- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 martie 2014
- Stat pârât
- DEU
Becht împotriva Germaniei
Traducere în română Auto
Comunicat la 6 martie 2014 CIFTH SECȚIUNE Cerere nr. 79457/13 Reiner BECHT împotriva Germaniei depusă la 10 decembrie 2013 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Reiner Becht, este un național german, care s-a născut în 1956 și este în prezent reținut în închisoarea Weiterstadt. El este reprezentat în fața Curții de către dl B. Schroer, un avocat care practică în Marburg. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Condamnările anterioare ale reclamantului și ordinul de detenție preventivă și de execuție a acesteia Între 1972 și 1980, reclamantul a fost condamnat pentru o serie de infracțiuni de proprietate și trafic și condamnat la mai multe condiții de închisoare de până la un an și trei luni.
La 22 ianuarie 1982, Curtea Regională Darmstadt a condamnat reclamantul de două conturi de viol combinate cu forța sexuală și de tentativă de viol de trei femei alese aleatoriu pe stradă. A condamnat reclamantul, care a acționat cu responsabilitate penală deplină, la șapte ani și șase luni de închisoare. La 6 octombrie 1987, Curtea Regională Landshut a condamnat reclamantul de două conturi de viol combinate cu un număr de agresiuni sexuale, de tentativă de viol și de jaf agravat, jaf comun și tentativă de jaf agravat. Acesta a condamnat reclamantul, care a acționat cu responsabilitate penală deplină, la 13 ani de închisoare și a ordonat detenția preventivă în temeiul articolului 66 § 1 din Codul Penal (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos).
Curtea Regională a constatat că, în perioada iunie-august 1986, reclamantul, care a fost exclus în timpul concediului de detenție pe care i-a fost acordat, a violat o femeie de douăzeci de ani și o fată de șaisprezece ani pe o pistă de fermă, a încercat să violeze o altă femeie aleasă aleatoriu, a furat două mașini prin amenințări sau forță, a încercat să fure o altă mașină cu forță și a înjunghiat o femeie în piept de două ori cu un șurubelniță în acea ocazie. Expertul medical W. a diagnosticat reclamantul cu o anormalitate mentală cu elemente schizoide și psihopatice care nu erau patologice și, prin urmare, nu a afectat responsabilitatea penală a reclamantului. La 15 martie 1988, Curtea Federală de Justiție a anulat hotărârea Curții regionale din 6 octombrie 1987, în măsura în care a ordonat detenția preventivă a reclamantului, deoarece cerințele prevăzute la art. 66 alineatul (1) din Codul penal nu au fost îndeplinite.
În acest context, la 25 iulie 1988, Curtea Regională Landshut, care a consultat expertul medical W., care a constatat că reclamantul, o personalitate psihoastenică și schizoidă, a avut o propunere de a comite infracțiuni sexuale și de proprietate grave, a ordonat detenția preventivă a reclamantului în temeiul articolului 66 §§ 2 și 1 din Codul Penal (a se vedea legislația și practica internă relevante de mai jos). La 10 aprilie 2002, reclamantul, care și-a îndeplinit pe deplin condițiile de închisoare, a fost plasat pentru prima dată în detenție preventivă. Primul set de proceduri în cauză (a) Hotărârea Curții Regionale de Marburg La 13 decembrie 2011, Curtea Regională Marburg a ordonat detenția preventivă a reclamantului să continue, de asemenea, după 9 aprilie 2012, atunci când reclamantul ar fi servit zece ani în această formă de detenție.
Curtea Regională a considerat că sunt îndeplinite cerințele privind prelungirea acestei detenții, prevăzute la art. 67d § 3 din Codul Penal și modificate de hotărârea Curții Constituționale Federale din 4 mai 2011 (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). După ce a auzit reclamantul, avocatul său, care l-a reprezentat pe parcursul celor două seturi de proceduri în cauză, urmărirea penală, expert psihiatru J. și un reprezentant al închisoarei Schwalmstadt, Curtea Regională a considerat că există încă un risc ca reclamantul, datorită circumstanțelor specifice legate de persoana sa și de comportamentul său, să comită cele mai grave infracțiuni de violență și infracțiuni sexuale dacă ar fi eliberate.
Curtea Regională s-a referit la condamnările anterioare ale reclamantului de numeroase conturi de violuri ale victimelor alese aleatoriu care au suferit cele mai grave daune mintale și de jaf de înjunghiări potențiale mortale în piept în acest sens. De asemenea, a remarcat că reclamantul nu a finalizat nici o terapie oferită să reflecte asupra infracțiunilor sale. În plus, Curtea Regională a constatat că reclamantul a suferit de o tulburare mentală în sensul articolului 1 § 1 din Legea de detenție a terapiei (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). , a diagnosticat reclamantul cu o tulburare de personalitate dissocială și schizoidă, care urma să fie clasificată ca o tulburare mentală în conformitate cu respectiva lege.
A avut mai mult în vedere raportul din 27 decembrie 2004, prezentat în proceduri anterioare de către expertul psihiatru B., care a diagnosticat deja reclamantul cu o tulburare de personalitate dissocială cu elemente schizoidice și psihopatice. (b) Hotărârea Curții de Apel de la Frankfurt am Main La 22 decembrie 2011, reclamantul a depus un recurs împotriva hotărârii Curții Regionale. El a susținut că ordinul de continuare a detenției sale preventive a încălcat art. 5 și art. 7 din Convenție și nu a respectat condițiile stabilite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa din 4 mai 2011. La 13 martie 2012, Curtea de Apel de la Frankfurt am Main Court a respins apelul reclamantului. Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că există încă un risc ridicat că reclamantul, datorită tulburării sale de personalitate disocială și schizoidă, ar comite cele mai grave infracțiuni de violență și infracțiuni sexuale dacă ar fi eliberate.
Acest lucru a fost dovedit, în special, prin faptul că reclamantul și-a comis ultimele infracțiuni sexuale grave imediat după ce a fost exclusă în timpul concediului de detenție. În special, a violat o femeie de 16 ani, pe care nu o cunoștea anterior, amenințand-o cu un cuțit. (c) Decizia Curții Constituționale Federale. La 16 aprilie 2012, reclamantul a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală împotriva hotărârilor Curții Regionale și Curții de Apel. El a susținut, în special, că ordonanța de continuare a detenției sale preventive dincolo de fostul statut de 10 termenul-limită a anului a încălcat dreptul constituțional la libertate, protecția constituțională a așteptărilor legitime într-un stat reglementat de statul de drept și de principiul proporționalității.
Condițiile stabilite de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa de conducere din 4 mai 2011 pentru ca detenția preventivă să continue nu au fost îndeplinite. Referindu-se la Hotărârea Curții Europene de Drepturi Umane în cazul M. v. Germania (n. 19359/04, CEDH 2009), el a susținut, de asemenea, că detenția sa nu s-a conformat cu art. 5 și cu art. 7 din Convenție. La 13 iunie 2013, Curtea Constituțională Federală a refuzat acordarea ajutorului juridic solicitant și a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului (n. 2 BvR 963/13). Al doilea set de proceduri în cauză (a) Hotărârea Curții Regionale de la Marburg La 23 ianuarie 2013, Curtea Regională de la Marburg, care a auzit persoana reclamantului, avocatul său, acuzarea și un reprezentant al închisoarei Schwalmstadt și având în vedere raportul expertului psihiatrică J. din 15 septembrie 2011, a ordonat din nou continuarea detenției preventive a reclamantului.
Curtea Regională a constatat că condițiile prevăzute la art. 67d3 din Codul Penal, modificate de Curtea Constituțională Federală în hotărârea sa din 4 mai 2011, pentru încheierea deținutului preventiv al reclamantului, nu au fost încă îndeplinite. Există încă un risc ridicat ca reclamantul, datorită circumstanțelor specifice legate de persoana sau comportamentul său, să comită cele mai grave infracțiuni de violență și infracțiuni sexuale dacă ar fi eliberat. În plus, el a suferit de o tulburare mentală în sensul articolului 1 § 1 din Legea privind detenția terapiei. Curtea Regională a susținut motivele furnizate de Curtea Principală de Apel din Frankfurt am în decizia sa din 13 martie 2012 de a sprijini concluziile sale.
În plus, a luat act de faptul că reclamantul s-a dovedit fiabil în timpul mai multor concedii de la închisoare sub escortă și a preluat activitatea în închisoare. Cu toate acestea, el nu a încheiat încă o terapie necesară pentru a-l împiedica recidiva. (b) Hotărârea Curții de Apel de la Frankfurt am Main La 28 ianuarie 2013, reclamantul a depus un recurs împotriva hotărârii Curții Regionale în care el a reiterat opiniile exprimate în recursul din 22 decembrie 2011. La 14 martie 2013 Curtea de Apel de la Frankfurt am Main a respins apelul reclamantului. Martie 2012 și a constatat că constatările factuale și evaluarea juridică făcute în această decizie sunt încă valabile. În special, reclamantul a continuat să refuze o terapie necesară.
(c) Decizia Curții Constituționale Federale La 24 aprilie 2013, reclamantul a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală împotriva hotărârilor Curții Regionale și Curții de Apel. El a afirmat din nou că ordonanța de continuare a detenției sale preventive dincolo de fostul statut de 10 termenul-limită al anului a încălcat dreptul său constituțional la libertate, protecția constituțională a așteptărilor legitime într-un stat de drept, principiul proporționalității și articolele 5 și 7 din convenție. La 13 iunie 2013, Curtea Constituțională Federală a refuzat acordarea ajutorului juridic solicitant și a refuzat să ia în considerare plângerea constituțională a reclamantului (dosarul nr. 2 BvR 1055/13).
Condițiile de detenție ale reclamantului în timpul executării ordinului de detenție preventivă Reclamantul a fost inițial în detenție preventivă în închisoarea Schwalmstadt. Din aprilie 2013 el a fost reținut în închisoarea Weiterstadt. El a început recent de a lucra din nou în închisoare și a fost ocazional concediat din închisoare sub escortă. În timpul în care reclamantul și-a îndeplinit termenii de închisoare, el a participat la o terapie individualizată psihologică din iunie 1995 până în februarie 1997 în departamentul terapeutic social din închisoarea Kassel. După ce a întrerupt această terapie, reclamantul a fost transferat la închisoarea Schwalmstadt și a refuzat orice terapie care se ocupă de infracțiunile sale de atunci.
El participă doar la un grup de discuții săptămânale pentru persoanele în detenție preventivă. Alte evoluții Pe 26 aprilie 2012, Curtea Regională de la Marburg a respins cererea urmăririi judiciare de a transfera reclamantul la un spital psihiatric pentru executarea în continuare a detenției preventive în temeiul art. 67a § 2 din Codul Penal (a se vedea legislația și practicile interne relevante de mai jos). Legea și practica internă relevante Un rezumat cuprinzător al dispozițiilor Codului penal și al Codului de procedură penală care reglementează distincția dintre sancțiuni și măsurile de corecție și prevenire, în special deținerea preventivă, precum și elaborarea, revizuirea și executarea în practică a ordonanțelor de detenție preventivă, este consemnat în hotărârea Curții în cazul Germaniei (n. 19359/04, §§ 45-78, CEDO 2009). Dispozițiile menționate în prezenta cauză prevăd după cum urmează.
Ordinea de detenție preventivă de către instanța de condamnare Curtea de condamnare poate, la momentul condamnării infractorului, să ordone detenția preventivă (o așa-numită măsură de corecție și prevenire) în anumite circumstanțe, în plus față de condamnarea la închisoare (o pedeapsă), în cazul în care infractorul a fost demonstrat un pericol pentru public (art. 66 din Codul penal). În special, instanța de condamnare poate ordona detenția preventivă, în plus față de pedeapsa în temeiul articolului 66 § 2 din Codul Penal, în versiunea în vigoare în momentul respectiv, în cazul în care persoana în cauză a comis trei infracțiuni intenționale pentru fiecare dintre care a avut un termen de închisoare de cel puțin un an și în care persoana este condamnată pentru una sau mai multe dintre aceste infracțiuni la cel puțin trei ani de închisoare.
În plus, astfel cum se prevede la art. 66 § 1 alineatul (3) din Codul penal, o evaluare cuprinzătoare a persoanei și a faptelor sale trebuie să dezvăluie că, datorită propunerii sale de a comite infracțiuni grave, în special cele care le periclă grav victimele fizic sau mental sau care cauzează daune economice grave, persoana prezintă un pericol pentru publicul în general. 66 § 1, art. 66 § 2 nu impune ca autorul să fie condamnat sau reținut anterior. În conformitate cu art. 67e din Codul Penal, în versiunea în vigoare la momentul respectiv, instanța (care este, camera responsabilă pentru executarea condamnărilor) poate reexamina în orice moment dacă executarea suplimentară a ordinului de detenție preventivă ar trebui suspendată și se aplică sau se încheie o măsură de probă.
Acesta este obligat să facă acest lucru în termenele fixe (punctul 1 din art. 67e). Pentru persoanele în detenție preventivă, acest termen este de doi ani (punctul 2 din art. 67e). Curtea Constituțională Federală, în hotărârea sa din 4 mai 2011 (dosarul nr. 2 BvR 2365/09 și altele, a se vedea mai jos) a ordonat ca timpul să fie ordonat. limita de doi ani în temeiul articolului 67e § 2 din Codul penal pentru revizuirea continuării deținutului preventiv este redusă la un an, în special, pentru persoanele a căror detenție a fost prelungită retrospectiv peste durata maximă de zece ani (a se vedea mai jos). În conformitate cu art. 67d § 1 din Codul Penal, în versiunea în vigoare înainte de 31 ianuarie 1998, prima perioadă de detenție preventivă nu ar putea depăși zece ani.
În cazul în care durata maximă a expirat, deținutul ar trebui eliberat (art. 67d § 3). art. 67d din Codul Penal a fost modificat de Legea privind combaterea infracțiunilor sexuale și a altor infracțiuni periculoase din 26 ianuarie 1998, care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 1998. art. 67d § 3, în versiunea sa modificată în vigoare la momentul respectiv, cu condiția ca, dacă o persoană a petrecut zece ani în detenție preventivă, instanța să declare că măsura s-a încheiat (numai) în cazul în care nu există niciun pericol că deținutul să comită infracțiuni grave care să dea naștere unor prejudicii psihologice sau fizice considerabile victimelor. Închiderea ar trebui să implice automat supravegherea comportamentului infractorului.
Anima durată maximă a primei perioade de detenție preventivă a fost abolită. În conformitate cu art. 1a (3) din Legea introductivă a Codului Penal, versiunea modificată a articolului 67d3 din Codul Penal a fost aplicată fără nicio restricție ratione temporis Detenția persoanelor bolnave mintale Detenția persoanelor bolnave mintale este prevăzută, în primul rând, în Codul penal ca măsură de corecție și prevenire, dacă detenția este ordonată în legătură cu un act ilegal comis de persoana în cauză. art. 63 din Codul Penal prevede că, în cazul în care cineva comite un act ilegal fără răspundere penală sau cu o responsabilitate penală diminuată, instanța va ordona plasarea într-un spital psihiatric fără durată maximă dacă o evaluare cuprinzătoare a pârghiei și a faptelor sale dezvăluie că, ca urmare a condiției sale, se poate aștepta să comită acte ilegale grave și, prin urmare, este un pericol pentru publicul în general.
În plus, la 1 ianuarie 2011, în urma hotărârii Curții în cazul M. c. Germania (citată mai sus), a intrat în vigoare Actul privind terapie și detenție a infracțiunilor violente tulburate mintale (Legea de detenție a terapiei – Gesetz zur Therapierung und Unterbrinung psichisch gestörter Gewalttäter). În conformitate cu art. 1 § 1 și 4 din această lege, secțiile civile ale Curții regionale pot ordona plasarea într-o instituție adecvată a persoanelor care nu mai pot fi reținute în detenție preventivă, având în vedere interzicerea aglomerațiilor retrospective în ceea ce privește detenția preventivă. O astfel de detenție poate fi ordonată dacă persoana în cauză a fost considerată vinovător prin hotărârea finală a anumitor infracțiuni grave pentru care se poate ordona detenția preventivă în temeiul articolului 66 § 3 din Codul penal.
Persoana trebuie să sufere mai mult de o tulburare mentală din cauza căreia este foarte probabil ca el să afecteze considerabil viața, integritatea fizică, libertatea personală sau autodeterminarea sexuală a altor persoane. Detenția persoanei trebuie să fie necesară pentru protecția publicului. Transfer pentru aplicarea unei măsuri diferite de corecție și prevenire art. 67a din Codul penal conține dispoziții privind transferul deținuților pentru executarea unei măsuri diferite de corecție și prevenire decât măsura ordonată în hotărârea împotriva acestora. În temeiul articolului 67a § 2, citiți în conjuncție cu § 1 din Codul Penal, instanța poate transfera ulterior o persoană împotriva căruia a fost ordonată detenția preventivă într-un spital psihiatric, dacă reintegrarea persoanei în societate poate fi mai bine promovată astfel.
Hotărârea principală a Curții Constituționale Federale privind detenția preventivă din 4 mai 2011 La 4 mai 2011, Curtea Constituțională Federală a pronunțat o hotărâre de conducere cu privire la prelungirea retrospectivă a detenției preventive a reclamanților dincolo de perioada maximă de zece ani și, de asemenea, cu privire la ordonanța retrospectivă de detenție preventivă a reclamantului, în special, în temeiul articolului 66b § 2 din Codul Penal (dosarul nr. BvR 2365/09, 2 BvR 740/10, 2 BvR 2333/08, 2 BvR 1152/10 și 2 BvR 571/10.
Reversind poziția sa anterioară, Curtea Constituțională Federală a susținut că toate dispozițiile vizate, atât în ceea ce privește prelungirea retrospectivă a detenției preventive, cât și în ceea ce privește ordonarea retrospectivă a acestei detenții, sunt incompatibile cu Legea de bază, deoarece nu respectă protecția constituțională a așteptărilor legitime garantate într-un stat de drept, citit în conjuncție cu dreptul constituțional la libertate. Curtea Constituțională Federală a susținut, de asemenea, că toate dispozițiile relevante ale Codului penal privind impunerea și durata detenției preventive sunt incompatibile cu dreptul fundamental la libertate a persoanelor în detenție preventivă.
Acesta a constatat că aceste dispoziții nu îndeplinesc obligația constituțională de a stabili o diferență între detenția preventivă și deținerea pentru o perioadă de închisoare (Abstandsgebot ). Aceste dispoziții au inclus, în special, art. 66 din Codul Penal în versiunea sa în vigoare începând cu 27 decembrie 2003. Curtea Constituțională Federală a ordonat ca toate dispozițiile declarate incompatibile cu Legea de bază să rămână aplicabile până la intrarea în vigoare a noilor legislații și până la 31 mai 2013 cel târziu.
În ceea ce privește deținuții a căror detenție preventivă a fost prelungită retrospectiv, sau a ordonat retrospectiv, în special în temeiul articolului 66b § 2 din Codul penal, tribunalele care se ocupă de executarea condamnărilor au trebuit să examineze fără întârziere dacă persoanele în cauză, datorită circumstanțelor specifice referitoare la persoana sau comportamentul lor, au fost foarte susceptibile de a comite cele mai grave infracțiuni de violență sau infracțiuni sexuale și, în plus, dacă au suferit de o tulburare mentală în sensul articolului 1 § 1 din legea de de detenție a terapiei promulgată recent. În ceea ce privește noțiunea de tulburare mentală, Curtea Constituțională Federală s-a referit în mod explicit la interpretarea noțiunii de „persoane de minți nesănătoase” în art. 5 alineatul (1) litera (e) din Convenția făcută în jurisprudența acestei Curți (a se vedea §§ 138 și 143-156 din hotărârea Curții Constituționale Federale).
Condițiile prealabile de mai sus nu au fost îndeplinite, aceste deținuți au trebuit să fie eliberați cel târziu la 31 decembrie 2011. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție că deținerea preventivă dincolo de durata maximă de zece ani din fosta legislație nu a fost justificată în temeiul oricărui paragraf al literelor (a)-(f) din această dispoziție și că, prin urmare, a fost ilicit de libertate. În special, detenția sa nu a fost justificată în temeiul articolului 5 § 1 litera (e). El nu a fost „de părere nesănătoase”, adică, bolnavă mentală, conform prevederilor respective și nu a fost niciodată plasat într-un spital psihiatric.
Tulburarea personalității de care se presupune că a suferit, de la care 80 până la 90% din populația închisoară ar putea fi diagnosticată, nu a fost, în orice caz, suficient de gravă pentru a fi clasificat ca fiind de „pentru mintea neschimbată” în sensul articolului 5 § 1 literele (e). În plus, el a fost reținut în închisoarea Weiterstadt, care nu a fost o instituție adecvată pentru pacienții de sănătate mentală, astfel cum prevede ultima dispoziție (a se referit, printre altele, la M. c. Germania , citată mai sus, pentru a susține punctul de vedere al acestuia). (citată mai sus), reclamantul susține în continuare că prelungirea retrospectivă a detenției sale preventive, o penalitate, dincolo de fostul termen de zece ani încălcat art. 7 § 1 din Convenție.
Reclamantul a fost privat de libertate în încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție ca urmare a ordinii de continuare a detenției preventive dincolo de durata maximă de zece ani aplicabilă la momentul infracțiunilor și condamnării sale? În special, având în vedere jurisprudența Curții în cazul Germaniei (no. 19359/04, CEHR 2009) și o serie de cazuri de urmărire (a se vedea, în special, Kellweit v. Germania , nr. 17792/07, 13 ianuarie 2011; O.H.
v. Germania , nr. 4646/08, 24 noiembrie 2011; și Kronfeldner v. Germania , nr. 21906/09, 19 ianuarie 2012), această privație de libertate, executată în închisoare, a intrat în oricare dintre subpunctele (a)-f) din art. 5 alineatul (1)? Având în vedere, în special, concluziile Curții în hotărârea sa în cazul M. c. Germania (citată mai sus), a fost o penalitate mai grea pe care o impune reclamantului decât cea care era aplicabilă la momentul comisiei infracțiunilor în acest caz, astfel cum se prevede la art. 7 § 1 din convenție? [1] Clasificarea statistică internațională a bolilor și problemelor de sănătate conexe în versiunea sa actuală.
Communicated on 6 March 2014
FIFTH SECTION
Application no. 79457/13 Reiner BECHT against Germany lodged on 10 December 2013
STATEMENT OF FACTS
The applicant, Mr Reiner Becht, is a German national, who was born in 1956 and is currently detained in Weiterstadt Prison. He is represented before the Court by Mr B. Schroer, a lawyer practising in Marburg. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
The applicant’s previous convictions and the order for his preventive detention and execution thereof Between 1972 and 1980 the applicant was convicted of a number of property and traffic offences and sentenced to several terms of imprisonment of up to one year and three months. On 22 January 1982 the Darmstadt Regional Court convicted the applicant of two counts of rape combined with sexual coercion and of attempted rape of three women randomly chosen on the street. It sentenced the applicant, who had acted with full criminal responsibility, to seven years and six months’ imprisonment. On 6 October 1987 the Landshut Regional Court convicted the applicant of two counts of rape combined with one count of sexual assault, of attempted rape and of aggravated robbery, joint robbery and attempted aggravated robbery. It sentenced the applicant, who had acted with full criminal responsibility, to thirteen years’ imprisonment and ordered his preventive detention under Article 66 § 1 of the Criminal Code (see Relevant domestic law and practice below). The Regional Court found that between June and August 1986 the applicant, having absconded during a leave from detention he had been granted, had raped a twenty-two-year-old woman and a sixteen-year-old girl on a farm track, had attempted to rape another randomly chosen woman, had stolen two cars by use of threats or force, had attempted to steal another car by force and had stabbed a woman in the chest twice with a screwdriver on that occasion. Medical expert W. had diagnosed the applicant with a mental abnormality with schizoid and psychopathic elements which was not pathological and thus did not affect the applicant’s criminal responsibility. On 15 March 1988 the Federal Court of Justice quashed the Regional Court’s judgment of 6 October 1987 in so far as it had ordered the applicant’s preventive detention as the requirements of paragraph 1 of Article 66 of the Criminal Code had not been met. Thereupon, on 25 July 1988 the Landshut Regional Court, having consulted medical expert W. who had found that the applicant, a psychastenic and schizoid personality, had a propensity to commit serious sexual and property offences, ordered the applicant’s preventive detention under Article 66 §§ 2 and 1 of the Criminal Code (see Relevant domestic law and practice below). On 10 April 2002 the applicant, having fully served his terms of imprisonment, was placed for the first time in preventive detention.
The first set of proceedings at issue (a) The decision of the Marburg Regional Court On 13 December 2011 the Marburg Regional Court ordered the applicant’s preventive detention to continue also after 9 April 2012, when the applicant would have served ten years in that form of detention. The Regional Court considered that the requirements for a prolongation of that detention, laid down in Article 67d § 3 of the Criminal Code and modified by the Federal Constitutional Court’s judgment of 4 May 2011 (see Relevant domestic law and practice below), were met. Having heard the applicant, his counsel, who has represented him throughout the two sets of proceedings at issue, the prosecution, psychiatric expert J. and a representative of Schwalmstadt Prison, the Regional Court considered that there was still a risk that the applicant, owing to specific circumstances relating to his person and his conduct, would commit the most serious crimes of violence and sexual offences if released. The Regional Court referred to the applicant’s previous convictions of numerous counts of rape of randomly chosen victims who had suffered most serious mental damage and of robbery by potentially mortal stabs in the chest in this respect. It further noted that the applicant had not completed any of the therapies offered to him to reflect on his offences. Furthermore, the Regional Court found that the applicant suffered from a mental disorder for the purposes of section 1 § 1 of the Therapy Detention Act (see Relevant domestic law and practice below). It noted that expert J., in his report dated 15 September 2011, having regard to the relevant tool for the classification of diseases, the ICD-10 [1] , had diagnosed the applicant with a dissocial and schizoid personality disorder, which was to be classified as a mental disorder under the said Act. It further had regard to the report dated 27 December 2004, submitted in previous proceedings by psychiatric expert B., who had already diagnosed the applicant with a dissocial personality disorder with schizoid and psychopathic elements. (b) The decision of the Frankfurt am Main Court of Appeal On 22 December 2011 the applicant lodged an appeal against the Regional Court’s decision. He claimed that the order for the continuation of his preventive detention violated Article 5 and Article 7 of the Convention and failed to comply with the conditions set up by the Federal Constitutional Court in its judgment of 4 May 2011. On 13 March 2012 the Frankfurt am Main Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal. Endorsing the reasons given by the Regional Court, the Court of Appeal found that there was still a high risk that the applicant, owing to his dissocial and schizoid personality disorder, would commit the most serious crimes of violence and sexual offences if released. This was proven, in particular, by the fact that the applicant had committed his last serious sexual offences immediately after having absconded during a leave from detention. He had then, in particular, raped a sixteen-year-old woman whom he had not previously known by threatening her with a knife. (c) The decision of the Federal Constitutional Court On 16 April 2012 the applicant lodged a constitutional complaint with the Federal Constitutional Court against the decisions of the Regional Court and the Court of Appeal. He argued, in particular, that the order for the continuation of his preventive detention beyond the former statutory ten ‑ year time-limit had breached his constitutional right to liberty, the constitutional protection of legitimate expectations in a State governed by the rule of law and the principle of proportionality. The conditions set up by the Federal Constitutional Court in its leading judgment of 4 May 2011 for his preventive detention to continue had not been met. Referring to the European Court of Human Right’s judgment in the case of M. v. Germany (no. 19359/04, ECHR 2009), he further argued that his detention failed to comply with Article 5 and Article 7 of the Convention. On 13 June 2013 the Federal Constitutional Court refused to grant the applicant legal aid and declined to consider the applicant’s constitutional complaint (file no. 2 BvR 963/13).
The second set of proceedings at issue (a) The decision of the Marburg Regional Court On 23 January 2013 the Marburg Regional Court, having heard the applicant in person, his counsel, the prosecution and a representative of Schwalmstadt Prison and having regard to the report of psychiatric expert J. dated 15 September 2011, again ordered the continuation of the applicant’s preventive detention. The Regional Court found that the conditions laid down in Article 67d § 3 of the Criminal Code, as modified by the Federal Constitutional Court in its judgment of 4 May 2011, for terminating the applicant’s preventive detention were still not met. There was still a high risk that the applicant, owing to specific circumstances relating to his person or his conduct, would commit the most serious crimes of violence and sexual offences if released. Moreover, he suffered from a mental disorder for the purposes of section 1 § 1 of the Therapy Detention Act. The Regional Court endorsed the reasons given by the Frankfurt am Main Court of Appeal in its decision of 13 March 2012 to support its finding. It further took note of the fact that the applicant had proved reliable during several leaves from prison under escort and had taken up work in prison. However, he still had not completed a necessary therapy aimed at preventing him from reoffending. (b) The decision of the Frankfurt am Main Court of Appeal On 28 January 2013 the applicant lodged an appeal against the Regional Court’s decision in which he reiterated the views expressed in his appeal dated 22 December 2011. On 14 March 2013 the Frankfurt am Main Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal. It referred to the conclusions in its decision dated 13 March 2012 and found that the factual findings and legal assessment made in that decision were still valid. In particular, the applicant kept refusing a necessary therapy. (c) The decision of the Federal Constitutional Court On 24 April 2013 the applicant lodged a constitutional complaint with the Federal Constitutional Court against the decisions of the Regional Court and the Court of Appeal. He again claimed that the order for the continuation of his preventive detention beyond the former statutory ten ‑ year time-limit had breached his constitutional right to liberty, the constitutional protection of legitimate expectations in a State governed by the rule of law, the principle of proportionality and Articles 5 and 7 of the Convention. On 13 June 2013 the Federal Constitutional Court refused to grant the applicant legal aid and declined to consider the applicant’s constitutional complaint (file no. 2 BvR 1055/13).
The conditions of the applicant’s detention during the execution of the preventive detention order The applicant was initially in preventive detention in Schwalmstadt Prison. Since April 2013 he has been detained in Weiterstadt Prison. He recently started working again in prison and was occasionally granted leave from prison under escort. During the time the applicant served his terms of imprisonment, he participated in a psychological individualised therapy from June 1995 until February 1997 in the social therapeutic department of Kassel Prison. Having discontinued that therapy, the applicant was retransferred to Schwalmstadt Prison and has refused any therapy addressing his offences since then. He only participates in a weekly discussion group for persons in preventive detention.
Other developments On 26 April 2012 the Marburg Regional Court dismissed the prosecution’s request to transfer the applicant to a psychiatric hospital for the further execution of his preventive detention under Article 67a § 2 of the Criminal Code (see Relevant domestic law and practice below). B. Relevant domestic law and practice A comprehensive summary of the provisions of the Criminal Code and of the Code of Criminal Procedure governing the distinction between penalties and measures of correction and prevention, in particular preventive detention, and the making, review and execution in practice of preventive detention orders, is contained in the Court’s judgment in the case of M. v. Germany (no. 19359/04, §§ 45-78, ECHR 2009). The provisions referred to in the present case provide as follows. 1. The order of preventive detention by the sentencing court The sentencing court may, at the time of the offender’s conviction, order his preventive detention (a so-called measure of correction and prevention) under certain circumstances in addition to his prison sentence (a penalty), if the offender has been shown to be a danger to the public (Article 66 of the Criminal Code). In particular, the sentencing court may order preventive detention in addition to the penalty under Article 66 § 2 of the Criminal Code, in the version in force at the relevant time, if the person concerned committed three intentional offences for each of which he incurred a term of imprisonment of at least one year and if the person is sentenced for one or more of these offences to at least three years’ imprisonment. In addition, as laid down in Article 66 § 1 (3) of the Criminal Code, a comprehensive assessment of the person and his acts must reveal that, owing to his propensity to commit serious offences, notably those which seriously harm their victims physically or mentally or which cause serious economic damage, the person presents a danger to the general public. Unlike Article 66 § 1, Article 66 § 2 does not require that the perpetrator has been previously convicted or detained. 2. Judicial review and duration of preventive detention Pursuant to Article 67e of the Criminal Code, in the version in force at the relevant time, the court (that is, the chamber responsible for the execution of sentences) may review at any time whether the further execution of the preventive detention order should be suspended and a measure of probation applied or shall be terminated. It is obliged to do so within fixed time-limits (paragraph 1 of Article 67e). For persons in preventive detention, this time-limit is two years (paragraph 2 of Article 67e). The Federal Constitutional Court, in its judgment of 4 May 2011 (file nos. 2 BvR 2365/09 and others, see below) ordered that the time ‑ limit of two years under Article 67e § 2 of the Criminal Code for review of the continuation of preventive detention be reduced to one year, in particular, for persons whose detention was retrospectively prolonged beyond the former ten-year maximum duration (see below). Under Article 67d § 1 of the Criminal Code, in the version in force prior to 31 January 1998, the first period of preventive detention could not exceed ten years. If the maximum duration had expired, the detainee was to be released (Article 67d § 3). Article 67d of the Criminal Code was amended by the Combating of Sexual Offences and Other Dangerous Offences Act of 26 January 1998, which entered into force on 31 January 1998. Article 67d § 3, in its amended version in force at the relevant time, provided that if a person had spent ten years in preventive detention, the court should declare the measure terminated (only) if there was no danger that the detainee would commit serious offences resulting in considerable psychological or physical harm to the victims. Termination should automatically entail supervision of the offender’s conduct. The former maximum duration of a first period of preventive detention was abolished. Pursuant to section 1a (3) of the Introductory Act to the Criminal Code, the amended version of Article 67d § 3 of the Criminal Code was to be applied without any restriction ratione temporis . 3. The detention of mentally ill persons The detention of mentally ill persons is provided for, first of all, in the Criminal Code as a measure of correction and prevention if the detention is ordered in relation to an unlawful act committed by the person concerned. Article 63 of the Criminal Code provides that if someone commits an unlawful act without criminal responsibility or with diminished criminal responsibility, the court will order his placement – without any maximum duration – in a psychiatric hospital if a comprehensive assessment of the defendant and his acts reveals that, as a result of his condition, he can be expected to commit serious unlawful acts and that he is therefore a danger to the general public. Furthermore, on 1 January 2011, following the Court’s judgment in the case of M. v. Germany (cited above), the Act on Therapy and Detention of Mentally Disturbed Violent Offenders (Therapy Detention Act – Gesetz zur Therapierung und Unterbringung psychisch gestörter Gewalttäter ) entered into force. Under sections 1 § 1 and 4 of that Act, the civil sections of the Regional Court may order the placement in a suitable institution of persons who may no longer be kept in preventive detention in view of the prohibition of retrospective aggravations in relation to preventive detention. Such a therapy detention may be ordered if the person concerned has been found guilty by final judgment of certain serious offences for which preventive detention may be ordered under Article 66 § 3 of the Criminal Code. The person must further suffer from a mental disorder owing to which it is highly likely that he will considerably impair the life, physical integrity, personal liberty or sexual self-determination of another person. The person’s detention must be necessary for the protection of the public. 4. Transfer for enforcement of a different measure of correction and prevention Article 67a of the Criminal Code contains provisions on the transfer of detainees for the execution of a different measure of correction and prevention than the measure ordered in the judgment against them. Under Article 67a § 2, read in conjunction with § 1, of the Criminal Code, the court may subsequently transfer a person against whom preventive detention was ordered to a psychiatric hospital if the person’s reintegration into society can be better promoted thereby. 5. The Federal Constitutional Court’s leading judgment on preventive detention of 4 May 2011 On 4 May 2011 the Federal Constitutional Court delivered a leading judgment concerning the retrospective prolongation of the complainants’ preventive detention beyond the former ten-year maximum period and also concerning the retrospective order for a complainant’s preventive detention, in particular, under Article 66b § 2 of the Criminal Code (file nos. 2 BvR 2365/09, 2 BvR 740/10, 2 BvR 2333/08, 2 BvR 1152/10 and 2 BvR 571/10). Reversing its previous position, the Federal Constitutional Court held that all provisions concerned, both on the retrospective prolongation of preventive detention and on the retrospective ordering of such detention, were incompatible with the Basic Law as they failed to comply with the constitutional protection of legitimate expectations guaranteed in a State governed by the rule of law, read in conjunction with the constitutional right to liberty. The Federal Constitutional Court further held that all the relevant provisions of the Criminal Code on the imposition and duration of preventive detention were incompatible with the fundamental right to liberty of persons in preventive detention. It found that those provisions did not satisfy the constitutional requirement of establishing a difference between preventive detention and detention for serving a term of imprisonment ( Abstandsgebot ). These provisions included, in particular, Article 66 of the Criminal Code in its version in force since 27 December 2003. The Federal Constitutional Court ordered that all provisions declared incompatible with the Basic Law remained applicable until the entry into force of new legislation and until 31 May 2013 at the latest. In relation to detainees whose preventive detention had been prolonged retrospectively, or ordered retrospectively, in particular, under Article 66b § 2 of the Criminal Code, the courts dealing with the execution of sentences had to examine without delay whether the persons concerned, owing to specific circumstances relating to their person or their conduct, were highly likely to commit the most serious crimes of violence or sexual offences and if, additionally, they suffered from a mental disorder within the meaning of section 1 § 1 of the newly enacted Therapy Detention Act. As regards the notion of mental disorder, the Federal Constitutional Court explicitly referred to the interpretation of the notion of “persons of unsound mind” in Article 5 § 1 sub-paragraph (e) of the Convention made in this Court’s case ‑ law (see §§ 138 and 143-156 of the Federal Constitutional Court’s judgment). If the above pre-conditions were not met, those detainees had to be released no later than 31 December 2011. COMPLAINTS The applicant complains under Article 5 § 1 of the Convention that his preventive detention beyond the former statutory ten-year maximum duration was not justified under any of the sub-paragraphs (a) to (f) of that provision and that he was thus unlawfully deprived of his liberty. In particular, his detention was not justified under Article 5 § 1 (e). He was not “of unsound mind”, that is, mentally ill as required by that provision and was never placed in a psychiatric hospital. The personality disorder he allegedly suffered from, which 80 to 90 per cent of the prison population could be diagnosed with, was, in any event, not serious enough for his being classified as of “unsound mind” for the purposes of Article 5 § 1 (e). Furthermore, he was detained in Weiterstadt Prison, which was not a suitable institution for mental health patients as required by the latter provision (he referred, inter alia , to M. v. Germany , cited above, to support his view). Relying, in particular, on the Court’s judgment in the case of M. v. Germany (cited above), the applicant further submits that the retrospective prolongation of his preventive detention, a penalty, beyond the former ten-year time-limit breached Article 7 § 1 of the Convention.
QUESTIONS TO THE PARTIES
1. Was the applicant deprived of his liberty in breach of Article 5 § 1 of the Convention as a result of the order for the continuation of his preventive detention beyond the ten-year maximum duration applicable at the time of his offences and conviction? In particular, having regard to the Court’s case-law in the case of M. v. Germany (no. 19359/04, ECHR 2009) and a number of follow-up cases (see, in particular, Kallweit v. Germany , no. 17792/07, 13 January 2011; O.H.
v. Germany , no. 4646/08, 24 November 2011; and Kronfeldner v. Germany , no. 21906/09, 19 January 2012), did that deprivation of liberty, executed in prison, fall within any of the sub-paragraphs (a) to (f) of Article 5 § 1? 2. Taking into consideration, in particular, the Court’s conclusions in its judgment in the case of M. v. Germany (cited above), was a heavier penalty imposed on the applicant than the one which was applicable at the time of the commission of the offences in the present case, as proscribed by Article 7 § 1 of the Convention? [1] International Statistical Classification of Diseases and Related Health Problems in its current version.