W.P. v. GERMANY
W.P. v. GERMANY (CtEDO, 2014)
Comunicat la 6 ianuarie 2014 CIFTH SECȚIUNE Cerere nr. 55594/13 W.P. împotriva Germaniei depusă la 26 iulie 2013 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, W.P., este un național german, născut în 1944 și este în prezent reținut în închisoarea Hamburg. El este reprezentat în fața Curții de către dna M. Koch, un avocat practicant în Hamburg. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Condamnările anterioare ale reclamantului și ordinul de detenție preventivă și de execuție a acestuia Între 6 octombrie 1970 și 28 mai 1991, reclamantul a fost condamnat de patru instanțe diferite de cinci conturi de viol de femei tinere și a fost condamnat la închisoare cuprinzând trei până la opt ani. La 28 martie 1994, Curtea Regională Lübeck a condamnat reclamantul de viol și agresiune sexuală, condamnat la opt ani de închisoare și a ordonat detenția preventivă în temeiul articolului 66 § 1 din Codul Penal (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). Curtea Regională a constatat că în august 1986 reclamantul, care a acționat cu responsabilitatea penală deplină, a violat o femeie de 18 ani, pe care o atragea într-o pădure. Având în vedere repetările sale infracțiuni sexuale, pe care le-a comis doar câteva luni după ce a fost eliberat din închisoare și după consultarea unui expert medical, Curtea Regională a constatat că reclamantul a avut o propunere de a comis infracțiuni sexuale grave și a fost periculos pentru public. La 10 ianuarie 2002, reclamantul, care a îndeplinit integral condamnarea la închisoare, a fost plasat pentru prima dată în detenție preventivă, executat inițial în închisoarea Lübeck. Continuarea detenției preventive a reclamantului a fost ordonată la intervale regulate, în special de către Curtea Regională Lübeck la 20 Septembrie 2011. Curtea de Apel Schleswig-Holstein a confirmat hotărârea Curții Regionale la 18 octombrie 2011. Reclamantul a fost în detenție preventivă de zece ani până la 9 ianuarie 2012. Procedura în cauză (a) Hotărârea Curții Regionale Lübeck La 2 octombrie 2012, Curtea Regională Lübeck, care a auzit reclamantul în persoană, precum și avocatul său, prin care a fost reprezentat pe parcursul procedurii, a ordonat ca reținerea preventivă a reclamantului să continue. Curtea Regională a considerat că cerințele instituite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa din 4 mai 2011 (a se vedea legea internă relevantă și practicile de mai jos) pentru ca o detenție preventivă prelungită retrospectiv să fie îndeplinită și a constatat că reclamantul a suferit de o tulburare mentală în sensul articolului 1 § 1 nr. 1 din Legea de detenție a terapiei (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). a avut o personalitate și o tulburare de conduită descrisă de instrumentul relevant pentru clasificarea bolilor, CID-10 [1]. Curtea regională a aprobat concluziile pe care expertul psihiatr B. le-a făcut în raportul său din 4 iunie 2010 privind posibilitățile de relaxare în condițiile de detenție a reclamantului ( Vollzugslockerungen ), și anume, că reclamantul a suferit de o tulburare profundă și gravă a personalității cu elemente narcisiste și o lipsă de autoestima. Tulburarea sa a fost caracterizată prin negarea și idealizarea comportamentului, negarea propriilor agresiuni și minimizarea actelor sale criminale. În plus, în opinia Curții Regionale, există încă un risc ridicat că reclamantul, datorită circumstanțelor specifice referitoare la persoana sau comportamentul său, să comită cele mai grave infracțiuni de violență sau infracțiuni sexuale, dacă ar fi fost eliberat, și a fost confirmat în mod repetat, în special de către expertul B. și de spitalul Universității Hamburg-Eppendorf, că reclamantul are nevoie de o terapie pentru infractorii sexuali într-o instituție terapeutică socială. Cu toate acestea, reclamantul a confirmat în audiere că a refuzat transferul la departamentul terapeutic social al închisorii. În plus, reclamantul a violat deja șase femei și a recidivat în mod repetat la scurt timp după eliberarea sa. (b) Hotărârea Curții de Apel Schleswig-Holstein La 24 octombrie 2012, reclamantul a depus un recurs împotriva hotărârii Curții Regionale cu Curtea de Apel Schleswig-Holstein. El a susținut că detenția preventivă continuată dincolo de limita de zece ani a încălcat Legea de bază, interpretată de Curtea Constituțională Federală și Convenția. El s-a plâns, în special, că Curtea Regională nu a obținut un nou raport de către un alt expert și s-a bazat pe raportul expertului B. din urmă cu doi ani și jumătate privind relaxarea în condițiile de detenție a reclamantului, care nu a abordat problemele relevante pentru continuarea sa detenție. La 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel Schleswig-Holstein a respins apelul reclamantului. În ceea ce privește concluzia că reclamantul a suferit de o tulburare mentală, Curtea de Apel a subliniat faptul că decizia de a prelungi detenția preventivă a reclamantului nu a fost doar bazată pe raportul prezentat de expertul B. în 2010. Expertul a fost auzit în persoană de către Curtea Regională în diferite proceduri (în ceea ce privește transferul reclamantului la un spital psihiatric) la 6 iunie 2012 și a actualizat și confirmat constatările sale anterioare. Evaluarea sa a fost confirmată în continuare prin declarația spitalului Universității Hamburg-Eppendorf din 27 martie 2012. Acesta din urmă, având în vedere dosarul, a confirmat concluzia expertului B. că reclamantul a suferit de o tulburare profundă de personalitate, astfel cum este definită de CID-10, și anume o tulburare narcisistică de personalitate cu elemente emoționale instabile și sadice. Curtea de Apel, având în vedere infracțiunile anterioare ale reclamantului și faptul că terapiile până în prezent nu au avut succes, a confirmat în continuare că există încă un risc ridicat că reclamantul ar comite cele mai grave infracțiuni sexuale dacă ar fi eliberate. După cum a fost confirmat de reclamant în ședința dinaintea Curții regionale, situația sa personală și terapeutică nu s-a schimbat de la ultima decizie a Curții care a ordonat prelungirea detenției preventive a reclamantului. (c) Decizia Curții Constituționale Federale La 17 decembrie 2012, reclamantul a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală. El s-a plâns că prelungirea detenției sale preventive dincolo de termenul de zece ani legal și-a încălcat dreptul la libertate și protecția așteptărilor legitime într-un stat reglementat de stat de drept. Reclamantul a susținut că criteriile restrictive stabilite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa din 4 mai 2011 privind continuarea detenției preventive prelungite retrospectivamente nu au fost îndeplinite. în special, ordinul de continuare a detenției sale preventive s-a bazat pe un vechi raport de experți privind relaxarea în condițiile de detenție, care nu a abordat criteriile stabilite de Curtea Constituțională Federală. În aceste circumstanțe, instanțele nu au eliminat o bază suficientă pentru a concluziona că el a avut o tulburare mentală în sensul Legii de detenție a terapiei. În orice caz, el nu a suferit de o boală mentală, conform articolului 5 § 1 litera (e) din Convenție. La 20 martie 2013, Curtea Constituțională Federală, fără a da motive, a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului (dosarul nr. 2 BvR 2886/12). Condițiile de detenție a reclamantului în timpul executării ordinului de detenție preventivă De la 10 ianuarie 2002 până în mai 2013, ordinul de detenție preventivă împotriva reclamantului a fost executat în închisoarea Lübeck, unde reclamantul a fost reținut împreună cu persoanele care își îndeplinesc condamnarea la închisoare. În momentul procedurii în cauză, reclamantul, după ce a refuzat oferte repetate de tratament, în special transferul său la instituția terapeutică socială a Penitenciarei Lübeck, aparent nu a suferit nici un tratament pentru infractori sexuali. Conversațiile sale ocazionale cu psihologii închisorii au fost întrerupte în mai 2012. La 14 iunie 2012, Curtea Regională Lübeck a respins cererea acuzației de a transfera reclamantul la un spital psihiatric pentru executarea în continuare a detenției sale preventive în temeiul articolului 67a § 2 din Codul Penal (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). După ce a auzit expertul psihiatric B., Curtea Regională a constatat că reintegrarea reclamantului în societate nu ar putea fi mai bine promovată într-un spital psihiatric. A fost necesar ca reclamantul să participe la o terapie pentru infractorii sexuali într-un departament social-terapeutic în închisoare sau, eventual, oferit de un terapeut social extern. Transferarea reclamantului, care nu a fost dispus să facă terapie, la un spital psihiatric împotriva voinței sale nu ar avea niciun succes. De asemenea, cerința constituțională de a stabili o diferență între detenția preventivă și detenția pentru îndeplinirea unui termen de închisoare, care necesită deținerea persoanelor în detenție preventivă separate de persoanele care servesc un termen de închisoare, nu a justificat transferul reclamantului la un spital psihiatric. Ar fi posibilă întreținerea reclamantului separată de prizonieri care își îndeplinesc condamnarea în închisoarea Lübeck în viitor, după încheierea lucrărilor de construcție. În cadrul proaspetelor proceduri în fața Curții Regionale de Hamburg pentru revizuirea continuării detenției preventive a reclamantului, expert psihiatru L. a prezentat un nou raport din 28 august 2013 privind starea mentală și periculoasă a reclamantului. După examinarea personală a reclamantului, el a considerat că reclamantul este o personalitate accentuată, posibil cu caracteristici sadice de personalitate și lipsește de autoestima. El a constatat, totuși, că reclamantul nu a putut fi diagnosticat cu o tulburare mentală, astfel cum este definită în CID-10; în special, el nu a suferit de sadism sexual. Există un risc mediu că reclamantul va comite din nou infracțiuni sexuale grave dacă este eliberat. Un rezumat cuprinzător al dispozițiilor Codului penal și al Codului de procedură penală care reglementează distincția dintre sancțiuni și măsuri de corecție și prevenire, în special deținerea preventivă, precum și elaborarea, revizuirea și executarea în practică a ordonanțelor de detenție preventivă, este consemnat în hotărârea Curții în cazul Germaniei (n. 19359/04, §§ 45-78, CEDO 2009). Dispozițiile menționate în prezenta cauză prevăd următoarele: Ordinea de detenție preventivă de către instanța de condamnare Curtea de condamnare poate, la momentul condamnării infractorului, să ordone detenția preventivă (o așa-numită măsură de corecție și prevenire) în anumite circumstanțe, în plus față de condamnarea la închisoare (o pedeapsă), în cazul în care infractorul a fost demonstrat un pericol pentru public (art. 66 din Codul penal). În special, în conformitate cu art. 66 § 1 din Codul penal, în versiunea sa în vigoare la momentul respectiv, instanța de condamnare a trebuit să ordone detenția preventivă, în plus față de pedeapsa în cazul în care cineva a fost condamnat pentru o infracțiune intenționată la cel puțin doi ani de închisoare și în cazul în care s-au îndeplinit următoarele condiții suplimentare. În primul rând, autorul trebuie să fi fost deja condamnat de două ori, la cel puțin un an de închisoare în fiecare caz, pentru infracțiuni intenționate comise înainte de noua infracțiune (art. 66 § 1). În al doilea rând, autorul trebuie să fi avut anterior o condamnare la închisoare sau trebuie să fi fost reținut în conformitate cu o măsură de corecție și prevenire timp de cel puțin doi ani (art. 66 § § § 2). În al treilea rând, o evaluare cuprinzătoare a autorului și a faptelor sale trebuie să dezvăluie că, datorită propunerii sale de a comite infracțiuni grave, în special cele care le periclitează grave victimele fizic sau mental sau care cauzează daune economice grave, autorul prezintă un pericol pentru publicul în general (art. 66 § 1 alineatul (3)). În conformitate cu art. 67e din Codul Penal, instanța (care este cea responsabilă pentru executarea condamnărilor) poate reexamina în orice moment dacă executarea suplimentară a ordinului de detenție preventivă ar trebui suspendată și se aplică sau se încheie o măsură de probă. Este obligată să facă acest lucru în termene fixe (art. 67e alineatul (1)). Pentru persoanele în detenție preventivă, acest termen este de doi ani (art. 67e alineatul (2)). În conformitate cu art. 67d § 1 din Codul Penal, în versiunea în vigoare înainte de 31 ianuarie 1998, prima perioadă de detenție preventivă nu ar putea depăși zece ani. În cazul în care durata maximă a expirat, deținutul a fost eliberat (art. 67d § 3). art. 67d din Codul Penal a fost modificat de Legea privind combaterea infracțiunilor sexuale și a altor infracțiuni periculoase din 26 ianuarie 1998, care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 1998. art. 67d § 3, în versiunea modificată, prevede că, în cazul în care o persoană a petrecut zece ani în detenție preventivă, instanța declară măsura încheiată (numai) în cazul în care nu există niciun pericol că deținutul, din cauza tendințelor sale penale, să comită infracțiuni grave care ar rezulta într-un prejudiciu psihologic sau fizic considerabil pentru victime. Închiderea implică în mod automat supravegherea comportamentului infractorului.A fosta durată maximă a primei perioade de detenție preventivă a fost abolită. În conformitate cu art. 1a (3) din Legea introductivă a Codului Penal, versiunea modificată a art. 67d § 3 din Codul Penal a fost aplicată fără nicio restricție ratione temporis Detenția persoanelor bolnave mintale Detenția persoanelor bolnave mintale este prevăzută, în primul rând, în Codul penal ca măsură de corecție și prevenire, dacă detenția este ordonată în legătură cu un act ilegal comis de persoana în cauză. art. 63 din Codul Penal prevede că, în cazul în care cineva comite un act ilegal fără răspundere penală sau cu o responsabilitate penală diminuată, instanța va ordona plasarea într-un spital psihiatric fără durată maximă dacă o evaluare cuprinzătoare a pârghiei și a faptelor sale dezvăluie că, ca urmare a condiției sale, se poate aștepta să comită acte ilegale grave și, prin urmare, este un pericol pentru publicul în general. În plus, la 1 ianuarie 2011, în urma hotărârii Curții în cazul M. c. Germania (citată mai sus), a intrat în vigoare Actul privind terapie și detenție a infracțiunilor violente tulburate mintale (Legea de detenție a terapiei – Gesetz zur Therapierung und Unterbrinung psichisch gestörter Gewalttäter). În conformitate cu art. 1 § 1 și 4 din această lege, secțiile civile ale Curții regionale pot ordona plasarea într-o instituție adecvată a persoanelor care nu mai pot fi reținute în detenție preventivă, având în vedere interzicerea aglomerațiilor retrospective în ceea ce privește detenția preventivă. O astfel de detenție poate fi ordonată dacă persoana în cauză a fost considerată vinovător prin hotărârea finală a anumitor infracțiuni grave pentru care se poate ordona detenția preventivă în temeiul articolului 66 § 3 din Codul penal. Persoana trebuie să sufere mai mult de o tulburare mentală din cauza căreia este foarte probabil ca el să afecteze considerabil viața, integritatea fizică, libertatea personală sau autodeterminarea sexuală a altor persoane. Detenția persoanei trebuie să fie necesară pentru protecția publicului. Transfer pentru aplicarea unei măsuri diferite de corecție și prevenire art. 67a din Codul penal conține dispoziții privind transferul deținuților pentru executarea unei măsuri diferite de corecție și prevenire decât măsura ordonată în hotărârea împotriva acestora. În temeiul articolului 67a § 2, citiți în conjuncție cu § 1 din Codul Penal, instanța poate transfera ulterior o persoană împotriva căruia a fost ordonată detenția preventivă într-un spital psihiatric, dacă reintegrarea persoanei în societate poate fi mai bine promovată astfel. Hotărârea principală a Curții Constituționale Federale privind detenția preventivă din 4 mai 2011 La 4 mai 2011, Curtea Constituțională Federală a pronunțat o hotărâre de conducere cu privire la prelungirea retrospectivă a detenției preventive a reclamanților dincolo de perioada maximă de zece ani și, de asemenea, cu privire la ordonanța retrospectivă de detenție preventivă a reclamantului, în special, în temeiul articolului 66b § 2 din Codul Penal (dosarul nr. BvR 2365/09, 2 BvR 740/10, 2 BvR 2333/08, 2 BvR 1152/10 și 2 BvR 571/10. Reversind poziția sa anterioară, Curtea Constituțională Federală a susținut că toate dispozițiile vizate, atât în ceea ce privește prelungirea retrospectivă a detenției preventive, cât și în ceea ce privește ordonarea retrospectivă a acestei detenții, sunt incompatibile cu Legea de bază, deoarece nu respectă protecția constituțională a așteptărilor legitime garantate într-un stat de drept, citit în conjuncție cu dreptul constituțional la libertate. Curtea Constituțională Federală a susținut, de asemenea, că toate dispozițiile relevante ale Codului penal privind impunerea și durata detenției preventive sunt incompatibile cu dreptul fundamental la libertate a persoanelor în detenție preventivă. Acesta a constatat că aceste dispoziții nu îndeplinesc obligația constituțională de a stabili o diferență între detenția preventivă și deținerea pentru o perioadă de închisoare (Abstandsgebot ). Aceste dispoziții au inclus, în special, art. 66 din Codul Penal în versiunea sa în vigoare începând cu 27 decembrie 2003. Curtea Constituțională Federală a ordonat ca toate dispozițiile declarate incompatibile cu Legea de bază să rămână aplicabile până la intrarea în vigoare a noilor legislații și până la 31 mai 2013 cel târziu. În ceea ce privește deținuții a căror detenție preventivă a fost prelungită retrospectiv, sau a ordonat retrospectiv, în special în temeiul articolului 66b § 2 din Codul penal, tribunalele care se ocupă de executarea condamnărilor au trebuit să examineze fără întârziere dacă persoanele în cauză, datorită circumstanțelor specifice referitoare la persoana sau comportamentul lor, au fost foarte susceptibile de a comite cele mai grave infracțiuni de violență sau infracțiuni sexuale și, în plus, dacă au suferit de o tulburare mentală în sensul articolului 1 § 1 din legea de de detenție a terapiei promulgată recent. În ceea ce privește noțiunea de tulburare mentală, Curtea Constituțională Federală s-a referit în mod explicit la interpretarea noțiunii de „persoane de minți nesănătoase” în art. 5 alineatul (1) litera (e) din Convenția făcută în jurisprudența acestei Curți (a se vedea §§ 138 și 143-156 din hotărârea Curții Constituționale Federale). Condițiile prealabile de mai sus nu au fost îndeplinite, aceste deținuți au trebuit să fie eliberați cel târziu la 31 decembrie 2011. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție cu privire la detenția preventivă continuată dincolo de fostul termen de zece ani. El susține, în special, că detenția preventivă nu este justificată în temeiul articolului 5 § 1. Chiar dacă el a avut o tulburare de personalitate, el nu a suferit de o tulburare mentală în sensul Actului de detenție a terapiei și a fost chiar mai puțin o persoană “de minte nesănătoasa” suferind de o boală mentală în sensul articolului 5 § 1 litera (e). În orice caz, el a fost reținut în închisoarea Lübeck, care nu a fost o instituție adecvată pentru pacienții de sănătate mentală. Considerând hotărârea Curții în cazul M. c. Germania (n. 19359/04, CEHR 2009), reclamantul susține în continuare că prelungirea retrospectivă a detenției sale preventive dincolo de fosta durată maximă de zece ani a încălcat art. 7 § 1 din convenție. În plus, în prezentarea reclamantului, procedurile de revizuire a detenției sale preventive au fost nejustificate și în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece continuarea detenției preventive a fost ordonată pe baza unor consilii de experți insuficiente. Raportul de experți a fost invocat de instanțele interne din perioada 4 iunie 2010 privind doar relaxări în condițiile de detenție și nu a abordat noile criterii mai stricte stabilite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa de conducere din 4 mai 2011 pentru continuarea detenției preventive prolungate retrospectiv. Reclamantul a fost privat de libertate în încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție ca urmare a ordinii de continuare a detenției preventive dincolo de durata maximă de zece ani aplicabilă la momentul infracțiunii și condamnării sale? (a) În special, având în vedere jurisprudența Curții în cazul v. Germania (no. 19359/04, CEHR 2009) și o serie de cazuri de urmărire (a se vedea, în special, Kellweit v. Germania , nr. 17792/07, 13 ianuarie 2011; O.H. v. Germania , nr. 4646/08, 24 noiembrie 2011; și Kronfeldner v. Germania , nr. 21906/09, 19 ianuarie 2012), această privație de libertate, executată în închisoare, se încadrează în oricare dintre alineatele (a)-f) din art. 5 § 1? (b) În plus, instanța internă a ordonat continuarea detenției preventive a reclamantului pe baza unui raport de experți psihiatrici din data de 4 iunie 2010, care are legătură cu relaxarea în condițiile de detenție a reclamantului, nu respectă cerințele articolului 5 § 1? Luând în considerare, în special, concluziile Curții în hotărârea sa în cazul în care M. c. Germania (citată mai sus), a fost o penalitate mai grea impusă reclamantului decât cea care era aplicabilă la momentul comisiei infracțiunii în cazul în cauză, astfel cum se prevede la art. 7 § 1 din Convenție? [1] Clasificarea statistică internațională a bolilor și problemelor de sănătate conexe în versiunea sa actuală.