Heinanen împotriva Finlandei

Comunicat la 20 decembrie 2013 CUARTĂ SECȚIUNE Cererea nr. 947/13 Jukka Tapani HEINÄNEN împotriva Finlandiei depusă la 18 decembrie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Jukka Tapani Heinänen, este un național finlandez născut în 1962 și locuiește în Espooo. El este reprezentat în fața Curții de către dl Jyrki Kuusivaara, un avocat practicant în Helsinki. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura fiscală Reclamantul deține toate acțiunile de două societăți de răspundere limitată. Se pare că, în ciuda faptului că acestea sunt societăți de răspundere limitată, el a fost singurul care le conduce. În 2004, autoritățile fiscale au efectuat o inspecție fiscală a primei societăți și au concluzionat că nu a declarat și a plătit o sumă considerabilă de impozit și că a avut, printre altele, a plătit salariile din cărți și a desfășurat alte activități frauduloase.

Se pare că compania funcționează în întregime pe piața neagră. Se pare că poliția a început o anchetă imediat după raportul de inspecție fiscală. Autoritățile fiscale au efectuat o inspecție fiscală a celeilalte societăți după ancheta de poliție privind activitățile reclamantului au fost încheiate în 2007. La 2 noiembrie 2007, autoritățile fiscale au impus taxe suplimentare și, de asemenea, taxe suplimentare (veronkorotus, skatteförhöjning ) pentru reclamantul pentru anii de impozitare 2004 și 2005, deoarece au constatat că reclamantul a retras numerar din a doua societate pe care autoritățile fiscale le considerau dividende deghizate. La 27 ianuarie 2010, autoritățile fiscale au impus impozite suplimentare și taxe suplimentare reclamantului, de asemenea, pentru anul fiscal 2004, deoarece au constatat că reclamantul a retras, de asemenea, numerar din prima societate care a fost considerată dividende deghizate.

Aparent, reclamantul nu a apelat împotriva acestor decizii. Perioada stabilită pentru recurs în materie fiscală este de cinci ani numărată de la începutul anului calendaristic următor de anul în care a fost luată decizia inițială de impozitare. Prin urmare, impozitarea privind anii fiscali 2004 și 2005 a devenit finală la 31 decembrie 2010 și, respectiv, 31 decembrie 2011. Aparent, la 29 iunie 2007, procurorul a acuzat pentru prima dată reclamantul pentru, printre altele, infracțiuni contabile agravate ( törkeä kirjanpitorikos, grovt bokföringsbrott ) și fraudă fiscală agravată ( törkeä veropetos, grevt skattebedrägeri ) în ceea ce privește activitățile sale în calitate de proprietar al celor două companii.

Se pare că la 11 aprilie 2008 Curtea de District ( Käräjäoikeus, tingsrätten ) și-a pronunțat hotărârea , care a fost ulterior anulată de Curtea de Apel ( hovioikeus, hovrätten ) și cazul repus Curții de District pentru o nouă examinare. Reclamantul nu a prezentat aceste documente și nu sunt adăugate la hotărârile ulterioare. La 19 februarie 2009, procurorul a repetat acuzațiile. Patru conturi se referă la activitatea reclamantului în prima societate din 2003 până în 2005 și patru conturi se referă la activitatea reclamantului în cea de-a doua societate din 2004 până în 2005. Potrivit taxelor, reclamantul a fost acuzat de fraudă fiscală agravată, deoarece nu a depus o declarație fiscală pentru ambele societăți și, prin urmare, nu s-a plătit impozitul pe venit sau nu s-a impus societăților.

Pe un alt număr de fraudă fiscală agravată, reclamantul a fost acuzat de nu declararea salariilor plătite și, în consecință, impozitele și plățile de securitate socială au fost prea scăzute. Autoritățile fiscale au aderat la taxe și au prezentat o cerere de compensare care a totalizat aproximativ suma impozitelor evitate. La 9 septembrie 2009, Curtea de District a Kotka a condamnat reclamantul, printre altele, din patru conturi de fraudă fiscală agravată care a avut loc între 2003 și 2005. El a fost condamnat la 2 ani și 8 luni de închisoare și a ordonat, împreună cu o altă persoană condamnată, să plătească autorităților fiscale 435.742.99 euro plus dobânzi ca compensare. De asemenea, Curtea a ordonat o pierdere prelungită a veniturilor infracțiunii.

În plus, reclamantul a fost interzis de a întreprinde activități de afaceri timp de cinci ani. Prin scrisoarea din 12 decembrie 2009, reclamantul a recurs la Curtea de Apel a Kouvola solicitând ca hotărârea Curții de District să fie parțial anulată și o parte din acuzațiile respinse. El a admis unele dintre acuzațiile. Reclamantul s-a bazat, de asemenea, pe principiul ne bis in idem și jurisprudența Curții în acest sens în ceea ce privește fraudea fiscală agravată și suplimentele fiscale impuse între timp. La 23 decembrie 2010, după o audiere orală, Curtea de Apel a menținut hotărârea Curții de District și a considerat că, având în vedere că procurorul a preluat acuzații pentru prima dată la 29 iunie 2007, iar taxele suplimentare au fost impuse numai după data respectivă, principiul ne bis in idem nu a putut împiedica examinarea acuzațiilor.

Prin scrisoarea din 21 februarie 2011, reclamantul a recurs la Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen ), reprezentând motivele de recurs deja prezentate în fața Curții de Apel. La 20 iunie 2012, Curtea Supremă, după examinarea chestiunii de confiscare prelungită a veniturilor infracțiunii și a respins o parte din aceasta, a susținut hotărârea Curții de Apel altfel. art. 57 alineatul (1) din Legea privind procedura de evaluare fiscală (laki verotusmenettestä, lagen om beskattningsförfarande; Legea nr. 1558/1995, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 1079/2005), prevede că, în cazul în care o persoană nu a efectuat declarațiile fiscale necesare sau a dat informații incomplete, înșelătoare sau false autorităților fiscale și taxa a fost, prin urmare, percepută incomplet sau parțial, contribuabilul este ordonat să plătească impozite nejustificate împreună cu impozitul suplimentar și cu o taxă suplimentară.

În conformitate cu capitolul 29, capitolul 1 și capitolul 2, din Codul Penal (Rikoslaki, strafflagen, astfel cum a fost modificat de Actele nr. 1228/1997 și nr. 769/1990), persoana care (1) furnizează o autoritate fiscală informații false cu privire la un fapt care influențează evaluarea impozitului, (2) depune o declarație fiscală care ascunde un fapt care influențează evaluarea impozitului, (3) în scopul evitării impozitului, nu observă o taxă referitoare la impozitare, nu influențează evaluarea impozitului sau (4) acționează în mod altfel fraudulos și cauzează sau încercă să nu fie evaluată o taxă, sau o taxă prea scăzută pentru a fi evaluată sau o taxă pentru a fi răsplătită în mod indebit, este condamnată pentru Frauda fiscală la o amendă sau la închisoare pentru o perioadă de până la doi ani.

În cazul în care frauda fiscală (1) se solicită beneficii financiare considerabile sau (2) infracțiunea este comisă într-o manieră deosebit de metodică și frauda fiscală este agravată atunci când este evaluată în ansamblul său, infractorul este condamnat pentru fraude fiscală agravată pentru o perioadă de închisoare între patru luni și patru ani. Curtea Supremă a adoptat o poziție cu privire la principiul ne bis in idem în cauza sa precedentă KKO 2010:46, care se referă la suplimente fiscale și la fraudea fiscală agravată. , că, chiar dacă o hotărâre finală într-un caz de impozitare, în care s-au impus suplimentare fiscale, a împiedicat să se aducă acuzații penale în aceeași chestiune, acest efect preventiv nu a putut fi aplicat la cazurile în curs de desfășurare ( lis pendens ) trecerea de la procedura administrativă la procedura penală sau viceversa.

Cu toate acestea, în iulie 2013 Curtea Supremă și-a inversat linia de interpretare, constatând că taxele pentru fraudă fiscală nu ar putea fi mai puse în aplicare în cazul în care a existat deja o decizie de a ordona sau de a nu ordona suplimente fiscale în aceeași chestiune (KKO 2013:59 COMPLAINT Reclamantul se plânge în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția că principiul ne bis in idem a fost încălcat deoarece a fost condamnat în cadrul procedurilor penale și că taxele suplimentare au fost impuse pe baza aceleași fapte. Reclamantul a fost judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune pe teritoriul statului contestat, astfel cum este interzis în art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7? Dacă este cazul, procedura a intrat în excepțiile prevăzute în art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7?

Communicated on 20 December 2013

FOURTH SECTION

Application no. 947/13 Jukka Tapani HEINÄNEN against Finland lodged on 18 December 2012

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Mr Jukka Tapani Heinänen, is a Finnish national who was born in 1962 and lives in Espoo. He is represented before the Court by Mr Jyrki Kuusivaara, a lawyer practising in Helsinki. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. Taxation proceedings The applicant owns all shares of two limited liability companies. Apparently, in spite of their being limited liability companies, he was the only person running them. In 2004 the tax authorities carried out a tax inspection of the first company and concluded that it had failed to declare and pay a considerable amount of tax and that it had, inter alia, paid salaries off the books and undertaken other fraudulent activities.

It appeared that the company had been operating entirely on the black market. The police apparently started an investigation soon after the tax inspection report. The tax authorities carried out a tax inspection of the other company after the police investigation concerning the applicant’s activities had been concluded in 2007. On 2 November 2007 the tax authorities imposed additional tax and also tax surcharges ( veronkorotus, skatteförhöjning ) on the applicant for the tax years 2004 and 2005 as they found that the applicant had withdrawn cash from the second company which the tax authorities considered as disguised dividends. On 27 January 2010 the tax authorities imposed additional taxes and tax surcharges on the applicant also for the tax year 2004 as they found that the applicant had also withdrawn cash from the first company which was considered as disguised dividends.

The applicant apparently did not appeal against those decisions. The period set for appeal in tax matters is five years counted from the beginning of the calendar year following the year when the initial taxation decision was made. Therefore, the taxation concerning the tax years 2004 and 2005 became final on 31 December 2010 and 31 December 2011 respectively. Criminal proceedings Apparently on 29 June 2007 the prosecutor brought charges for the first time against the applicant for, inter alia, aggravated accounting offences ( törkeä kirjanpitorikos, grovt bokföringsbrott ) and aggravated tax fraud ( törkeä veropetos, grovt skattebedrägeri ) concerning his activities as the owner of the two companies.

It appears that on 11 April 2008 the District Court ( käräjäoikeus, tingsrätten ) delivered its judgment, which was subsequently quashed by the Court of Appeal ( hovioikeus, hovrätten ) and the case referred back to the District Court for a new examination. The applicant has not submitted those documents and they are not appended to the subsequent judgments. On 19 February 2009 the prosecutor repeated the charges. Four counts concerned the applicant’s activity in the first company from 2003 to 2005 and four counts concerned the applicant’s activity in the second company from 2004 to 2005. According to the charges, the applicant was accused of aggravated tax fraud as he had failed to submit a tax declaration for both companies and, consequently, no income tax had been paid or imposed on the companies.

On another count of aggravated tax fraud the applicant was accused of not declaring the salaries paid and, consequently, the taxes and social security payments had been too low. The tax authorities joined the charges and presented a compensation claim totalling approximately the amount of avoided taxes. On 9 September 2009 the District Court of Kotka convicted the applicant, inter alia, of four counts of aggravated tax fraud that had taken place from 2003 to 2005. He was sentenced to 2 years and 8 months’ imprisonment and ordered, together with another convicted person, to pay the tax authorities 435,742.99 euros plus interest as compensation. The court also ordered an extended forfeiture of the proceeds of crime.

In addition, the applicant was banned from undertaking business activities for five years. By letter dated 12 December 2009 the applicant appealed to the Court of Appeal of Kouvola requesting that the District Court’s judgment be partly quashed and part of the charges dismissed. He admitted some of the charges. The applicant relied also on the principle of ne bis in idem and the Court’s case-law in that respect with regard to the aggravated tax fraud and the tax surcharges imposed on him in the meantime. On 23 December 2010, after having held an oral hearing, the Court of Appeal upheld the District Court’s judgment. It considered that as the prosecutor had pressed charges for the first time on 29 June 2007 and the tax surcharges were imposed only after that date, the ne bis in idem principle could not prevent the examination of charges.

By letter dated 21 February 2011 the applicant appealed to the Supreme Court ( korkein oikeus, högsta domstolen ), reiterating the grounds of appeal already presented before the Court of Appeal. On 20 June 2012 the Supreme Court, after having examined the question of extended forfeiture of the proceeds of crime and dismissed part of it, upheld the Court of Appeal’s judgment otherwise. B. Relevant domestic law and practice Section 57, subsection 1, of the Tax Assessment Procedure Act ( laki verotusmenettelystä, lagen om beskattningsförfarande, Act no. 1558/1995, as amended by Act no. 1079/2005) provides that if a person has failed to make the required tax returns or has given incomplete, misleading or false information to the tax authorities and tax has therefore been incompletely or partially levied, the taxpayer shall be ordered to pay unpaid taxes together with additional tax and a tax surcharge.

According to Chapter 29, sections 1 and 2, of the Penal Code ( rikoslaki, strafflagen, as amended by Acts no. 1228/1997 and no. 769/1990), a person who (1) gives a tax authority false information on a fact that influences the assessment of tax, (2) files a tax return concealing a fact that influences the assessment of tax, (3) for the purpose of avoiding tax, fails to observe a duty pertaining to taxation, influencing the assessment of tax, or (4) acts otherwise fraudulently and thereby causes or attempts to cause a tax not to be assessed, or too low a tax to be assessed or a tax to be unduly refunded, shall be sentenced for tax fraud to a fine or to imprisonment for a period of up to two years.

If by the tax fraud (1) considerable financial benefit is sought or (2) the offence is committed in a particularly methodical manner and the tax fraud is aggravated when assessed as a whole, the offender shall be sentenced for aggravated tax fraud to imprisonment for a period between four months and four years. The Supreme Court has taken a stand on the ne bis in idem principle in its precedent case KKO 2010:46 which concerned tax surcharges and aggravated tax fraud. In that case it found, inter alia , that even though a final judgment in a taxation case, in which tax surcharges had been imposed, prevented criminal charges being brought about the same matter, such preventive effect could not be applied to pending cases ( lis pendens ) crossing from administrative proceedings to criminal proceedings or vice versa.

However, in July 2013 the Supreme Court reversed its line of interpretation, finding that charges for tax fraud could no longer be brought if there was already a decision to order or not to order tax surcharges in the same matter ( KKO 2013:59 ). COMPLAINT The applicant complains under Article 4 of Protocol No. 7 to the Convention that the ne bis in idem principle was violated as he was convicted in criminal proceedings and tax surcharges were imposed on him based on the same facts.

QUESTION TO THE PARTIES

Has the applicant been tried or punished twice for the same offence in the territory of the respondent State, as prohibited by Article 4 § 1 of Protocol No. 7? If so, did the proceedings fall within the exceptions envisaged by Article 4 § 2 of Protocol No. 7?