că textul în litigiu conținea declarații ale dlui Aydar, președintele Kongra-Gel, care critica vizita prim-ministrului Erdoćan, în Iran. 32. Curtea a acordat o atenție deosebită termenilor utilizați în acest articol și contextului publicării sale, ținând seama de circumstanțele din jurul cazului supus examinării, în special dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (Sürek c. Turcia [GC], 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Ea constată că, în ansamblu, acest text nu conținea nici un apel la utilizarea violenței, la rezistența armată sau la revoltă și că nu constituia un discurs de ură, ceea ce este, în opinia sa, elementul esențial care trebuie luat în considerare. 33. Întrucât a examinat motivele prezentate de judecătorii naționali pentru a-l condamna pe solicitant, Curtea concluzionează că nu pot fi considerate, ca atare, ca fiind suficiente pentru a justifica ingerința făcută în dreptul la libertatea de exprimare. Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv de a se abăta de la concluzia la care a ajuns în cauza Gözel și Özer. 34. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 35. Reclamantul reproșează Curții de Casație că și-a declarat recursul inadmisibil. El consideră că această decizie constituie o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță, aducând încălcarea articolului 6 din Convenție. În părțile sale relevante în speță, acest articol este astfel formulat * Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, (...) de o instanță (...) stabilită prin lege, care va hotărî (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. - 36. Guvernul contestă aceste afirmații. 37. Curtea amintește că a tratat deja cazuri similare celor din prezenta specie și a constatat încălcarea articolului 6 din Convenție ( Bayar și Gürbüz sus-menționate, § 49). În plus, în cauza Omar c. Franța ([GC] n 24767/94, § 41, 29 iulie 1998), Curtea a subliniat rolul crucial al instanței în Casație, care constituie o etapă specială a procedurii penale a cărei importanță se poate dovedi capitală pentru pârât. În speță, Curtea consideră că reclamantul a suferit un obstacol disproporționat în calea dreptului său de acces la o instanță și că, prin urmare, dreptul la o instanță garantată la art. 6 1 din Convenție a fost atinsă chiar în substanța sa. În consecință, ea nu vede nici un motiv de siguranță în afara concluziei la care a ajuns în cauza Bayar și Gürbüz menționat anterior. 38. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. IV. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 39. 41 din Convenție, reclamantul a depus o cerere globală privind prezenta cauză și alte nouă cereri comunicate în același timp. Pretențiile sale sunt următoarele 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care îl consideră a fi suferit, ca rambursare a amenzilor pe care le-a plătit, 000 EUR pentru prejudiciul moral; 200 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții în cadrul celor zece cereri depuse în fața acesteia. În sprijinul acestei cereri, reclamantul a comunicat Curții o listă detaliată a lucrărilor și prestațiilor efectuate de avocatul său în fața Curții. 40. Guvernul contestă aceste sume. 41. În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea arată că la data de 1 802 880 000 TRL aplicată reclamantului (punctul 9) este consecința directă a încălcării constatate pe teren a articolului 10 din Convenție; prin urmare, este necesar să se deducă integral suma pe care a plătit-o în acest scop. Prin urmare, Curtea acordă reclamantului suma de 958 EUR pentru prejudicii materiale. 42. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că se poate considera că reclamantul a fost, fără îndoială, dezorientat în circumstanțele din speță. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenție, aceasta îi alocă suma de 1 300 EUR pentru prejudicii morale în prezenta cauză. 43. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 500 EUR în acest sens. 44. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate la articolele 6 (incapacitatea de a formula un recurs în casare) și 10 din convenție și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție pe motiv că reclamantul nu se poate opune casării împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță; în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului 958 EUR (9 o sută cincizeci și opt de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii. 300 EUR (o mie trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (iii. 500 EUR (cinci sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 25 martie 2014, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Stanley Naismith Guido Raimondi Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE BAYAR c. TURQUIE (N
o
3)
(Requête n
o
48815/06)
ARRÊT
25 mars 2014
25/06/2014
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Bayar c. Turquie (n
o
3),
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Guido Raimondi,
président,
Ișıl Karakaș,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
Helen Keller,
Egidijus Kūris,
Robert Spano,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 mars 2014,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
48815/06) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Hasan Bayar («
le requérant
»), a saisi la Cour le 6 novembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
Ö. Kılıç, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Le requérant se plaint en particulier d’une violation des articles 6 et 10 de la Convention.
4.
Le 31 mars 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et sur le fond de l’affaire.
I.
5.
Le requérant est né en 1982 et réside à Berne (Suisse). Il est le rédacteur en chef du quotidien
Ülkede Özgür Gündem
(«
Libre ordre du jour du pays
»), dont le siège se trouve à Istanbul.
6.
Le 30 juillet 2004,
Ülkede Özgür Gündem
publia un article intitulé «
Ils perdront eux-mêmes. Le concept est voué à l’échec
» (
Kendileri kaybeder. Konseptin bașarı șansı yok
). Ce texte contenait des déclarations de M. Aydar, président du Kongra-Gel (une branche du PKK – Parti des travailleurs du Kurdistan), qui critiquait la visite du Premier ministre, M.
Erdoğan, en Iran.
7.
Par un acte d’accusation du même jour, le procureur de la République d’Istanbul inculpa le requérant et le propriétaire du quotidien en question, M.
Ali Gürbüz, de publication de déclarations émanant d’une organisation illégale armée, infraction prévue à l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme (« la loi n
o
3713 »).
8.
Devant la cour d’assises spéciale, le requérant invoqua notamment l’article 10 de la Convention.
9.
Le 24 novembre 2004, la cour d’assises spéciale condamna le requérant au paiement d’une amende de 1
802
880
000 anciennes livres turques (TRL) – soit environ 958 euros (EUR) selon le taux de change en vigueur à cette date – en vertu de l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n
o
3713.En outre, elle condamna M.
Ali Gürbüz à une amende de 3
605
760
000
TRL. Elle précisa que les accusés avaient la possibilité de former un pourvoi (
(...) sanıklarca temyiz edilme hakkının bulunduğu (...)
).
10.
Le 29 novembre 2004, le requérant se pourvut en cassation, soutenant en particulier que la procédure pénale dirigée contre lui portait atteinte à son droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 de la Convention.
11.
Le 2 mars 2006, la Cour de cassation infirma la décision de première instance pour autant qu’elle concernait M.
Ali Gürbüz. En revanche, elle déclara le pourvoi du requérant irrecevable au motif que, en vertu de l’article 305 du code de procédure pénale (alors en vigueur), lorsque l’amende infligée n’excédait pas 2
000 TRY, la décision n’était pas susceptible de pourvoi en cassation.
12.
Le 19 juillet 2006, un ordre de paiement de l’amende fut notifié au requérant.
13.
Selon les éléments du dossier, la procédure, pour autant qu’elle concernait M.
Ali Gürbüz, était toujours pendante devant la Cour de cassation.
II.
14.
Le droit et la pratique internes pertinents en l’espèce sont décrits dans les arrêts
Gözel et Özer c.
Turquie
(n
os
43453/04 et 31098/05, § 23, 6
juillet 2010) et
Bayar et Gürbüz c. Turquie
(n
o
37569/06, §§ 12-16, 27
novembre 2012).
I.
15.
Le requérant s’estime victime d’une violation des articles 6, 10, 13 et 14 de la Convention, ainsi que de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
A.
Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention (indépendance et impartialité du tribunal)
16.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné par la cour d’assises spéciale alors que, d’après lui, les faits de l’espèce relèvent de la compétence des juridictions de droit commun (tribunaux correctionnels ou cours d’assises) en vertu de la loi n
o
5187 sur la presse. À cet égard, il met en cause l’indépendance et l’impartialité de la cour d’assises spéciale qui l’a jugé.
17.
La Cour observe que la procédure pénale diligentée contre le requérant est régie par la loi n
o
3713, laquelle donne compétence aux cours d’assises spéciales. À la lumière de ce qui précède, elle relève que le requérant n’a pas étayé son grief et que l’examen de celui-ci, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 6
§
1 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur les autres griefs
18.
Le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Il soutient que le requérant n’a pas saisi la Cour dans ce délai, qui commençait selon lui à courir le 24 novembre 2004 – date de l’arrêt de la cour d’assises spéciale –, puisque d’après lui, en vertu de l’article 305 § 2 de l’ancien code de procédure pénale, l’intéressé n’avait pas le droit de former un pourvoi en cassation contre cet arrêt.
19.
Le Gouvernement soulève également une exception de non-épuisement des voies de recours internes. D’après lui, à la date à laquelle le requérant avait introduit la requête, la procédure était pendante devant la Cour de cassation (paragraphe 13 ci-dessus).
20.
Le requérant conteste cette thèse.
21.
Pour ce qui est du non-respect du délai de six mois, la Cour observe que le requérant soutient que l’arrêt de la Cour de cassation ne lui avait pas été notifié et qu’il n’en a pris connaissance que le 19 juillet 2006 par la notification de l’ordre de paiement de l’amende.
22.
La Cour rappelle avoir rejeté une exception semblable dans le cadre de l’affaire
Belek et Özkurt c. Turquie
(n
o
1544/07, § 23, 16 juillet 2013). En l’espèce, elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ce précédent (voir également,
Bayar et Gürbüz,
précité, § 26).
23.
La Cour conclut dès lors que la requête, introduite le 6 novembre 2006, soit dans un délai de six mois à partir de la notification de l’avis de paiement de l’amende, n’est pas tardive.
24.
Quant à l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, la Cour observe d’emblée que la présente requête a été introduite uniquement par le requérant. Par conséquent, le fait que la même procédure – pour autant qu’elle concernait M.
Ali Gürbüz – ait été pendante devant les juridictions internes n’a pas d’incidence sur l’épuisement des voies de recours internes. Il convient donc de rejeter cette exception.
25.
La Cour constate que, sur la même base, à savoir l’impossibilité d’un recours en cassation contre les décisions de justice portant condamnation au paiement d’amendes inférieures à 2
000 TRY, le requérant invoque une violation des articles 6, 13 et 14 de la Convention ainsi que de l’article 1 du Protocole n
o
1.Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour estime qu’en l’espèce les griefs du requérant appellent un examen sur le terrain exclusif de l’article 6 de la Convention (
Bayar et Gürbüz
, précité, § 38).
26.
Constatant que le grief tiré de l’article 6 de la Convention – pour autant qu’il porte sur l’impossibilité d’introduire un pourvoi en cassation contre la décision rendue en première instance – et que le grief tiré de l’article 10 de la Convention ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour les déclare recevables.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION
27.
Le requérant estime que sa condamnation a méconnu son droit à la liberté d’expression, tel que prévu à l’article 10 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n’empêche pas les États de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d’autorisations.
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, (...)
»
28.
Le Gouvernement conteste cette thèse.
29.
La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que l’ingérence de l’État en l’espèce, consistant en l’inculpation du requérant pour l’infraction précitée, était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir le maintien de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime au sens de l’article 10 § 2 de la Convention (
Gözel et Özer
, précité, § 45). Elle souscrit à cette appréciation et observe que, en l’occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
».
30.
La Cour rappelle avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce et avoir constaté la violation de l’article 10 de la Convention (
Gözel
et
Özer
, précité). Elle examinera ainsi la présente affaire à la lumière de cette jurisprudence.
31.
À cet égard, la Cour observe que le texte litigieux contenait des déclarations de M. Aydar, président du Kongra-Gel, qui critiquait la visite du Premier ministre, M. Erdoğan, en Iran.
32.
La Cour a porté une attention particulière aux termes employés dans cet article et au contexte de sa publication, en tenant compte des circonstances qui entouraient le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (
Sürek c. Turquie
(n
o
4)
[GC], n
o
24762/94, § 58, 8 juillet 1999). Elle constate que, pris dans son ensemble, ce texte ne contenait aucun appel à l’usage de la violence, à la résistance armée ou au soulèvement, et qu’il ne constituait pas un discours de haine, ce qui est à ses yeux l’élément essentiel à prendre en considération.
33.
Ayant examiné les motifs avancés par les juges nationaux pour condamner le requérant, la Cour conclut qu’ils ne sauraient être considérés, en tant que tels, comme suffisants pour justifier l’ingérence faite dans le droit de l’intéressé à la liberté d’expression. Par conséquent, elle ne voit pas de raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire
Gözel et Özer
précitée.
34.
Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
35.
Le requérant reproche à la Cour de cassation d’avoir déclaré son pourvoi irrecevable. Il considère que cette décision constitue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, emportant violation de l’article 6 de la Convention. En ses parties pertinentes en l’espèce, cet article est ainsi libellé
:
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal (...) établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
36.
Le Gouvernement conteste ces thèses.
37.
La Cour rappelle avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce et avoir constaté la violation de l’article 6 de la Convention (
Bayar et Gürbüz
,
précité, § 49). En outre, dans l’affaire
Omar c. France
([GC] n
o
24767/94, § 41, 29 juillet 1998), la Cour a insisté sur le rôle crucial de l’instance en cassation, qui constitue une phase particulière de la procédure pénale dont l’importance peut se révéler capitale pour l’accusé. En l’espèce, elle estime que le requérant a subi une entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal et que, dès lors, le droit à un tribunal garanti à l’article 6
§
1 de la Convention a été atteint dans sa substance même. Par conséquent, elle ne voit pas de raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue dans l’affaire
Bayar et Gürbüz
précitée.
38.
Partant, il y a eu violation de cette disposition.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
39.
Au titre de l’article
41 de la Convention, le requérant a présenté une demande globale concernant la présente affaire et neuf autres requêtes communiquées en même temps. Ses prétentions sont les suivantes
:
–
10
000 euros (EUR) pour le préjudice matériel qu’il estime avoir subi, en remboursement des amendes qu’il a acquittées,
–
20
000 EUR pour le préjudice moral,
–
7
200 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour dans le cadre des dix requêtes introduites devant elle. A l’appui de cette demande, le requérant a communiqué à la Cour une liste détaillée des travaux et prestations effectués par son avocat devant la Cour.
40.
Le Gouvernement conteste ces sommes.
41.
En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour relève que l’amende de 1
802
880
000 TRL infligée au requérant (paragraphe 9) est la conséquence directe de la violation constatée sur le terrain de l’article 10 de la Convention. Il y a donc lieu d’ordonner le remboursement intégral à l’intéressé de la somme qu’il a acquittée à ce titre. Par conséquent, la Cour alloue au requérant la somme de 958 EUR pour préjudice matériel.
42.
En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que l’on peut considérer que le requérant a sans doute éprouvé un certain désarroi dans les circonstances de l’espèce. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui alloue la somme de 1 300 EUR pour préjudice moral en la présente affaire.
43.
S’agissant des frais et dépens, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant la somme de 500 EUR à ce titre.
44.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 (impossibilité de former un pourvoi en cassation) et 10 de la Convention, et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention à raison de l’impossibilité pour le requérant de se pourvoir en cassation contre la décision rendue en première instance ;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i.
958 EUR (neuf cent cinquante-huit euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel
;
ii.
1
300 EUR (mille trois cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
iii.
500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
25 mars 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Stanley Naismith
Guido Raimondi
Greffier
Président