BECHT v. GERMANY
BECHT v. GERMANY (CtEDO, 2014)
Comunicat la 6 martie 2014 CIFTH SECȚIUNE Cerere nr. 79457/13 Reiner BECHT împotriva Germaniei depusă la 10 decembrie 2013 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Reiner Becht, este un național german, care s-a născut în 1956 și este în prezent reținut în închisoarea Weiterstadt. El este reprezentat în fața Curții de către dl B. Schroer, un avocat care practică în Marburg. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Condamnările anterioare ale reclamantului și ordinul de detenție preventivă și de execuție a acesteia Între 1972 și 1980, reclamantul a fost condamnat pentru o serie de infracțiuni de proprietate și trafic și condamnat la mai multe condiții de închisoare de până la un an și trei luni. La 22 ianuarie 1982, Curtea Regională Darmstadt a condamnat reclamantul de două conturi de viol combinate cu forța sexuală și de tentativă de viol de trei femei alese aleatoriu pe stradă. A condamnat reclamantul, care a acționat cu responsabilitate penală deplină, la șapte ani și șase luni de închisoare. La 6 octombrie 1987, Curtea Regională Landshut a condamnat reclamantul de două conturi de viol combinate cu un număr de agresiuni sexuale, de tentativă de viol și de jaf agravat, jaf comun și tentativă de jaf agravat. Acesta a condamnat reclamantul, care a acționat cu responsabilitate penală deplină, la 13 ani de închisoare și a ordonat detenția preventivă în temeiul articolului 66 § 1 din Codul Penal (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). Curtea Regională a constatat că, în perioada iunie-august 1986, reclamantul, care a fost exclus în timpul concediului de detenție pe care i-a fost acordat, a violat o femeie de douăzeci de ani și o fată de șaisprezece ani pe o pistă de fermă, a încercat să violeze o altă femeie aleasă aleatoriu, a furat două mașini prin amenințări sau forță, a încercat să fure o altă mașină cu forță și a înjunghiat o femeie în piept de două ori cu un șurubelniță în acea ocazie. Expertul medical W. a diagnosticat reclamantul cu o anormalitate mentală cu elemente schizoide și psihopatice care nu erau patologice și, prin urmare, nu a afectat responsabilitatea penală a reclamantului. La 15 martie 1988, Curtea Federală de Justiție a anulat hotărârea Curții regionale din 6 octombrie 1987, în măsura în care a ordonat detenția preventivă a reclamantului, deoarece cerințele prevăzute la art. 66 alineatul (1) din Codul penal nu au fost îndeplinite. În acest context, la 25 iulie 1988, Curtea Regională Landshut, care a consultat expertul medical W., care a constatat că reclamantul, o personalitate psihoastenică și schizoidă, a avut o propunere de a comite infracțiuni sexuale și de proprietate grave, a ordonat detenția preventivă a reclamantului în temeiul articolului 66 §§ 2 și 1 din Codul Penal (a se vedea legislația și practica internă relevante de mai jos). La 10 aprilie 2002, reclamantul, care și-a îndeplinit pe deplin condițiile de închisoare, a fost plasat pentru prima dată în detenție preventivă. Primul set de proceduri în cauză (a) Hotărârea Curții Regionale de Marburg La 13 decembrie 2011, Curtea Regională Marburg a ordonat detenția preventivă a reclamantului să continue, de asemenea, după 9 aprilie 2012, atunci când reclamantul ar fi servit zece ani în această formă de detenție. Curtea Regională a considerat că sunt îndeplinite cerințele privind prelungirea acestei detenții, prevăzute la art. 67d § 3 din Codul Penal și modificate de hotărârea Curții Constituționale Federale din 4 mai 2011 (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). După ce a auzit reclamantul, avocatul său, care l-a reprezentat pe parcursul celor două seturi de proceduri în cauză, urmărirea penală, expert psihiatru J. și un reprezentant al închisoarei Schwalmstadt, Curtea Regională a considerat că există încă un risc ca reclamantul, datorită circumstanțelor specifice legate de persoana sa și de comportamentul său, să comită cele mai grave infracțiuni de violență și infracțiuni sexuale dacă ar fi eliberate. Curtea Regională s-a referit la condamnările anterioare ale reclamantului de numeroase conturi de violuri ale victimelor alese aleatoriu care au suferit cele mai grave daune mintale și de jaf de înjunghiări potențiale mortale în piept în acest sens. De asemenea, a remarcat că reclamantul nu a finalizat nici o terapie oferită să reflecte asupra infracțiunilor sale. În plus, Curtea Regională a constatat că reclamantul a suferit de o tulburare mentală în sensul articolului 1 § 1 din Legea de detenție a terapiei (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). , a diagnosticat reclamantul cu o tulburare de personalitate dissocială și schizoidă, care urma să fie clasificată ca o tulburare mentală în conformitate cu respectiva lege. A avut mai mult în vedere raportul din 27 decembrie 2004, prezentat în proceduri anterioare de către expertul psihiatru B., care a diagnosticat deja reclamantul cu o tulburare de personalitate dissocială cu elemente schizoidice și psihopatice. (b) Hotărârea Curții de Apel de la Frankfurt am Main La 22 decembrie 2011, reclamantul a depus un recurs împotriva hotărârii Curții Regionale. El a susținut că ordinul de continuare a detenției sale preventive a încălcat art. 5 și art. 7 din Convenție și nu a respectat condițiile stabilite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa din 4 mai 2011. La 13 martie 2012, Curtea de Apel de la Frankfurt am Main Court a respins apelul reclamantului. Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că există încă un risc ridicat că reclamantul, datorită tulburării sale de personalitate disocială și schizoidă, ar comite cele mai grave infracțiuni de violență și infracțiuni sexuale dacă ar fi eliberate. Acest lucru a fost dovedit, în special, prin faptul că reclamantul și-a comis ultimele infracțiuni sexuale grave imediat după ce a fost exclusă în timpul concediului de detenție. În special, a violat o femeie de 16 ani, pe care nu o cunoștea anterior, amenințand-o cu un cuțit. (c) Decizia Curții Constituționale Federale. La 16 aprilie 2012, reclamantul a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală împotriva hotărârilor Curții Regionale și Curții de Apel. El a susținut, în special, că ordonanța de continuare a detenției sale preventive dincolo de fostul statut de 10 termenul-limită a anului a încălcat dreptul constituțional la libertate, protecția constituțională a așteptărilor legitime într-un stat reglementat de statul de drept și de principiul proporționalității. Condițiile stabilite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa de conducere din 4 mai 2011 pentru ca detenția preventivă să continue nu au fost îndeplinite. Referindu-se la Hotărârea Curții Europene de Drepturi Umane în cazul M. v. Germania (n. 19359/04, CEDH 2009), el a susținut, de asemenea, că detenția sa nu s-a conformat cu art. 5 și cu art. 7 din Convenție. La 13 iunie 2013, Curtea Constituțională Federală a refuzat acordarea ajutorului juridic solicitant și a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului (n. 2 BvR 963/13). Al doilea set de proceduri în cauză (a) Hotărârea Curții Regionale de la Marburg La 23 ianuarie 2013, Curtea Regională de la Marburg, care a auzit persoana reclamantului, avocatul său, acuzarea și un reprezentant al închisoarei Schwalmstadt și având în vedere raportul expertului psihiatrică J. din 15 septembrie 2011, a ordonat din nou continuarea detenției preventive a reclamantului. Curtea Regională a constatat că condițiile prevăzute la art. 67d3 din Codul Penal, modificate de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa din 4 mai 2011, pentru încheierea deținutului preventiv al reclamantului, nu au fost încă îndeplinite. Există încă un risc ridicat ca reclamantul, datorită circumstanțelor specifice legate de persoana sau comportamentul său, să comită cele mai grave infracțiuni de violență și infracțiuni sexuale dacă ar fi eliberat. În plus, el a suferit de o tulburare mentală în sensul articolului 1 § 1 din Legea privind detenția terapiei. Curtea Regională a susținut motivele furnizate de Curtea Principală de Apel din Frankfurt am în decizia sa din 13 martie 2012 de a sprijini concluziile sale. În plus, a luat act de faptul că reclamantul s-a dovedit fiabil în timpul mai multor concedii de la închisoare sub escortă și a preluat activitatea în închisoare. Cu toate acestea, el nu a încheiat încă o terapie necesară pentru a-l împiedica recidiva. (b) Hotărârea Curții de Apel de la Frankfurt am Main La 28 ianuarie 2013, reclamantul a depus un recurs împotriva hotărârii Curții Regionale în care el a reiterat opiniile exprimate în recursul din 22 decembrie 2011. La 14 martie 2013 Curtea de Apel de la Frankfurt am Main a respins apelul reclamantului. Martie 2012 și a constatat că constatările factuale și evaluarea juridică făcute în această decizie sunt încă valabile. În special, reclamantul a continuat să refuze o terapie necesară. (c) Decizia Curții Constituționale Federale La 24 aprilie 2013, reclamantul a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală împotriva hotărârilor Curții Regionale și Curții de Apel. El a afirmat din nou că ordonanța de continuare a detenției sale preventive dincolo de fostul statut de 10 termenul-limită al anului a încălcat dreptul său constituțional la libertate, protecția constituțională a așteptărilor legitime într-un stat de drept, principiul proporționalității și articolele 5 și 7 din convenție. La 13 iunie 2013, Curtea Constituțională Federală a refuzat acordarea ajutorului juridic solicitant și a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului (dosarul nr. 2 BvR 1055/13). Condițiile de detenție ale reclamantului în timpul executării ordinului de detenție preventivă Reclamantul a fost inițial în detenție preventivă în închisoarea Schwalmstadt. Din aprilie 2013 el a fost reținut în închisoarea Weiterstadt. El a început recent de a lucra din nou în închisoare și a fost ocazional concediat din închisoare sub escortă. În timpul în care reclamantul și-a îndeplinit termenii de închisoare, el a participat la o terapie individualizată psihologică din iunie 1995 până în februarie 1997 în departamentul terapeutic social din închisoarea Kassel. După ce a întrerupt această terapie, reclamantul a fost transferat la închisoarea Schwalmstadt și a refuzat orice terapie care se ocupă de infracțiunile sale de atunci. El participă doar la un grup de discuții săptămânale pentru persoanele în detenție preventivă. Alte evoluții Pe 26 aprilie 2012, Curtea Regională de la Marburg a respins cererea urmăririi judiciare de a transfera reclamantul la un spital psihiatric pentru executarea în continuare a detenției preventive în temeiul art. 67a § 2 din Codul Penal (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). Legea și practica internă relevante Un rezumat cuprinzător al dispozițiilor Codului penal și al Codului de procedură penală care reglementează distincția dintre sancțiuni și măsurile de corecție și prevenire, în special deținerea preventivă, precum și elaborarea, revizuirea și executarea în practică a ordonanțelor de detenție preventivă, este consemnat în hotărârea Curții în cazul Germaniei (n. 19359/04, §§ 45-78, CEDO 2009). Dispozițiile menționate în prezenta cauză prevăd după cum urmează. Ordinea de detenție preventivă de către instanța de condamnare Curtea de condamnare poate, la momentul condamnării infractorului, să ordone detenția preventivă (o așa-numită măsură de corecție și prevenire) în anumite circumstanțe, în plus față de condamnarea la închisoare (o pedeapsă), în cazul în care infractorul a fost demonstrat un pericol pentru public (art. 66 din Codul penal). În special, instanța de condamnare poate ordona detenția preventivă, în plus față de pedeapsa în temeiul articolului 66 § 2 din Codul Penal, în versiunea în vigoare în momentul respectiv, în cazul în care persoana în cauză a comis trei infracțiuni intenționale pentru fiecare dintre care a avut un termen de închisoare de cel puțin un an și în care persoana este condamnată pentru una sau mai multe dintre aceste infracțiuni la cel puțin trei ani de închisoare. În plus, astfel cum se prevede la art. 66 § 1 alineatul (3) din Codul penal, o evaluare cuprinzătoare a persoanei și a faptelor sale trebuie să dezvăluie că, datorită propunerii sale de a comite infracțiuni grave, în special cele care le periclă grav victimele fizic sau mental sau care cauzează daune economice grave, persoana prezintă un pericol pentru publicul în general. 66 § 1, art. 66 § 2 nu impune ca autorul să fie condamnat sau reținut anterior. În conformitate cu art. 67e din Codul Penal, în versiunea în vigoare la momentul respectiv, instanța (care este, camera responsabilă pentru executarea condamnărilor) poate reexamina în orice moment dacă executarea suplimentară a ordinului de detenție preventivă ar trebui suspendată și se aplică sau se încheie o măsură de probă. Acesta este obligat să facă acest lucru în termenele fixe (punctul 1 din art. 67e). Pentru persoanele în detenție preventivă, acest termen este de doi ani (punctul 2 din art. 67e). Curtea Constituțională Federală, în hotărârea sa din 4 mai 2011 (dosarul nr. 2 BvR 2365/09 și altele, a se vedea mai jos) a ordonat ca timpul să fie ordonat. limita de doi ani în temeiul articolului 67e § 2 din Codul penal pentru revizuirea continuării deținutului preventiv este redusă la un an, în special, pentru persoanele a căror detenție a fost prelungită retrospectiv peste durata maximă de zece ani (a se vedea mai jos). În conformitate cu art. 67d § 1 din Codul Penal, în versiunea în vigoare înainte de 31 ianuarie 1998, prima perioadă de detenție preventivă nu ar putea depăși zece ani. În cazul în care durata maximă a expirat, deținutul ar trebui eliberat (art. 67d § 3). art. 67d din Codul Penal a fost modificat de Legea privind combaterea infracțiunilor sexuale și a altor infracțiuni periculoase din 26 ianuarie 1998, care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 1998. art. 67d § 3, în versiunea sa modificată în vigoare la momentul respectiv, cu condiția ca, dacă o persoană a petrecut zece ani în detenție preventivă, instanța să declare că măsura s-a încheiat (numai) în cazul în care nu există niciun pericol că deținutul să comită infracțiuni grave care să dea naștere unor prejudicii psihologice sau fizice considerabile victimelor. Închiderea ar trebui să implice automat supravegherea comportamentului infractorului. Anima durată maximă a primei perioade de detenție preventivă a fost abolită. În conformitate cu art. 1a (3) din Legea introductivă a Codului Penal, versiunea modificată a articolului 67d3 din Codul Penal a fost aplicată fără nicio restricție ratione temporis Detenția persoanelor bolnave mintale Detenția persoanelor bolnave mintale este prevăzută, în primul rând, în Codul penal ca măsură de corecție și prevenire, dacă detenția este ordonată în legătură cu un act ilegal comis de persoana în cauză. art. 63 din Codul Penal prevede că, în cazul în care cineva comite un act ilegal fără răspundere penală sau cu o responsabilitate penală diminuată, instanța va ordona plasarea într-un spital psihiatric fără durată maximă dacă o evaluare cuprinzătoare a pârghiei și a faptelor sale dezvăluie că, ca urmare a condiției sale, se poate aștepta să comită acte ilegale grave și, prin urmare, este un pericol pentru publicul în general. În plus, la 1 ianuarie 2011, în urma hotărârii Curții în cazul M. c. Germania (citată mai sus), a intrat în vigoare Actul privind terapie și detenție a infracțiunilor violente tulburate mintale (Legea de detenție a terapiei – Gesetz zur Therapierung und Unterbrinung psichisch gestörter Gewalttäter). În conformitate cu art. 1 § 1 și 4 din această lege, secțiile civile ale Curții regionale pot ordona plasarea într-o instituție adecvată a persoanelor care nu mai pot fi reținute în detenție preventivă, având în vedere interzicerea aglomerațiilor retrospective în ceea ce privește detenția preventivă. O astfel de detenție poate fi ordonată dacă persoana în cauză a fost considerată vinovător prin hotărârea finală a anumitor infracțiuni grave pentru care se poate ordona detenția preventivă în temeiul articolului 66 § 3 din Codul penal. Persoana trebuie să sufere mai mult de o tulburare mentală din cauza căreia este foarte probabil ca el să afecteze considerabil viața, integritatea fizică, libertatea personală sau autodeterminarea sexuală a altor persoane. Detenția persoanei trebuie să fie necesară pentru protecția publicului. Transfer pentru aplicarea unei măsuri diferite de corecție și prevenire art. 67a din Codul penal conține dispoziții privind transferul deținuților pentru executarea unei măsuri diferite de corecție și prevenire decât măsura ordonată în hotărârea împotriva acestora. În temeiul articolului 67a § 2, citiți în conjuncție cu § 1 din Codul Penal, instanța poate transfera ulterior o persoană împotriva căruia a fost ordonată detenția preventivă într-un spital psihiatric, dacă reintegrarea persoanei în societate poate fi mai bine promovată astfel. Hotărârea principală a Curții Constituționale Federale privind detenția preventivă din 4 mai 2011 La 4 mai 2011, Curtea Constituțională Federală a pronunțat o hotărâre de conducere cu privire la prelungirea retrospectivă a detenției preventive a reclamanților dincolo de perioada maximă de zece ani și, de asemenea, cu privire la ordonanța retrospectivă de detenție preventivă a reclamantului, în special, în temeiul articolului 66b § 2 din Codul Penal (dosarul nr. BvR 2365/09, 2 BvR 740/10, 2 BvR 2333/08, 2 BvR 1152/10 și 2 BvR 571/10. Reversind poziția sa anterioară, Curtea Constituțională Federală a susținut că toate dispozițiile vizate, atât în ceea ce privește prelungirea retrospectivă a detenției preventive, cât și în ceea ce privește ordonarea retrospectivă a acestei detenții, sunt incompatibile cu Legea de bază, deoarece nu respectă protecția constituțională a așteptărilor legitime garantate într-un stat de drept, citit în conjuncție cu dreptul constituțional la libertate. Curtea Constituțională Federală a susținut, de asemenea, că toate dispozițiile relevante ale Codului penal privind impunerea și durata detenției preventive sunt incompatibile cu dreptul fundamental la libertate a persoanelor în detenție preventivă. Acesta a constatat că aceste dispoziții nu îndeplinesc obligația constituțională de a stabili o diferență între detenția preventivă și deținerea pentru o perioadă de închisoare (Abstandsgebot ). Aceste dispoziții au inclus, în special, art. 66 din Codul Penal în versiunea sa în vigoare începând cu 27 decembrie 2003. Curtea Constituțională Federală a ordonat ca toate dispozițiile declarate incompatibile cu Legea de bază să rămână aplicabile până la intrarea în vigoare a noilor legislații și până la 31 mai 2013 cel târziu. În ceea ce privește deținuții a căror detenție preventivă a fost prelungită retrospectiv, sau a ordonat retrospectiv, în special în temeiul articolului 66b § 2 din Codul penal, tribunalele care se ocupă de executarea condamnărilor au trebuit să examineze fără întârziere dacă persoanele în cauză, datorită circumstanțelor specifice referitoare la persoana sau comportamentul lor, au fost foarte susceptibile de a comite cele mai grave infracțiuni de violență sau infracțiuni sexuale și, în plus, dacă au suferit de o tulburare mentală în sensul articolului 1 § 1 din legea de de detenție a terapiei promulgată recent. În ceea ce privește noțiunea de tulburare mentală, Curtea Constituțională Federală s-a referit în mod explicit la interpretarea noțiunii de „persoane de minți nesănătoase” în art. 5 alineatul (1) litera (e) din Convenția făcută în jurisprudența acestei Curți (a se vedea §§ 138 și 143-156 din hotărârea Curții Constituționale Federale). Condițiile prealabile de mai sus nu au fost îndeplinite, aceste deținuți au trebuit să fie eliberați cel târziu la 31 decembrie 2011. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție că deținerea preventivă dincolo de durata maximă de zece ani din fosta legislație nu a fost justificată în temeiul oricărui paragraf al literelor (a)-(f) din această dispoziție și că, prin urmare, a fost ilicit de libertate. În special, detenția sa nu a fost justificată în temeiul articolului 5 § 1 litera (e). El nu a fost „de părere nesănătoase”, adică, bolnavă mentală, conform prevederilor respective și nu a fost niciodată plasat într-un spital psihiatric. Tulburarea personalității de care se presupune că a suferit, de la care 80 până la 90% din populația închisoară ar putea fi diagnosticată, nu a fost, în orice caz, suficient de gravă pentru a fi clasificat ca fiind de „pentru mintea neschimbată” în sensul articolului 5 § 1 literele (e). În plus, el a fost reținut în închisoarea Weiterstadt, care nu a fost o instituție adecvată pentru pacienții de sănătate mentală, astfel cum prevede ultima dispoziție (a se referit, printre altele, la M. c. Germania , citată mai sus, pentru a susține punctul de vedere al acestuia). (citată mai sus), reclamantul susține în continuare că prelungirea retrospectivă a detenției sale preventive, o penalitate, dincolo de fostul termen de zece ani încălcat art. 7 § 1 din Convenție. Reclamantul a fost privat de libertate în încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție ca urmare a ordinii de continuare a detenției preventive dincolo de durata maximă de zece ani aplicabilă la momentul infracțiunilor și condamnării sale? În special, având în vedere jurisprudența Curții în cazul Germaniei (no. 19359/04, CEHR 2009) și o serie de cazuri de urmărire (a se vedea, în special, Kellweit v. Germania , nr. 17792/07, 13 ianuarie 2011; O.H. v. Germania , nr. 4646/08, 24 noiembrie 2011; și Kronfeldner v. Germania , nr. 21906/09, 19 ianuarie 2012), această privație de libertate, executată în închisoare, a intrat în oricare dintre subpunctele (a)-f) din art. 5 alineatul (1)? Având în vedere, în special, concluziile Curții în hotărârea sa în cazul M. c. Germania (citată mai sus), a fost o penalitate mai grea pe care o impune reclamantului decât cea care era aplicabilă la momentul comisiei infracțiunilor în acest caz, astfel cum se prevede la art. 7 § 1 din convenție? [1] Clasificarea statistică internațională a bolilor și problemelor de sănătate conexe în versiunea sa actuală.