BLIC v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
BLIC v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA (CtEDO, 2013)
Decizia nr. 8738/07 Leonid BLIC împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 3 decembrie 2013 în calitate de comitet compus din: Luis López Guerra, președinte, Nona Tsotsoria, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 3 februarie 2007, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Leonid Blic, este un național moldovenesc, care s-a născut în 1947 și trăiește în Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Ulianovschi, avocat care practică în Chișinău. Guvernul moldovenesc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Apostol. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost directorul general al unei societăți de stat care operează în domeniul agriculturii. La 28 ianuarie 2005, reclamantul a fost respins printr-o ordonanță a Ministerului Agriculturii. Reclamantul a contestat ordinul Ministerului și, la 13 mai 2006, Curtea de Apel a ordonat reintegrarea sa și plata daunelor. Reclamantul a făcut mai multe încercări de a obține aplicarea hotărârii, dar nu a avut succes. La 18 iulie 2006, el a primit o scrisoare de la Curtea Supremă de Justiție informându-i că o audiere a recursului Ministerului va fi avută la 6 În septembrie 2006, la ora 10 p.m. Cu toate acestea, din motive necunoscute, audierea a avut loc la 4 august 2006, fără ca reclamantul să fie informat despre aceasta. Prin hotărârea aceeași dată, Curtea Supremă de Justiție a anulat decizia din 13 mai 2006 și a respins acțiunea sa împotriva Ministerului. După comunicarea prezentului caz către Guvern la 30 Noiembrie 2009, Agentul Guvernului a inițiat proceduri de revizuire în fața instanțelor interne. La 28 aprilie 2010, Curtea Supremă de Justiție și-a anulat hotărârea din 4 august 2006 și a redeschis procedura. În acest sens, Curtea Supremă a constatat o încălcare a articolului 6 din Convenție, având în vedere faptul că audierea din 4 august 2006 a avut loc în absența reclamantului fără a fi informată despre aceasta. În legătură cu această încălcare, Curtea Supremă a acordat reclamantului 1000 EUR pentru prejudiciu moral și 1000 EUR pentru costuri și cheltuieli. Acțiunea de reînchis s-a încheiat cu hotărârea Curții Supreme de Justiție din 20 martie 2013 prin care a fost acordată acțiunea reclamantului și a primit o compensație de aproximativ 24.900 EUR pentru prejudiciu material, 280 EUR pentru prejudiciu moral și 280 EUR pentru costuri și cheltuieli. În cererea sa inițială, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că hotărârea din 13 mai 2006 nu a fost pusă în aplicare într-un timp rezonabil și că aceaceasta a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiție în urma unei audieri (din 4 august 2006) la care nu a fost invitat. După încheierea procedurii de reluare, în martie 2013, reclamantul a susținut că aceste proceduri au fost de asemenea nejustificate deoarece instanțele nu i-au atribuit întreaga compensație solicitată și nu au dat motive suficiente pentru a face acest lucru. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. HOTĂRÂREA Se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la neconvocarea reclamantului pentru ședința Curții Supreme de Justiție din 4 august 2006 Reclamantul s-a plâns că faptul că Curtea Supremă de Justiție nu l-a convocat pentru audierea sa din 4 august 2004 a constituit o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, al căror parte relevantă se menționează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Curtea reiterează că, pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victimă de o încălcare, în sensul articolului 34 din Convenție, nu numai că trebuie să aibă statutul de victimă în momentul introducerii cererii, ci acest statut trebuie să continue să existe în toate etapele procedurii. O decizie sau o măsură favorabilă pentru un reclamant nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul său de „victim” cu excepția cazului în care autoritățile naționale au recunoscut, fie în mod expres, fie în substanță, și apoi a oferit remediere pentru încălcarea Convenției (a se vedea Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Raporturi de hotărâri și decizii 1996 III și Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999 VI). Curtea remarcă că, după comunicarea cauzei către Guvern, procedurile au fost redeschise, Curtea Supremă a recunoscut o încălcare a articolului 6 din Convenție în ceea ce privește plângerea de mai sus și a compensat reclamantul. În plus, Curtea consideră că suma atribuită reclamantului este suficientă pentru a acoperi încălcarea constatată. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este o „victima” a unei încălcări a articolului 6 în ceea ce privește plângerea de mai sus și că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește încălcările reclamantei, Curtea consideră că acestea nu sunt justificate și constată că nu există nimic în dosar care să sugereze că dispozițiile invocate de reclamant au fost încălcate. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Luis López Guerra Președintele adjunct de grefier