AFFAIRE KURT c. BELGIQUE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 17663/10) împotriva Regatului Belgiei și care a fost introdusă la Curte de un cetățean al acestui Stat, Cevher Kurt ("reclamantul"), pe 18 martie 2010, în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de doamna R. D'Amico, avocat la Liège. Guvernul belgian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, domnul M. Tysebaert, consilier general, serviciul public federal de Justiție.

Reclamantul susține în special că dreptul la un proces echitabil a fost încălcat din cauza absenței motivării verdictului juriului și al hotărârii curții de asize care l-a condamnat la o pedeapsă de treizeci de ani de închisoare.

Pe 2 aprilie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FOND

A fost supus urmăririi penale, bănuit de a fi ucis S.R.G.

În cursul urmăririi, reclamantul a expus că a solicitat de trei ori asistența unui traducător jurat în kurmandji (limbă kurdă), limba sa maternă. În schimb, a beneficiat de asistența unui traducător jurat în limba turcă, pe care reclamantul spunea că nu o stăpânea suficient. Din acest motiv, a refuzat să semneze procesele-verbale ale interogatoriilor sub motivul că nu corespundeau afirmațiilor pe care dorea să le facă. Aceste procese-verbale conțineau în special confesiuni, care au fost retractate ulterior.

Printr-o hotărâre a camerei de învinuire a curții de apel din Liège din 19 mai 2008, reclamantul a fost pus în stare de învinuire pentru: "La Liège, pe 17 decembrie 2006, A.1. voit și cu intenția de a omori, comiterea unui omor asupra persoanei [S.R.G.]; B.2. în contravention cu articolele 3 § 1-17, 8, 23 și 26 ale legii din 8 iunie 2006 privind armele, fabricarea, repararea, exponerea în vânzare, vânzarea, cesiunea, transportul, ținerea în depozit, deținerea sau purtarea unor obiecte sau substanțe care nu sunt concepute ca arme, dar din care, în fața circumstanțelor concrete, rezultă clar că persoana care le deține, le poartă sau le transportă intenționează manifest să le utilizeze în scopul de a amenința sau a răni fizic persoanele, în speță un ciocan."

Actul de acuzare din 26 februarie 2009 a prezentat următoarele elemente: S.R.G., chelneață într-o tavernă, a fost găsită moartă la locul de muncă. Conform unor martori indirecți, reclamantul era ultimul client al tavernei seara omurului. Inițial, reclamantul a negat orice implicare în fapte. Ulterior, s-au găsit urme ADN ale victimei în mașina reclamantului, iar urme ADN ale reclamantului s-au găsit sub unghiile victimei, precum și în încăperea în care a fost descoperită. După ce a fost confruntat cu aceste elemente, reclamantul ar fi făcut confesiuni, dar s-a retractat imediat după, invocând că anchetatorii l-au otrăvit în timpul audienței.

Reclamantul a solicitat posibilitatea de a face să fie audiat traducătorul A.A. în cursul procesului, având în vedere că estima că procesele-verbale întocmite cu ajutorul acestuia nu corespundeau afirmațiilor sale. Cererea a fost admisă și A.A. a fost citat în calitate de martor.

Procesul reclamantului s-a desfășurat în fața curții de asized a provinciei Liège din 2 la 7 mai 2009.

A.A. nu a apărut la ședință din cauza unei deplasări în străinătate. Din acest motiv, pe 4 mai 2009, reclamantul a solicitat ca procesele-verbale litigioase să fie excluse din dezbteri.

Printr-o hotărâre de incidență din 5 mai 2009, curtea de asized, compusă din cei trei magistrați profesioniști, a respins cererea sa. Ea a considerat că afirmația conform căreia reclamantul nu era în măsură să se exprime în turcă nu era susținută de nici un element din dosar și nu era compatibilă cu afirmațiile traducătorului A.A. În plus, în cursul sesiunii de asized, reclamantul a fost asistat de un traducător jurat distinct pe care l-a acceptat și prin intermediul căruia a putut aduce orice nuanță și precizare la declarațiile anterioare. Drepturile apărării sale nu au fost deci încălcate.

La end-ul sesiunii de asized, juriul a fost chemat să răspundă la două întrebări prezentate de președintele curții de asized. Declarația juriului a fost redactată după cum urmează: "Întrebarea nr. 1 – Faptul principal: Cevher KURT, acuzat prezent aici, este vinovat de faptul că la Liège, pe 17 decembrie 2006, voit și cu intenția de a omori, a comis omor asupra persoanei [S.R.G.]? Răspuns: DA Întrebarea nr. 2 – Faptul principal Cevher KURT, acuzat prezent aici, este vinovat de faptul că la Liège, pe 17 decembrie 2006, a purtat un obiect, nu conceput ca armă, dar din care, în fața circumstanțelor concrete, rezultă clar că intenționează să-l utilizeze în scopul de a amenința sau a răni fizic persoanele, în speță un ciocan? Răspuns: DA."

Printr-o hotărâre din 7 mai 2009, curtea de asized, compusă din cei trei magistrați profesioniști și juriul, a condamnat reclamantul la o pedeapsă de treizeci de ani de închisoare. Pentru determinarea pedepsei, a ținut seama de violența extremă a faptelor, personalitatea periculoasă a reclamantului, absența regretelor și gratuitatea mobilului care stă la baza gestului criminal.

Reclamantul s-a pourvoit în casație împotriva hotărârilor din 5 și 7 mai 2009. El a invocat o încălcare a articolelor 6 §§ 1, 2 și 3 d) ale Convenției din cauza absenței motivării deciziei curții de asized cu privire la verdictul de vinovăție al juriului, precum și imposibilitatea interogării traducătorului jurat citat ca martor.

Pe 16 septembrie 2009, procurorul general la Curtea de Casație a depus concluzii scrise în care recomanda ca Curtea de Casație să caseze cu trimitere hotărârea de condamnare a curții de asized din 7 mai 2009. El a considerat că: "Afirmația unică că reclamantul este vinovat de omor nu-i permite să înțeleagă motivele concrete din care jurații au ajuns la această concluzie și, în special, în ce măsură s-au bazat numai pe dovezi materiale sau testimoniale sau de asemenea pe baza confesiunilor retractate și contestate din cauza slabei calități atribuită traducerii lor."

Printr-o hotărâre din 23 septembrie 2009, Curtea de Casație a respins recursul. În ceea ce privește recursul îndreptat împotriva hotărârii curții de asized din 5 mai 2009, Curtea de Casație a constatat, cu privire la susținerea bazată pe art. 6 § 3 d) al Convenției: "Dreptul de a interoga sau de a face să fie interogați martori nu obligă judecătorul de fond să exclude o audiere realizată cu ajutorul unui interpret, din simplul motiv că acesta nu apare la ședință pentru a fi confruntat cu acuzatul care critică prestația sa." În ceea ce privește recursul îndreptat împotriva hotărârii curții de asized din 7 mai 2009, Curtea de Casație a considerat că această hotărâre a motivat corespunzător pedeapsa și că nu poate fi dedusă o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din faptul că reclamantul a fost lăsat în ignoranță cu privire la principalele motive din care a fost găsit vinovat. Curtea de Casație a continuat: "Încălcarea invocată nu este asociată de către reclamant decât cu prezența în dosar a unor audieri traduse, a căror fiabilitate o critică și a căror excludere a solicitat-o printr-o cerere judecată fără temei. Limitând-se la a reitera o contestație pe care hotărâra de incidență a respins-o printr-o motivare degeaba dusă în fața Curții [de Casație], mijlocul este, în această privință, inadmisibil."

Reclamantul susține că din cauza absenței motivării verdictului juriului cu privire la vinovăție, procesul nu a fost echitabil și a încălcat art. 6 § 1 al Convenției, al cărui text relevant se citește așa: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală care i se adresează."

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest mijloc nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea observă de asemenea că nu întâmpină nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil. B. Asupra temeiniciei 1. Tezele părților

Reclamantul susține că verdictul juriului nu conține nici o motivare nici nici o explicație cu privire la motivele din care a fost considerat vinovat de faptele care i se imputa, în timp ce a plădat nevinovat tot timpul. În plus, reclamantul reamintește că legislația națională a evoluat de la hotărâra Taxquet (precitată) și că o hotărâre cum ar fi cea pronunțată de curtea de asized în cauza reclamantului ar fi fără îndoială casată de Curtea de Casație dacă aceasta ar trebui să se pronunțe în prezent.

Guvernul consideră că actul de acuzare din 26 februarie 2009 conține o cronologie detaliată a investigațiilor polițienești și judiciare, precum și numeroase declarații precise ale martorilor. El desemnează crima de care reclamantul este acuzat și demonstrează care sunt elementele de învinuire care, pentru acuzație, pot fi reținute împotriva sa. În speță, acestea sunt în principal dovezi științifice și mărturii. Conform Guvernului, faptele imputate reclamantului sunt pe baza unor dovezi fiabile și a unor mărturii precise și concordante. Așadar, combinate cu actul de acuzare, cele două întrebări adresate juriului în speță ar permite reclamantului să știe care elemente de dovadă și circumstanțe de fapt l-au determinat pe jurați să răspundă afirmativ. Reclamantul era deci în măsură să înțeleagă verdictul care a fost pronunțat și motivele condamnării sale. Mai mult, procedura urmată prezenta suficiente garanții împotriva arbitrarului. 2. Aprecierea Curții a) Principii aplicabile

Curtea constată imediat că prezenta cauză se situează în continuarea hotărârii Taxquet (precitate) și se referă la această hotărâre (§§ 83-92) cu privire la principiile aplicabile. În hotărâra Agnelet c. Franța (nr. 61198/08, §§ 56-62, 10 ianuarie 2013), Curtea a reamintit aceste principii după cum urmează: "56. Curtea reamintește că Convenția nu cere ca jurații să dea motivele deciziei lor și că art. 6 nu se opune ca un acuzat să fie judecat de un juriu popular chiar și în cazul în care verdictul acestuia nu este motivat. Absența motivării unei hotărâri care rezultă din faptul că vinovăția unui reclamant a fost determinată de un juriu popular nu este, în sine, contrară Convenției (Saric c. Danemarca (decizie), nr. 31913/96, 2 februarie 1999, și Taxquet c. Belgia [GC], nr. 926/05, § 89, CEDH 2010). 57. Rămâne cu toate acestea că, pentru ca cerințele unui proces echitabil să fie respectate, publicul și, în primul rând, acuzatul trebuie să fie în măsură să înțeleagă verdictul care a fost pronunțat. Aceasta este o garanție esențială împotriva arbitrarului. Or, după cum Curtea a subliniat deja adesea, primatul dreptului și lupta împotriva arbitrarului sunt principii care fundamentează Convenția (Taxquet, precitate, § 90). În domeniul justiției, aceste principii servesc la stabilirea încrederii opiniei publice într-o justiție obiectivă și transparentă, una din bazele oricărei societăți democratice (Suominen c. Finlanda, nr. 37801/97, § 37, 1 iulie 2003, Tatichvili c. Rusia, nr. 1509/02, § 58, CEDH 2007-III, și Taxquet, precitate). 58. Curtea reamintește de asemenea că în fața curților de asized cu participarea unui juriu popular, trebuie să se ție seama de particularitățile procedurii în care, de obicei, jurații nu sunt obligați să-și motiveze convingerile sau nici nu pot face-o (Taxquet, precitate, § 92). În acest caz, art. 6 cere să se verifice dacă acuzatul a putut beneficia de garanții suficiente pentru a exclude orice risc de arbitrar și pentru a-i permite să înțeleagă motivele condamnării sale. Aceste garanții procedurale pot consta de exemplu în instrucțiuni sau clarificări date de președintele curții de asized jurului cu privire la probleme juridice ridicate sau la elementele de dovadă prezentate, și în întrebări precise, neambiguu, adresate jurului de acest magistrat, de natură să formeze o structură aptă să servească ca fundament verdictului sau să compenseze în mod adecvat absența motivării răspunsurilor jurului (ibidem, și Papon c. Franța (decizie), nr. 54210/00, ECHR 2001-XII). În fine, trebuie ținută seama, atunci când există, de posibilitatea acuzatului de a exercita căi de recurs. 59. Dat fiind faptul că respectarea cerințelor unui proces echitabil se apreciază pe baza întregii proceduri și în contextul specific al sistemului juridic în cauză, sarcina Curții, în fața unui verdict nemotivat, constă deci în a examina dacă, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, procedura urmată a oferit suficiente garanții împotriva arbitrarului și a permis acuzatului să-și înțeleagă condamnarea (Taxquet, precitate, § 93). Procedând așa, trebuie să-și mențină în minte că pena cea mai grea este în fața acesteia că dreptul la un proces echitabil trebuie asigurat la cel mai înalt grad posibil de către societățile democratice (Salduz c. Turcia, [GC] nr. 36391/02, § 54, CEDH 2008, și ibidem). 60. În hotărâra Taxquet (precitate), Curtea a examinat contribuția combinată a actului de acuzare și a întrebărilor adresate jurului. Cu privire la actul de acuzare, care este citit la începutul procesului, ea a constatat că, dacă indică natura delictului și circumstanțele care determină pedeapsa, precum și enumerarea cronologică a investigațiilor și a declarațiilor persoanelor audiate, nu demonstrează "elementele de învinuire care, pentru acuzație, puteau fi reținute împotriva interesatului". Mai ales, ea a constatat "domeniul limitat" al acestuia în practică, deoarece intervine "înainte de dezbteri care trebuie să servească ca bază intim convingerilor jurului" (§ 95). 61. Cât privește întrebările, în număr de treizeci și doi pentru opt acuzați, dintre care doar patru pentru reclamant, ele au fost redactate identic și laconic, fără referire "la nici o circumstanță concretă și particulară care ar fi putut permite reclamantului să înțeleagă verdictul de condamnare", spre deosebire de cauza Papon, în care curtea de asized se referise la răspunsurile jurului la fiecare din cele 768 de întrebări adresate de președintele acestei curți (§ 96). 62. Din hotărâra Taxquet (precitate) rezultă că examinarea combinată a actului de acuzare și a întrebărilor adresate jurului trebuie să permită să se știe care dintre elementele de dovadă și circumstanțele de fapt, dintre toate cele discutate în cursul procesului, au condus în final jurații să răspundă afirmativ la cele patru întrebări care o privesc, și aceasta pentru a putea în special: să diferențieze coaccușii între ei; să înțeleagă alegerea unei calificări mai degrabă decât alteia; să cunoască motivele pentru care coaccușii sunt mai puțin responsabili în ochii jurului și deci mai puțin sever pedepsiți; să justifice recurul la circumstanțe agravante (§ 97). Cu alte cuvinte, trebuie întrebări atât precise cât și individualizate (§ 98)." b) Aplicare în speță

În prezenta cauză, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de treizeci de ani de închisoare pentru omor și pentru purtarea unui obiect utilizat ca o armă. Enjeu-ul pentru reclamant era deci considerabil, în special ținând seama de faptul că a plădat nevinovat pe tot parcursul. Dacă circumstanțele cauzei de față nu erau deosebit de complexe, Curtea constată cu toate acestea că un anumit număr de incertitudini înconjoară circumstanțele crimei imputate reclamantului.

Cu privire la actul de acuzare, Curtea reamintește că avea un domeniu limitat, deoarece intervenia înainte de dezbteri care constituie inima procesului (Taxquet, precitate, § 95; Legillon c. Franța, nr. 53406/10, § 61, 10 ianuarie 2013). Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât art. 6 al Convenției consacră necesitatea de a înțelege motivele care au condus, nu organele competente să trimită cauza în fața curții de asized, ci membrii jurului, după dezbteri ținute în fața lor, să decidă în deliberare culpabilitatea acuzatului. În speță, Curtea observă că actul de acuzare desemna crima de care reclamantul era acuzat și expunea în mod detaliat mărturiile culese, precum și rezultatele expertizelor efectuate. Cu toate acestea, cu privire la constatările de fapt repuse în acest act și utilitatea lor pentru a înțelege verdictul pronunțat împotriva reclamantului, Curtea nu poate specula asupra faptului dacă au sau nu influențat deliberarea și hotărâra în final adoptată de curtea de asized (Legillon, precitate, § 61; Voica c. Franța, nr. 60995/09, § 49, 10 ianuarie 2013).

Cât privește cele două întrebări adresate jurului, Curtea observă că se refereau la cele două fapte principale imputate reclamantului, omorul voluntar (întrebarea nr. 1) și purtarea unui obiect utilizat ca armă (întrebarea nr. 2). Curtea estimează că întrebările adresate nu permiteau reclamantului să știe care dintre elementele de dovadă și circumstanțele de fapt, dintre toate cele discutate în cursul procesului, au condus în final jurații să condamne reclamantul pentru omor (în același sens, Taxquet, precitate, § 97; Castellino c. Belgia, nr. 504/08, § 38, 25 iulie 2013). În particular, reclamantul nu era în măsură să înțeleagă motivele din care calificarea de omor a fost reținută împotriva sa în timp ce a plădat nevinovat pe tot parcursul procedurii. În plus, reclamantul nu putea nici el să determine în ce măsură jurații s-au bazat pe dovezile materiale și testimoniale sole sau de asemenea pe baza confesiunilor retractate și contestate din cauza slabei calități atribuită traducerii lor. Cu privire la aceste confesiuni, reclamantul nu putea nici el să determine motivele pentru care juriul ar fi rezolvat contradicția existentă între declarațiile inițiale ale sale, făcute cu ajutorul A.A., și declarațiile în cursul procesului, făcute cu ajutorul unui alt interpret, în favoarea primelor declarații.

În fine, este de constatat absența oricărei posibilități de a face apel împotriva hotărârilor curții de asized în sistemul belgian, recursul în casație referindu-se doar la puncte de drept și deci nu lămurind în general corespunzător acuzatul asupra motivelor condamnării sale (Taxquet, precitate, § 99). Nu a fost diferit nici în speță.

Ca concluzie, Curtea estimează că în speță reclamantul nu a dispus de garanții suficiente care să-i permită să înțeleagă verdictul de condamnare care a fost pronunțat împotriva sa.

Din aceasta rezultă că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSPECTATĂ A ARTICOLELOR 6 §§ 1 ȘI 3 d) ALE CONVENȚIEI (INTEROGAREA UNUI MARTOR)

Reclamantul se plânge de faptul că nu a putut interoga sau face să fie interogat traducătorul jurat A.A. citat ca martor, deși curtea de asized a refuzat să exclude din dezbteri procesele-verbale întocmite cu ajutorul lui A.A. și contestate de reclamant. El susține o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 d) ale Convenției. art. 6 § 3 d) este redactat după cum urmează: "3. Orice acuzat are dreptul în special la: (...) d) a interoga sau a face să fie interogați martori ai acuzării și a obține citarea și interogarea martorilor ai apărării în aceleași condiții ca și martori ai acuzării;"

Curtea constată că acest mijloc nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea observă de asemenea că nu întâmpină nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil.

Curtea observă că acest mijloc este strâns legat de faptele care au determinat-o să concluzioneze o încălcare a articolului 6 § 1. Într-adevăr, cum tocmai a considerat (§28, mai sus), în absența motivării verdictului, se dovedește imposibil să se știe dacă condamnarea reclamantului s-a bazat sau nu pe procesele-verbale întocmite de traducătorul jurat A.A. citat ca martor (Taxquet, precitate, §§ 101-102). În aceste condiții, Curtea judecă că nu este necesar de a se pronunța separat asupra mijlocului bazat pe presupusa încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 d) ale Convenției.

Reclamantul nu a prezentat nici o cerere de satisfacție echitabilă. De aici rezultă că Curtea estimează că nu este necesar să-i acorde vreun montant la acest titlu.

Cu toate acestea, Curtea reamintește că, atunci când o persoană a fost condamnată la urma unei proceduri viciate de nerespectarea cerințelor articolului 6 al Convenției, un nou proces sau o reluare a procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc adecvat de remediere a încălcării constatate (a se vedea, printre altele, Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Elveția (nr. 2) [GC], nr. 32772/02, § 89, CEDH 2009, și referințe citate). În această privință, Curtea observă că codul de procedură penală permite reclamantului să solicite reluarea procesului în urma unei hotărâri a Curții constatând o încălcare a Convenției (Taxquet, precitate, §§ 38-42). Ea consideră deci că interesatul dispune efectiv de posibilitatea de a solicita ca cauza sa fie reexaminată (Taxquet, precitate, § 107). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că nu este necesar de a se pronunța separat asupra mijlocului bazat pe articolele 6 §§ 1 și 3 d) ale Convenției. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 17 februarie 2015, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Grefier Președintă

Le requérant a été représenté par M e R. D’Amico, avocat à Liège. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice.

Le requérant allègue en particulier que son droit à un procès équitable a été violé du fait de l’absence de motivation du verdict du jury et de l’arrêt de la cour d’assises l’ayant condamné à une peine d’emprisonnement de trente ans.

Le 2 avril 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Il fit l’objet de poursuites pénales, soupçonné d’avoir tué S.R.G.

Au cours de l’instruction, le requérant expose qu’il demanda à trois reprises à être assisté d’un traducteur juré en kurmandji (langue kurde), sa langue maternelle. Au lieu de cela, il bénéficia de l’assistance d’A.A., un traducteur juré en langue turque que le requérant disait ne pas maîtriser suffisamment. De ce fait, il refusa de signer les procès-verbaux des interrogatoires au motif qu’ils n’étaient pas conformes aux propos qu’il avait voulu tenir. Ces procès-verbaux contenaient notamment des aveux, rétractés par la suite.

Par un arrêt de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Liège du 19 mai 2008, le requérant fut mis en accusation d’avoir : « À Liège, le 17 décembre 2006, A.1. volontairement, avec intention de donner la mort, commis un homicide sur la personne de [S.R.G.]; B.2. en contravention aux articles 3 § 1-17 o , 8, 23 et 26 de la loi du 8 juin 2006 sur les armes, fabriqué, réparé, exposé en vente, vendu, cédé, transporté, tenu en dépôt, détenu ou été porteur d’objets ou de substances qui ne sont pas conçus comme arme, mais dont il apparaît clairement, étant donné les circonstances concrètes, que celui qui les détient, les porte ou les transporte entend manifestement les utiliser aux fins de menacer ou de blesser physiquement des personnes, en l’espèce un marteau. »

L’acte d’accusation du 26 février 2009 fit état des éléments suivants : S.R.G., serveuse dans une taverne, fut retrouvée morte dans son lieu de travail. D’après certains témoins indirects, le requérant était le dernier client de la taverne le soir de l’homicide. Dans un premier temps, le requérant nia toute implication dans les faits. Par la suite, des traces ADN appartenant à la victime furent retrouvées dans la voiture du requérant, et des traces ADN appartenant au requérant furent retrouvées sous les ongles de la victime ainsi que dans la pièce où elle fut découverte. Après avoir été confronté avec ces éléments, le requérant aurait fait des aveux mais il se rétracta immédiatement après, faisant valoir que les enquêteurs l’avaient empoisonné lors de l’audition.

Le requérant sollicita la possibilité de faire entendre A.A. au cours du procès étant donné qu’il estimait que les procès-verbaux établis avec le concours de celui-ci n’étaient pas conformes à ses propos. Il fut fait droit à cette demande et A.A. fut cité en qualité de témoin.

Le procès du requérant se tint devant la cour d’assises de la province de Liège du 2 au 7 mai 2009.

A.A. ne comparut pas à l’audience en raison d’un déplacement à l’étranger. De ce fait, le 4 mai 2009, le requérant demanda que les procès-verbaux litigieux soient écartés des débats.

Par un arrêt sur incident du 5 mai 2009, la cour d’assises, composée des trois magistrats professionnels, rejeta sa demande. Elle considéra que l’affirmation selon laquelle le requérant n’était pas en mesure de s’exprimer en turc n’était étayée par aucun élément du dossier et n’était pas compatible avec les affirmations de traducteur A.A. De plus, au cours de la session d’assises, le requérant était assisté d’un traducteur juré distinct qu’il avait accepté et par l’intermédiaire duquel il pouvait apporter toute nuance et précision à ses déclarations antérieures. Ses droits de la défense n’étaient donc pas violés. 14. À l’issue de la session d’assises, le jury fut appelé à répondre à deux questions soumises par le président de la cour d’assises. La déclaration du jury fut libellée comme suit : « Question n o 1 – Fait principal : Cevher KURT, accusé ici présent, est-il coupable d’avoir à Liège, le 17 décembre 2006, volontairement et avec intention de donner la mort, commis un homicide sur la personne de [S.R.G.] ? Réponse : OUI Question n o 2 – Fait principal Cevher KURT, accusé ici présent, est-il coupable d’avoir à Liège, le 17 décembre 2006, été porteur d’un objet, non conçu comme arme, mais dont il apparaît clairement, au vu des circonstances concrètes, qu’il entend l’utiliser aux fins de menacer ou de blesser physiquement des personnes, en l’espèce un marteau ? Réponse : OUI. »

Par un arrêt du 7 mai 2009, la cour d’assises, composée des trois magistrats professionnels et du jury, condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de trente ans. Pour la détermination de la peine, elle prit en compte l’extrême violence des faits, la personnalité dangereuse du requérant, l’absence de regrets et la gratuité du mobile à la base du geste meurtrier.

Le requérant se pourvut en cassation contre les arrêts des 5 et 7 mai 2009. Il invoqua une violation de l’article 6 §§ 1, 2 et 3 d) de la Convention en raison de l’absence de motivation de la décision de la cour d’assises quant au verdict de culpabilité du jury ainsi que de l’impossibilité d’interroger le traducteur juré cité comme témoin.

Le 16 septembre 2009, l’avocat général à la Cour de cassation déposa des conclusions écrites dans lesquelles il préconisait que la Cour de cassation casse avec renvoi l’arrêt de condamnation de la cour d’assises du 7 mai 2009. Il considéra que : « La seule affirmation que le demandeur est coupable de meurtre ne lui permet pas de comprendre les raisons concrètes par lesquelles les jurés sont arrivés à cette conclusion et, notamment, dans quelle mesure ils se sont fondés sur les seules preuves matérielles ou testimoniales ou également sur la base des aveux rétractés et contestés en raison de la mauvaise qualité prêtée à leur traduction. »

Par un arrêt du 23 septembre 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. En tant que le pourvoi était dirigé contre l’arrêt de la cour d’assises du 5 mai 2009, la Cour de cassation releva, s’agissant du grief tiré de l’article 6 § 3 d) de la Convention : « Le droit d’interroger ou de faire interroger les témoins n’oblige pas le juge du fond à écarter une audition réalisée avec le concours d’un interprète, du seul fait que celui-ci ne comparaît pas à l’audience pour être confronté avec l’accusé qui critique sa prestation. » En tant que le pourvoi était dirigé contre l’arrêt de la cour d’assises du 7 mai 2009, la Cour de cassation considéra que cet arrêt avait dûment motivé la peine et qu’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention ne pouvait être déduite de la circonstance que le requérant avait été laissé dans l’ignorance des principales raisons pour lesquelles il fut trouvé coupable. La Cour de cassation poursuivit : « La violation invoquée n’est associée par le demandeur qu’à la présence, dans le dossier, d’auditions traduites dont il critique la fiabilité et dont il a sollicité l’écartement par une requête jugée sans fondement. Se bornant à réitérer une contestation que l’arrêt sur incident a écartée par une motivation vainement déférée à la Cour [de cassation], le moyen est, à cet égard, irrecevable. » II.

Le requérant allègue que du fait de l’absence de motivation du verdict du jury sur la culpabilité, son procès n’a pas été équitable et a méconnu l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le bien-fondé 1. Thèses des parties

Le requérant fait valoir que le verdict du jury ne contient aucune motivation ni aucune explication sur les raisons pour lesquelles il a été considéré coupable des faits qui lui étaient reprochés, alors qu’il a toujours plaidé non-coupable. En outre, le requérant rappelle que la législation nationale a évolué depuis l’arrêt Taxquet (précité) et qu’un arrêt tel que celui prononcé par la cour d’assises dans l’affaire du requérant serait sans aucun doute cassé par la Cour de cassation si celle-ci devait se prononcer à l’heure actuelle.

Le Gouvernement estime que l’acte d’accusation du 26 février 2009 contient une chronologie détaillée des investigations policières et judiciaires ainsi que des nombreuses déclarations précises des témoins. Il désigne le crime dont le requérant est accusé et démontre quels sont les éléments à charge qui, pour l’accusation, peuvent être retenus contre lui. Il s’agit en l’espèce principalement de preuves scientifiques et de témoignages. Selon le Gouvernement, les faits imputés au requérant le sont sur base de preuves fiables et de témoignages précis et concordants. Ainsi, combinées avec l’acte d’accusation, les deux questions posées au jury en l’espèce permettraient au requérant de savoir quels éléments de preuve et circonstances de fait avaient conduit les jurés à répondre par l’affirmative. Le requérant était dès lors en mesure de comprendre le verdict qui fut rendu et les raisons de sa condamnation. En outre, la procédure suivie revêtait suffisamment de garanties contre l’arbitraire. 2. Appréciation de la Cour a) Principes applicables

La Cour relève d’emblée que la présente affaire s’inscrit dans la lignée de l’arrêt Taxquet (précité) et renvoie à cet arrêt (§§ 83-92) s’agissant des principes applicables. Dans l’arrêt Agnelet c. France (n o 61198/08, §§ 56-62, 10 janvier 2013), la Cour a rappelé ces principes comme suit : « 56. La Cour rappelle que la Convention ne requiert pas que les jurés donnent les raisons de leur décision et que l’article 6 ne s’oppose pas à ce qu’un accusé soit jugé par un jury populaire même dans le cas où son verdict n’est pas motivé. L’absence de motivation d’un arrêt qui résulte de ce que la culpabilité d’un requérant avait été déterminée par un jury populaire n’est pas, en soi, contraire à la Convention ( Saric c. Danemark (déc.), n o 31913/96, 2 février 1999, et Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 89, CEDH 2010). 57. Il n’en demeure pas moins que pour que les exigences d’un procès équitable soient respectées, le public et, au premier chef, l’accusé doivent être à même de comprendre le verdict qui a été rendu. C’est là une garantie essentielle contre l’arbitraire. Or, comme la Cour l’a déjà souvent souligné, la prééminence du droit et la lutte contre l’arbitraire sont des principes qui sous-tendent la Convention ( Taxquet , précité, § 90). Dans le domaine de la justice, ces principes servent à asseoir la confiance de l’opinion publique dans une justice objective et transparente, l’un des fondements de toute société démocratique ( Suominen c. Finlande , n o 37801/97, § 37, 1 er juillet 2003, Tatichvili c. Russie , n o 1509/02, § 58, CEDH 2007-III, et Taxquet , précité). 58. La Cour rappelle également que devant les cours d’assises avec participation d’un jury populaire, il faut s’accommoder des particularités de la procédure où, le plus souvent, les jurés ne sont pas tenus de – ou ne peuvent pas – motiver leur conviction ( Taxquet , précité, § 92). Dans ce cas, l’article 6 exige de rechercher si l’accusé a pu bénéficier des garanties suffisantes de nature à écarter tout risque d’arbitraire et à lui permettre de comprendre les raisons de sa condamnation. Ces garanties procédurales peuvent consister par exemple en des instructions ou éclaircissements donnés par le président de la cour d’assises aux jurés quant aux problèmes juridiques posés ou aux éléments de preuve produits, et en des questions précises, non équivoques soumises au jury par ce magistrat, de nature à former une trame apte à servir de fondement au verdict ou à compenser adéquatement l’absence de motivation des réponses du jury ( ibidem , et Papon c. France (déc.), n o 54210/00, ECHR 2001-XII). Enfin, doit être prise en compte, lorsqu’elle existe, la possibilité pour l’accusé d’exercer des voies de recours. 59. Eu égard au fait que le respect des exigences du procès équitable s’apprécie sur la base de la procédure dans son ensemble et dans le contexte spécifique du système juridique concerné, la tâche de la Cour, face à un verdict non motivé, consiste donc à examiner si, à la lumière de toutes les circonstances de la cause, la procédure suivie a offert suffisamment de garanties contre l’arbitraire et a permis à l’accusé de comprendre sa condamnation ( Taxquet , précité, § 93). Ce faisant, elle doit garder à l’esprit que c’est face aux peines les plus lourdes que le droit à un procès équitable doit être assuré au plus haut degré possible par les sociétés démocratiques ( Salduz c. Turquie , [GC] n o 36391/02, § 54, CEDH 2008, et ibidem ). 60. Dans l’arrêt Taxquet (précité), la Cour a examiné l’apport combiné de l’acte d’accusation et des questions posées au jury. S’agissant de l’acte d’accusation, qui est lu au début du procès, elle a relevé que s’il indique la nature du délit et les circonstances qui déterminent la peine, ainsi que l’énumération chronologique des investigations et les déclarations des personnes entendues, il ne démontre pas « les éléments à charge qui, pour l’accusation, pouvaient être retenus contre l’intéressé ». Surtout, elle en a relevé la « portée limitée » en pratique, dès lors qu’il intervient « avant les débats qui doivent servir de base à l’intime conviction du jury » (§ 95). 61. Quant aux questions, au nombre de trente-deux pour huit accusés, dont quatre seulement pour le requérant, elles étaient rédigées de façon identique et laconique, sans référence « à aucune circonstance concrète et particulière qui aurait pu permettre au requérant de comprendre le verdict de condamnation », à la différence de l’affaire Papon , où la cour d’assises s’était référée aux réponses du jury à chacune des 768 questions posées par le président de cette cour (§ 96). 62. Il ressort de l’arrêt Taxquet (précité) que l’examen conjugué de l’acte d’accusation et des questions posées au jury doit permettre de savoir quels éléments de preuve et circonstances de fait, parmi tous ceux ayant été discutés durant le procès, avaient en définitive conduit les jurés à répondre par l’affirmative aux quatre questions le concernant, et ce afin de pouvoir notamment : différencier les coaccusés entre eux ; comprendre le choix d’une qualification plutôt qu’une autre ; connaître les motifs pour lesquels des coaccusés sont moins responsables aux yeux du jury et donc moins sévèrement punis ; justifier le recours aux circonstances aggravantes (§ 97). Autrement dit, il faut des questions à la fois précises et individualisées (§ 98). » b) Application au cas d’espèce

Dans la présente affaire, le requérant fut condamné à une peine d’emprisonnement de trente ans du chef de meurtre et de port d’un objet utilisé comme une arme. L’enjeu pour le requérant était donc considérable, en particulier compte tenu du fait qu’il avait toujours plaidé non-coupable. Si les circonstances de l’espèce n’étaient pas particulièrement complexes, la Cour constate néanmoins qu’un certain nombre d’incertitudes entouraient les circonstances du crime reproché au requérant.

S’agissant de l’acte d’accusation, la Cour rappelle qu’il avait une portée limitée, puisqu’il intervenait avant les débats qui constituent le cœur du procès ( Taxquet , précité, § 95 ; Legillon c. France , n o 53406/10, § 61, 10 janvier 2013). Ceci est d’autant plus vrai que l’article 6 de la Convention consacre la nécessité de comprendre les raisons qui ont conduit, non pas les organes compétents à renvoyer l’affaire devant la cour d’assises, mais les membres du jury, après les débats menés devant eux, à décider durant le délibéré de la culpabilité de l’accusé. En l’espèce, la Cour relève que l’acte d’accusation désignait le crime dont le requérant était accusé et exposait de manière détaillée les témoignages recueillis, ainsi que les résultats des expertises menées. Néanmoins, s’agissant des constatations de fait reprises par cet acte et leur utilité pour comprendre le verdict prononcé contre le requérant, la Cour ne saurait se livrer à des spéculations sur le point de savoir si elles ont ou non influencé le délibéré et l’arrêt finalement adopté par la cour d’assises ( Legillon , précité, § 61 ; Voica c. France , n o 60995/09, § 49, 10 janvier 2013).

Quant aux deux questions soumises au jury, la Cour relève qu’elles avaient trait aux deux faits principaux reprochés au requérant, l’homicide volontaire (question n o 1) et le port d’un objet utilisé comme arme (question n o 2). La Cour estime que les questions posées ne permettaient pas au requérant de savoir quels éléments de preuve et circonstances de fait, parmi tous ceux ayant été discutés pendant le procès, avaient en définitive conduit les jurés à condamner le requérant du chef de meurtre (dans le même sens, Taxquet , précité, § 97 ; Castellino c. Belgique , n o 504/08, § 38, 25 juillet 2013). En particulier, le requérant n’était pas en mesure de comprendre pour quelles raisons la qualification de meurtre avait été retenue à son encontre alors qu’il avait plaidé non-coupable tout au long de la procédure. En outre, le requérant ne pouvait pas non plus déterminer dans quelle mesure les jurés s’étaient fondés sur les seules preuves matérielles et testimoniales ou également sur la base de ses aveux rétractés et contestés en raison de la mauvaise qualité prêtée à leur traduction. À l’égard de ces aveux, le requérant ne pouvait pas non plus déterminer les raisons pour lesquelles le jury aurait résolu la contradiction existant en ses déclarations initiales, faites avec le concours d’A.A., et ses déclarations au cours du procès, faites avec le concours d’un autre interprète, en faveur des premières déclarations.

Enfin, il y a lieu de constater l’absence de toute possibilité d’appel contre les arrêts de la cour d’assises dans le système belge, le pourvoi en cassation ne portant que sur des points de droit et n’éclairant dès lors pas, en général, adéquatement l’accusé sur les raisons de sa condamnation ( Taxquet , précité, § 99). Il n’en est pas allé différemment en l’espèce.

En conclusion, la Cour estime qu’en l’espèce le requérant n’a pas disposé de garanties suffisantes lui permettant de comprendre le verdict de condamnation qui a été prononcé à son encontre.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 d) DE LA CONVENTION (INTERROGATION D’UN TÉMOIN)

Le requérant se plaint de n’avoir pu interroger ou faire interroger le traducteur juré A.A. cité comme témoin alors même que la cour d’assises refusa d’écarter des débats les procès-verbaux établis avec le concours d’A.A. et contestés par le requérant. Il allègue la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. L’article 6 § 3 d) est libellé comme suit : « 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; »

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

La Cour note que ce grief est étroitement lié aux faits qui l’ont amenée à conclure à une violation de l’article 6 § 1. En effet, comme elle vient de considérer (paragraphe 28, ci-dessus), en l’absence de motivation du verdict, il s’avère impossible de savoir si la condamnation du requérant s’est fondée ou non sur les procès-verbaux établis par le traducteur juré A.A. cité comme témoin ( Taxquet , précité, §§ 101-102). Dans ces conditions, la Cour juge qu’il n’y a pas lieu de statuer séparément sur le grief tiré de la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. III.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

Toutefois, la Cour rappelle que, lorsqu’un particulier a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir, parmi d’autres, Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003 ; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse (n o 2) [GC], n o 32772/02, § 89, CEDH 2009, et références citées). À cet égard, la Cour relève que le code d’instruction criminelle permet à un requérant de solliciter la réouverture de son procès à la suite d’un arrêt de la Cour constatant une violation de la Convention ( Taxquet , précité, §§ 38-42). Elle considère donc que l’intéressé dispose effectivement de la possibilité de demander à ce que sa cause soit réexaminée ( Taxquet , précité, § 107). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu de statuer séparément sur le grief tiré de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 février 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Greffier Présidente