Secțiunea a treia Cerere n 25830/03 Traian GEORGESCU și PRODAS HOLDING S.A. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 27 mai 2014 într-o cameră compusă din Alvina Gyulumyan, președinte, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Marialena Tsirli; graffière adjoine de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 iulie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Primul reclamant, dl Traian Georgescu, este un resortisant român născut în 1942, cu reședința la București. El este un acționar majoritar și managerul celei de a doua recurente, societatea Prodas Holding S.A. (denumită în continuare "societatea" mai jos), numită Prodas S.A. înainte de privatizarea sa. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului ( Organizația pentru Aparea Drepturilor Omului O.A.D.O.), organizația neguvernamentale din București. Guvernul român ( mai mult decât atât) a fost reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Două proceduri care implică societatea s-au desfășurat aproape în paralel: o cerere de deschidere a unei proceduri de lichidare judiciară a societății, care a fost respinsă, și o procedură de executare forțată împotriva societății, pe care aceasta din urmă a contestat-o fără succes. Cerere de inițiere a procedurii de lichidare judiciară a societății La 24 iunie 1999, Banca Agricolă, instituție cu capital public, ulterior privatizată și preluată de Banca R. în cursul procedurii, a depus o cerere de lichidare judiciară a societății. Banca a revendicat existența unei creanțe de 1 377 319 USD care rezultă din două acorduri de garanție bancară din 1992 și 1993. Societatea a contestat această cerere și nu numai că susținea că nu era necesară recuperarea unei creanțe de către bancă, ci și că aceasta îi datora o sumă de aproximativ 1 miliard de lei românești (ROL). Trei rapoarte de expertiză contabilă au fost ordonate pentru a verifica dacă banca avea sau nu o creanță față de societatea reclamantă. Într-o hotărâre din 4 septembrie 2001, tribunalul județ din București a respins cererea făcută de bancă. Judecătorii au considerat că rezultatele celor trei rapoarte contabile de competență indicau că Prin urmare, tribunalul a judecat că nu a existat niciun motiv pentru care procedura de lichidare judiciară. Banca a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 13 martie 2002, instanța de apel din București a confirmat hotărârea din 4 septembrie 2001 de executare forțată împotriva societății În cursul anului 1999, Banca Agricolă a depus, de asemenea, o cerere de executare forțată împotriva societății pentru a recupera suma de 1 377 319 USD, invocând convențiile menționate anterior din 1992 și 1993. La 22 ianuarie 1999, societatea a contestat această cerere, susținând, printre altele, absența unui titlu executoriu care să permită băncii să formuleze o astfel de cerere, existența oricărei creanțe deținute de bancă și încheierea convențiilor menționate anterior între bancă și Prodas S.A., care era pe atunci o societate cu capital majoritar de stat. 10. Prin hotărârea din 25 iunie 1999, tribunalul departamental din București a respins contestația societății din cauza existenței unui titlu executoriu care rezultă din ordonanța de urgență a guvernului (ordonanța de urgență a Guvernului, denumită în continuare "OUG") nr 43/1997 și din forța obligatorie a convențiilor încheiate în 1992 și 1993. Societatea interjeta apelat la această hotărâre. 11. La 20 decembrie 1999, banca, care era pe punctul de a fi privatizată, a cedat agenției publice de evaluare a activelor bancare (agenția de Valorificare a Activelor Bancare , denumită în continuare Printr-o decizie din 5 aprilie 2000, instanța de apel din București, considerând că expertiza demonstrase lipsa de creanță a băncii față de societate și, dimpotrivă, stabiliseră existența unei creanțe a societății față de bancă, găzduia apelul societății și a anulat procedura de executare. Printr-o hotărâre din 3 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat recursul, a pronunțat hotărârea instanței judecătorești și a pronunțat cauza în fața acestei instanțe pentru o nouă hotărâre. Curtea Supremă consideră că concluziile rapoartelor de competență efectuate în speță nu au făcut obiectul unei comunicări, în scopul verificării, autorității competente 14. Printr-o decizie din 7 decembrie 2001, hotărând din nou pe recurs, Tribunalul de apel al Bucureștiului a dat dreptul la acesta, a pronunțat hotărârea de primă instanță și a respins cererea de executare forțată. În ceea ce privește necomunicarea concluziilor rapoartelor de expertiză, Curtea de Apel a considerat că banca a formulat obiecții la concluziile rapoartelor și că expertul contabil a răspuns la aceste obiecții și a considerat că cele două convenții încheiate în 1992 și 1993 nu au fost contracte de credit și nu au fost acoperite de formula executorie, nu au putut reprezenta titluri executorii. În cele din urmă, pe baza concluziilor rapoartelor de expertiză contabilă, Comisia concluzionează că banca nu a dovedit existența unei creanțe în favoarea sa. 15. 16 printr-o hotărâre din 21 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acest recurs și a modificat decizia instanței de apel prin respingerea cererii interjudiciate de societate. Curtea Supremă a constatat că, în lipsa unei valute pe piața interbancară, banca a fost obligată la un moment dat să plătească anumite rate lunare din rezerva proprie. Comisia a considerat că banca urma să fie despăgubită ulterior de societate, inclusiv pentru diferența dintre cursurile de schimb, pe motiv că riscul contractual nu se putea baza pe banca cauționară. Curtea Supremă a hotărât ulterior că, în conformitate cu principiul rebus sic stantibus În cele din urmă, având în vedere faptul că acordarea unui trafic constituia o formă de credit, Comisia concluzionează că contractele încheiate de bancă aveau, în temeiul articolului 5 din LÂG nr. 43/1997, valoare executorie. În plus, Curtea Supremă a statuat că, în temeiul Legii nr. 409/2001, în cazul în care banca preia active bancare, orice contract de credit bancar care a expirat a devenit executoriu. 17. Din scrisorile reprezentantului reclamanților din 1 iunie și 20 septembrie 2005 reiese că executarea forțată împotriva societății nu a avut loc până în prezent; de atunci, nicio informație nu a fost comunicată Curții în această privință. 18. Între timp, la a fost înlocuită de către Autoritatea pentru evaluarea activelor de stat (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statui mai mult de 19) Cererea în rejudecare a constituit o cerere de revizuire a hotărârii din 21 februarie 2003, considerând că această hotărâre era contrară hotărârii din 13 martie 2002 și că cele două hotărâri definitive erau contradictorii 20. Prin hotărârea din 15 februarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție (noua denumire a fostei Curți Supreme de Justiție) a respins această cerere pe motiv că cele două decizii nu au același obiect. Ordonanta de urgența nr. 43/1997 pentru intocmirea bilanțțtului contabil special și regularizarea unor credite și dobanzi clasificate in categoria "pierdere" la Banca Agricola - S.A. ), intrată în vigoare la 14 iulie 1997, recunoaște drept titluri executorii contractele de credit încheiate între bancă și societățile comerciale române. GRIFS 22. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de respingerea, la 21 februarie 2003, de către Curtea Supremă de Justiție, a executării forțate a celei de-a doua reclamante. Aceștia susțin că procedura de executare forțată a fost inechitabilă din cauza, în opinia lor, a refuzului instanței supreme de a lua în considerare dovezile care justifică, în opinia lor, temeinicia acestei contestații, și anume cele trei rapoarte contabile de competență care ar fi arătat existența oricărei creanțe în favoarea Băncii Agricole. Ei consideră că Curtea Supremă nu a furnizat niciun motiv adecvat pentru decizia sa. ÎN DREPT privind admisibilitatea cererii în ceea ce privește societatea Prodas Holding S.A. 23. Guvernul consideră că societatea Prodas Holding S.A. nu și-a exprimat dorința de a introduce o cerere și indică în acest scop că formularul de cerere menționează numai domnul Traian Georgescu ca solicitant și că societatea nu a furnizat nicio informație cu privire la datele sale de identificare. Guvernul citează, în această privință, Decizia Maria Paula Morira Sá Fernandes și alte c. Portugalia ((dec.), n 28776/08, 29 aprilie 2010). 24. În subsidiar, guvernul consideră că cererea este în mod evident greșit întemeiată. : În opinia sa, aceasta se referă la calea de urmat a procedurii, și anume aplicarea dreptului intern, în special în materie de risc în contractele cu executare executorie și interpretarea convențiilor de către instanțele interne, care ar fi cele mai bine plasate pentru a face acest lucru, și consideră că nu este de competența Curții să cunoască erori de fapt sau de drept săvârșite de o instanță internă. În plus, guvernul susține că societatea a beneficiat de o procedură echitabilă și contradictorie, în cadrul căreia, în opinia sa, a putut prezenta toate argumentele pe care le considera relevante. 25. Primul reclamant a indicat că a acționat în calitate de acționar majoritar și de reprezentant al societății atunci când a sesizat Curtea și adaugă că, la 15 decembrie 2010, consiliul de administrație al societății i-a acordat o putere astfel încât să poată reprezenta interesele acționarilor în fața Curții în sensul prezentei cereri. 26. Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe, în speță, cu privire la problema locus standi a societății reclamante; în orice caz, această parte a cererii este inadmisibilă din următoarele motive. 27. Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne : aceasta este în primul rând pentru autoritățile naționale, în special pentru instanțe și instanțe, care sunt de competența de a interpreta legislația internă, rolul său limitându-se la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele unei asemenea interpretări. Prin urmare, cu excepția cazurilor de arbitrare evidente, Curtea nu este competentă să pună în discuție interpretarea legislației interne de către aceste instanțe. De asemenea, în această privință, nu este de competența Curții, în principiu, să compare diferitele hotărâri pronunțate, chiar și în litigii de primă la prima față, cu instanțe a căror independență este impusă acesteia ( Letalie, nr. 3669/03, § 118, 24 iunie 2008 și Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turcia ([GC], n 13279/05, § 50, 20 octombrie 2011). În special, nu este de competența Curții să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau să înlocuiască propria apreciere a elementelor de probă cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de convenție (a se vedea în special García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I, și Serafim c. România, (dec.) 38568/03, 9 martie 2010). Sarcina organelor convenției este de a verifica dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil. 28. În speță, Curtea constată că, în fața instanțelor interne, societatea reclamantă și-a putut prezenta argumentele și a putut prezenta dovezi ca răspuns la argumentele părților adverse. În 2003, Curtea Supremă de Justiție a demisionat societatea reclamantă de la revendicările sale pe motiv că aceasta din urmă era cea care prezenta riscul contractual și nu banca garantă, și anume Banca Agricolă, și pe care a stabilit, de asemenea, că societatea avea o datorie față de stat ca urmare a cesiunii de creanță către ÖB de către bancă. 29. Nu există niciun motiv pentru care Curtea să ajungă la concluzia că soluția reținută de Curtea Supremă de Justiție era arbitrară. Curtea constată că Curtea Supremă și-a motivat decizia pe baza dreptului intern relevant, în special OUG nr 43/1997, care reglementează caracterul executoriu al anumitor contracte, cu privire la examinarea acordurilor de garanție bancară încheiate în 1992 și 1993, precum și alte dovezi furnizate de părți. 30. Pe de altă parte, Curtea este de părere că lipsa de luare în considerare de către Curtea Supremă a constatărilor instanțelor naționale în cadrul procedurii de inițiere a procedurii de lichidare judiciară, încheiată prin Hotărârea din 13 martie 2002, nu este de natură să submineze decizia sa din 21 februarie 2003 judecătoresc vădit. Curtea nu este de competența Curții de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește aprecierea elementelor de probă care trebuie să fie luate în considerare de instanțele interne și nici nu precizează că anumite elemente de probă ar avea mai multă valoare decât altele (Serafim, citată anterior, § 40). 31. În orice caz, Curtea constată că procedura care s-a încheiat prin hotărârea din 13 iunie 2008 martie 2002, în temeiul căruia nu exista o creanță sigură, lichidă și exigibilă care să poată justifica inițierea procedurii de lichidare judiciară, se referea la un obiect și la probleme juridice diferite de cele legate de executarea forțată a creanței respective. Această concluzie reiese și din hotărârea din 15 februarie 2006, pronunțată de Curtea de Casație și de Justiție înaltă. 32. Prin urmare, în măsura în care aceasta a fost introdusă de societatea reclamantă, cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Pe baza admisibilității cererii în ceea ce privește primul reclamant 33. Guvernul exclude lipsa de calitate a victimei primului solicitant în ceea ce privește obiecțiunile sale întemeiate pe art. 6 1 din convenție, în legătură cu procedura de executare forțată împotriva societății reclamante. 34. La art. 34 din convenție este astfel formulat Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică, de orice organizație guvernamentală sau de orice grup de particulari care pretind că sunt victime ale unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înalții părți contractante se angajează să își exercite efectiv acest drept. 35. Curtea constată că primul reclamant se plânge de la termen, pe care îl desemnează "arbitraire," de procedura de executare forțată îndreptată împotriva societății al cărei acționar majoritar și administratorul. 36. Curtea amintește că în cauza Agrotexim și alții c. Grecia (24 octombrie 1995, § 71, seria A n 330-A) că, atâta timp cât o societate nu se afla în imposibilitatea de a denunța ea însăși încălcarea drepturilor garantate de Convenție, acționarii săi nu aveau dreptul de a sesiza organele Convenției (a se vedea, printre altele, Gâdean și S.C. Group 95 SA c. România, n 25787/04, § 15, 1 decembrie 2009). 37. În ceea ce privește prezenta hotărâre, Curtea constată că procedura în litigiu privește numai societatea reclamantă și că aceasta din urmă, în calitate de persoană juridică, și nu primul reclamant în capacitatea sa personală, care a făcut obiectul procedurii de executare forțată (Phis c. Letonia (dec.), 528/02, CEDH 2006-XV. În această privință, Curtea amintește că a luat întotdeauna în considerare personalitatea juridică distinctă a unei societăți comerciale, n 66-68), în special atunci când se stabilește în mod clar că societatea în cauză se află în imposibilitatea de a sesiza Curtea prin intermediul organelor sale statutare T.W. Computer animation GmbH și alții c. Austria (dec.), nr 53818/00, 1 Cu toate acestea, Curtea constată că acest lucru nu este cazul în speță, dat fiind că societatea în cauză a putut acționa în fața instanțelor interne fără niciun obstacol (Nosov c. Russia (dec.), n 30877/02, 20 octombrie 2005, Bayramov c. Azerbaijan (dec.), n 23055/03, 14 februarie 2006, Kidzinidze c. Georgia (dec.), n 69852/01, 31 mai 2007 și Sultanishvili c. Georgia (dec.), 40091/04, 4 mai 2010). 38. Curtea amintește, de asemenea, că deținerea de către un solicitant a unei părți substanțiale de acțiuni nu poate fi suficientă, în principiu, pentru a-l califica ca : este necesar ca obiectul cererii să se refere la un interes personal al reclamantului, constând în special în încălcarea drepturilor sale în calitate de acționar (Olczak c. Polonia (dec.), n 30417/96, §§ 60, CEDH 2002-X (extracturi)). Curtea constată în această privință că, în speță, primul reclamant nu se plânge de o încălcare a drepturilor sale în calitate de acționar al societăii În consecință, în măsura în care cererea a fost introdusă de primul reclamant, aceasta este incompatibilă cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și trebuie respinsă în temeiul articolului Cu aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
25830/03
Traian GEORGESCU et PRODAS HOLDING S.A.
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le
27 mai 2014 en une chambre composée de
:
Alvina Gyulumyan,
présidente,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjoine de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juillet 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le premier requérant, M. Traian Georgescu, est un ressortissant roumain né en 1942 et résidant à Bucarest. Il est l’actionnaire majoritaire et le gérant de la seconde requérante, la société
Prodas Holding S.A. (ci-après «
la société
»), anciennement dénommée Prodas S.A. avant sa privatisation. Ils ont été représentés devant la Cour par l’Organisation pour la défense des droits de l’homme (
Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului –
O.A.D.O.), organisation non gouvernementale sise à Bucarest.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Deux procédures impliquant la société se déroulèrent quasi parallèlement
: une demande d’ouverture d’une procédure de liquidation judiciaire de la société, qui fut rejetée, et une procédure d’exécution forcée contre la société, que cette dernière contesta sans succès.
1.
Demande d’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire de la société
4.
Le 24 juin 1999, la Banque agricole, établissement à capital public par la suite privatisé et repris par la banque R. au cours de la procédure, déposa une demande de liquidation judiciaire concernant la société. La banque revendiquait l’existence d’une créance de 1
377
319 dollars américains
(USD) résultant de deux conventions de garantie bancaire datant de 1992 et 1993.
5.
La société contesta cette demande. Elle soutenait non seulement qu’aucune créance n’était à récupérer par la banque mais que cette dernière lui devait au contraire une somme d’environ 1
milliard d’anciens lei roumains (ROL). Trois rapports d’expertise comptable furent ordonnés afin de vérifier si la banque avait ou non une créance envers la société requérante.
6.
Par un jugement du 4 septembre 2001, le tribunal départemental de Bucarest rejeta la demande formulée par la banque. Les juges estimèrent que les résultats des trois rapports d’expertise comptable indiquaient qu’il n’y avait pas de créance certaine, liquide et exigible en faveur de la banque. Dès lors, le tribunal jugea qu’il n’y avait pas de raison d’entamer la procédure de liquidation judiciaire.
7.
La banque forma un pourvoi en recours contre ce jugement. Par un arrêt du 13 mars 2002, la cour d’appel de Bucarest confirma le jugement du 4
septembre 2001.
2.
Procédure d’exécution forcée contre la société
8.
Au cours de l’année 1999, la Banque agricole déposa également une demande d’exécution forcée à l’encontre de la société afin de récupérer un montant de 1
377
319 USD, invoquant les conventions précitées conclues en 1992 et 1993.
9.
Le 22 janvier 1999, la société contesta cette demande, arguant entre autres de l’absence d’un titre exécutoire autorisant la banque à formuler une telle demande, de l’inexistence de toute créance détenue par la banque et de la conclusion des conventions susmentionnées entre la banque et la société Prodas S.A., qui était alors une société à capital majoritaire d’État.
10.
Par un jugement du 25 juin 1999, le tribunal départemental de Bucarest rejeta la contestation de la société en raison de l’existence d’un titre exécutoire résultant de l’ordonnance d’urgence du gouvernement (
ordonanța de urgență a Guvernului
, ci-après
«
l’OUG
») n
o
43/1997 et de la force obligatoire des conventions conclues en 1992 et 1993. La société interjeta appel de ce jugement.
11.
Le 20 décembre 1999, la banque, qui était sur le point d’être privatisée, céda à l’Agence publique de valorisation des actifs bancaires (
Agenția de Valorificare a Activelor Bancare
, ci-après «
l’AVAB
») sa créance contre la société.
12.
Par une décision du 5 avril 2000, la cour d’appel de Bucarest, jugeant que les expertises avaient démontré l’absence de créance de la banque envers la société et avaient au contraire établi l’existence d’une créance de la société envers la banque, accueillit l’appel de la société et annula la procédure d’exécution. L’AVAB se pourvut en recours contre cette décision.
13.
Par un arrêt du 3 novembre 2000, la Cour suprême de justice fit droit au pourvoi, cassa la décision de la cour d’appel et renvoya l’affaire devant cette juridiction pour un nouveau jugement. La Cour suprême estima que les conclusions des rapports d’expertise effectués en l’espèce n’avaient pas fait l’objet d’une communication, aux fins de vérification, à l’autorité compétente.
14.
Par une décision du 7 décembre 2001, statuant à nouveau sur l’appel, la cour d’appel de Bucarest fit droit à celui-ci, cassa le jugement de première instance et rejeta la demande d’exécution forcée. Concernant la non-communication des conclusions des rapports d’expertise, la cour d’appel jugea qu’autant la banque que l’AVAB avaient formulé des objections aux conclusions des rapports et que l’expert-comptable avait répondu à ces objections. Elle estima que les deux conventions conclues en
1992 et 1993 n’étant pas des contrats de crédit et n’étant pas revêtues de la formule exécutoire, ne pouvaient pas représenter des titres exécutoires. Enfin, s’appuyant sur les conclusions des rapports d’expertise comptable, elle conclut que la banque n’avait pas prouvé l’existence d’une créance en sa faveur.
15.
L’AVAB et la banque, entre-temps privatisée, formèrent un pourvoi contre cette décision.
16.
Par un arrêt du 21 février 2003, la Cour suprême de justice fit droit à ce pourvoi et modifia la décision de la cour d’appel en rejetant l’appel interjeté par la société. La Cour suprême constata que, en l’absence de devises sur le marché interbancaire, la banque avait été obligée à un moment donné de payer certaines mensualités à partir de sa propre réserve. Elle considéra que la banque devait être dédommagée par la suite par la société, y compris pour la différence des cours de change, au motif que le risque contractuel ne pouvait pas reposer sur la banque cautionnaire. La Cour suprême jugea ensuite que, en vertu du principe
rebus sic stantibus
, un changement des termes des conventions n’altérait pas radicalement les obligations initialement acceptées. Enfin, considérant que le fait d’avaliser une traite constituait une forme de crédit, elle conclut que les contrats conclus par la banque avaient, en vertu de l’article 5 de l’OUG n
o
43/1997, valeur de titre exécutoire. De plus, la Cour suprême jugea qu’en vertu de la loi n
o
409/2001, lorsque l’AVAB reprenait des actifs bancaires, tout contrat de crédit bancaire arrivé à échéance devenait exécutoire.
17.
Il ressort des lettres du représentant des requérants des 1
er
juin et 20
septembre 2005 que l’exécution forcée contre la société n’avait pas eu lieu jusqu’alors
; depuis, aucune information n’a été communiquée à la Cour à ce sujet.
18.
Entre-temps, l’AVAB a été remplacée par l’Autorité pour la valorisation des actifs de l’État (
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
3.
Demande en révision
19.
La société forma une demande en révision de l’arrêt du 21
février
2003, considérant que cet arrêt était contraire à l’arrêt du 13
mars
2002 et que les deux décisions de justice définitives étaient contradictoires.
20.
Par un arrêt du 15 février 2006, la Haute Cour de cassation et de justice (nouvelle dénomination de l’ancienne Cour suprême de justice) rejeta cette demande au motif que les deux décisions n’avaient pas le même objet.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
21.
L’OUG n
o
43/1997 (
Ordonanta de urgență nr. 43/1997 pentru întocmirea bilanțului contabil special și regularizarea unor credite și dobânzi clasificate în categoria "pierdere" la Banca Agricola - S.A.
), entrée en vigueur le 14 juillet 1997, reconnaît comme titres exécutoires les contrats de crédit conclus entre la banque et les sociétés commerciales roumaines.
22.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent du rejet, le 21 février 2003, par la Cour suprême de justice, de la contestation de l’exécution forcée formée par la seconde requérante. Ils allèguent que la procédure d’exécution forcée a été inéquitable en raison, à leurs dires, du refus de la juridiction suprême de prendre en compte les preuves justifiant selon eux le bien-fondé de ladite contestation, à savoir les trois rapports d’expertise comptable qui auraient attesté de l’inexistence de toute créance en faveur de la Banque agricole. Ils estiment que la Cour suprême n’a fourni aucun motif approprié à sa décision.
A.
Sur la recevabilité de la requête quant à la société Prodas Holding
S.A.
23.
Le Gouvernement considère que la société Prodas Holding S.A. n’a pas manifesté sa volonté d’introduire une requête, et il indique à cet effet que le formulaire de requête mentionne uniquement M. Traian Georgescu comme requérant et que la société n’a fourni aucune information quant à ses données d’identification. Le Gouvernement cite, à cet égard, la décision
Maria Paula Moreira Sá Fernandes
et autres c. Portugal
((déc.), n
o
28776/08, 29 avril 2010).
24.
À titre subsidiaire, le Gouvernement estime que la requête est manifestement mal fondée
: d’après lui, elle concerne l’issue de la procédure, à savoir l’application du droit national notamment en matière de risque dans les contrats à exécution successive et l’interprétation des conventions par les juridictions internes, lesquelles seraient les mieux placées pour le faire, et il considère qu’il n’appartient pas à la Cour de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne. En outre, le Gouvernement affirme que la société a bénéficié d’une procédure équitable et contradictoire, lors de laquelle elle a pu, selon lui, présenter tous les arguments qu’elle jugeait pertinents.
25.
Le premier requérant indique qu’il a agi en qualité d’actionnaire majoritaire et de représentant de la société lorsqu’il a saisi la Cour, et il ajoute que, le 15 décembre 2010, le conseil d’administration de la société lui a donné un pouvoir afin qu’il puisse représenter les intérêts des actionnaires devant la Cour aux fins de la présente requête.
26.
La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de se prononcer, en l’espèce, sur la question du
locus standi
de la société requérante puisqu’en tout état de cause, cette partie de la requête est irrecevable pour les raisons suivantes.
27.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes
: c’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne, son rôle se limitant à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Dès lors, sauf dans les cas d’un arbitraire évident, la Cour n’est pas compétente pour mettre en cause l’interprétation de la législation interne par ces juridictions. De même, sur ce point, il n’appartient pas à la Cour, en principe, de comparer les diverses décisions rendues, même dans des litiges de prime abord voisins ou connexes, par des tribunaux dont l’indépendance s’impose à elle (
Ādamsons c.
Lettonie
, n
o
3669/03, § 118, 24 juin 2008, et
Nejdet Șahin et Perihan Șahin c. Turquie
([GC], n
o
13279/05, § 50, 20 octobre 2011).
Spécialement, il n’appartient pas à la Cour de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, ou de substituer sa propre appréciation des éléments de preuve à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir notamment
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, § 28, CEDH 1999-I, et
Serafim c. Roumanie,
(déc.)
n
o
38568/03, 9 mars 2010). La tâche des organes de la Convention consiste à rechercher si la procédure dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable.
28.
En l’occurrence, la Cour note que, devant les juridictions internes, la société requérante a pu présenter ses arguments et proposer des preuves en réponse aux arguments des parties adverses. Elle observe que, dans sa décision définitive du 21
février
2003, la Cour suprême de justice a débouté la société requérante de ses prétentions au motif que c’était cette dernière qui encourait le risque contractuel et non la banque cautionnaire, à savoir la Banque agricole, et qu’elle a aussi établi que la société avait une dette envers l’État à la suite de la cession de créance à l’AVAB par la banque.
29.
Rien ne permet à la Cour de conclure que la solution retenue par la Cour suprême de justice était arbitraire. La Cour note en effet que la Cour suprême a motivé sa décision en se fondant sur le droit interne pertinent, notamment l’OUG n
o
43/1997, régissant le caractère exécutoire de certains contrats, sur l’examen des conventions de garantie bancaire conclues en
1992 et 1993, ainsi que sur les autres preuves fournies par les parties.
30.
Par ailleurs, la Cour est d’avis que l’éventuelle absence de prise en compte par la Cour suprême des constats des juridictions nationales dans la procédure tendant à l’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire, conclue par l’arrêt du 13 mars 2002, n’est pas de nature à entacher sa décision du 21 février 2003 d’arbitraire manifeste. Il n’appartient pas à la Cour d’apprécier quels éléments de preuve doivent être pris en compte par les juridictions internes, ni d’indiquer que certains éléments de preuves auraient plus de valeur que d’autres (
Serafim,
précité, §
40).
31.
En tout état de cause, la Cour note que la procédure qui s’est conclue par l’arrêt du 13
mars 2002, en vertu duquel il n’y avait pas de créance certaine, liquide et exigible qui puisse justifier l’ouverture de la procédure de liquidation judiciaire, concernait un objet et des problèmes juridiques distincts de ceux relatifs à l’exécution forcée de ladite créance. Cette conclusion ressort également de l’arrêt du 15 février 2006, rendu par la Haute Cour de cassation et de justice.
32.
Il s’ensuit que, pour autant qu’elle a été introduite par la société requérante, la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
B.
Sur la recevabilité de la requête quant au premier requérant
33.
Le Gouvernement excipe de l’absence de la qualité de victime du premier requérant pour ce qui est de ses griefs tirés de l’article 6
§
1 de la Convention, en rapport avec la procédure d’exécution forcée diligentée contre la société requérante.
34.
L’article 34 de la Convention est ainsi libellé
:
«
La Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique, toute organisation non gouvernementale ou tout groupe de particuliers qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles. Les Hautes Parties contractantes s’engagent à n’entraver par aucune mesure l’exercice efficace de ce droit.
»
35.
La Cour constate que le premier requérant se plaint de l’issue, qu’il qualifie d’arbitraire, de la procédure d’exécution forcée dirigée contre la société dont il est l’actionnaire majoritaire et le gérant.
36.
La Cour rappelle avoir considéré dans l’affaire
Agrotexim et autres c.
Grèce
(24 octobre 1995, §
71, série
A n
o
330-A) que, tant qu’une société ne se trouvait pas dans l’impossibilité de dénoncer elle-même la violation de ses droits garantis par la Convention, ses actionnaires n’étaient pas en droit de saisir les organes de la Convention (voir aussi, parmi d’autres,
Gărdean et S.C. Group 95 SA c. Roumanie
, n
o
25787/04, § 15, 1
er
décembre 2009).
37.
S’agissant de la présente requête, la Cour observe que la procédure litigieuse ne concerne que la société requérante et que c’est cette dernière, en tant que personne morale, et non le premier requérant en sa capacité personnelle, qui a fait l’objet de la procédure d’exécution forcée (
Pokis c.
Lettonie
(déc.), n
o
528/02, CEDH 2006-XV). À cet égard, la Cour rappelle avoir toujours pris en considération la personnalité juridique distincte d’une société commerciale, n’autorisant la levée du «
voile social
» que dans des circonstances exceptionnelles (
Agrotexim et autres
, précité, §§
66-68), notamment lorsqu’il est clairement établi que la société en question se trouve dans l’impossibilité de saisir la Cour par l’intermédiaire de ses organes statutaires
(
T.W.
Computeranimation GmbH et autres c.
Autriche
(déc.), n
o
53818/00, 1
er
février 2005). Or, la Cour constate que tel n’est pas le cas en l’espèce, étant donné que la société en question a pu agir devant les juridictions internes sans aucune entrave (
Nosov c. Russia
(déc.), n
o
30877/02, 20
octobre 2005,
Bayramov c.
Azerbaijan
(déc.), n
o
23055/03, 14 février 2006,
Kidzinidze c. Géorgie
(déc.), n
o
69852/01, 31
mai 2007, et
Sultanishvili c. Géorgie
(déc.), n
o
40091/04, 4 mai 2010).
38.
La Cour rappelle en outre que la détention par un requérant d’une part même substantielle d’actions ne saurait suffire, en principe, à le qualifier de «
victime
» au sens de l’article 34 de la Convention (
Agrotexim et autres
, précité, §
63)
: encore faut-il que l’objet de la requête concerne un intérêt personnel dudit requérant, consistant notamment en une atteinte à ses droits en tant qu’actionnaire (
Olczak c. Pologne
(déc.), n
o
30417/96, §§
58
‑
60, CEDH 2002-X (extraits)). La Cour note à cet égard que, en l’espèce, le premier requérant ne se plaint pas d’une violation de ses droits en tant qu’actionnaire de la société – tels les droits de siéger à l’assemblée générale et de voter – et qu’il n’entend pas invoquer un autre préjudice que celui subi par la société dont il est l’actionnaire majoritaire.
39.
Il s’ensuit que le premier requérant ne peut pas se prétendre victime d’une violation de la Convention. En conséquence, pour autant que la requête a été introduite par le premier requérant, elle est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 §
3 a) et elle doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Greffière adjointe
Présidente