CtEDO 17.12.2013 Auto

SZILAGYI v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
17.12.2013
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
SZILAGYI v. ROMANIA (CtEDO, 2013)
HUDOC · oficial

Decizia nr. 30164/04 Norbert SZILAGYI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 17 decembrie 2013 în calitate de Cameră compusă din: Josep Casadevall, Președintele, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 22 iulie 2004, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Norbert Szilagyi, este un național român care s-a născut în 1981 și locuiește în Regatul Unit. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna F. Kenyon, un avocat care practică la Londra. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agenții lor, dl R.-H. Radu și dna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 iulie 2002, după operațiunea poliției pe scară largă, șase persoane au fost găsite consumatoare de droguri în flagrante delicte. Toate acestea au fost plasate în detenție anterioară și au fost acuzate de consumul de droguri și/sau traficul de droguri. Șase dintre ele au declarat înaintea procurorului că reclamantul a vândut droguri. Începând cu 20 iulie 2002, reclamantul a fost deținut în detenție prealabilă, care a continuat până la 8 aprilie 2003. La 27 iulie 2002, biroul procurorului atașat la Tribunalul județului Satu Mare a prezentat reclamantului dovada împotriva lui (prezentare materialului de urmără penală) ), care constă în declarații de martor, transcripții de conversații telefonice între co-apărători și terți, și un videoclip al reclamantului înregistrat pe o cameră de supraveghere în toaletele unui club de noapte unde se presupune că a luat anfetamine. Reclamantul a fost însoțit de avocatul său la întâlnirea în biroul procurorului. În cursul acestei ședințe, reclamantul, care a testat pozitiv într-un test toxicologic, a mărturisit că a posedat droguri, dar doar pentru consum personal. A cerut o confruntare față în față cu martorii care au declarat că a vândut droguri, dar, prin o decizie motivată adoptată de procuror în aceeași zi, cererea lui a fost refuzată ca fiind neutilă pentru acest caz. Reclamantul a fost inculpat și, împreună cu cincizeci de co-apăratori, a apărut în județul Satu Mare Curtea. Testificarea celor șase co-apăratori care au declarat în cursul anchetei că reclamantul a vândut droguri (a se vedea punctul 4 mai sus) a fost auzită de instanță în prezența reclamantului și a reprezentantului său juridic. În această ocazie, ei au retras declarațiile lor anterioare, susținând că au fost obținute sub presiune de către procurorul de investigare. La 8 aprilie 2003, reclamantul a fost condamnat de Curtea județului Satu Mare pentru distribuția ilegală și vânzarea de droguri, în temeiul articolului 2 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 143/2000. Reclamantul a fost, de asemenea, condamnat pentru posesia de droguri ilegale de risc mediu pentru consum personal, în temeiul articolului 4 din aceeași lege. El a primit o condamnare de trei ani de închisoare, suspendată condițional. 10. Curtea județului Satu Mare a bazat hotărârea sa împotriva reclamantului pe declarațiile co-defendenților, confirmată prin tranșe de conversații telefonice între co-defendenții reclamantului și părțile terțe (dar nici o conversație cu reclamantul) obținută prin supravegherea telecomunicațiilor; presupusa implicare a reclamantului în actele penale suspectate a fost menționată de părțile la aceste conversații. Curtea a hotărât să ia în considerare declarațiile făcute de co-apăratori înaintea procurorului, deoarece au fost prezentate în prezența avocaților lor și nu au fost prezentate plângeri în orice moment în timpul procedurii cu privire la orice presiune exercitată de procuror. Testul pozitiv al reclamantului a servit, de asemenea, ca probă. Reclamantul a susținut în timpul procesului că nu a fost acordată nicio autorizație de procuror pentru efectuarea supravegherii de telecomunicații, în contravenție cu legea în acel moment. Curtea a analizat acuzațiile reclamantului și a susținut că, întrucât el nu a contestat nici veracitatea, nici conținutul tranșelor, minutele care conțin numărul de autorizație și semnătura procurorului care a certificat acuratețea tranșelor erau suficiente pentru a permite introducerea acestora pe dosar ca probă. 12. Pe 24 septembrie 2003, Curtea de Apel Oradea a respins apelul reclamantului ca fiind nefondată. 14. Reclamantul a apelat asupra punctelor de drept împotriva hotărârii din partea Curții de Apel Oradea, provocând din nou validitatea probelor împotriva lui. El a afirmat că mărturiile co-apărătorilor au fost obținute ilegal și că au fost forțate să depună mărturie împotriva lui ca urmare a amenințărilor procurorilor. El a contestat legalitatea dovezilor bazate pe supravegherea conversațiilor telefonice și a afirmat că biroul procurorului nu a prezentat autorizația de telefonie relevantă. În plus, reclamantul a susținut că nu a fost niciodată implicat în traficul de droguri. El a susținut că, deși numele său a fost menționat în conversațiile telefonice interceptate, evenimentele descrise în acest sens nu au avut loc niciodată. 15. La 30 martie 2004, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a permis parțial recursul, corectând clasificarea juridică a infracțiunii reclamantei care au fost făcute de către instanțele inferioare. În consecință, reclamantul a fost condamnat pentru livrarea și consumul de medicamente cu risc mediu, astfel cum se prevede la art. 2 alineatele (1) și (4) din Legea nr. 143/2000. Condamnarea condițională a condamnării pe termen de trei ani impusă de Curtea Județeanului Satu Mare a fost confirmată. Cu toate acestea, argumentele reclamantei nu au fost acceptate de Curtea Înaltă de Justiție, care a analizat în detaliu garanțiile juridice prevăzute de dreptul intern împotriva obținerii de dovezi prin violență, amenințări sau alte metode similare. Una dintre garanțiile a fost prezența reprezentantului legal al acuzatului în timpul audierii. În timp ce reprezentanții legali ai condamnaților au fost prezenți în timpul audierii, ei au avut posibilitatea de a prezenta plângeri care susțin utilizarea forței sau amenințărilor de către procuror. Curtea a subliniat faptul că nu a fost depusă o astfel de plângere. În plus, instanța a declarat că declarațiile făcute în cursul anchetei, atunci când acuzații nu au avut timp să se consulte reciproc, au fost mai relevante decât cele făcute în fața instanței după timpul petrecut împreună în perioada de detenție anterioară – un fapt, de asemenea, confirmat de unul dintre acuzați. În ceea ce privește autorizațiile de supraveghere telefonică, Curtea Înaltă de Justiție a subliniat că, deși autorizațiile nu erau în dosar, certificatul emis de organismul de anchetă penală care atestă legalitatea supravegherii și dovezile obținute astfel au fost, prin contrast, incluse în dosar. Aceste documente au respectat cerințele prevăzute la art. 91 din Codul de Procedință Penală, și anume că identitatea procurorului care autorizează supravegherea ar trebui păstrată confidențială. Astfel, depunerea unui certificat a fost considerată o garanție juridică suficientă. 18. În 2006, reclamantul a fugit din țară, încălcând astfel condițiile condamnării la închisoarea suspendată sub supraveghere, care trebuia să rămână în vigoare până în 2010. Prin urmare, suspendarea condiționată a condamnării la închisoare a fost revocată printr-o hotărâre finală a Curții de Apel Oradea din 8 mai 2007. Legislația privind apariția telefonică în vigoare în momentul material, inclusiv în Legea privind securitatea națională, este descrisă în Dumitru Popescu c. România (nr. 2) (nr. 71525/01, §§ 39-46, 26 aprilie 2007). 20. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului ilegal și consumului de droguri se citesc: art. 2 „(1) Creșterea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, pregătirea, transformarea, oferta, vânzarea, distribuirea, distribuirea, livrarea în orice fel, trimiterea, transportarea, vânzarea, cumpărarea, deținerea sau orice altă operațiune care implică medicamente de risc mediu, fără autorizare, este pedepsită cu închisoare de trei până la 15 ani și cu restricția anumitor drepturi. (2) În cazul în care actele menționate la alineatul (1) implică droguri cu risc ridicat, pedeapsa este de 10 până la 20 de ani de închisoare și restricția anumitor drepturi. Creșterea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, pregătirea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri pentru consumul propriu al unei persoane fără autorizare este pedepsită cu închisoare de la doi la cinci ani.” COMPLAINTE 21. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § § § 2 și al articolului 3 litera (d) din Convenție că procedura în cazul său a fost nedrept, deoarece instanța l-a condamnat pe baza unor dovezi obținute ilegal. El a susținut că declarațiile martorilor care îl incriminau au fost făcute sub presiune din partea procurorului de caz și că cererea sa de confruntare față în față cu martorii au fost negate în mod incorect. El a susținut în continuare că telefonul efectuat în acest caz a fost ilegal deoarece autorizațiile nu au fost incluse în dosarul de caz. 22. În temeiul articolului 7 din Convenție, reclamantul s-a plâns că a fost condamnat pentru o infracțiune care nu exista în lege, deoarece consumul de droguri nu este interzis prin Legea nr. 143/2000. 23. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul s-a plâns că dreptul său de a respecta viața sa privată a fost încălcat de supravegherea conversațiilor telefonice și de înregistrarea video făcută fără consimțământul său. De asemenea, s-a plâns că căutarea efectuată în casa sa a fost ilegală și a încălcat dreptul său de a respecta viața sa privată. În plus, el a afirmat că nu i-a fost permis să se întâlnească cu bunica în timpul detenției preliminare, în încălcarea dreptului său la viața de familie. Reclamantul s-a plâns că procedurile penale împotriva acestuia nu au fost corecte, încălcând drepturile sale în temeiul articolului 6 § § § 2 și al articolului 3 litera (d) din Convenție. Având în vedere că plângerile formulate în temeiul articolului 6 § 2 se concentrează mai mult pe evaluarea dovezilor de către instanțe interne, Curtea îi va examina în temeiul articolului 6 alineatele (1) și (3) literele (d) (a se vedea Kruitbosch c. România) (dec.), nr. 25812/03, § 26, 19 martie 2013). art. 6 §§ 1 și 3 (d), în măsura în care este relevant, citește: „1. În determinarea unei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ... Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (d) să examineze sau să fi examinat martorii împotriva lui și să obțină prezența și examinarea martorilor în numele său, în aceleași condiții ca martorii împotriva lui;” 25. Reclamantul a susținut că dovezile folosite pentru a-l condamna au fost obținute ilegal. Prin urmare, declarațiile martorilor au fost date sub presiune și amenințări de la procuror, care ulterior nu i-au permis o confruntare față în față cu persoanele care l-au acuzat. Probele telefonice au fost, de asemenea, ilegale deoarece nicio autorizație nu a fost inclusă în dosar. 26. Curtea reiterează că, deși art. 6 garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor ca atare, care este în principal o chestiune de reglementare în temeiul dreptului național (a se vedea Brualla Gómez de la Torre c. Spania , 19 decembrie 1997, § 31, Raporturi de hotărâri și decizii 1997 VIII, și García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999 I). Prin urmare, nu este rolul Curții să stabilească, în principiu, dacă tipurile specifice de probe – de exemplu, dovezile obținute ilegal în ceea ce privește dreptul intern – pot fi admisibile sau, într-adevăr, dacă reclamantul a fost sau nu vinovat. Întrebarea care trebuie răspunsă este dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care a fost obținută dovezile, a fost corectă. 27. Pentru a determina dacă procedurile în ansamblu au fost corecte, trebuie să se ia în considerare, de asemenea, dacă drepturile apărării au fost respectate, în special dacă reclamantul a primit posibilitatea de a contesta autenticitatea dovezilor și de a se opune utilizării sale. În plus, calitatea dovezilor trebuie luată în considerare, inclusiv dacă circumstanțele în care a fost obținută au pus îndoieli cu privire la fiabilitatea sau exactitatea sa (a se vedea Bykov c. Rusia [GC], nr. 4378/02, § 90, 10 martie 2009). Curtea observă, în cazul actual, că, în conformitate cu dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală, instanța internă a acceptat ca probă în cazul depune declarațiile de martor atacat furnizate în cursul anchetei penale și tranșele de conversații telefonice între co-apăratori și terți în timpul cărora numele reclamantului a fost menționat. 29. Curtea remarcă că reclamantul a profitat de numeroase oportunități de a contesta validitatea ambelor tipuri de probe în cauză, iar instanța internă a răspuns îndeaproape la obiecțiile sale (a se vedea punctele 8, 11, 16 și 17 de mai sus). 30. În ceea ce privește al doilea set de dovezi contestate de solicitant – tranșurile de conversații telefonice –, trebuie remarcat că el nu a pus la îndoială realitatea conversațiilor înregistrate sau autenticitatea conținutului lor. Instanțele interne au insistat, de asemenea, asupra acestui punct atunci când au examinat argumentele reclamantului (a se vedea punctul 11 de mai sus și Dumitru Popescu , citat mai sus, § 109). În acest sens, Curtea reiterează că dovezile nu au un rol predeterminat în procedura penală a statului contestat, iar instanțele sunt libere să-l interpreteze în contextul cauzei și în lumina tuturor elementelor dinaintea acestora (ibid., § 110). În cazul de față, înregistrarea nu a fost tratată de instanțe ca o mărturisire clară sau o admitere a cunoștințelor capabile de a minți în centrul unei constatări de vinovăție (a se vedea Bykov , citat mai sus § 103); aceasta a jucat doar un anumit rol în corpul de probe evaluate de instanță. După examinarea garanțiilor referitoare la analiza admisibilității și fiabilitatea dovezilor în cauză în cazul actual, Curtea consideră că utilizarea probelor contestate de reclamant în procesul nu a încălcat dreptul său la un proces echitabil. 32. În ceea ce privește plângerea reclamantului că nu a avut posibilitatea de a avea o confruntare față în față cu martorii care au dat dovezi împotriva acestuia, Curtea remarcă că procurorul a respins cererea reclamantului de o astfel de confruntare într-o decizie motivată adoptată la 27 iulie 2002 (a se vedea punctul 6 mai sus). Reclamantul, care a avut reprezentare juridică pe parcursul întregului proces penal, nu a contestat această decizie în fața unui procuror superior. În orice caz, Curtea observă că martorii în cauză au fost examinați de instanța internă în cadrul unei audieri publice la care reclamantul și avocatul său au fost prezente și au avut posibilitatea de a pune întrebări (a se vedea punctul 8 de mai sus și, în contrast, Sadi v. Franța) , nr. 14647/89, § 44, 20 septembrie 1993). Prin urmare, Curtea consideră că drepturile reclamantului de apărare nu au fost încălcate. 33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că procesul din cauza reclamantului, considerat în ansamblu, nu a fost contrar cerințele unui proces echitabil. Rezultă că aceste plângeri sunt vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. În baza articolului 8 din Convenție, reclamantul s-a plâns că interceptările telefonice în cazul său erau ilegale. Reclamantul s-a plâns în continuare că a fost filmat fără consimțământul său și că, în timpul detenției anterioare, nu i-a fost permis să-și vadă bunica. art. 8 din Convenția se citește după cum urmează: „1. Toată lumea are dreptul la respect pentru viața sa privată și de familie, casa lui și corespondența lui. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Reclamarea referitoare la interceptarea presupusă ilegală a telefonului 35. Reclamantul a afirmat că – deși interceptările au fost efectuate pe un telefon aparținând unei terțe părți – l-au vizat și au interferat astfel cu respectarea vieții sale private. În plus, materialul a fost utilizat ca probe de încercare împotriva lui, încălcând astfel drepturile sale de la art. 8. Guvernul a susținut că reclamantul nu a putut pretinde că a fost victima unei încălcări a articolului 8 deoarece autoritățile nu și-au interceptat telefonul. 37. Curtea reiterează că cuvântul „victima” în contextul articolului 34 din Convenție determină persoana afectată direct de actul sau omisiune în cauză (a se vedea Velikova c. Bulgaria (dec.), nr. 41488/98, 18 mai 1999). 38. În cazul de față, reclamantul s-a plâns de o presupusă încălcare a dreptului său de a respecta viața sa privată prin înregistrarea conversațiilor telefonice între terți în care a fost menționată implicarea sa presupusă în actele penale. Cu toate acestea, nu a existat înregistrarea conversațiilor proprii ale reclamantului (a se vedea punctul 8 de mai sus). 39. Prin urmare, Curtea consideră că drepturile reclamantei în temeiul articolului 8 nu au fost efectiv afectate de nicio măsură adoptată de o autoritate națională (a se vedea Viorel Burzo c. România) , nr. 75109/01 și 12639/02, § 117, 30 iunie 2009). Curtea consideră, în plus, că faptul că informațiile obținute prin telefonie au fost utilizate într-un proces a fost deja examinate în conformitate cu art. 6 din Convenție (a se vedea punctele 28 și 31 de mai sus). 40. Rezultă că această plângere este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 lit. (a) și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4. Celelalte plângeri în temeiul art. 8 din Convenția 41. Reclamantul se plângea că a fost filmat ilegal și că, în timpul detenției preliminare, nu i-a fost permis să vadă bunica și că, prin urmare, dreptul la viața privată și de familie a fost încălcat. 42. În ceea ce privește filmarea reclamantului fără consimțământul său, Guvernul a susținut că reclamantul se referă la privat. sistemul de supraveghere video deținut care, în acest caz, nu a fost utilizat ca dovadă împotriva lui în cadrul procesului. Guvernul a susținut că reclamantul nu a depus o plângere împotriva persoanei private în cauză și, prin urmare, nu a epuizat căile de recurs interne cu privire la această afirmație. Guvernul a menționat, de asemenea, că, în timpul detenției anterioare a reclamantului, el nu a formulat nici o cerere de vizite în familie și că, în orice caz, o plângere privind refuzul de vizite în familie pentru perioada între 20 iulie 2002 și 8 aprilie 2003 va cădea în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. 43. Curtea constată că reclamantul a devenit conștient de existența imaginilor video la 27 iulie 2002, dar nu a prezentat nici o dovadă care să explice dacă a depus o plângere împotriva proprietarului clubului în fața instanțelor interne. Rezultă că această plângere este inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § 1 și 4 din Convenție. 44. În ceea ce privește plângerea privind negarea vizitelor în familie, Curtea observă că se referă la perioada între 20 iulie 2002 și 8 aprilie 2003. Prin urmare, plângerea se referă la o perioadă care s-a încheiat cu peste șase luni înainte de prezenta cerere în fața Curții. În consecință, această plângere trebuie respinsă ca fiind depusă în afara termenului de șase luni în temeiul articolului 35 § § 1 și al articolului 4 din Convenție. De asemenea, reclamantul s-a plâns că consumul de droguri nu constituie o infracțiune penală în temeiul Legii nr. 143/2000 și că, prin urmare, condamnarea sa a încălcat drepturile sale garantate de art. 7 din Convenție, de asemenea, a susținut că căutarea efectuată în casa sa este ilegală și, prin urmare, încălcarea dreptului său la viață privată în temeiul articolului 8 din Convenția 46. Curtea a examinat aceste plângeri, astfel cum a fost depusă de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate materialele în posesia sa, și în măsura în care acestea intră sub jurisdicția sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau protocolele sale. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind evident nefondată, în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă