SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cererea nr. 19806/06 Ovidiu Lucian TENDER împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 17 decembrie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Biersan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 20 aprilie 2006, având în vedere decizia din 12 iunie 2012, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Ovidiu Lucian Tender, este un resortisant român născut în 1956 și rezident în Timișoara.
El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Mateuț, avocat la Arad, și apoi de domnul E. Iordăchescu, avocat la Cluj Napoca. Guvernul tãu ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este acționarul majoritar și președintele consiliului de administrație al societății Tender S.A., care controlează mai multe alte societăți în domeniul petrochimiei, al energiei, al construcțiilor industriale, al exploatării resurselor naturale, al agriculturii și al turismului. Începând cu ianuarie 2005, Hotărârea de combatere a crimei organizate și a terorismului în cadrul Parchetului din apropierea Înaltei Curți de Casație și Justiție (denumită în continuare "jurisdicția") a deschis o anchetă privind activitățile societății Tender S.A.
și ale partenerilor săi. Ei au fost suspectați că au acționat conform unui plan prestabilit pentru a provoca falimentul întreprinderii de stat Carom. S.A., în scopul de a se lega mai târziu. La 11 martie 2005, Serviciul de Informații al României (Serviciu roman de informaþiiiiiii) a fost autorizat, în temeiul Legii 51/1991 privind securitatea naþionalã, sã deruleze oi la interceptarea comunicaþiilor telefonice ale reclamantului. Aceastã autorizaþie a fost prelungitã de mai multe ori în cursul anului 2005. Părțile sunt în dezacord cu privire la autoritatea care a dispus ascultarea telefonică. Guvernul susține că a fost autorizată de un judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție (denumită în continuare "Curtea"). În această privință, se sprijină pe o scrisoare din partea Parchetului care citează două procese-verbale pe parcursul procedurii și care menționau un mandat de interogare emis de Înalta Curte.
Reclamantul susține că ședința a fost pronunțată de Parchet. În cadrul anchetei, a fost desemnat un expert pentru a efectua o auditare a conturilor societății Carom SA. și la 7 februarie 2006, NIS a interceptat mai multe conversații telefonice între reclamant și un avocat în cursul cărora, potrivit Parchetului, au elaborat o strategie pentru a influența expertul. 10. La cererea Parchetului, printr-o hotărâre din 3 martie 2006, tribunalul Departamental din București a considerat că a existat suficiente indicii ale vinovăției reclamantului și a ordonat punerea sa în custodie provizorie. Detenția provizorie a fost prelungită de mai multe ori. 11. La 8 august 2006, Parchetul a prezentat reclamantului, în prezența sa avocat, transcrierea convorbirilor telefonice înregistrate.
Procurorul a precizat că această transcriere nu făcea obiectul unei certificări de către un judecător, în conformitate cu procedura prevăzută de Codul de procedură penală, din moment ce interceptările au fost efectuate în temeiul Legii privind securitatea națională. Reclamantul semnează procesul-verbal fără a aduce atingere. 12. Printr-o rechiziționare din 24 august 2006, Parchetul l-a trimis pe reclamant și pe alte cinci persoane în fața tribunalului departamental din București al șefilor de escrocherie, de înființare a unui grup de criminalitate organizată și de spălare de bani. 13. La 28 august 2006, curtea de apel din București a primit recursul reclamantului împotriva menținerii sale în detenție.
El a fost eliberat în aceeași zi. 14. În timpul procedurii, care este pendinte în fața tribunalului departamental din București, reclamantul s ui se plânge în repetate rânduri de punerea sub ascultare a convorbirilor sale telefonice care ar fi afectat respectarea vieții sale private. Dreptul și practica internă relevante 15. Dispozițiile relevante ale legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României și a Codului de procedură penală privind comunicarea telefonică sunt menționate în cauzele Dumitru Popescu c. România (n, nr. 71525/01, § 41 și următoarele: 26 aprilie 2007 și Bucur și Toma c. România, nr. 40238/02, § 55 și următoarele: 8 ianuarie 2013). 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului prevede că … Mandatul de interceptare a convorbirilor telefonice este emis ulterior de către Parchet după aprobarea judecătorilor.
GRIEF 16. Reclamantul a afirmat că, la data convorbirii sale telefonice de către Serviciul de informații din România a încălcat dreptul său la respectarea vieții sale private, cu încălcarea articolului 8 din Convenție, astfel cum a fost formulat. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora.
Guvernul solicită neobosirea căilor de atac interne pe motiv că reclamantul ar fi putut să inițieze o acțiune împotriva NIS în răspundere civilă delicventă, invocând mai întâi dreptul la convorbirile sale. 18. Acesta arată că, într-un caz similar, în care comunicațiile telefonice ale unui alt om de afaceri au fost puse sub ascultare de către NIS în perioada 2003-2004 în temeiul Legii nr. 51/ 8 din Convenție și a reparat în mod corespunzător și suficient prejudiciul suferit (Patriciu c. România (dec.), nr. 43750/05, § 86, 17 ianuarie 2012). Guvernul precizează că această hotărâre a devenit definitivă în urma respingerii, la 1 februarie 2009 și la 18 februarie 2011, a cererii de recurs și recursului la NIS de către Curtea de Apel din București și, respectiv, de către Înalta Curte 19. Recurentul consideră că calea de atac indicată de Ön Õ a fost ineficientă și adecvată.
În această privință, el subliniază că Õn Õinvocă Õ o singură decizie internă definitivă care, în plus, este ulterioară introducerii prezentei cereri în fața Curții. El adaugă că acțiunea în răspundere civilă delictală este o cale de atac prea generală și, prin urmare, nu i se poate reproșa că nu a folosit-o în cazul foarte special al interceptărilor telefonice. În cele din urmă, reamintește că a invocat în mod repetat, în cursul procedurii, încălcarea dreptului său la respectarea vieții private, fără ca instanța să constate caracterul ilegal al interceptărilor. 20. Curtea reamintește doar în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne.
Orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are ca scop să o aibă în principiu statele contractante, și anume să evite sau să soluționeze încălcările aduse acestora ( McFarlane c. Irlanda [GC], 31333/06, § 107, 10 septembrie 2010). 21. Fără a specula cu privire la rezultatul său, Curtea consideră că reclamantul ar fi putut să încerce acțiunea în răspundere civilă delictuală, ca și în cauza Patriciu menționată anterior, după decizia în primă instanță a tribunalului departamental în cazul acestuia din urmă (Patriciu (dec.), citată anterior, § 36.22. Pe de altă parte, Curtea constată că reclamantul a invocat în fața tribunalului departamental la mai multe interceptări și că a invocat o încălcare a dreptului la respectarea vieții private.
Curtea observă că, până în prezent, procedura penală împotriva reclamantului este în curs de desfășurare în fața aceleiași instanțe. Prin urmare, Curtea consideră că: că, întrucât a făcut alegerea de a ridica la sol interceptările telefonice în fața instanțelor penale, se impune ca reclamantul să aștepte încheierea acestei proceduri și răspunsul pe care aceste instanțe l-ar putea da în fața instanței (a se vedea, mutatis mutandis, Bălteanu c. România, 142/04, § 37, 16 iulie 2013). Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 1 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile.
Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
DÉCISION Requête n o 19806/06 Ovidiu Lucian TENDER contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 17 décembre 2013 en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 20 avril 2006, Vu la décision du 12 juin 2012, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
1.Le requérant, M. Ovidiu Lucian Tender, est un ressortissant roumain né en 1956 et résidant à Timișoara. Il a été représenté devant la Cour par M e G. Mateuț, avocat à Arad, et puis par M e E. Iordăchescu, avocat à Cluj ‑ Napoca.
2.Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce
3.Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.Le requérant est l’actionnaire majoritaire et le président du conseil d’administration de la société Tender S.A., qui contrôle plusieurs autres sociétés dans les domaines de la pétrochimie, de l’énergie, des constructions industrielles, de l’exploitation des ressources naturelles, de l’agriculture et du tourisme.
5.A partir de janvier 2005, la Direction de lutte contre le crime organisé et le terrorisme du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice (ci ‑ après « le parquet ») ouvrit une enquête concernant les activités de la société Tender S.A. et de ses partenaires. Ils étaient soupçonnés d’avoir agi selon un plan prédéterminé en vue de provoquer la faillite de l’entreprise d’État Carom S.A., afin de se l’approprier ultérieurement.
6.Le 11 mars 2005, le Service roumain de renseignements ( Serviciul român de informații – « le SRI ») fut autorisé, sur la base de la loi n o 51/1991 sur la sûreté nationale, de procéder à l’interception des communications téléphoniques du requérant. Cette autorisation fut prolongée plusieurs fois au cours de l’année 2005.
7.Les parties sont en désaccord quant à l’autorité qui a ordonné l’écoute téléphonique. Le Gouvernement affirme qu’elle a été autorisée par un juge de la Haute Cour de cassation et de Justice (ci-après « la Haute Cour ») sur demande du parquet. À cet égard, il s’appuie sur une lettre du parquet qui cite deux procès-verbaux dressés au cours de la procédure et qui mentionnaient un mandat d’écoute délivré par la Haute Cour. Le requérant soutient que l’écoute a été décidée par le parquet. Il souligne que plusieurs documents font état d’un mandat d’écoute délivré par le parquet.
8.Dans le cadre de l’enquête, un expert fut désigné pour réaliser une vérification des comptes de la société Carom SA. L’expert signala au parquet que le requérant, par personnes interposées, lui avait proposé des avantages matériels en échange de la modification des conclusions de l’expertise dans un sens favorable au requérant.
9.Entre le 1 er et le 7 février 2006, le SRI intercepta plusieurs conversations téléphoniques entre le requérant et un avocat au cours desquelles, selon le parquet, ils avaient mis au point une stratégie pour influencer l’expert.
10.Sur demande du parquet, par un jugement du 3 mars 2006, le tribunal départemental de Bucarest estima qu’il y avait des indices suffisants de la culpabilité du requérant et ordonna son placement en détention provisoire. La détention provisoire fut prolongée plusieurs fois.
11.Les 8 août 2006, le parquet présenta au requérant, en présence de son avocat, la transcription des conversations téléphoniques enregistrées. Le procureur précisa que cette transcription ne faisait pas l’objet d’une certification par un juge, selon la procédure prévue par le code de procédure pénale, dès lors que les écoutes avaient été effectuées sur la base de la loi sur la sûreté nationale. Le requérant signa le procès-verbal sans soulever d’objections.
12.Par un réquisitoire du 24 août 2006, le parquet renvoya le requérant et cinq autres personnes devant le tribunal départemental de Bucarest des chefs d’escroquerie, de constitution d’un groupement de criminalité organisée et de blanchiment d’argent.
13.Le 28 août 2006, la cour d’appel de Bucarest accueillit le pourvoi du requérant contre son maintien en détention. Il fut libéré le même jour.
14.Au cours de la procédure, qui est pendante devant le tribunal départemental de Bucarest, le requérant s’est plaint à plusieurs reprises de la mise sous écoute de ses conversations téléphoniques qui aurait porté atteinte au respect de sa vie privée. B. Le droit et la pratique internes pertinents
15.Les dispositions pertinentes de la loi n o 51/1991 sur la sûreté nationale de la Roumanie et du code de procédure pénale concernant l’interception des communications téléphoniques sont citées dans les affaires Dumitru Popescu c. Roumanie (n o 2) , n o 71525/01, §§ 41 et suiv., 26 avril 2007 et Bucur et Toma c. Roumanie , n o 40238/02, §§ 55 et suiv., 8 janvier 2013). Par ailleurs, la loi n o 535/2004 sur la prévention et la lutte contre le terrorisme prévoit qu’en cas de menace à la sûreté nationale, le SRI peut demander au parquet près la Haute Cour l’autorisation de procéder à des écoutes téléphoniques. Si le parquet estime la demande fondée, il la transmet au président de la Haute Cour qui délègue l’examen de la demande à des juges de la Haute Cour. Le mandat d’écoute téléphonique est ensuite délivré par le parquet après approbation des juges. GRIEF
16.Le requérant allègue que l’interception de ses conversations téléphoniques par le Service roumain de renseignements a porté atteinte à son droit au respect de sa vie privée, en violation de l’article 8 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » EN DROIT
17.Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes au motif que le requérant aurait pu engager contre le SRI une action en responsabilité civile délictuelle en invoquant l’illégalité de l’interception de ses conversations.
18.Il expose que, dans une affaire similaire, où les communications téléphoniques d’un autre homme d’affaires avaient été mises sous écoute par le SRI entre 2003 et 2004 sur la base de la loi n o 51/1991, l’intéressé a engagé une action civile devant le tribunal départemental de Bucarest qui, par un jugement du 11 mai 2007, a reconnu la violation de l’article 8 de la Convention et a réparé de manière adéquate et suffisante le préjudice subi ( Patriciu c. Roumanie (déc.), n o 43750/05, § 86, 17 janvier 2012). Le Gouvernement précise que ce jugement est devenu définitif à la suite du rejet, le 1 er février 2009 et le 18 février 2011, de l’appel et du pourvoi du SRI par la cour d’appel de Bucarest et la Haute Cour respectivement.
19.Le requérant estime que la voie de recours indiquée par le Gouvernement n’était pas efficace et adéquate. À cet égard, il souligne que le Gouvernement n’invoque qu’une seule décision interne définitive qui, de surcroît, est postérieure à l’introduction de la présente requête devant la Cour. Il ajoute que l’action en responsabilité civile délictuelle est une voie de recours trop générale et que, par conséquent, il ne saurait pas lui être reproché de ne l’avoir utilisée dans le cas très particulier des écoutes téléphoniques. Enfin, il rappelle qu’il a invoqué maintes fois au cours de la procédure la violation de son droit au respect de la vie privée, sans que le tribunal constate le caractère illicite des écoutes.
20.La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux États contractants, à savoir éviter ou redresser les violations alléguées contre eux ( McFarlane c. Irlande [GC], n o 31333/06, § 107, 10 septembre 2010).
21.Sans spéculer sur son issue, la Cour estime que le requérant aurait pu tenter l’action en responsabilité civile délictuelle, comme dans l’affaire Patriciu précitée, après la décision en premier ressort du tribunal départemental dans le cas de ce dernier ( Patriciu (déc.), précitée, § 36).
22.Au demeurant, la Cour observe que le requérant a invoqué devant le tribunal départemental l’illégalité des écoutes et qu’il a allégué une atteinte au droit au respect de la vie privée. La Cour note qu’à ce jour, la procédure pénale dirigée contre le requérant est en cours devant ce même tribunal. Par conséquent, la Cour estime qu’ayant fait le choix de soulever l’illégalité des écoutes téléphoniques devant les juridictions pénales, il s’impose que le requérant attende la fin de cette procédure et la réponse que ces juridictions pourraient donner à son grief (voir, mutatis mutandis, Bălteanu c. Roumanie, n o 142/04, § 37, 16 juillet 2013).
23.Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président