Hechtermans împotriva Belgiei

La origine a acestei cauze se află o cerere (nr. 56280/09) dirigită împotriva Regatului Belgiei și introdusă la Curt de către un cetățean al acestui stat, dl. Moïses Hechtermans ("reclamantul"), la 15 octombrie 2009, în conformitate cu art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de doamna avocat M. Neve, avocat la Liege. Guvernul belgian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dl. M. Tysebaert, consilier general, serviciul public federal al Justiției.

Reclamantul susține că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat datorită absenței motivării verdictului juriului și a hotărârii curții de asizi care l-a condamnat la închisoare pe viață.

La 10 ianuarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Suspectul că ar fi furat și omorât pe colocatarul său, R.B., reclamantul a fost urmărit penal. Actul de acuzare din 3 martie 2009 expune următoarele elemente: R.B. a fost găsit mort pe 28 iunie 2007 în apartamentul ocupat împreună cu reclamantul și în care R.B. și reclamantul se dedau la trafic de droguri. Doi prieteni ai victimei au declarat că R.B. a consumat cocaină și s-a injectat cu heroină în ajunul morții sale și că arăta ca o "zdreanță" atunci când au plecat în jurul orei cinci dimineața, lăsând R.B. singur cu reclamantul. O cameră de supraveghere instalată chiar lângă clădire a permis constarea că după plecarea acestor doi prieteni, nimeni nu a mai intrat în apartament. Experții medicali au concluzionat că nu era posibil din punct de vedere medical să spună dacă manevrele de strangulare constatate pe corpul victimei ar fi putut provoca moartea prin ele însele, nici dacă injectarea de cocaină a fost realizată înainte sau după manevrele de strangulare. În cursul interogatoriilor, reclamantul a declarat că s-a adormit după plecarea celor doi prieteni și că, la trezire pe 28 iunie 2007, colocatarul său era mort. Panicată, a spus că a fugit din teama să nu fie acuzat.

Printr-o hotărâre a camerei de punere în acuzare a curții de apel din Mons din 27 noiembrie 2008, a fost inculpat pentru: "I. la Saint-Ghislain (Tertre), circumscripție judiciară Mons, pe 28 iunie 2007: Furt cu viață sau amenințări a unor obiecte diverse și în special a unei genți de tip banană conținând droguri și o sumă de 1.000 €, un telefon mobil SAMSUNG, un telefon mobil ERICSON, două arme factice de valoare globală nedeterminată care nu îi aparțineau, cu prejudiciul [R.B.], Cu circumstanța că: - vinovatul a folosit substanțe inhibitoare sau toxice pentru a comite infracțiunea sau pentru a-și asigura fuga, - o crimă voluntară cu intenție de a provoca moartea a fost comisă asupra persoanei [R.B.] pentru a facilita furtul sau pentru a asigura impunitatea acestuia. II. la Saint-Ghislain (Tertre), circumscripție judiciară Mons, pe 28 iunie 2007: Fie executând infracțiunea, fie cooperând direct la executarea acesteia, fie acordând prin orice fapt o asistență pentru executarea acesteia, cum că fără această asistență infracțiunea nu ar fi putut fi comisă, Fără autorizație prealabilă a ministerului competent, importat, și nefiind farmacist cu farmacie deschisă publicului, nici medic, nici medic veterinar autorizat să dețină un depozit de medicamente, fabricat, deținut, vândut sau oferit spre vânzare, livrat, achiziționat cu plată sau gratuit substanțe soporifice, stupefiante sau psihotrop susceptibile să genereze dependență, în speță să: a) dețină o cantitate nedeterminată de heroină, cocaină și cannabis, această detenție nefiind în baza unei prescripții medicale; b) vândă sau ofere spre vânzare o cantitate nedeterminată de heroină, cocaină și cannabis; c) achiziționeze o cantitate nedeterminată de heroină, cocaină și cannabis, această achiziție nefiind în baza unei prescripții medicale; cu circumstanța că infracțiunea constituie un act de participare la activitatea principală sau secundară a unei asociații."

Procesul reclamantului s-a ținut înaintea curții de asizi a provinciei Hainaut pe 4-8 mai 2009.

Printr-o hotărâre interlocutorie din 7 mai 2009, curtea de asizi a respins demanda reclamantului de obținere a unei motivări a verdictului juriului în cazul condamnării. Curtea de asizi a estimat că procedura de asizi oferea toate garantiile împotriva arbitrarului și respecta drepturile apărării.

Juriul a fost chemat să răspundă la șase întrebări puse de președintele curții de asizi. Declarația juriului a fost redactată după cum urmează: "Prima întrebare principală de vinovăție: Moïses HECHTERMANS, acuzat aici prezent, este vinovat pentru că a, la Saint-Ghislain, secția Tertre, circumscripție judiciară Mons, pe 28 iunie 2007, furat cu viață obiecte diverse, și în special o gentuță de tip "banană" conținând droguri și o sumă de 1.000 EUR (o mie de euro), un telefon mobil marca SAMSUNG, un telefon mobil marca SONY ERICSON, două arme factice, obiecte de valoare globală nedeterminată care nu îi aparțineau, cu prejudiciul [R.B.]? Răspuns: DA A doua întrebare, accesoriu la prima, referitoare la o circumstanță agravantă: Furtul, menționat la cea de-a 1-a întrebare, a fost comis cu viață sau amenințări? Răspuns: DA A treia întrebare, accesoriu la prima, referitoare la o circumstanță agravantă: Vinovatul pentru furtul cu viață sau amenințări, obiectul întrebărilor 1 și 2, a folosit substanțe inhibitoare sau toxice pentru a comite infracțiunea sau pentru a-și asigura fuga? Răspuns: DA A patra întrebare, accesoriu la prima, referitoare la o circumstanță agravantă: Viața sau amenințările, obiecte ale celei de-a doua întrebări, au constat într-o crimă voluntară cu intenție de a provoca moartea asupra persoanei [R.B.], fie pentru a facilita furtul, obiectul primei întrebări, fie pentru a asigura impunitatea acestuia? Răspuns: DA A patra întrebare BIS, accesoriu la prima, referitoare la o circumstanță agravantă, SUBSIDIARĂ la a patra întrebare, pusă la cererea apărării inculpatului ca putând rezulta din dezbaterile: Viața sau amenințările, obiecte ale celei de-a doua întrebări, exercitate fără intenție de a provoca moartea [R.B.], au provocat totuși moartea? Răspuns: - A cincilea întrebare principală de vinovăție: Moïses HECHTERMANS, acuzat aici prezent, este vinovat pentru că a, la Saint-Ghislain, secția Tertre, circumscripție judiciară Mons, în diverse rânduri, la date nedeterminate cuprinse între 31 decembrie 2006 și 29 iunie 2007, Fie executând infracțiunea, fie cooperând direct la executarea acesteia, Fie acordând prin orice fapt o asistență pentru executarea acesteia, cum că fără asistența acestuia crima sau contravenția nu ar fi putut fi comisă, Fără autorizație prealabilă a ministerului competent, importat, și nefiind farmacist cu farmacie deschisă publicului, nici medic, nici medic veterinar autorizat să dețină un depozit de medicamente, fabricat, deținut, vândut sau oferit spre vânzare, livrat, achiziționat cu plată sau gratuit substanțe soporifice, stupefiante sau psihotrop susceptibile să genereze dependență a căror listă este stabilită de Rege, în speță: a) dețina o cantitate nedeterminată de heroină, cocaină și cannabis, această detenție nefiind în baza unei prescripții medicale; b) vândă sau ofere spre vânzare o cantitate nedeterminată de heroină, cocaină și cannabis; c) achiziționeze o cantitate nedeterminată de heroină, cocaină și cannabis, această achiziție nefiind în baza unei prescripții medicale? Răspuns: DA A șasea întrebare, accesoriu la a cincea, referitoare la o circumstanță agravantă: Infracțiunea, obiectul celei de-a 5-a întrebări, constituie ea un act de participare la activitatea principală sau secundară a unei asociații? Răspuns: DA".

Printr-o hotărâre din 8 mai 2009, curtea de asizi l-a condamnat pe reclamant la închisoare pe viață.

Reclamantul a contestat hotărârea din 8 mai 2009 și a invocat, în special, absența motivării verdictului juriului care nu i-ar fi permis să înțeleagă de ce juriul nu l-a achitat în timp ce el nega comiterea infracțiunilor reținute împotriva sa.

Printr-o hotărâre din 23 septembrie 2009, Curtea de Casație a respins contestația. Ea a considerat că reclamantul a fost în măsură să înțeleagă motivul concret pentru care a fost declarat vinovat de juriul, dat fiind că reclamantul nu a precizat mijloacele sau argumentele la care juriul trebuia să răspundă în mod motivat și că curtea de asizi a aprobat cererea sa de a putea pune o întrebare subsidiară jurului privind calificarea uneia dintre circumstanțele agravante. În plus, Curtea de Casație a susținut că reclamantul nu poate să se plângă de faptul că a fost lăsat în ignoranță cu privire la motivele pentru care a fost judecat vinovat pentru un furt a cărui materialitate nu era contestată.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu întâmpină nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Reclamantul susține că datorită absenței oricărei motivări cu privire la vinovăție, nu a fost în măsură să înțeleagă motivele pentru care curtea de asizi l-a condamnat, încălcând dreptul său la un proces echitabil. Reclamantul reamintește că a contestat întotdeauna atât calificarea furtului, cât și circumstanța agravantă de crimă voluntară și că a pledat pentru achitare. Cu referire la hotărârea Camerei din cauza Taxquet (Taxquet c. Belgia, nr. 926/05, 13 ianuarie 2009), a cerut curții de asizi din Hainaut să motiveze verdictul de vinovăție, dar aceasta a refuzat cererea sa prin hotărârea interlocutorie din 7 mai 2009. Curtea de asizi a refuzat, de asemenea, să pună toate întrebările subsidiare propuse de reclamant, cu excepția unei întrebări suplimentare care a fost supusă jurului. În sfârșit, reclamantul contestă cu fermitate faptul că putea înțelege motivele pentru care a fost condamnat prin motivarea cu privire la pedeapsă.

Guvernul susține că curtea de asizi din Hainaut a făcut referire la personalitatea antisocială a reclamantului, recidivist în materie de agresiuni și furturi. În plus, actul de acuzare a fost citit în fața curții de asizi și reclamantul a avut posibilitatea să-i răspundă printr-un act de apărare, ceea ce nu a făcut. În orice caz, a avut posibilitatea să ceară și chiar a obținut ca o întrebare subsidiară să fie pusă jurului. În fine, Guvernul se referă la raționamentul Curții de Casație (§13, mai sus) pentru a concluziona că reclamantul a putut în mod rezonabil să înțeleagă motivele pentru care a fost declarat vinovat pentru faptele care i se imputa. 2. Aprecierea Curții a) Principii aplicabile

Curtea observă de la început că prezenta cauză se situează în linia hotărârii Taxquet (precitată) și se referă la aceasta hotărâre (§§ 83-92) cu privire la principiile aplicabile. În special, în hotărârea Agnelet c. Franța (nr. 61198/08, §§ 56-62, 10 ianuarie 2013), Curtea a reamintit următoarele: "56. Curtea reamintește că Convenția nu cere ca jurații să dea motivele deciziei lor și că art. 6 nu se opune condamnării unui acuzat de o instanță cu jurați, chiar în cazul în care verdictul acesteia nu este motivat. Absența motivării unei hotărâri care rezultă din faptul că vinovăția unui reclamant a fost determinată de o instanță cu jurați nu este, în sine, contrară Convenției (Saric c. Danemarca (dec.), nr. 31913/96, 2 februarie 1999, și Taxquet c. Belgia [GC], nr. 926/05, § 89, CEDH 2010). 57. Cu toate acestea, pentru a respecta cerințele unui proces echitabil, publicul și, în primul rând, acuzatul trebuie să fie în măsură să înțeleagă verdictul care a fost pronunțat. Aceasta este o garanție esențială împotriva arbitrarului. Dar, după cum Curtea a subliniat deja de multe ori, supremația dreptului și lupta împotriva arbitrarului sunt principii care stau la baza Convenției (Taxquet, precitată, § 90). În domeniul justiției, aceste principii servesc la a consolida încrederea opiniei publice într-o justiție obiectivă și transparentă, una din fundamentele oricărei societăți democratice (Suominen c. Finlanda, nr. 37801/97, § 37, 1 iulie 2003, Tatichvili c. Rusia, nr. 1509/02, § 58, CEDH 2007-III, și Taxquet, precitată). 58. Curtea reamintește, de asemenea, că în fața instanțelor de asizi cu participarea unei instanțe cu jurați, trebuie să se reconcilieze cu particularitățile procedurii în care, de cele mai multe ori, jurații nu sunt obligați sau nu pot motiva convingerea lor (Taxquet, precitată, § 92). În acest caz, art. 6 cere să se examineze dacă acuzatul a putut beneficia de garanții suficiente de natură să îndepărteze orice risc de arbitrar și să-i permită să înțeleagă motivele condamnării sale. Aceste garanții procedurale pot consta, de exemplu, în instrucțiuni sau clarificări date de președintele curții de asizi jurului cu privire la probleme juridice sau la elemente de probă prezentate, și în întrebări precise, univoce, puse jurului de acest magistrat, de natură să formeze o trama aptă să servească drept bază verdictului sau să compenseze adecvat absența motivării răspunsurilor jurului (ibidem, și Papon c. Franța (dec.), nr. 54210/00, ECHR 2001-XII). În fine, trebuie luată în considerare, atunci când există, posibilitatea acuzatului de a exercita căi de atac. 59. Având în vedere faptul că respectarea cerințelor unui proces echitabil se apreciază pe baza procedurii în ansamblu și în contextul specific al sistemului juridic interesat, sarcina Curții, confruntată cu un verdict nemotivat, constă deci în a examina dacă, sub lumina tuturor circumstanțelor cauzei, procedura urmată a oferit suficiente garanții împotriva arbitrarului și a permis acuzatului să înțeleagă condamnarea sa (Taxquet, precitată, § 93). Procedând astfel, trebuie să țină cont de faptul că este în fața pedepselor cele mai grele că dreptul la un proces echitabil trebuie asigurat la cel mai înalt grad posibil de societățile democratice (Salduz c. Turcia, [GC] nr. 36391/02, § 54, CEDH 2008, și ibidem). 60. În hotărârea Taxquet (precitată), Curtea a examinat aportul combinat al actului de acuzare și al întrebărilor puse jurului. Cu privire la actul de acuzare, care este citit la începutul procesului, a observat că dacă indică natura infracțiunii și circumstanțele care determină pedeapsa, precum și enumerarea cronologică a investigațiilor și declarațiile persoanelor audiate, nu demonstrează "elementele probei care, pentru acuzație, puteau fi reținute împotriva interessatului". Mai ales, a observat "caracterul limitat al acestuia" în practică, dat fiind că intervine "înainte de dezbateri care trebuie să servească drept bază convingerii intime a jurului" (§ 95). 61. Cât despre întrebări, în numărul de treizeci și doi pentru opt acuzați, din care doar patru pentru reclamant, ele au fost redactate în mod identic și lacom, fără referință "la nici o circumstanță concretă și particulară care ar fi putut permite reclamantului să înțeleagă verdictul de condamnare", spre deosebire de cauza Papon, unde curtea de asizi s-a referit la răspunsurile jurului la fiecare dintre cele 768 de întrebări puse de președintele acelei curți (§ 96). 62. Din hotărârea Taxquet (precitată) rezultă că examinarea conjunctă a actului de acuzare și a întrebărilor puse jurului trebuie să permită să se știe ce elemente de probă și circumstanțe de fapt, dintre toate cele discutate în cursul procesului, au determinat în final jurații să răspundă afirmativ la cele patru întrebări care-l privesc, și anume pentru: a se diferenția inculpații între ei; a înțelege alegerea unei calificări mai degrabă decât alta; a cunoaște motivele pentru care unii inculpați sunt mai puțin responsabili din punct de vedere al jurului și, prin urmare, mai puțin aspru pedepsiți; a justifica apelul la circumstanțe agravante (§ 97). Cu alte cuvinte, sunt necesare întrebări care să fie deopotrivă precise și individualizate (§ 98)." b) Aplicare la cauza de spață

În prezenta cauză, reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viață pentru crimele de furt agravat prin crimă și trafic de stupefiante. Enjeu pentru reclamant – care a negat întotdeauna faptele care i se imputa – era deci considerabil. Dacă circumstanțele cauzei nu au fost în mod deosebit complexe, Curtea constată totuși că un anumit număr de incertitudini înconjurau circumstanțele crimelor care i se imputa reclamantului.

Cu privire la actul de acuzare, Curtea reamintește că acesta avea o sferă limitată, deoarece intervenea înainte de dezbaterile care constituie inima procesului (Taxquet, precitată, § 95; Legillon c. Franța, nr. 53406/10, § 61, 10 ianuarie 2013). Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât art. 6 din Convenție consacrează necesitatea de a înțelege motivele care au determinat, nu organele competente să trimită cauza în fața curții de asizi, ci membrii jurului, după dezbaterile ținute în fața lor, să decidă în curs de deliberare vinovăția acuzatului. În cauza de spață, Curtea observă că actul de acuzare a desemnat crimele pentru care reclamantul era acuzat și reproduceau rezultatele investigației poliție și judiciare. Cu toate acestea, cu privire la constatările de fapt reproduse de acest act și utilitatea lor pentru înțelegerea verdictului pronunțat împotriva reclamantului, Curtea nu poate să se angajeze în speculații asupra faptului dacă au sau nu influențat deliberarea și hotărârea în final adoptată de curtea de asizi (Legillon, precitată, § 61; Voica c. Franța, nr. 60995/09, § 49, 10 ianuarie 2013).

Cât despre cele șapte întrebări puse jurului, Curtea observă că două dintre ele privau faptele principale imputate reclamantului (întrebările nr. 1 și 5). Patru întrebări refereau la circumstanțele agravante ridicate de acuzație (întrebările nr. 2, 3, 4 și 6), și o întrebare subsidiară a fost pusă la cererea apărării cu privire la calificarea loviturilor și rănilor cu rezultatul morții în loc de calificarea crimei voluntare (întrebarea nr. 4 bis). Curtea estimează că întrebările puse nu au permis reclamantului să știe ce elemente de probă și circumstanțe de fapt, dintre toate cele discutate în cursul procesului, au determinat în final jurații să condamne reclamantul (în același sens, Taxquet, precitată, § 97; Castellino c. Belgia, nr. 504/08, § 38, 25 iulie 2013). În special, reclamantul nu era în măsură să înțeleagă pentru ce motive a fost declarat vinovat de furt cu circumstanța că a omorât victima, în timp ce el a negat întotdeauna faptele care i se imputa. Nu era nici în măsură să determine de ce jurații l-au găsit vinovat de injectarea de droguri victimei.

În fine, trebuie constatată absența oricărei posibilități de apel împotriva hotărârilor curții de asizi în sistemul belgian, contestația în casație purtând doar asupra punctelor de drept și nu lămurind prin urmare adecvat acuzatul cu privire la motivele condamnării sale (Taxquet, precitată, § 99).

În concluzie, Curtea estimează că în cauza de spață reclamantul nu a dispus de garanții suficiente care să-i permită să înțeleagă verdictul de condamnare pronunțat împotriva sa.

Din aceste motive, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

El cere 10.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit.

Guvernul consideră că, având în vedere jurisprudența Curții, o sumă mai mică trebuie alocată reclamantului. El se remite pentru aceasta la înțelepciunea Curții.

Curtea estimează că reclamantul a trebuit să sufere un prejudiciu moral cert, la care constatarea încălcării care figurează în prezenta hotărâre (§26 mai sus) nu este suficientă pentru a remedia. Curtea reamintește că, atunci când o persoană particulară a fost condamnată la sfârșitul unei proceduri care încalcă cerințele articolului 6 din Convenție, un nou proces sau redeschiderea procedurii, la cererea interessatului, reprezintă în principiu un mijloc adecvat de redresare a încălcării constatate (vezi, printre altele, Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Elveția (nr. 2) [GC], nr. 32772/02, § 89, CEDH 2009 și referințe citate). La acest moment, Curtea observă că codul de procedură penală permite unui reclamant să solicite redeschiderea procesului său în urma unei hotărâri a Curții constatând o încălcare a Convenției (Taxquet, precitată, §§ 38-42). Ea consideră deci că interessatul dispune efectiv de posibilitatea de a cere ca cauza sa să fie reexaminată (Taxquet, precitată, § 107). Având în vedere această posibilitate și statuând în echitate, ea consideră că trebuie să acorde reclamantului o sumă de 2.000 EUR pentru prejudiciul moral (vezi, în același sens, Fraumens c. Franța, nr. 30010/10, § 56, 10 ianuarie 2013; Castellino, precitată, § 52). B. Frais et dépens

Reclamantul mai cere și 3.138,15 EUR pentru cheltuielile și honororii angajate în fața Curții.

Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și honorariilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de spață și ținând cont de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma cerută și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră că este potrivit să raporteze rata dobânzilor moratoare la rata dobânzii facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Decide a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în decurs de trei luni de la data când hotărârea va fi devenit definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i) 2.000 EUR (doi mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; ii) 3.138,15 EUR (trei mii o sută treizeci și opt de euro și cincisprezece cenți), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuielile și honoariile; b) că, din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Intocmit în limba română, apoi comunicat în scris pe 18 noiembrie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

Le requérant a été représenté par M e M. Neve, avocat à Liège. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice.

Le requérant allègue que son droit à un procès équitable a été violé du fait de l’absence de motivation du verdict du jury et de l’arrêt de la cour d’assises l’ayant condamné à la réclusion à perpétuité.

Le 10 janvier 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Soupçonné d’avoir volé et tué son colocataire, R.B., le requérant fit l’objet de poursuites pénales. L’acte d’accusation du 3 mars 2009 fait état des éléments suivants : R.B. fut retrouvé mort le 28 juin 2007 dans l’appartement qu’il occupait avec le requérant et dans lequel R.B. et le requérant s’adonnaient à un trafic de drogue. Deux amis de la victime affirmèrent que R.B. avait consommé de la cocaïne et s’était injecté de l’héroïne la veille de sa mort et qu’il avait l’air d’une « loque » lorsqu’ils étaient partis vers cinq heures du matin, laissant R.B. seul avec le requérant. Une caméra de surveillance installée juste à côté de l’immeuble permit de constater qu’après le départ de ces deux amis, plus personne n’entra dans l’appartement. Les experts médicaux conclurent qu’il n’était médicalement pas possible de dire si les manœuvres de strangulation constatées sur le corps de la victime auraient à elles seules pu entraîner le décès, ni dire si l’injection de cocaïne avait été réalisée avant ou après les manœuvres de strangulation. Lors des interrogatoires, le requérant déclara qu’il s’était endormi après le départ des deux amis et que, à son réveil le 28 juin 2007, son colocataire était mort. Paniqué, il dit avoir pris la fuite de peur d’être accusé.

Par un arrêt de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Mons du 27 novembre 2008, il fut inculpé d’avoir : « I. à Saint-Ghislain (Tertre), arrondissement judiciaire de Mons, le 28 juin 2007 : Frauduleusement soustrait à l’aide de violences ou de menaces différents objets et notamment un sac de type banane contenant de la drogue et une somme de 1 000 €, un GSM SAMSUNG, un GSM ERICSON, deux armes factices d’une valeur globale indéterminée qui ne lui appartenaient pas au préjudice de [R.B.], Avec la circonstance que : - le coupable a fait usage de substances inhibitives ou toxiques pour commettre l’infraction ou assurer sa fuite, - un homicide volontaire avec intention de donner la mort a été commis sur la personne de [R.B.] soit pour faciliter le vol soit pour en assurer l’impunité. II. à Saint-Ghislain (Tertre), arrondissement judiciaire de Mons, le 28 juin 2007 : Soit en exécutant l’infraction ou en coopérant directement à son exécution, soit en prêtant par un fait quelconque pour son exécution une aide telle que sans cette assistance l’infraction n’eût pu être commise, Sans autorisation préalable du ministère compétent, importé, et n’étant ni pharmacien, tenant officine ouverte au public, ni médecin, ni médecin vétérinaire, autorisé à détenir un dépôt de médicaments, fabriqué, détenu, vendu ou offert en vente, délivré, acquis à titre onéreux ou à titre gratuit des substances soporifiques, stupéfiantes ou psychotropes susceptibles d’engendrer une dépendance, en l’espèce avoir : a) détenu une quantité indéterminée d’héroïne, de cocaïne et de cannabis, cette détention n’ayant eu lieu en vertu d’une prescription médicale ; b) vendu ou offert en vente une quantité indéterminée d’héroïne, de cocaïne et de cannabis ; c) acquis une quantité indéterminée d’héroïne, de cocaïne et de cannabis, cette acquisition n’ayant pas eu lieu en vertu d’une prescription médicale ; avec la circonstance que l’infraction constitue un acte de participation à l’activité principale ou accessoire d’une association. »

Le procès du requérant se tint devant la cour d’assises de la province du Hainaut du 4 au 8 mai 2009.

Par un arrêt interlocutoire du 7 mai 2009, la cour d’assises rejeta la demande du requérant tendant à obtenir une motivation du verdict du jury en cas de condamnation. La cour d’assises estima que la procédure d’assises offrait toutes les garanties contre l’arbitraire et respectait les droits de la défense.

Le jury fut appelé à répondre à six questions soumises par le président de la cour d’assises. La déclaration du jury fut libellée comme suit : « Première question principale de culpabilité : Moïses HECHTERMANS, accusé ici présent, est-il coupable d’avoir, à Saint-Ghislain, section de Tertre, arrondissement judiciaire de Mons, le 28 juin 2007, frauduleusement soustrait différents objets, dont, notamment, un sac de type « banane » contenant de la drogue et une somme de 1000 EUR (mille euros), un GSM de marque SAMSUNG, un GSM de marque SONY ERICSON, deux armes factices, objets d’une valeur globale indéterminée qui ne lui appartenaient pas, au préjudice de [R.B.] ? Réponse : OUI Deuxième question, accessoire à la première, relative à une circonstance aggravante : Le vol, repris à la 1 ère question, a-t-il été commis à l’aide de violences ou de menaces ? Réponse : OUI Troisième question , accessoire à la première, relative à une circonstance aggravante : Le coupable du vol avec violences ou menaces, objet des 1 ère et 2 e questions, a-t-il fait usage de substances inhibitives ou toxiques pour commettre l’infraction ou assurer sa fuite ? Réponse : OUI Quatrième question , accessoire à la première, relative à une circonstance aggravante : Les violences ou les menaces, objets de la deuxième question, ont-elles consisté en un homicide commis volontairement et avec intention de donner la mort sur la personne de [R.B.], soit pour faciliter le vol, objet de la première question, soit pour en assurer l’impunité ? Réponse : OUI Quatrième question BIS , accessoire à la première, relative à une circonstance aggravante, SUBSIDIAIRE à la quatrième question, posée à la demande de la défense de l’accusé comme pouvant résulter des débats : Les violences ou les menaces, objet de la deuxième question, exercées sans intention de causer la mort de [R.B.], l’ont-elles pourtant causée ? Réponse : - Cinquième question principale de culpabilité : Moïses HECHTERMANS, accusé ici présent, est-il coupable d’avoir, à Saint-Ghislain, section de Tertre, arrondissement judiciaire de Mons, à diverses reprises, à des dates indéterminées comprises entre le 31 décembre 2006 et le 29 juin 2007, Soit pour avoir exécuté l’infraction ou coopéré directement à son exécution, Soit pour avoir, par un fait quelconque, prêté pour l’exécution une aide telle que sans son assistance le crime ou le délit n’aurait pu être commis, Sans autorisation préalable du ministère compétent, importé, et, n’étant ni pharmacien tenant officine ouverte au public, ni médecin, ni médecin vétérinaire, autorisé à détenir un dépôt de médicaments, fabriqué, détenu, vendu ou offert en vente, délivré, acquis à titre onéreux ou à titre gratuit des substances soporifiques, stupéfiantes ou psychotropes susceptibles d’engendrer une dépendance dont la liste est établie par le Roi, en l’espèce : a) détenu une quantité indéterminée d’héroïne, de cocaïne et de cannabis, cette détention n’ayant eu lieu en vertu d’une prescription médicale ; b) vendu ou offert en vente une quantité indéterminée d’héroïne, de cocaïne et de cannabis ; c) acquis une quantité indéterminée d’héroïne, de cocaïne et de cannabis, cette acquisition n’ayant pas eu lieu en vertu d’une prescription médicale ? Réponse : OUI Sixième question , accessoire à la cinquième, relative à une circonstance aggravante : L’infraction, objet de la 5 ème question, constitue-t-elle un acte de participation à l’activité principale ou accessoire d’une association ? Réponse : OUI ».

Par un arrêt du 8 mai 2009, la cour d’assises condamna le requérant à la réclusion à perpétuité.

Le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt du 8 mai 2009 et invoqua, en particulier, l’absence de motivation du verdict du jury qui ne lui aurait pas permis de comprendre pourquoi le jury ne l’avait pas acquitté alors qu’il niait avoir commis les infractions retenues à son encontre.

Par un arrêt du 23 septembre 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle considéra que le requérant avait été à même de comprendre la raison concrète pour laquelle il avait été déclaré coupable par le jury étant donné que le requérant n’avait pas précisé les moyens ou arguments auxquels le jury devait répondre de manière motivée et que la cour d’assises avait fait droit à sa demande de pouvoir poser une question subsidiaire au jury concernant la qualification d’une des circonstances aggravantes. Par ailleurs, la Cour de cassation fit valoir que le requérant ne saurait se plaindre d’avoir été laissé dans l’ignorance des motifs pour lesquels il avait été jugé coupable d’un vol dont la matérialité n’était pas contestée. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant fait valoir que, du fait de l’absence de toute motivation sur la culpabilité, il n’a pas été à même de comprendre les raisons pour lesquelles la cour d’assises l’a condamné, entraînant une violation de son droit à un procès équitable. Le requérant rappelle qu’il a toujours contesté tant la qualification de vol que la circonstance aggravante d’homicide volontaire et qu’il avait plaidé l’acquittement. Se référant à l’arrêt de la Chambre dans l’affaire Taxquet ( Taxquet c. Belgique , n o 926/05, 13 janvier 2009), il avait demandé à la cour d’assises du Hainaut de motiver le verdict de culpabilité mais celle-ci avait refusé sa demande par un arrêt interlocutoire du 7 mai 2009. La cour d’assises avait également refusé de poser toutes les questions subsidiaires proposées par le requérant, à l’exception d’une question supplémentaire qui fut soumise aux jurés. Enfin, le requérant conteste fermement le fait qu’il pouvait comprendre les raisons pour lesquelles il fut condamné à travers la motivation sur la peine.

Le Gouvernement fait valoir que la cour d’assises du Hainaut fit référence à la personnalité antisociale du requérant, récidiviste en matière d’agressions et de vols. De plus, l’acte d’accusation avait été lu devant la cour d’assises et le requérant avait pu y répondre par un acte de défense, ce qu’il n’avait pas fait. Il avait en tout cas eu la possibilité de solliciter et avait même obtenu qu’une question subsidiaire soit posée au jury. Enfin, le Gouvernement se réfère au raisonnement de la Cour de cassation (paragraphe 13, ci-dessus) pour conclure que le requérant avait raisonnablement pu comprendre les raisons pour lesquelles il fut déclaré coupable des faits qui lui étaient reprochés. 2. Appréciation de la Cour a) Principes applicables

La Cour relève d’emblée que la présente affaire s’inscrit dans la lignée de l’arrêt Taxquet (précité) et renvoie à cet arrêt (§§ 83-92) s’agissant des principes applicables. En particulier, dans l’arrêt Agnelet c. France (n o 61198/08, §§ 56-62, 10 janvier 2013), la Cour a rappelé ce qui suit : « 56. La Cour rappelle que la Convention ne requiert pas que les jurés donnent les raisons de leur décision et que l’article 6 ne s’oppose pas à ce qu’un accusé soit jugé par un jury populaire même dans le cas où son verdict n’est pas motivé. L’absence de motivation d’un arrêt qui résulte de ce que la culpabilité d’un requérant avait été déterminée par un jury populaire n’est pas, en soi, contraire à la Convention ( Saric c. Danemark (déc.), n o 31913/96, 2 février 1999, et Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 89, CEDH 2010). 57. Il n’en demeure pas moins que pour que les exigences d’un procès équitable soient respectées, le public et, au premier chef, l’accusé doivent être à même de comprendre le verdict qui a été rendu. C’est là une garantie essentielle contre l’arbitraire. Or, comme la Cour l’a déjà souvent souligné, la prééminence du droit et la lutte contre l’arbitraire sont des principes qui sous-tendent la Convention ( Taxquet , précité, § 90). Dans le domaine de la justice, ces principes servent à asseoir la confiance de l’opinion publique dans une justice objective et transparente, l’un des fondements de toute société démocratique ( Suominen c. Finlande , n o 37801/97, § 37, 1 er juillet 2003, Tatichvili c. Russie , n o 1509/02, § 58, CEDH 2007-III, et Taxquet , précité). 58. La Cour rappelle également que devant les cours d’assises avec participation d’un jury populaire, il faut s’accommoder des particularités de la procédure où, le plus souvent, les jurés ne sont pas tenus de – ou ne peuvent pas – motiver leur conviction ( Taxquet , précité, § 92). Dans ce cas, l’article 6 exige de rechercher si l’accusé a pu bénéficier des garanties suffisantes de nature à écarter tout risque d’arbitraire et à lui permettre de comprendre les raisons de sa condamnation. Ces garanties procédurales peuvent consister par exemple en des instructions ou éclaircissements donnés par le président de la cour d’assises aux jurés quant aux problèmes juridiques posés ou aux éléments de preuve produits, et en des questions précises, non équivoques soumises au jury par ce magistrat, de nature à former une trame apte à servir de fondement au verdict ou à compenser adéquatement l’absence de motivation des réponses du jury ( ibidem , et Papon c. France (déc.), n o 54210/00, ECHR 2001-XII). Enfin, doit être prise en compte, lorsqu’elle existe, la possibilité pour l’accusé d’exercer des voies de recours. 59. Eu égard au fait que le respect des exigences du procès équitable s’apprécie sur la base de la procédure dans son ensemble et dans le contexte spécifique du système juridique concerné, la tâche de la Cour, face à un verdict non motivé, consiste donc à examiner si, à la lumière de toutes les circonstances de la cause, la procédure suivie a offert suffisamment de garanties contre l’arbitraire et a permis à l’accusé de comprendre sa condamnation ( Taxquet , précité, § 93). Ce faisant, elle doit garder à l’esprit que c’est face aux peines les plus lourdes que le droit à un procès équitable doit être assuré au plus haut degré possible par les sociétés démocratiques ( Salduz c. Turquie , [GC] n o 36391/02, § 54, CEDH 2008, et ibidem ). 60. Dans l’arrêt Taxquet (précité), la Cour a examiné l’apport combiné de l’acte d’accusation et des questions posées au jury. S’agissant de l’acte d’accusation, qui est lu au début du procès, elle a relevé que s’il indique la nature du délit et les circonstances qui déterminent la peine, ainsi que l’énumération chronologique des investigations et les déclarations des personnes entendues, il ne démontre pas « les éléments à charge qui, pour l’accusation, pouvaient être retenus contre l’intéressé ». Surtout, elle en a relevé la « portée limitée » en pratique, dès lors qu’il intervient « avant les débats qui doivent servir de base à l’intime conviction du jury » (§ 95). 61. Quant aux questions, au nombre de trente-deux pour huit accusés, dont quatre seulement pour le requérant, elles étaient rédigées de façon identique et laconique, sans référence « à aucune circonstance concrète et particulière qui aurait pu permettre au requérant de comprendre le verdict de condamnation », à la différence de l’affaire Papon , où la cour d’assises s’était référée aux réponses du jury à chacune des 768 questions posées par le président de cette cour (§ 96). 62. Il ressort de l’arrêt Taxquet (précité) que l’examen conjugué de l’acte d’accusation et des questions posées au jury doit permettre de savoir quels éléments de preuve et circonstances de fait, parmi tous ceux ayant été discutés durant le procès, avaient en définitive conduit les jurés à répondre par l’affirmative aux quatre questions le concernant, et ce afin de pouvoir notamment : différencier les coaccusés entre eux ; comprendre le choix d’une qualification plutôt qu’une autre ; connaître les motifs pour lesquels des coaccusés sont moins responsables aux yeux du jury et donc moins sévèrement punis ; justifier le recours aux circonstances aggravantes (§ 97). Autrement dit, il faut des questions à la fois précises et individualisées (§ 98). » b) Application au cas d’espèce

Dans la présente affaire, le requérant fut condamné à la réclusion à perpétuité pour les crimes de vol aggravé par un meurtre et de trafic de stupéfiants. L’enjeu pour le requérant – qui a toujours nié les faits qui lui étaient reprochés – était donc considérable. Si les circonstances de l’espèce n’étaient pas particulièrement complexes, la Cour constate néanmoins qu’un certain nombre d’incertitudes entouraient les circonstances des crimes reprochés au requérant.

S’agissant de l’acte d’accusation, la Cour rappelle qu’il avait une portée limitée, puisqu’il intervenait avant les débats qui constituent le cœur du procès ( Taxquet , précité, § 95 ; Legillon c. France , n o 53406/10, § 61, 10 janvier 2013). Ceci est d’autant plus vrai que l’article 6 de la Convention consacre la nécessité de comprendre les raisons qui ont conduit, non pas les organes compétents à renvoyer l’affaire devant la cour d’assises, mais les membres du jury, après les débats menés devant eux, à décider durant le délibéré de la culpabilité de l’accusé. En l’espèce, la Cour relève que l’acte d’accusation désignait les crimes dont le requérant était accusé et il reprenait les résultats de l’enquête policière et judiciaire. Néanmoins, s’agissant des constatations de fait reprises par cet acte et leur utilité pour comprendre le verdict prononcé contre le requérant, la Cour ne saurait se livrer à des spéculations sur le point de savoir si elles ont ou non influencé le délibéré et l’arrêt finalement adopté par la cour d’assises ( Legillon , précité, § 61 ; Voica c. France , n o 60995/09, § 49, 10 janvier 2013).

Quant aux sept questions soumises au jury, la Cour relève que deux d’entre elles avaient trait aux faits principaux reprochés au requérant (questions n o 1 et 5). Quatre questions portaient sur les circonstances aggravantes soulevées par l’accusation (questions n o 2, 3, 4 et 6), et une question subsidiaire fut posée à la demande de la défense concernant la qualification de coups et blessures ayant entraîné la mort au lieu de la qualification d’homicide volontaire (question n o 4 bis). La Cour estime que les questions posées ne permettaient pas au requérant de savoir quels éléments de preuve et circonstances de fait, parmi tous ceux ayant été discutés pendant le procès, avaient en définitive conduit les jurés à condamner le requérant (dans le même sens, Taxquet , précité, § 97 ; Castellino c. Belgique , n o 504/08, § 38, 25 juillet 2013). En particulier, le requérant n’était pas en mesure de comprendre pour quelles raisons il avait été reconnu coupable de vol avec la circonstance qu’il avait tué la victime alors qu’il avait toujours nié les faits qui lui étaient reprochés. Il n’était pas non plus en mesure de déterminer pourquoi les jurés l’avaient reconnu coupable d’avoir injecté de la drogue à la victime.

Enfin, il y a lieu de constater l’absence de toute possibilité d’appel contre les arrêts de la cour d’assises dans le système belge, le pourvoi en cassation ne portant que sur des points de droit et n’éclairant dès lors pas adéquatement l’accusé sur les raisons de sa condamnation ( Taxquet , précité, § 99).

En conclusion, la Cour estime qu’en l’espèce le requérant n’a pas disposé de garanties suffisantes lui permettant de comprendre le verdict de condamnation qui a été prononcé à son encontre.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Il réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement considère que, compte tenu de la jurisprudence de la Cour, une somme moindre doit être allouée au requérant. Il s’en remet pour cela à la sagesse de la Cour.

La Cour estime que le requérant a dû éprouver un préjudice moral certain, auquel le constat de violation figurant dans le présent arrêt (paragraphe 26 ci-dessus) ne suffit pas à remédier. La Cour rappelle que, lorsqu’un particulier a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir, parmi d’autres, Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003 ; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse (n o 2) [GC], n o 32772/02, § 89, CEDH 2009 et références citées). À cet égard, la Cour relève que le code d’instruction criminelle permet à un requérant de solliciter la réouverture de son procès à la suite d’un arrêt de la Cour constatant une violation de la Convention ( Taxquet , précité, §§ 38-42). Elle considère donc que l’intéressé dispose effectivement de la possibilité de demander à ce que sa cause soit réexaminée ( Taxquet , précité, § 107). Eu égard à cette possibilité et statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant un montant de 2 000 EUR au titre du préjudice moral (voir, dans le même sens, Fraumens c. France , n o 30010/10, § 56, 10 janvier 2013; Castellino , précité, § 52). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 3 138,15 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme réclamée et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i) 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 3 138,15 EUR (trois mille cent trente-huit euros et quinze centimes), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 novembre 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président