Patriciu împotriva României

Reclamantul, dl. Dan Costache Patriciu, este cetățean român născut în 1950 și locuitor la București. Este reprezentat devant Curte de doamna Gheorghiță Mateuț, avocat la Arad.

Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul lui, doamna Irina Cambrea, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1994, compania petrolieră de stat SC Rompetrol SA a fost privatizată. În octombrie 1998, compania SC SG International SA condusă de reclamant, a devenit acționar majoritar al SC Rompetrol SA, din care compania SC Petromidia SA ("compania P.") făcea parte. Reclamantul a devenit președintele consilului de administrație al companiei SC Rompetrol SA.

În octombrie 2000, de asemenea în cadrul procesului de privatizare a întreprinderilor de stat, Fondul Proprietății de Stat (Fondul Proprietății de Stat, "FPS"), a semnat cu compania olandeză The Rompetrol Group B.V. (TRG), reprezentată de reclamant, un contract de vânzare a acțiunilor companiei P. 1. Declarația reclamantului din 26 la 27 mai 2005

Pe 22 martie 2005, Hotărârea de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism a parchetului lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ("parchetul") a ordonat deschiderea urmăririi penale împotriva reclamantului sub acuzația de înșelăciune legată de privatizarea companiei P.

Pe 29 martie 2005, procurorul a informat reclamantul de acuzațiile aduse împotriva lui.

Citat să se prezinte devant parchiuri, reclamantul a fost interogat, în prezența avocaților săi, pe 5 și 16 mai 2005. O nouă dată pentru continuarea interogatoriului a fost fixată pentru 26 mai 2005, la ora 10.

Pe 26 mai 2005, la ora 10, reclamantul s-a prezentat la sediul parchetului însoțit de trei avocați aleși. După ce a fost informat de acuzațiile aduse împotriva lui, interesatul a fost invitat să facă o declarație olografo, urmând un chestionar pregătit anterior de procuror.

În această declarație, reclamantul a indicat mai întâi că dreptul lui la apărare a fost încălcat din cauza respingerii de către parchiure a cererii sale de a i se acorda timp pentru a consulta documentele și pentru a înțelege bine acuzațiile aduse împotriva lui. A prezentat apoi versiunea sa a faptelor privind raporturile comerciale ale companiei SC Rompetrol SA precum și respectarea de către compania sa a obligațiilor sale cuprinse în contractul de privatizare.

În cursul interogatoriului, pe 26 mai 2005, la ora 12, procurorul a informat reclamantul de extinderea și deschiderea urmăririi penale împotriva lui pentru două infracțiuni de înșelăciune și o infracțiune de spălare de bani legate de privatizarea companiilor SC VEGA SA și P. A fost invitat să facă declarații, de asemenea, cu privire la aceste noi acuzații.

Reclamantul și-a continuat depunerea în prezența avocaților săi. La ora 22, reclamantul a cerut întreruperea și ajournarea interogatoriului pentru ca doi alți avocați aleși să-l poată asista. Procurorul a respins cererea deoarece era deja reprezentat de trei avocați aleși. La ora 23 05, reclamantul a versați în dosar două volume de documente.

Pe 27 mai 2005, la ora 2 15, reclamantul și avocații săi au ridicat chestiunea orei târzii și au cerut timp pentru a pregăti apărarea.

Interesatul a făcut în final o declarație olografo de aproximativ șaizeci și cinci de pagini. Din textul acestei declarații rezultă că reclamantul a scris declarația sa din 26 mai 2005, de la ora 10 30, până pe 27 mai 2005 la ora 2 10.

La sfârșitul acestei declarații, reclamantul a rămas întotdeauna la dispoziția parchetului după cum rezultă din procesul-verbal dressé pe 27 mai 2005 la ora 4 30 (§17 de mai jos). Parchetul a transcris declarația olografo a reclamantului pe un formular tip de declarație de inculpat. Reclamantul și avocații săi au refuzat să o semneze, estimând că nu a fost audiat în această calitate. 2. Arestarea reclamantului

Printr-o ordonanță din 27 mai 2005, la ora 1 30 dimineața, parchetul a ordonat plasarea în custodie a reclamantului timp de douăzeci și patru de ore, pe motiv că era suspect de a fi comis infracțiuni de înșelăciune, complicitate în evaziune fiscală și spălare de bani.

Într-un proces-verbal dressé pe 27 mai 2005, la ora 4 30, parchetul a notat că reclamantul, în prezența avocaților săi aleși, a fost informat de măsura privativă de libertate luată împotriva lui și a drepturilor sale procedurale. A fost, de asemenea, notat că reclamantul și avocații săi aleși au refuzat să semneze ordinul de plasare în custodie și declarația transcrisă a reclamantului pe formularul tip de declarație de inculpat, invocând faptul că interesatul nu a fost audiat de procuror ca inculpat, în încălcarea art. 150 din CPP. A fost menționat că în momentul în care parchetul a vrut să înceapă interogatoriul reclamantului ca inculpat, acesta și avocații săi au indicat că mai era mult de declarat și au refuzat să continue din cauza orei târzii și a stării lor de oboseală. În aceste circumstanțe, avocații au plecat din sediul parchetului, refuzând să semneze orice act realizat de procuror. 3. Eliberarea reclamantului.

Pe 27 mai 2005, pe baza art. 148 h) din codul de procedură penală, parchetul național anti-corupție a cerut tribunalului județean din București ("tribunalul județean") să ordoneze plasarea în arest la domiciliu a reclamantului, pe motiv că eliberarea sa prezenta pericol concret pentru ordinea publică și că era urmărit pentru infracțiuni pentru care legea prevedea pedepse mai mari de patru ani de închisoare. Ședința devant tribunal a avut loc în aceeași zi, la ora 22.

Reclamantul a fost condus la ședința tribunalului județean din București încătușat și păzit de șase polițiști cagulați și înarmați. El spune că a fost păzit în acest fel pe tot parcursul ședinței care s-a desfășurat până pe 28 mai 2005 la ora 2. Reclamantul asistat de trei avocați aleși a fost audiat.

Printr-o sentință interlocutorie pronunțată în cameră de consiliu, după ședință, tribunalul județean, într-o formație de judecător unic, a respins cererea parchetului, pe motiv că ținând seama de cunoștințele privind personalitatea reclamantului, eliberarea sa nu reprezenta pericol pentru ordinea publică.

Reclamantul a fost eliberat imediat.

La apelul parchetului, printr-o hotărâre din 2 iunie 2005, curtea de apel din București a confirmat fondul sentinței pronunțate în prim-instantă. 4. Plângerea reclamantului împotriva procurorilor care l-au interogat

Pe baza conținutului articolelor apărute în presă pe 30 și 31 mai 2005, printr-o notă din 5 iulie 2005, direcția inspecției judiciare a Consilului Superior al Magistraturii s-a autosesizat cu privire la modul în care s-a desfășurat interogatoriul reclamantului din 26 la 27 mai 2005. Nota a fost prezentată plenului Consilului Superior al Magistraturii și parchetului lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru analiză și pentru ordonarea măsurilor pe care le-ar fi considerat necesare.

Pe 3 august 2005, reclamantul a depus o plângere la Consiliul Superior al Magistraturii pentru a denuncia modul în care a fost audiat pe 26 mai 2005. A amintit mai în special durata interogatoriului lui, actele de procedură realizate, omisiunea procurorilor de a-l audia ca inculpat și plasarea sa în custodie.

Într-un raport redactat pe 22 septembrie 2005, inspecția judiciară a examinat faptele imputate procurorilor în raport cu textele codului de procedură penală și a concluzionat că normele legale au fost respectate pentru a asigura drepturile apărării reclamantului. A propus clasarea dosarului și a expediat dosarul comisiei de disciplină a procurorilor pentru ca aceasta să-și facă propria anchetă.

Printr-o decizie din 14 octombrie 2005, comisia de disciplină a constatat că faptele imputate procurorilor nu constituie o vinovăție disciplinară și a ordonat clasarea dosarului. 5. Continuarea procedurii penale împotriva reclamantului

Printr-un rechizitoriu din 7 septembrie 2006, parchetul a ordonat trimiterea în judecată a reclamantului și a altor persoane devant tribunalul județean sub acuzația de delapidare de fonduri, spălare de bani, asociere de făptași și manipulare a pieței capitalurilor.

Printr-o sentință din 28 august 2012, tribunalul județean a achitat reclamantul de toate acuzațiile pentru care a fost urmărit. Reclamantul nu a informat Curtea despre un eventual apel format împotriva acestei sentințe de către parchiure sau de părți civile. B. Dreptul și practica internă relevantă

Ordinanța de urgență a Guvernului nr. 56/2003 din 25 iunie 2003 privind drepturile persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate ("OUG nr. 56/2003") interzice în art. 1 al ei, de maniera generală și sub pedeapsa sancțiunilor penale, supunerea persoanelor deținute la maltraitances, la tratamente inumane sau degradante și la alte maltraitances.

Dispozițiile naționale care reglementează transportul deținuților, în vigoare la epoca faptelor sunt descrise în cauza Ali c. România, (nr. 20307/02, § 46, 9 noiembrie 2010). Mai în special, instrucțiunile nr. 901 din 10 mai 1999 ale ministerului Afacerilor Interne privind organizarea și funcționarea locurilor de deținere preventivă ("instrucțiunile nr. 901") prevedeau aplicarea catușelor la orice persoană deținută în cursul transporturilor. Art. 63 din instrucțiunile nr. 901 prevedea că o escortă era formată din cel puțin doi polițiști, acest număr putând fi crescut în funcție de numărul de persoane arestate transportate, de gradul de dangerozitate al deținuților și al itinerarului.

În dreptul intern, nu există nicio dispoziție legală care să reglementeze durata interogatoriului unui suspect nici acordarea de mâncare sau apă în cursul interogatoriului. GRIEVURI

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost supus unui tratament degradant, afirmând că a fost interogat timp de șaisprezece ore și că a fost condus în public și devant tribunal încătușat și păzit de șase polițiști cagulați și înarmați, fără ca aceste măsuri de siguranță să fie necesare.

Guvernul indică că în dreptul intern, nu există nicio dispoziție legală care să reglementeze durata unui interogatoriu, procurorii acționând în practică în funcție de complexitatea și nevoile investigației și în respectarea drepturilor apărării. Afirmă că în cazul de față, durata interogatoriului interesatului era justificată de complexitate și gravitatea acuzațiilor aduse împotriva lui. Acesta nu a scris declarația sa de maniera neîntreruptă, ci și-a luat timp pentru a gândi și răspunde la întrebările procurorului. Nicio presiune nu a fost exercitată asupra interesatului pentru a răspunde la întrebări. De mai departe, reclamantul a fost întotdeauna asistat de mai mulți avocați ai lui aleși care nu au semnalat niciun act de maltraitance.

Guvernul indică, de asemenea, că în cursul interogatoriului, reclamantul a primit mâncare și băutură. Observă că în dreptul intern nu există niciun cadru legal care să reglementeze acordarea mâncării și băuturii în cursul interogatoriului. Aceasta se justifică prin faptul că interogaturile nu durează de obicei mult. Dacă la sfârșitul interogatoriului o măsură privativă de libertate este luată, interesatul este transferat la depozitul de poliție sau într-o închisoare și beneficiază de programul alimentar pentru deținuți.

Guvernul indică în fine că interogatoriul nu a causiat reclamantului niciun suferință fizică sau psihică.

Reclamantul afirmă că derularea interogatoriului și modul în care procedura penală a fost condusă în această perioadă constituie un abuz de putere. La acest privitor, observă că procurorul a extins urmăririi penale împotriva lui în cursul interogatoriului și că a ordonat plasarea sa în custodie înainte de sfârșitul declarației sale olografo și fără a-l audia ca inculpat. Observă că procurorul nu a considerat necesar să citească declarația sa înainte de a ordona alte acte de urmărire. De mai departe, procurorul a ordonat transcrierea declarației sale olografo pe un formular tip pentru a evita, în încălcarea legii interne, realizarea unui act de procedură obligator, și anume interogatoriul inculpatului. Potrivit reclamantului, acest comportament al procurorului nu avea alt scop decât să-l facă vulnerabil și să-l afecteze pe plan psihic pentru a obține informații și dovezi pentru acuzare sau chiar pentru a-l împinge să se auto-incrimineze. De asemenea, această presiune constantă, în circumstanțele cazului, vizava să-l umilească.

Reclamantul consideră că în ciuda faptului că a primit mâncare și apă, derularea procedurii constituie dovada unui tratament contrar art. 3 din Convenție. Adaugă că încălcările repetate ale legii interne de către procuror în cursul interogatoriului au creat în el o stare de frustrare și o imposibilitate de concentrare la dezavantajul lui, deoarece era victimă a unei proceduri abuzive.

Curtea amintește că pentru a cădea sub incidența art. 3, un maltraitance trebuie să atingă un minimum de gravitate (Jalloh c. Germania [Marea Cameră], nr. 54810/00, § 67, CEDH 2006-IX). Când este vorba pentru ea să determine dacă o pedeapsă sau un tratament a revingstit un caracter "degradant" în sensul art. 3, Curtea examinează dacă scopul era să umilească și să dezveliți interesatul și dacă, considerată în efectele sale, măsura a sau nu a atins personalitatea aceleia dintr-un mod incompatibil cu art. 3. Cu toate acestea, absența unui asemenea scop nu ar putea exclude în mod definitivă o constatare de încălcare a art. 3 (Peers c. Grecia, nr. 28524/95, § 74, CEDH 2001-III).

Curtea amintește că deja a concluzionat că faptul de a folosi cumulativ, cu premeditat și timp de multe ore, anumite tehnici de interogatoriu puteau cauza celor care le sufereau suferințe fizice și morale vii contrare art. 3 din Convenție (Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 167, seria A nr. 25). A concluzionat, de asemenea, că faptul că reclamanții așteptaseră timp de zece ore audirea lor ca martori, fără a beneficia de mâncare nici apă, în imposibilitate de a se odihni, constituia un tratament contrar art. 3 din Convenție (Soare și alții c. România, nr. 24329/02, §§ 221-222, 22 februarie 2011).

Întoarcendu-se spre faptele cazului, Curtea constată că în urma convocării sale de către parchiure, reclamantul s-a prezentat pe 26 mai 2005. A rămas acolo de la 26 mai 2005, de la ora 10 30, până pe 27 mai 2005 la ora 2 10. În toată această perioadă, a beneficiat de asistența mai multor avocați aleși. Niciun act de violență sau presiune fizică și nici nicio tehnică de interogatoriu nu a fost exercitată asupra interesatului. În orice caz, reclamantul nu se plânge devant Curte de a fi suferit leziuni fizice sau acte de agresiune din partea investigatorilor. De mai departe, reclamantul a primit în cursul interogatoriului mâncare și apă (a se vedea, a contrario, Soare și alții, sus-citată, § 222). De altfel, reclamantul nu s-a plâns de aceste fapte niciodată nici devant autoritățile naționale nici devant Curte.

Curtea observă că reclamantul consideră că a fost victimă a unui abuz de putere din partea procurorilor, din cauza actelor de procedură pe care aceștia le-au realizat, cum ar fi extinderea urmăririi în cursul interogatorului lui, neaudierea lui ca inculpat sau chiar ordonarea plasării sale în custodie înainte de sfârșitul declarației sale olografo. Or, aceste acte constituie acte de procedură pe care reclamantul ar fi putut să le conteste în cadrul proceduri penale pornite împotriva lui.

Este adevărat că reclamantul a fost interogat timp de o perioadă lungă. Cu toate acestea, rămâne că interogatoriul lui se referea la fapte complexe care se întindeau pe mai mulți ani și care vizau acuzații penale grave împotriva interesatului. Curtea acordă importanță faptului că, în toată această perioadă, reclamantul a fost asistat de mai mulți avocați ai lui aleși care i-au putut da sfaturi fără nicio interferență din partea procurorului. Observă, de asemenea, că atunci când avocații au cerut oprirea interogatorului din cauza orei târzii și a stării de oboseală a interesatului, investigatorii nu s-au opus (paragrafele 13 și 14 de mai sus) și că nicio presiune nu a fost exercitată asupra interesatului pentru a-și continua interogatoriul.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că în cazul de față, nici durata interogatorului, nici modul în care actele de procedură s-au desfășurat în această perioadă, luate separat și combinate, nu constituie elemente suficiente pentru a concluziona că pragul de gravitate cerut de art. 3 din Convenție a fost atins. Rezultă de aici că acest grief este manifest nefondat și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. B. Privind purtarea catușelor în public

Guvernul indică că la epoca faptelor, OUG 56/2003 interzice în maniera generală maltraitances și că instrucțiunile nr. 901 prevedeau aplicarea catușelor la orice persoană deținută în cursul transporturilor. Catușele trebuiau să fie îndepărtate în cursul ședințelor. Această măsură era necesară pentru a asigura siguranța în cursul transporturilor.

Observă, de asemenea, că reclamantul a fost încătușat doar în cursul transportului și nu la ședința devant tribunalul județean. Indică, de asemenea, că interesatul nu a fost prezentat încătușat în public. La acest privitor, subliniază că ședința devant tribunalul județean s-a desfășurat în cameră de consiliu și că autoritățile au luat măsurile necesare în cursul transportului pentru a limita expunerea la public a interesatului în așa fel că nicio fotografie sau imagine nu fusese luată. Cât privește numărul polițiștilor escortei, Guvernul observă că interesatul nu a ridicat acest aspect devant tribunalul județean.

Reclamantul răspunde că aplicarea automată a catușelor în cursul transportului prejudiciază în ea singură art. 3 din Convenție. Adaugă că a fost escortat de șase polițiști cagulați, în timp ce dispozițiile legale aplicabile prevedeau un minim de doi polițiști pe escortă. Or, potrivit reclamantului, nici purtarea catușelor nici escorta lărgită nu erau justificate de comportamentul sau personalitatea lui. Potrivit lui, aceste măsuri injustificate vizau doar să-l umilească și să-l discrediteze în ochii lui și ai publicului.

Curtea amintește că purtarea catușelor nu ridică de obicei probleme cu privire la art. 3 din Convenție atunci când este legată de o arestare sau detenție legală și nu implică folosirea forței, nici expunere publică, dincolo de ceea ce este rezonabil considerat necesar în circumstanțele cazului. La acest privitor, este important să se știe, de exemplu, dacă este motiv să se creadă că interesatul va opune rezistență arestării, sau va încerca să fugă, să provoare rănire sau daune, sau să suprimes dovezi (Raninen c. Finlanda, 16 decembrie 1997, § 55, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII și Šaban Hadžiu c. Republica Cehă (dec.), nr. 52110/99, 4 noiembrie 2003). Caracterul public al tratamentului poate constitui un element relevant și agravant (Gorodnitchev c. Rusia, nr. 52058/99, §§ 100 și următoarele, 24 mai 2007).

Curtea observă ca titlu liminaire că baza legală care permite aplicarea catușelor la persoane deținute în cursul transporturilor rezida în instrucțiunile nr. 901. În virtutea acestor norme, aplicarea catușelor la persoane private de libertate în cursul transportului era automată fără ca o luare în considerare a circumstanțelor să fie posibilă pentru a decide aplicarea măsurii. În măsura în care examinarea proporționalității măsurii litigioase nu era posibilă în dreptul intern, îi aparține Curții să analizeze tratamentul contestat de reclamant. În acest scop, ea trebuie să aprecieze, în particular, contextul în care măsura a fost infligută și efectele pe care a putut să le aibă asupra personalității interesatului.

Curtea poate accepta că măsuri de siguranță cum ar fi purtarea catușelor sau escorta să fie necesare pentru a asigura siguranța transportului persoanelor deținute (Raninen, sus-citată, § 55). Aceasta nu exclude că, în anumite circumstanțe, elemente legate de persoana deținutului să fie luate în considerare pentru a decide necesitatea luării unei asemenea măsuri.

Curtea constată că reclamantul nu a adus absolut niciun element dovedind că a fost expus încătușat în public. De mai departe, nu a adus niciun element care putea contrazice alegerile Guvernului potrivit cărora măsuri au fost luate de autorități pentru a asigura transferul interesatului fără ca el să fie expus la public și pentru ca nicio captare de imagini să fie realizată de mass-media. De mai departe, dacă, după cum susține, ar fi fost încătușat devant tribunalul județean, reclamantul care era asistat de mai mulți avocați ar fi putut cere tribunalului să ordoneze să i se îndepărteze în cursul ședinței și ar fi putut, de asemenea, să conteste necesitatea unei escorte lărgite (a se vedea, în acest sens, Pop Blaga c. România (dec.), 37379/02, § 101, 10 aprilie 2012).

Cât privește impactul acestei măsuri asupra personalității reclamantului, Curtea observă că în afară de alegerile sale, interesatul nu a prezentat Curții niciun raport medical sau niciun alt document care ar putea stabili că a suferit de tulburări psihice, sau că există o legătură de cauzalitate între aceste tulburări și tratamentul pe care l-ar fi suferit (Pop Blaga, sus-citată, § 102, și a se vedea, a contrario, Erdoğan Yağız c. Turcia, nr. 27473/02, § 43, CEDH 2007-III (extrase)). În fine, nu a susținut că purtarea catușelor în cursul transportului la ședință l-ar fi afectat fizic.

În consecință, Curtea nu consideră stabilit că tratamentul în cauză a cauzat reclamantului suferințe mergând dincolo de stresul și tensiunea psihică inerente oricărei măsuri de siguranță, chiar fără violență și abuz de putere. Prin urmare, ea nu ar putea judeca că tratamentul denunțat a atins gradul minim de gravitate cerut de art. 3 din Convenție. Rezultă de aici că acest grief este manifest nefondat și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară plângerea inadmisibilă pentru rest. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, M. Dan Costache Patriciu, est un ressortissant roumain né en 1950 et résidant à Bucarest. Il est représenté devant la Cour par M e Gheorghiță Mateuț, avocat à Arad.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1994, la compagnie pétrolière d’État SC Rompetrol SA fut privatisée. En octobre 1998, la société SC SG International SA gérée par le requérant, devint actionnaire majoritaire de SC Rompetrol SA, dont la société SC Petromidia SA (« la société P. ») faisait partie. Le requérant devint le président du conseil d’administration de la société SC Rompetrol SA.

En octobre 2000, toujours dans le cadre du processus de privatisation d’entreprises d’Etat, le Fond de la propriété d’État ( Fondul Proprietății de Stat, « le FPS »), conclut avec la société néerlandaise The Rompetrol Group B.V. (TRG), représentée par le requérant, un contrat de vente d’actions de la société P. 1. La déclaration du requérant du 26 au 27 mai 2005

Le 22 mars 2005, la Direction d’enquête des infractions de crime organisé et de terrorisme du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice (« le parquet ») ordonna l’ouverture de poursuites pénales contre le requérant du chef de tromperie liée à la privatisation de la société P.

Le 29 mars 2005, le procureur informa le requérant des accusations portées contre lui.

Cité à comparaître devant le parquet, le requérant fut interrogé, en présence de ses avocats, les 5 et 16 mai 2005. Une nouvelle date pour continuer l’interrogatoire fut fixée au 26 mai 2005, à 10 h.

Le 26 mai 2005, à 10 h, le requérant se présenta au siège du parquet accompagné par trois avocats choisis. Après avoir été informé des accusations portées contre lui, l’intéressé fut invité à faire une déclaration olographe, en suivant un questionnaire préparé au préalable par le procureur.

Dans cette déclaration le requérant indiquait d’abord que son droit à la défense avait été méconnu en raison du rejet par le parquet de sa demande de se voir accorder un délai pour consulter les documents et pour bien comprendre les accusations portées contre lui. Il présenta ensuite sa version des faits concernant les rapports commerciaux de la société SC Rompetrol SA ainsi que le respect par sa société de ses obligations comprises dans le contrat de privatisation.

Pendant son interrogatoire, le 26 mai 2005, à 12 h, le procureur informa le requérant de l’extension et l’ouverture de poursuites pénales contre lui pour deux délits de tromperie et un délit de blanchiment d’argent liés à la privatisation des sociétés SC VEGA SA et P. Il fut invité à faire des déclarations également par rapport à ces nouvelles accusations.

Le requérant poursuivit sa déposition en présence de ses avocats. A 22 h, le requérant demanda l’interruption et l’ajournement de l’interrogatoire afin que deux autres avocats choisis puissent l’assister. Le procureur rejeta sa demande étant donné qu’il était déjà représenté par trois avocats choisis. A 23 h 05, le requérant versa au dossier deux volumes de documents. 13 . Le 27 mai 2005, à 2 h 15, le requérant et ses avocats soulevèrent la question de l’heure tardive et demandèrent du temps pour préparer la défense. 14 . L’intéressé fit au final une déclaration olographe d’environ soixante cinq pages. Il ressort du texte de cette déclaration que le requérant a écrit sa déclaration du 26 mai 2005, à partir de 10 h 30, jusqu’au 27 mai 2005 à 2 h 10.

A la fin de cette déclaration, le requérant resta toujours à la disposition du parquet comme il ressort du procès-verbal dressé le 27 mai 2005 à 4 h 30 (paragraphe 17 ci-dessous). Le parquet transcrivit la déclaration olographe du requérant sur un formulaire type de déclaration d’inculpé. Le requérant et ses avocats refusèrent de la signer, estimant qu’il n’avait pas été entendu en cette qualité. 2. L’arrestation du requérant

Par une ordonnance du 27 mai 2005, à 1 h 30 du matin, le parquet ordonna le placement en garde à vue du requérant pour vingt-quatre heures, au motif qu’il était soupçonné d’avoir commis les délits de tromperie, de complicité d’évasion fiscale et de blanchiment d’argent. 17 . Dans un procès-verbal dressé le 27 mai 2005, à 4 h 30, le parquet nota que le requérant, en présence de ses avocats choisis, avait été informé de la mesure privative de liberté prise contre lui et de ses droits procéduraux. Il fut également noté que le requérant et ses avocats choisis refusaient de signer l’ordonnance de placement en garde à vue et la déclaration transcrite du requérant sur le formulaire type de déclaration d’inculpé, en invoquant le fait que l’intéressé n’avait pas été entendu par le procureur en tant qu’inculpé, en méconnaissance de l’article 150 du CPP. Il fut mentionné qu’au moment où le parquet voulut commencer l’interrogatoire du requérant en tant qu’inculpé, ce dernier et ses avocats indiquèrent qu’il y avait encore beaucoup de choses à déclarer et refusèrent de continuer en raison de l’heure avancée et de leur état de fatigue. Dans ces circonstances, les avocats quittèrent le siège du parquet, en refusant de signer tout acte réalisé par le procureur. 3. La remise en liberté du requérant.

Le 27 mai 2005, se fondant sur l’article 148 h) du code de procédure pénale, le parquet national anti-corruption demanda au tribunal départemental de Bucarest (« le tribunal départemental ») d’ordonner le placement en détention provisoire du requérant, au motif que sa remise en liberté présentait un danger concret pour l’ordre public et qu’il était poursuivi pour des délits pour lesquels la loi prévoyait des peines supérieures à quatre ans de prison. L’audience devant le tribunal eut lieu le même jour, à 22 h.

Le requérant fut conduit à l’audience du tribunal départemental de Bucarest menotté et gardé par six policiers cagoulés et armés. Il dit avoir été gardé ainsi tout au long de l’audience qui se déroula jusqu’au 28 mai 2005 à 2 h. Le requérant assisté par trois avocats choisis fut entendu.

Par un jugement avant dire droit rendu en chambre du conseil, après l’audience, le tribunal départemental, dans une formation de juge unique, rejeta la demande du parquet, au motif que compte tenu des renseignements de personnalité du requérant, sa remise en liberté ne représentait pas un danger pour l’ordre public.

Le requérant fut remis en liberté immédiatement.

Sur recours du parquet, par un arrêt du 2 juin 2005, la cour d’appel de Bucarest confirma le bien-fondé du jugement rendu en première instance. 4. La plainte du requérant contre les procureurs qui l’avaient interrogé

Partant du contenu des articles parus dans la presse les 30 et 31 mai 2005, par une note du 5 juillet 2005, la direction de l’inspection judiciaire du Conseil supérieur de la magistrature se saisit d’office de la manière dont l’interrogatoire du requérant du 26 au 27 mai 2005 avait eu lieu. Cette note fut présentée à l’assemblée plénière du Conseil supérieur de la magistrature et au parquet près la Haute Cour de cassation et de justice pour analyse et pour ordonner les mesures qu’ils estimaient nécessaires.

Le 3 août 2005, le requérant déposa une plainte auprès du Conseil supérieur de la magistrature pour dénoncer la manière dont il avait été auditionné le 26 mai 2005. Il évoqua plus particulièrement la durée de son interrogatoire, les actes de procédure réalisés, l’omission des procureurs de l’interroger en tant qu’inculpé et son placement en garde à vue.

Dans un rapport rédigé le 22 septembre 2005, l’inspection judiciaire examina les faits imputés aux procureurs par rapport aux textes du code de procédure pénale et conclut que les normes légales avaient été respectées pour assurer les droits de la défense du requérant. Elle proposa le classement de l’affaire et renvoya le dossier à la commission de discipline des procureurs afin que celle-ci fasse sa propre enquête.

Par une décision du 14 octobre 2005, la commission de discipline constata que les faits imputés aux procureurs ne constituaient pas une faute disciplinaire et ordonna le classement de l’affaire. 5. La suite de la procédure pénale contre le requérant

Par un réquisitoire du 7 septembre 2006, le parquet ordonna le renvoi en jugement du requérant et d’autres personnes devant le tribunal départemental des chefs de détournement de fonds, de blanchiment d’argent, d’association de malfaiteurs et de manipulation du marché des capitaux.

Par un jugement du 28 août 2012, le tribunal départemental acquitta le requérant de tous les chefs d’accusations pour lesquels il avait été poursuivi. Le requérant n’a pas informé la Cour d’un éventuel appel formé contre ce jugement par le parquet ou les parties civiles. B. Le droit et la pratique internes pertinents

L’ordonnance d’urgence du Gouvernement no 56/2003 du 25 juin 2003 sur les droits des personnes exécutant une peine privative de liberté (« l’OUG no 56/2003 ») interdit dans son article premier, de manière générale et sous peine de sanctions pénales, la soumission des personnes détenues à des mauvais traitements, à des traitements inhumains ou dégradants et à d’autres mauvais traitements.

Les dispositions nationales régissant le transport des détenus, en vigueur à l’époque des faits sont décrites dans l’affaire Ali c. Roumanie , (n o 20307/02, § 46, 9 novembre 2010). Plus particulièrement, les instructions n o 901 du 10 mai 1999 du ministère de l’Intérieur sur l’organisation et le fonctionnement des locaux de détention préventive (« les instructions n o 901 ») prévoyaient l’application des menottes à toute personne détenue lors des transports. L’article 63 des instructions n o 901 prévoyait qu’une escorte était formée d’au moins deux policiers, ce nombre pouvant être augmenté en fonction du nombre de personnes arrêtées transportées, du degré de dangerosité des détenus et de l’itinéraire.

En droit interne, il n’y a pas de disposition légale pour règlementer la durée de l’interrogatoire d’un prévenu ni l’octroi de nourriture ou d’eau pendant un interrogatoire. GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il a été soumis à un traitement dégradant, en faisant valoir qu’il a été interrogé pendant seize heures et qu’il a été conduit en public et devant le tribunal menotté et gardé par six policiers cagoulés et armés, sans que ces mesures de sûreté soient nécessaires. EN DROIT

Le requérant allègue avoir été soumis à un traitement dégradant, en raison de la durée de son interrogatoire et de la manière dont celui-ci s’est déroulé. Il se plaint également d’avoir été conduit devant le tribunal départemental menotté, en public, et gardé par six policiers cagoulés et armés, sans que ces mesures de sûreté soient nécessaires. Il invoque l’article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » A. Sur l’interrogatoire du requérant du 26 au 27 mai 2005

Le Gouvernement indique qu’en droit interne, il n’y a pas de disposition légale pour règlementer la durée d’un interrogatoire, les procureurs agissant en pratique selon la complexité et les besoins de l’enquête et dans le respect des droits de la défense. Il fait valoir qu’en l’espèce, la durée de l’interrogatoire de l’intéressé était justifiée par la complexité et la gravité des accusations portées contre lui. Ce dernier n’a pas écrit sa déclaration de manière ininterrompue, mais il a pris le temps de réfléchir et de répondre aux questions du procureur. Aucune pression n’a été exercée sur l’intéressé pour répondre aux questions. De plus, le requérant a toujours été assisté par plusieurs avocats de son choix qui n’ont signalé aucun acte de mauvais traitement.

Le Gouvernement indique également que pendant l’interrogatoire, le requérant a reçu de la nourriture et de la boisson. Il relève qu’en droit interne il n’y a pas de cadre légal qui règlemente l’octroi de la nourriture et de boissons pendant un interrogatoire. Cela se justifie par le fait que les interrogatoires ne durent d’habitude pas longtemps. Si à la fin de l’interrogatoire une mesure privative de liberté est prise, l’intéressé est transféré au dépôt de police ou dans une prison et il bénéficie du programme alimentaire pour les détenus.

Le Gouvernement indique enfin que l’interrogatoire n’a causé au requérant aucune souffrance physique ou psychique.

Le requérant fait valoir que le déroulement de l’interrogatoire et la manière dont la procédure pénale a été menée pendant cette période constituent un abus de pouvoir. A cet égard, il relève que le procureur a étendu les poursuites pénales contre lui pendant l’interrogatoire et qu’il a ordonné son placement en garde à vue avant la fin de sa déclaration et sans procéder à son interrogatoire en tant qu’inculpé. Il relève que le procureur n’a pas estimé nécessaire de lire sa déclaration avant d’ordonner d’autres actes de poursuite. En outre, le procureur a ordonné la transcription de sa déclaration olographe sur un formulaire type afin d’éviter, en violation de la loi interne, la réalisation d’un acte de procédure obligatoire, à savoir l’interrogatoire de l’inculpé. Selon le requérant, ce comportement du procureur n’avait d’autre but que de le rendre vulnérable et de l’affecter sur la plan psychologique pour obtenir des renseignements et des preuves pour l’accusation ou même pour le pousser à s’auto-incriminer. De même, cette pression constante, dans les circonstances de l’espèce, visait à l’humilier.

Le requérant considère que malgré le fait qu’il a reçu de la nourriture et de l’eau, le déroulement de la procédure constitue la preuve d’un traitement contraire à l’article 3 de la Convention. Il ajoute que les violations répétées par le procureur de la loi interne pendant l’interrogatoire ont créé chez lui un état de frustration et une impossibilité de concentration à son détriment, puisqu’il était victime d’une procédure abusive.

La Cour rappelle que pour tomber sous le coup de l’article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité ( Jalloh c. Allemagne [GC], n o 54810/00, § 67, CEDH 2006-IX). Lorsqu’il s’agit pour elle de déterminer si une peine ou un traitement a revêtu un caractère « dégradant » au sens de l’article 3, la Cour examine si le but était d’humilier et de rabaisser l’intéressé et si, considérée dans ses effets, la mesure a ou non atteint la personnalité de celui-ci d’une manière incompatible avec l’article 3. Toutefois, l’absence d’un tel but ne saurait exclure de façon définitive un constat de violation de l’article 3 ( Peers c. Grèce , n o 28524/95, § 74, CEDH 2001 ‑ III).

La Cour rappelle qu’elle a déjà conclu que le fait d’employer cumulativement, avec préméditation et durant de longues heures, certaines techniques d’interrogatoire pouvaient causer à ceux qui les subissaient de vives souffrances physiques et morales contraires à l’article 3 de la Convention ( Irlande c. Royaume-Uni , 18 janvier 1978, § 167, série A n o 25). Elle a également conclu que le fait pour des requérants d’attendre durant dix heures leur audition en tant que témoins, sans bénéficier de nourriture ni d’eau, dans l’impossibilité de se reposer, constituait un traitement contraire à l’article 3 de la Convention ( Soare et autres c. Roumanie , n o 24329/02, §§ 221-222, 22 février 2011).

Se retournant vers les faits de l’espèce, la Cour constate que suite à sa convocation par le parquet, le requérant s’y est rendu le 26 mai 2005. Il y est resté du 26 mai 2005, de 10 h 30, jusqu’au 27 mai 2005 à 2 h 10. Pendant toute cette période, il a bénéficié de l’assistance de plusieurs avocats choisis. Aucun acte de violence ou de pression physique ni aucune technique d’interrogatoire n’a été exercée sur l’intéressé. Au demeurant, le requérant ne se plaint pas devant la Cour d’avoir subi des lésions physiques ou des actes d’agression de la part des enquêteurs. En outre, le requérant a reçu pendant son interrogatoire de la nourriture et de l’eau (voir, a contrario , Soare et autres , précité, § 222). D’ailleurs, le requérant ne s’est pas plaint de ces faits à aucun moment ni devant les autorités nationales ni devant la Cour.

La Cour relève que le requérant estime qu’il a été victime d’un abus de pouvoir de la part des procureurs, en raison des actes de procédure que ces derniers ont réalisés, comme par exemple le fait d’avoir étendu les poursuites pendant son interrogatoire, de ne pas l’avoir entendu en tant qu’inculpé ou encore d’avoir ordonné son placement en garde à vue avant la fin de sa déclaration olographe. Or, ces actes constituent des actes de procédure que le requérant aurait pu contester dans le cadre de la procédure pénale engagée contre lui.

Il est vrai que le requérant a été interrogé pendant une longue période. Cependant, il n’en reste pas moins que son interrogatoire portait sur des faits complexes qui s’étalaient sur plusieurs années et qui visaient des accusations pénales graves contre l’intéressé. La Cour attache de l’importance au fait que, pendant toute cette période, le requérant a été assisté par plusieurs avocats de son choix qui ont pu le conseiller sans aucune interférence de la part du procureur. Elle relève également que lorsque les avocats ont demandé l’arrêt de l’interrogatoire en raison de l’heure avancée et de l’état de fatigue de l’intéressé, les enquêteurs ne s’y sont pas opposés (paragraphes 13 et 14 ci-dessus) et qu’aucune pression n’a été exercée sur l’intéressé pour poursuivre son interrogatoire.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime qu’en l’espèce, ni la durée de l’interrogatoire, ni la manière dont les actes de procédure se sont déroulés pendant cette période, pris seuls et combinés, ne constituent des éléments suffisants pour conclure que le seuil de gravité requis par l’article 3 de la Convention a été atteint. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur le port des menottes en public

Le Gouvernement indique qu’à l’époque des faits, l’OUG 56/2003 interdisait de manière générale les mauvais traitements et que les instructions n o 901 prévoyaient l’application des menottes à toute personne détenue lors des transports. Les menottes devaient être retirées lors des audiences. Cette mesure était nécessaire pour assurer la sécurité lors des transports.

Il relève également que le requérant n’a été menotté que pendant le transport et non pas lors de l’audience devant le tribunal départemental. Il indique également que l’intéressé n’a pas été présenté menotté en public. A cet égard, il souligne que l’audience devant le tribunal départemental s’est déroulée en chambre du conseil et que les autorités ont pris les mesures nécessaires lors du transport pour limiter l’exposition au public de l’intéressé de sorte qu’aucune photo ou image n’avait été prise. Quant au nombre des policiers de l’escorte, le Gouvernement relève que l’intéressé n’a pas soulevé cet aspect devant le tribunal départemental.

Le requérant réplique que l’application automatique des menottes lors du transport porte atteinte en soit à l’article 3 de la Convention. Il ajoute qu’il a été escorté par six policiers cagoulés, alors que les dispositions légales applicables prévoyaient un minimum de deux policiers par escorte. Or, selon le requérant, ni le port de menottes ni l’escorte élargie n’étaient justifiés par son comportement ou sa personnalité. Selon lui, ces mesures injustifiées ne visaient qu’à l’humilier et à le discréditer à ses propres yeux et à ceux du public.

La Cour rappelle que le port des menottes ne pose normalement pas de problème au regard de l’article 3 de la Convention lorsqu’il est lié à une arrestation ou une détention légale et n’entraîne pas l’usage de la force, ni d’exposition publique, au-delà de ce qui est raisonnablement considéré comme nécessaire dans les circonstances de l’espèce. A cet égard, il importe par exemple de savoir s’il y a lieu de penser que l’intéressé opposera une résistance à l’arrestation, ou tentera de fuir, de provoquer blessure ou dommage, ou de supprimer des preuves ( Raninen c. Finlande , 16 décembre 1997, § 55, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII et Šaban Hadžiu c. République tchèque (déc.), n o 52110/99, 4 novembre 2003). Le caractère public du traitement peut constituer un élément pertinent et aggravant ( Gorodnitchev c. Russie , n o 52058/99, §§ 100 et suivants, 24 mai 2007).

La Cour note à titre liminaire que la base légale permettant l’application des menottes aux personnes détenues lors des transports résidait dans les instructions n o 901. En vertu de ces normes, l’application des menottes aux personnes privées de liberté pendant le transport était automatique sans qu’une prise en compte des circonstances soit possible pour décider de l’application de la mesure. Dans la mesure où l’examen de la proportionnalité de la mesure litigieuse n’était pas possible en droit interne, il appartient à la Cour d’analyser le traitement contesté par le requérant. A cette fin, elle doit apprécier en particulier le contexte dans lequel la mesure a été infligée et les effets qu’elle a pu avoir sur la personnalité de l’intéressé.

La Cour peut accepter que des mesures de sécurité telle que le port des menottes ou l’escorte soient nécessaires pour assurer la sûreté du transport des personnes détenues ( Raninen , précité, § 55). Cela n’exclue pas que, dans certaines circonstances, des éléments liés à la personne du détenu soient pris en compte pour décider de la nécessité de la prise d’une telle mesure.

La Cour constate que le requérant n’a aucunement apporté des éléments prouvant qu’il a été exposé menotté en public. En outre, il n’a apporté aucun élément pouvant démentir les allégations du Gouvernement selon lesquelles des mesures avaient été prises par les autorités pour assurer le transfert de l’intéressé sans qu’il soit exposé au public et pour qu’aucune prise d’images ne soit réalisée par les médias. De plus, si, comme il le soutient, il avait été menotté devant le tribunal départemental, le requérant qui était assisté de plusieurs avocats aurait pu demander au tribunal d’ordonner qu’elles lui soient enlevées pendant l’audience et aurait pu également contester la nécessité d’une escorte élargie (voir, en ce sens, Pop Blaga c. Roumanie (déc.), 37379/02, § 101, 10 avril 2012).

Quant à l’impact de cette mesure sur la personnalité du requérant, la Cour note qu’à part ses allégations, l’intéressé n’a présenté à la Cour aucun rapport médical ou tout autre document qui puisse établir qu’il a souffert de troubles psychiques, ou qu’il y ait un lien de causalité entre ces troubles et le traitement qu’il aurait subi ( Pop Blaga, précitée, § 102, et voir, a contrario , Erdoğan Yağız c. Turquie , n o 27473/02, § 43, CEDH 2007 ‑ III (extraits)). Enfin, il n’a pas soutenu que le port des menottes pendant le transport à l’audience l’ait affecté physiquement.

Par conséquent, la Cour n’estime pas établi que le traitement en cause ait causé au requérant des souffrances allant au-delà du stress et de la tension psychique inhérents à toute mesure de sécurité, même sans violence et abus de pouvoir. Partant, elle ne saurait juger que le traitement dénoncé a atteint le degré minimum de gravité requis par l’article 3 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président