AFFAIRE PLAISIER c. BELGIQUE

La origine acestei cauze se află o cerere (nr. 28785/11) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Stijn Plaisier ("reclamantul"), la Curte pe 19 mai 2010 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de d-na P. Verpoorten, avocat la Herentals. Guvernul belgian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dl. M. Tysebaert, consilier general, serviciul public federal al Justiției.

Reclamantul se plânge în special că menținerea sa în detenție într-un loc neadecvat stării sale de sănătate constituie o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției.

Pe 9 iunie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Reclamantul a fost arestat și pus în detenție pe 3 ianuarie 2003 pentru fapte de furt cu violență.

Un raport de expertiza psihiatrică din 11 aprilie 2003 a constatat că reclamantul era extrem de agresiv, sufera de sindrom frontal cu euforie naivă și prezenta comportamente puerile, tulburări ale realității, tulburări ale stimulării și o posibilă pierdere a controlului. Un raport din 3 decembrie 2003 a concluzionat că reclamantul suferea de tulburări mentale care l-au împiedicat să-și controleze actele în momentul săvârșirii faptelor și că reprezenta un pericol pentru societate. Conform părerii psihiatrilor, reclamantul nu cunoștea limite și riscul de comportamente viitoare deviate a fost considerat ca fiind ridicat. Acest diagnostic a fost confirmat în 2005 și s-a constatat că reclamantul, consumator de heroină, se trata cu metadonă.

O primă măsură de internare în secția psihiatrică a fost ordonată de camera de consiliu a tribunalului de prim grad de Courtrai printr-o hotărâre din 27 iunie 2003.

Pe 24 noiembrie 2003, Comisia pentru Apărare Socială ("CAS") de la Gand a considerat că, având în vedere problematica reclamantului, acesta trebuia direcționat către un establishment de securitate medie. În așteptarea admiterii într-un asemenea establishment, ar fi internat în secția psihiatrică a penitenciarul Gand.

O măsură suplimentară de internare a fost ordonată de camera de consiliu a tribunalului de prim grad de Courtrai pe 24 decembrie 2003.

În mai 2004, reclamantul a fost transferat în secția psihiatrică a penitenciarul Merksplas.

Menținerea internării reclamantului la Merksplas a fost confirmată regulat de CAS "în așteptarea admiterii sale într-un establishment de securitate medie".

O măsură suplimentară de internare a fost ordonată de camera de consiliu a tribunalului de prim grad de Turnhout pe 20 decembrie 2005.

Pe 20 februarie 2006, tribunalul de prim grad de Courtrai a condamnat reclamantul la opt luni de închisoare cu suspendare pentru faptele care au justificat internarea sa (§6, mai sus). Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentințe.

Reclamantul a fost transferat pe 17 august 2006 în secția psihiatrică a penitenciarul Gand, apoi pe 2 iulie 2007 în cea a penitenciarul Turnhout. Observând că situația reclamantului în detenție se deteriora, pe 3 septembrie 2008, CAS a decis transferul acestuia la penitenciarul Gand, mai apropiat de familia sa.

Curtea de apel a Gandului a amintit, printr-o hotărâre din 2 martie 2007, că mai multe rapoarte de expertiză psihiatrică diagnosticaseră că reclamantul sufera de tulburări de sănătate mentală și fusese supus mai multor măsuri de internare. Potrivit curții de apel, trebuia considerat că în momentul săvârșirii faptelor care i se impută, reclamantul nu era răspunzător de actele sale și că mai constituia un pericol pentru sine și pentru societate. Curtea de apel a anulat prin urmare sentința din 20 februarie 2006 și a ordonat internarea reclamantului.

În 2007, trei establishments psihiatrice de securitate medie au fost contactate. O întâlnire a fost organizată în vederea admiterii reclamantului în spitalul Sint-Jan-Baptist din Zelzate. Întâlnirea s-a soldat cu un eșec datorită faptului că reclamantul lipsea de motivație și disciplină și că dosarul lui era greu și revela o problematică complexă. Posibilitatea unei plasări rezidențiale într-un centru de dezintoxicare a fost evocată dar nu a fost concretizată.

Pe 30 ianuarie 2008, reclamantul a deschis o acțiune în judecată împotriva statului belgian pentru a obține transferul său, conform deciziei CAS, într-un establishment de securitate medie corespunzător nevoilor sale. A invocat o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției și jurisprudența Curții din hotărârea Aerts c. Belgia (30 iulie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V). În alternate, dacă ar trebui menținut în penitenciarul Gand, a cerut să beneficieze de îngrijiri terapeutice.

În august 2008, centrul medico-legal psihiatric de Zottegem s-a arătat favorabil unei întâlniri în vederea admiterii reclamantului în cadrul său; totuși, reclamantul nu a putut merge acolo deoarece era sub influența stupefiantelor.

Pe 23 octombrie 2008, președintele tribunalului de prim grad de Turnhout a respins cererea din lipsă de urgență. Această hotărâre a fost confirmată de curtea de apel a Anversului printr-o hotărâre din 27 mai 2009. Examinând cauza din perspectiva Convenției, curtea de apel a considerat că, deși penitenciarele Gand și Turnhout nu erau cu siguranță establishments de îngrijiri, reclamantul se întâlnea regulat cu un psihiatru acolo, ceea ce se încadrează într-un obiectiv de reclasare. În același mod, a ținut seama de măsurile luate în vederea unei plasări într-un establishment psihiatric specializat și din faptul că au eșuat din cauza comportamentului reclamantului. După ce a reamintit că judecătorul referilor nu avea competență în materii rezervate instituțiilor de apărare socială conform articolelor 14 și 15 ale legii de apărare socială din 9 aprilie 1930 privitor la persoane anormale, infractori obișnuiți și autori de anumite infracțiuni sexuale ("legea de apărare socială"), a concluzionat că nu-i aparținea, ca judecător refe, să se pronunțe asupra tratamentului și urmăririi, de care beneficia indiscutabil reclamantul, nici asupra ceea ce constituie un tratament corespunzător. A considerat că o vizită a locurilor nu era prin urmare necesară.

În aprilie 2009, serviciul psihosocial al penitenciarul Gand a luat contact cu un centru pentru toxicomanzie care a acceptat preluarea reclamantului dacă acesta ar fi mai disciplinat și dacă și-ar menține locul de muncă în atelierele penitenciarul.

În iunie 2009, serviciul psihosocial a constatat că reclamantul nu putea menține locul de muncă și că trebuia să se concentreze pe îmbunătățirea disciplinei înainte de a introduce o cerere de preluare externă.

Între timp, menținerea internării reclamantului la Gand a fost confirmată de CAS de mai multe ori în 2009 "în așteptarea admiterii sale într-un establishment de securitate medie". Au fost acordate învoiri de plecare spre familia sa în condiții.

Pe 20 noiembrie 2009, cererea de asistență judiciară depusă de reclamant pentru a formula un pourvoi în casație împotriva hotărârii curții de apel a Anversului din 27 mai 2009 a fost respinsă pe motiv că acesta nu avea nicio șansă rezonabilă de succes.

În 2010, după constatarea că spitalizarea rezidențială nu era posibilă, CAS a dat acordul de principiu pentru elaborarea unei reclasări ambulatorii și a confirmat menținerea internării în secția psihiatrică a penitenciarul Gand în așteptarea unei asemenea reclasări.

Serviciul psihosocial al penitenciarul a raportat pe 20 ianuarie 2010. Autorul raportului se întreba dacă detenția reclamantului nu i-a făcut mai mult rău decât bine și se întreba asupra valorii continuării detenției reclamantului.

Potrivit unui raport întocmit de psihiatrul penitenciarul Gand pe 17 februarie 2010, agresivitatea extremă pe care o demonstrase reclamantul în trecut a dispărut dar prezenta în continuare aceleași tulburări care fuseseră identificate în 2003 (paragrafele 7-9, mai sus). Potrivit psihiatrului, situația reclamantului nu evoluase deoarece acesta nu demonstrase voința de a se schimba. Psihiatrul constata că reclamantul continua să consume droguri și că plasarea într-un establishment de securitate medie, singura opțiune viabilă, nu putuse fi concretizată din cauza comportamentului și dependenței de medicamente psihotrope.

Potrivit unui raport întocmit de serviciul psihosocial al penitenciarul în iunie 2010, mai multe alte direcții erau luate în considerare, și anume urmărirea reclamantului pentru problemele legate de droguri într-un centru de zi specializat din Gand, precum și ocuparea într-un atelier protejat.

Pe 14 septembrie 2010, reclamantul a fost transferat în penitenciarul Merksplas unde, potrivit informațiilor din dosar, locuiește în continuare. Inițial, a participat la întâlniri colective și exerciții recreative de observare dar le-a abandonat după câteva săptămâni. Perspectiva unei reclasări ambulatorii a fost abandonată după o evaluare negativă a învoirilor de plecare.

Potrivit unui bilanț al tratamentului întocmit în 2011, reclamantul a beneficiat între 2003 și 2011 de aproape 200 consultații la serviciul psihiatric al penitenciarul.

Curtea a pronunțat recent patru hotărâri de principiu privitoare la regularitatea internării în Belgia a persoanelor infractoare suferind de tulburări mentale în secțiile psihiatrice ale penitenciarelor obișnuite. Extrasele relevante din documente interne și internaționale privitoare la problemele structurale întâlnite în Belgia în acest domeniu se găsesc în aceste hotărâri (L.B. c. Belgia, nr. 22831/08, §§ 72-74, 2 octombrie 2012, Claes c. Belgia, nr. 43418/09, §§ 42-69 și 70-72, 10 ianuarie 2013, Dufoort c. Belgia, nr. 43653/09, §§ 37-62 și 63-65, 10 ianuarie 2013, și Swennen c. Belgia, nr. 53448/10, §§ 29-53 și 54-56, 10 ianuarie 2013). ÎN DREPT

Guvernul este de părere că această parte a cererii trebuie respinsă din motiv de evidentă lipsă de temei datorită faptului că reclamantul a omis să prezinte dovezi concrete susținând absența pretinsă de îngrijiri și efectele asupra situației sale personale.

Reclamantul susține că se plânge precis de absența îngrijirilor adaptate patologiei sale, așa cum a fost diagnosticată. El afirmă că a susținut în mod documentat absența îngrijirilor și caracterul neadecvat al locurilor de detenție în fața instanțelor interne și a cerut zadarnic constatarea acestor carențe pe loc.

Curtea consideră că grifonurile formulate de reclamant din perspectiva articolului 5 datorită caracterului neadecvat al locului de detenție ridică probleme complexe de fapt și drept care nu pot fi rezolvate decât după un examen pe fond al acestei părți a cererii; rezultă că aceasta nu este în mod evident lipsă de temei în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nefiind decelat, trebuie în consecință s-o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Tezele părților

Reclamantul explică că este o victimă, printre altele, a unei probleme structurale în Belgia care constă în menținerea în detenție ad vitam în secțiile psihiatrice ale penitenciarelor obișnuite a persoanelor infractoare suferind de tulburări mentale fără a le oferi o preluare terapeutică corespunzătoare. El expune acest argument în același mod și se bazează pe aceleași date ca și reclamanții din cauzele care au dat naștere la patru hotărâri de principiu sus-citate (L.B., § 85, Claes, § 105, Dufoort, § 70, și Swennen, § 62).

Guvernul dezvoltă o argumentație asemănătoare cu cea pe care o avea în aceste cauze (ibidem, §§ 80-83, §§ 107-109, §§ 71-73, și §§ 64-66 respectiv) și care poate fi rezumată după cum urmează. Prezenta cauză se deosebește de cauzele Aerts c. Belgia (30 iulie 1998, § 28, Culegere 1998-V) și Morsink c. Țările de Jos (nr. 48865/99, 11 mai 2004) prin faptul că CAS nu a desemnat niciun alt establishment pentru detenția reclamantului. Reclamantul a beneficiat în cadrul secțiilor psihiatrice pe care le-a frecventat de îngrijiri corespunzătoare și au fost întreprinse numeroase măsuri de către autorități în vederea plasării sale într-un centru medico-legal sau într-o comunitate terapeutică. Eșecul preluării externe a penitenciarul trebuie atribuit reclamantului și puțului glas manifestat de acesta în vederea schimbării comportamentului și tratării. Prin urmare, Guvernul este convins că prezenta cauză este comparabilă cu cauza Dhoest c. Belgia (nr. 10448/83, raport al Comisiei din 14 mai 1987, Decizii și rapoarte 55, p. 5) și cu cauza De Schepper c. Belgia (nr. 27428/07, 13 octombrie 2009) și apelează aceeași soluție. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea a reamintit în patru hotărâri sus-citate principiile generale care se desprind din jurisprudența sa privitoare la art. 5 § 1 și care îi permit să evalueze regularitatea privării de libertate și menținerii în detenție a unei persoane suferind de tulburări mentale (L.B., §§ 91-94, Claes, §§ 112-115, Dufoort, §§ 76, 77 și 79, și Swennen, §§ 69-72 și referințele citate acolo). b) Aplicarea principiilor în prezenta cauză

Curtea observă că internarea reclamantului a fost ordonată de camera de consiliu a tribunalului de prim grad de Courtrai printr-o hotărâre din 27 iunie 2003 și din 24 decembrie 2003. O măsură suplimentară a fost ordonată de camera de consiliu a tribunalului de prim grad de Turnhout pe 20 decembrie 2005. Internarea reclamantului a fost apoi confirmată de curtea de apel a Gandului printr-o hotărâre din 2 martie 2007 care a constatat, pe baza mai multor rapoarte psihiatrice, că în momentul săvârșirii faptelor care i se imputa – și anume fapte de furt cu violență – reclamantul nu era răspunzător de actele sale.

În absența unei "condamnări", Curtea consideră că detenția suferită de interesat se situează sub art. 5 § 1 e) al Convenției în ceea ce privește detenția bolnavilor mentali.

Curtea observă că nu este contestat că internarea reclamantului a fost decisa "potrivit procedurilor legale" în sensul articolului 5 § 1 al Convenției.

Nimic nu-i permite pe altfel Curții să-și îndoiască că condițiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la art. 5 § 1 e) (Winterwerp c. Țările de Jos, 24 octombrie 1979, § 39, seria A nr. 33) pentru a califica reclamantul ca "bolnav mental" și menține privarea sa de libertate sunt întrunite în prezenta cauză. El sufera de tulburări de personalitate și problematică sexuală severă diagnosticate de un psihiatru încă din 2004. Mai multe teste efectuate în 2008 au confirmat aceste patologii și au concluzionat la un risc ridicat de recurență a deviației sexuale.

Curtea trebuie prin urmare să examineze dacă, potrivit jurisprudenței sale, detenția reclamantului are loc într-un establishment corespunzător.

Curtea constată că reclamantul a fost menținut în internare continuu din 2003 în principal în cadrul secțiilor psihiatrice ale penitenciarelor Gand și Merksplas.

Guvernul susține că reclamantul, spre deosebire în special de reclamantul din cauza Aerts sus-citate, a fost întotdeauna internat într-un loc pe care CAS l-a desemnat și a considerat ca fiind corespunzător.

Curtea observă totuși că preluarea reclamantului în afara penitenciarul într-un cadru adaptat este contemplată de CAS a Gandului din 2003. Până în 2010, a motivat deciziile sale de menținere a reclamantului în secția psihiatrică "în așteptarea transferului acestuia către un establishment rezidențial de securitate medie". Din 2007, autoritățile au efectuat măsuri concrete în vederea admiterii reclamantului într-o asemenea structură dar aceste măsuri s-au dovedit infructuoase datorită refuzului operat de structurile contactate de a primi reclamantul. În 2010, CAS a dat apoi acordul pentru o reclasare ambulatorie dar această perspectivă a fost rapid abandonată după un bilanț negativ al învoirilor de plecare de care a beneficiat reclamantul.

Curtea deduce că menținerea reclamantului în secția psihiatrică este concepută de autoritățile ele însele ca o soluție "tranzitorie" în așteptarea găsirii unei structuri corespunzătoare și adaptate nevoilor sale, ceea ce, implicit, subliniază inadecvarea terapeutică a menținerii reclamantului în mediu carceral și că, dacă niciun alt establishment nu a fost desemnat de CAS, aceasta este, de fapt, din lipsă de alternativă (vezi, mutatis mutandis, L.B., § 95, Claes, § 116 și Dufoort, § 81). Un raport al serviciului psihosocial al penitenciarul Gand din 20 ianuarie 2010 (§26, mai sus) se întreba de altfel clar asupra punctului de a ști dacă era oportun să se continue detenția reclamantului și dacă detenția nu i-a făcut mai mult rău decât bine.

Guvernul susține că în cadrul secției psihiatrice a penitenciarelor Gand și Merksplas, reclamantul a fost întotdeauna înconjurat de îngrijiri adecvate.

Curtea observă, potrivit informațiilor din dosar, că reclamantul a beneficiat, între 2003 și 2011, de consultații în psihiatrie în medie de două ori pe lună. Potrivit Curții, dacă aceste informații atestă că reclamantul nu a fost manifest lipsit de nicio formă de îngrijiri, acestea nu sunt suficiente pentru a-i permite să evalueze măsura preluării terapeutice a reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Dufoort, sus-citat, § 83).

Guvernul atribuie eșecul preluării externe a reclamantului comportamentului acestuia și lipsei de motivație pentru evoluție.

Curtea, pe cealaltă parte, nu este convinsă că reclamantul a manifestat o atitudine vizând împiedicarea oricărei evoluții a situației sale. Problemele de toxicomanie și comportament au putut cu siguranță să încetinească elaborarea unui plan de reclasare dar această circumstanță nu poate, potrivit Curții, fi interpretată ca eliberând autoritățile de obligația de a lua inițiativele corespunzătoare în vederea asigurării reclamantului unui tratament adaptat stării sale și de natură să-l ajute să-și recupereze libertatea (De Schepper c. Belgia, nr. 27428/07, § 48, 13 octombrie 2009). Nu rezultă din dossier că măsuri de însoțire sau pre-terapie au fost propuse reclamantului în cadrul penitenciarul în vederea ajutării acestuia să-și rezolve problemele de toxicomanie.

Din cauzele care au dat naștere la patru hotărâri de principiu sus-citate rezultă că cazul reclamantului nu este izolat. Există o problemă structurală în Belgia în preluarea persoanelor infractoare suferind de tulburări mentale. Multe dintre ele sunt menținute în secțiile psihiatrice ale penitenciarelor obișnuite în așteptarea găsirii unui loc într-o structură externă oferindu-le îngrijiri terapeutice care pot contribui la îmbunătățirea stării lor de sănătate și la o reintegrare fructuoasă în viața socială. Această problemă este recunoscută de autoritățile belgiene și mai multe instanțe internaționale au exprimat în mod recurent preocuparea lor asupra acestui subiect (L.B., § 95, Claes, § 116, Dufoort, § 81, și Swennen, § 81).

Curtea reamintește că în cauza L.B., a concluzionat la încălcarea articolului 5 § 1 al Convenției pe motiv că detenția reclamantului, declarat penal irresponsabil de actele sale, pentru șapte ani în o secție psihiatrică de penitenciar recunoscută ca fiind inadaptată nevoilor sale, a avut efectul de a întrerupe legătura între scopul detenției și condițiile în care aceasta a avut loc (§§ 101 și 102). Curtea a ajuns la aceeași concluzie în cauzele Claes (§§ 120 și 121), Dufoort (§§ 90 și 91) și Swennen (§§ 82 și 83).

Niciun element din dosarul reclamantului nici din argumentația Guvernului nu permite Curții să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză.

În concluzie, Curtea consideră că internarea prelungită a reclamantului într-un loc inadaptat stării sale de sănătate a întrerupt legătura cerută de art. 5 § 1 e) între scopul detenției și condițiile în care aceasta a avut loc.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției.

Curtea reamintește că în hotărârea Aerts sus-citate (§ 60), a concluzionat la o încălcare a articolului 6 § 1 după ce a subliniat că "prin respingerea cererii [de asistență judiciară] pe motiv că pretenția nu părea în prezent justă, biroul de asistență judiciară a afectat substanța însuși a dreptului [reclamantului] la tribunal". După această hotărâre, un nou sistem a fost instituit de către legislatorul belgian pe care Curtea l-a considerat ca "oferind garanții substanțiale indivizilor, de natură să-i preserveze de arbitrar" (Debeffe c. Belgia, (dec.), nr. 64612/01, 9 iulie 2002). Constatând că această procedură a fost aplicată în cazul de față, Curtea consideră că refuzul biroului de asistență judiciară de a acorda reclamantului asistență judiciară pentru a-l sesiza pe Curtea de Casație, pronunțat în special pe baza părerilor unui avocat specializat, nu a afectat, în substanța sa, dreptul de acces la tribunal al reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Swennen, sus-citat, §§ 84-86).

Din aceasta rezultă că această parte a cererii este în mod evident lipsă de temei în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.

Reclamantul cere 147 800 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza detenției sale în condiții necorespunzătoare. Pentru a ajunge la această sumă, se inspiră din suma indemnizației zilnice pentru detenție inutilă prevăzută de legea din 13 martie 1973 privitoare la indemnizația în caz de detenție preventivă inutilă raportată la 2 956 de zile de detenție.

Guvernul este de părere că comparația cu detenția preventivă inutilă nu este pertinentă, reclamantul fiind supus unei detenții regulate de internare. Pentru rest, se rămâne la înțelepciunea Curții.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert datorită menținerii sale în detenție într-un establishment necorespunzător. Pronunțând în echitate, după cum dorește art. 41 al Convenției, îi acordă 15 000 EUR pentru prejudiciul moral.

În plus, Curtea este de părere că în prezenta cauză, transferul reclamantului într-un establishment corespunzător nevoilor sale constituie modul corespunzător de remediare a încălcării constatate. B. Dobânzi moratoare

Curtea consideră ca fiind corespunzător alinierea ratei dobânzilor moratoare pe rata de interes a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește grifonul referitor la art. 5 § 1 și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 al Convenției, 15 000 EUR (cincisprezece mii euro) plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral; b) că din expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 ianuarie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Claudia Westerdiek Mark Villiger Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28785/11) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont un ressortissant de cet État, M. Stijn Plaisier (« le requérant »), a saisi la Cour le 19 mai 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e P. Verpoorten, avocat à Herentals. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice.

Le requérant allègue en particulier que son maintien en détention dans un lieu inapproprié à son état de santé emporte violation de l’article 5 § 1 de la Convention.

Le 9 juin 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le requérant fut arrêté et mis en détention le 3 janvier 2003 pour faits de vol avec violence.

Un rapport d’expertise psychiatrique du 11 avril 2003 constata que le requérant était extrêmement agressif, qu’il souffrait d’un syndrome frontal d’euphorie naïve et qu’il faisait preuve de comportements puérils, de troubles de la réalité, de troubles de la stimulation et d’une possible perte de contrôle. Un rapport du 3 décembre 2003 conclut que le requérant était atteint de troubles mentaux l’ayant empêché de contrôler ses actes au moment des faits et qu’il représentait un danger pour la société. De l’avis des psychiatres, le requérant ne connaissait pas de limites et le risque de comportements futurs déviants était considéré comme élevé. Ce diagnostic fut confirmé en 2005 et il fut alors constaté que le requérant, consommateur d’héroïne, se faisait traiter avec de la méthadone.

Une première mesure d’internement en aile psychiatrique fut ordonnée par la chambre du conseil du tribunal de première instance de Courtrai par ordonnance du 27 juin 2003.

Le 24 novembre 2003, la Commission de défense sociale (« CDS ») de Gand considéra que, vu la problématique du requérant, il devait être dirigé vers un établissement de sécurité moyenne. Dans l’attente d’une admission dans un tel établissement, il serait interné à l’aile psychiatrique de la prison de Gand.

Une mesure complémentaire d’internement fut ordonnée par la chambre du conseil du tribunal de première instance de Courtrai le 24 décembre 2003.

En mai 2004, le requérant fut transféré à l’aile psychiatrique de la prison de Merksplas.

Le maintien de l’internement du requérant à Merksplas fut régulièrement confirmé par la CDS « dans l’attente de son admission dans un établissement de sécurité moyenne ».

Une mesure complémentaire d’internement fut ordonnée par la chambre du conseil du tribunal de première instance de Turnhout le 20 décembre 2005.

Le 20 février 2006, le tribunal de première instance de Courtrai condamna le requérant à huit mois d’emprisonnement avec sursis pour les faits qui avaient justifié son internement (paragraphe 6, ci-dessus). Le requérant forma appel contre ce jugement.

Le requérant fut transféré le 17 août 2006 à l’aile psychiatrique de la prison de Gand, puis, le 2 juillet 2007, à celle de la prison de Turnhout. Ayant constaté que la situation du requérant en détention dégénérait, le 3 septembre 2008, la CDS décida de son transfèrement à la prison de Gand, plus proche de sa famille.

La cour d’appel de Gand rappela, par un arrêt du 2 mars 2007, que plusieurs rapports d’expertise psychiatrique avaient diagnostiqué que le requérant souffrait de troubles de santé mentale et qu’il avait fait l’objet de plusieurs mesures d’internement. Selon la cour d’appel, il y avait lieu de considérer qu’au moment de la commission des faits qui lui étaient reprochés, le requérant n’était pas responsable de ses actes et qu’il constituait toujours un danger pour lui-même et la société. La cour d’appel réforma donc le jugement du 20 février 2006 et ordonna l’internement du requérant.

Courant 2007, trois établissements psychiatriques de sécurité moyenne furent contactés. Un entretien fut organisé en vue de l’admission du requérant au sein de l’hôpital Sint-Jan-Baptist à Zelzate. L’entretien se solda par un échec au motif que le requérant manquait de motivation et de discipline et que son dossier était lourd et révélait une problématique complexe. La piste d’un placement résidentiel dans un centre de désintoxication fut évoquée mais pas concrétisée.

Le 30 janvier 2008, le requérant assigna l’Etat belge en justice en vue d’obtenir son transfèrement, conformément à la décision de la CDS, dans un établissement de sécurité moyenne approprié à ses besoins. Il invoquait une violation de l’article 5 § 1 de la Convention et la jurisprudence de la Cour dans l’arrêt Aerts c. Belgique (30 juillet 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-V). Alternativement, s’il devait être maintenu à la prison de Gand, il demandait à bénéficier de soins thérapeutiques.

En août 2008, le centre médico-légal psychiatrique de Zottegem se montra favorable à un entretien en vue d’une admission du requérant en son sein ; toutefois, le requérant ne put s’y rendre car il était sous l’influence de stupéfiants.

Le 23 octobre 2008, le président du tribunal de première instance de Turnhout rejeta la demande faute d’urgence. Cette ordonnance fut confirmée par la cour d’appel d’Anvers par un arrêt du 27 mai 2009. Examinant l’affaire sous l’angle de la Convention, la cour d’appel considéra que si les prisons de Gand et de Turnhout n’étaient certes pas des établissements de soins, le requérant y rencontrait un psychiatre régulièrement, ce qui s’inscrivait dans un objectif de reclassement. De la même manière, elle prit en compte les démarches effectuées en vue d’un placement dans un établissement psychiatrique spécialisé et la circonstance qu’elles avaient échoué en raison du comportement du requérant. Après avoir rappelé que le juge des référés n’avait pas de compétence dans les matières réservées aux instances de défense sociale par les articles 14 et 15 de la loi de défense sociale du 9 avril 1930 à l’égard des anormaux, des délinquants d’habitude et des auteurs de certains délits sexuels (« loi de défense sociale »), elle conclut qu’il ne lui appartenait pas, en tant que juge en référé, de se prononcer sur le traitement et le suivi, dont bénéficiait indéniablement le requérant, ni sur ce qui constitue un traitement approprié. Elle considéra qu’une visite des lieux n’était donc pas utile.

En avril 2009, le service psycho-social de la prison de Gand prit contact avec un centre pour toxicomanes qui accepta de prendre en charge le requérant si celui-ci se montrait plus discipliné et s’il conservait son travail dans les ateliers de la prison.

En juin 2009, le service psycho-social constata que le requérant ne pouvait pas conserver son travail et qu’il fallait se focaliser sur l’amélioration de la discipline avant d’introduire une demande de prise en charge extérieure.

Entre-temps, le maintien de l’internement du requérant à Gand fut confirmé par la CDS à plusieurs reprises en 2009 « dans l’attente de son admission dans un établissement de sécurité moyenne ». Des permissions de sortie auprès de sa famille furent accordées sous conditions.

Le 20 novembre 2009, la demande d’assistance judiciaire introduite par le requérant en vue de former un pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel d’Anvers du 27 mai 2009 fut rejetée au motif que celui-ci n’avait aucune chance raisonnable de succès.

En 2010, après avoir constaté que l’hospitalisation résidentielle n’était pas possible, la CDS donna son accord de principe en vue de l’élaboration d’un reclassement ambulant et confirma le maintien de l’internement à l’aile psychiatrique de la prison de Gand dans l’attente d’un tel reclassement.

Le service psycho-social de la prison fit rapport le 20 janvier 2010. L’auteur du rapport se demandait si la détention du requérant ne lui avait pas fait plus de mal que de bien et s’interrogeait sur l’intérêt que présentait la poursuite de la détention du requérant.

D’après un rapport établi par le psychiatre de la prison de Gand le 17 février 2010, l’agressivité extrême dont avait fait preuve le requérant dans le passé avait disparu mais il présentait toujours les mêmes troubles que ceux qui avaient été identifiés en 2003 (paragraphes 7 à 9, ci-dessus). De l’avis du psychiatre, la situation du requérant n’avait pas évolué car il n’avait pas démontré sa volonté de changement. Le psychiatre constatait que la requérant continuait à consommer des drogues et que le placement dans un établissement de sécurité moyenne, seule option envisageable, n’avait pu se concrétiser en raison de son comportement et de sa dépendance aux médicaments psychotropes.

D’après un rapport établi par le service psycho-social de la prison en juin 2010, plusieurs autres pistes étaient envisagées, à savoir le suivi du requérant pour ses problèmes liés à la drogue à un centre de jour spécialisé à Gand ainsi que l’occupation en atelier protégé.

Le 14 septembre 2010, le requérant fut transféré à la prison de Merksplas où, d’après les informations versées au dossier, il réside toujours. Dans un premier temps, il participa aux entretiens collectifs ainsi qu’aux exercices récréatifs d’observation mais il les abandonna après quelques semaines. La perspective d’un reclassement en ambulatoire fut abandonnée à la suite d’une évaluation négative des permissions de sortie.

D’après un bilan des soins établi en 2011, le requérant bénéficia entre 2003 et 2011 de près de 200 consultations auprès du service psychiatrique de la prison. II.

La Cour a récemment rendu quatre arrêts de principe concernant la régularité de l’internement en Belgique de personnes délinquantes souffrant de troubles mentaux au sein d’ailes psychiatriques de prisons ordinaires. Les extraits pertinents de documents internes et internationaux relatifs aux problèmes structurels rencontrés en Belgique dans ce domaine figurent dans ces arrêts ( L.B. c. Belgique , n o 22831/08, §§ 72-74, 2 octobre 2012, Claes c. Belgique , n o 43418/09, §§ 42-69 et 70-72, 10 janvier 2013, Dufoort c. Belgique , n o 43653/09, §§ 37-62 et 63-65, 10 janvier 2013, et Swennen c. Belgique , n o 53448/10, §§ 29-53 et 54-56, 10 janvier 2013). EN DROIT I.

Le Gouvernement est d’avis que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement du fait que le requérant a omis d’apporter des preuves concrètes étayant l’absence alléguée de soins et les effets sur sa situation personnelle.

Le requérant fait valoir qu’il se plaint précisément de l’absence de soins adaptés à sa pathologie telle qu’elle a été diagnostiquée. Il soutient avoir fait valoir de manière étayée l’absence de soins et le caractère inapproprié de ses lieux de détention devant les juridictions internes et avoir demandé en vain à ce que ces carences soient constatées sur place.

La Cour estime que les griefs formulés par le requérant sous l’angle de l’article 5 du fait du caractère inapproprié de son lieu de détention posent des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être tranchées qu’après un examen au fond de cette partie de la requête ; il s’ensuit qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’ayant été relevé, il y a lieu en conséquence de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant explique être une victime, parmi d’autres, d’un problème structurel en Belgique qui consiste à maintenir en détention ad vitam dans les ailes psychiatriques de prisons ordinaires des personnes délinquantes souffrant de troubles mentaux sans leur offrir une prise en charge thérapeutique appropriée. Il expose cet argument de la même manière et s’appuie sur les mêmes données que les requérants dans les affaires ayant donné lieu aux quatre arrêts de principe précités ( L.B ., § 85, Claes, § 105, Dufoort , § 70, et Swennen , § 62).

Le Gouvernement développe un argumentaire comparable à celui qui était le sien dans ces affaires ( ibidem, §§ 80-83, §§ 107 à 109, §§ 71 à 73, et §§ 64 à 66 respectivement) et qui peut se résumer comme suit. La présente affaire se distingue des affaires Aerts c. Belgique (30 juillet 1998, § 28, Recueil 1998-V) et Morsink c. Pays-Bas (n o 48865/99, 11 mai 2004) du fait que la CDS n’a désigné aucun autre établissement pour la détention du requérant. Le requérant a bénéficié au sein des ailes psychiatriques qu’il a fréquentées des soins appropriés et de nombreuses démarches ont été entreprises par les autorités en vue de le placer en centre médico-légal ou en communauté thérapeutique. L’échec de la prise en charge extérieure à la prison doit être attribuée au requérant et au peu de motivation qu’il a manifestée en vue de changer de comportement et de se soigner. Dès lors, le Gouvernement est convaincu que la présente espèce est comparable à l’affaire Dhoest c. Belgique (n o 10448/83, rapport de la Commission du 14 mai 1987, Décisions et rapports 55, p. 5) et à l’affaire De Schepper c. Belgique (n o 27428/07, 13 octobre 2009) et appelle la même solution. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour a rappelé dans les quatre arrêts précités les principes généraux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 5 § 1 et qui lui permettent d’évaluer la régularité de la privation de liberté et du maintien en détention d’une personne atteinte de troubles mentaux ( L.B ., §§ 91 à 94, Claes, §§ 112 à 115, Dufoort , §§ 76, 77 et 79, et, Swennen , §§ 69 à 72 et les références qui y sont citées). b) Application des principes en l’espèce

La Cour observe que l’internement du requérant a été ordonné par la chambre du conseil du tribunal de première instance de Courtrai par des ordonnances du 27 juin 2003 et du 24 décembre 2003. Une mesure complémentaire fut ordonnée par la chambre du conseil du tribunal de première instance de Turnhout le 20 décembre 2005. L’internement du requérant fut ensuite confirmé par la cour d’appel de Gand par un arrêt du 2 mars 2007 qui constata, sur la base de plusieurs rapports psychiatriques, qu’au moment de la commission des faits qui lui étaient reprochés – à savoir des faits de vol avec violence – le requérant n’était pas responsable de ses actes.

En l’absence de « condamnation », la Cour estime que la détention subie par l’intéressé relève de l’article 5 § 1 e) de la Convention pour autant qu’il concerne la détention des aliénés.

La Cour note qu’il n’est pas contesté que l’internement du requérant a été décidé « selon les voies légales » au sens de l’article 5 § 1 de la Convention.

Rien ne permet, par ailleurs, à la Cour de douter que les conditions énoncées dans sa jurisprudence relative à l’article 5 § 1 e) ( Winterwerp c. Pays-Bas , 24 octobre 1979, § 39, série A n o 33) pour qualifier le requérant d’« aliéné » et maintenir sa privation de liberté sont réunies en l’espèce. Il souffre de troubles de la personnalité et d’une problématique sexuelle sévère diagnostiqués par un psychiatre dès 2004. Plusieurs tests pratiqués en 2008 ont confirmé ces pathologies et conclurent à un risque de récidive élevé de déviance sexuelle.

La Cour doit donc examiner si, conformément à sa jurisprudence, la détention du requérant a lieu dans un établissement approprié.

La Cour constate que le requérant a été maintenu en internement de façon continue depuis 2003 principalement au sein des ailes psychiatriques des prisons de Gand et de Merksplas.

Le Gouvernement fait valoir que le requérant, à la différence notamment du requérant dans l’affaire Aerts précitée, a toujours été interné dans un lieu que la CDS a désigné et considéré comme approprié.

La Cour note toutefois que la prise en charge du requérant à l’extérieur de la prison dans un cadre adapté est envisagée par la CDS de Gand depuis 2003. Jusqu’en 2010, elle motiva ses décisions de maintien du requérant en aile psychiatrique « dans l’attente d’un transfèrement vers un établissement résidentiel de sécurité moyenne ». A partir de 2007, les autorités effectuèrent des démarches concrètes en vue de faire admettre le requérant dans une telle structure mais ces démarches se révélèrent infructueuses en raison du refus opposé par les structures contactées d’admettre le requérant. En 2010, la CDS donna ensuite son accord pour un reclassement ambulant mais cette perspective fut vite abandonnée à la suite d’un bilan négatif des sorties dont avait bénéficié le requérant.

La Cour en déduit que le maintien du requérant en aile psychiatrique est conçu par les autorités elles-mêmes comme une solution « transitoire » dans l’attente de trouver une structure appropriée et adaptée à ses besoins, ce qui, implicitement, souligne l’inadéquation thérapeutique du maintien du requérant en milieu carcéral et que, si aucun autre établissement n’a été désigné par la CDS, c’est, en réalité, à défaut d’alternative (voir, mutatis mutandis , L.B ., § 95, Claes , § 116 et Dufoort , § 81). Un rapport du service psycho-social de la prison de Gand du 20 janvier 2010 (paragraphe 26, ci-dessus) s’interrogeait d’ailleurs clairement sur le point de savoir s’il était opportun de poursuivre la détention du requérant et si l’enfermement ne lui avait pas fait plus de mal que de bien.

Le Gouvernement soutient qu’au sein de l’aile psychiatrique des prisons de Gand et de Merksplas, le requérant a toujours été entouré de soins adéquats.

La Cour relève, d’après les informations figurant dans le dossier, que le requérant a bénéficié, entre 2003 et 2011, de consultations en psychiatrie en moyenne deux fois par mois. Aux yeux de la Cour, si ces informations attestent que le requérant n’a manifestement pas été laissé sans aucune forme de soins, elles ne sont pas suffisantes pour lui permettre d’évaluer la mesure de la prise en charge thérapeutique du requérant (voir, mutatis mutandis , Dufoort , précité, § 83).

Le Gouvernement attribue l’échec de la prise en charge extérieure du requérant à son comportement et à son absence de motivation pour évoluer.

La Cour n’est, quant à elle, pas convaincue que le requérant ait fait preuve d’une attitude visant à empêcher toute évolution de sa situation. Les problèmes de toxicomanie et de comportement ont certes pu ralentir l’élaboration d’un plan de reclassement mais cette circonstance ne saurait, de l’avis de la Cour, être interprété comme dispensant les autorités de prendre les initiatives appropriées en vue d’assurer au requérant un traitement adapté à son état et de nature à l’aider à retrouver sa liberté ( De Schepper c. Belgique , n o 27428/07, § 48, 13 octobre 2009). Il ne ressort d’ailleurs pas du dossier que des mesures d’accompagnement ou de pré-thérapie aient été proposées au sein de la prison au requérant en vue de l’aider à soigner ses problèmes de toxicomanie.

Il résulte des affaires ayant donné lieu aux quatre arrêts de principe précités que le cas du requérant n’est pas isolé. Il y a un problème structurel en Belgique dans la prise en charge des personnes délinquantes souffrant de troubles mentaux. Nombre d’entre elles sont maintenues dans des ailes psychiatriques de prisons ordinaires dans l’attente de trouver une place dans une structure extérieure leur offrant des soins thérapeutiques pouvant contribuer à l’amélioration de leur état de santé et à une réintégration fructueuse dans la vie sociale. Ce problème est reconnu par les autorités belges et plusieurs instances internationales ont, de manière récurrente, exprimé leur préoccupation à ce sujet ( L.B ., § 95, Claes , § 116, Dufoort , § 81, et Swennen , § 81).

La Cour rappelle que dans l’affaire L.B. , elle a conclu à la violation de l’article 5 § 1 de la Convention au motif que la détention du requérant, déclaré pénalement irresponsable de ses actes, pendant sept ans dans une aile psychiatrique de prison reconnue comme étant inadaptée à ses besoins, avait eu pour effet de rompre le lien entre le but de la détention et les conditions dans lesquelles elle a eu lieu (§§ 101 et 102). La Cour est parvenue à la même conclusion dans les affaires Claes (§§ 120 et 121), Dufoort (§§ 90 et 91) et Swennen (§§ 82 et 83).

Aucun élément du dossier du requérant ni de l’argumentation du Gouvernement ne permet à la Cour de parvenir à une conclusion différente en l’espèce.

En conclusion, la Cour considère que l’internement prolongé du requérant dans un lieu inadapté à son état de santé a rompu le lien requis par l’article 5 § 1 e) entre le but de la détention et les conditions dans lesquelles elle a lieu.

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention. II.

La Cour rappelle que dans l’arrêt Aerts précité (§ 60), elle a conclu à une violation de l’article 6 § 1 après avoir souligné qu’« en rejetant la demande [d’assistance judiciaire] au motif que la prétention ne paraissait pas actuellement juste, le bureau d’assistance judiciaire a porté atteinte à la substance même du droit [du requérant] à un tribunal ». Suite à cet arrêt, un nouveau système a été mis en place par le législateur belge que la Cour a considéré comme « [offrant] des garanties substantielles aux individus, de nature à les préserver de l’arbitraire » ( Debeffe c. Belgique , (déc.), n o 64612/01, 9 juillet 2002). Constatant que cette procédure a été appliquée dans le cas d’espèce, la Cour estime que le refus du bureau d’assistance judiciaire d’accorder au requérant l’assistance judiciaire pour saisir la Cour de cassation rendu notamment sur base de l’avis d’un avocat spécialisé, n’a pas atteint, dans sa substance même, le droit d’accès à un tribunal du requérant (voir, mutatis mutandis , Swennen , précité, §§ 84-86).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4. III.

Le requérant réclame 147 800 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi du fait de sa détention dans des conditions inappropriées. Pour parvenir à ce montant, il s’inspire du montant de l’indemnité journalière pour détention inopérante prévue par la loi du 13 mars 1973 relative à l’indemnité en cas de détention préventive inopérante rapportée à 2 956 jours de détention.

Le Gouvernement est d’avis que la comparaison avec la détention préventive inopérante n’est pas pertinente, le requérant ayant fait l’objet d’une détention régulière d’internement. Pour le reste, il s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour estime que le requérant a subi un préjudice moral certain en raison de son maintien en détention dans un établissement inapproprié. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui octroie 15 000 EUR au titre du préjudice moral.

De plus, la Cour est d’avis qu’en l’espèce, le transfèrement du requérant dans un établissement approprié à ses besoins constitue la manière adéquate de redresser la violation constatée. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 5 § 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention 15 000 EUR (quinze mille euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 janvier 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Mark Villiger Greffière Président