AFFAIRE GYBELS c. BELGIQUE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 43305/09) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Fabian Gybels („reclamantul"), la 4 august 2009, în conformitate cu art. 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Me A. Leroy, avocat la Bruxelles. Guvernul belgian („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl. M. Tysebaert, consilier general, serviciul public federal al Justiției.

Reclamantul susține că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat din cauza lipsei de motivare a verdictului juriului și a hotărârii curții de assises care l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de douăzeci și șapte de ani.

La 10 ianuarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

La 3 octombrie 2006, S.S.D., fosta parteneră a reclamantului, a fost găsită moartă. Reclamantul s-a predat în seara aceleiași zile și a recunoscut că a lovit repetat cu cuțitul fosta sa parteneră. În cursul anchetei, reclamantul a susținut în permanență că nu a avut niciodată intenția de a-și ucide fosta parteneră și mai ales că nu și-a premeditat gestul. Mai mult, a negat categoric că ar fi lovit fiul său B.G.

Actul de acuzare din 13 noiembrie 2008 a retranscris elementele care au rezultat din ancheta de poliție și ancheta judiciară: a menționat declarațiile diferitelor martori (vecini, familie, apropiați ai reclamantului și ai victimei), declarațiile reclamantului care au divergat pe parcursul interogatoriilor, ancheta de personalitate precum și expertiza psihiatrică privind reclamantul. Acuzarea părea să apere teza conform căreia reclamantul a intrat în apartamentul S.S.D. escaladând conductul de ventilație din subsolul clădirii până la baie și că a așteptat apoi întoarcerea S.S.D. la apartament pentru a o omorî. Conform versiunii reclamantului, S.S.D. i-a deschis ușa cu deplina sa voință, și abia după ce au petrecut mai multe ore împreună în apartament s-a iscat o ceartă în cursul căreia reclamantul a înjunghiat în repetate rânduri S.S.D. cu un cuțit de bucătărie.

Printr-o hotărâre a camerei de punere sub acuzare a curții de apel din Bruxelles din 31 octombrie 2007, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru a-l fi, în circumscripția judiciară a Bruxellesului: „A. la 3 octombrie 2006: cu voință, cu intenția de a da moartea și cu premedditare, comis omor asupra persoanei [S.S.D.]; B. în repetate rânduri, între 23 decembrie 2000 și 4 octombrie 2006, cu voință, făcut răniri sau portat lovituri asupra [B.G.], cu circumstanța că crima sau contravenția a fost comisă asupra unui minor sau asupra unei persoane care, datorită stării sale fizice sau mentale, nu era în stare să-și asigure întreținerea, de către tatăl, mama sau alți strămoși, și anume de tatăl legitim."

Procesul reclamantului a fost judecat de curtea de assises din circumscripția administrativă Bruxelles-Capitală între 2 și 9 februarie 2009.

La 2 februarie 2009, reclamantul a depus un act de apărare în care a retranscris fiecare fapt și a explicat de ce considera că nu a avut intenția de a-o omorî pe S.S.D. și mai ales că nu și-a premeditat gestul. Mai mult, a contestat că ar fi bătut vreodată fiul său B.G.

Juriul a fost chemat să răspundă la unsprezece întrebări prezentate de președintele curții de assises. Declarația juriului a fost formulată după cum urmează: „Prima întrebare (principală): GYBELS Fabian, inculpat prezent aici, este vinovat de a-l fi, în circumscripția judiciară a Bruxellesului, la 3 octombrie 2006, cu voință, cu intenția de a da moartea, comis omor asupra persoanei [S.S.D.]? Răspuns: DA A doua întrebare (accesoriu la prima și la care juriul poate răspunde numai dacă a răspuns afirmativ la prima întrebare): Omorul cu voință descris la prima întrebare a fost comis cu premedditare? Răspuns: DA A treia întrebare (întrebare principală): GYBELS Fabian, inculpat prezent aici, este vinovat de a-l fi, în circumscripția judiciară a Bruxellesului, în repetate rânduri, între 23 decembrie 2000 și 4 octombrie 2006, cu voință, făcut răniri sau portat lovituri asupra [B.G.]? Răspuns: DA A patra întrebare (accesoriu la a treia și la care juriul poate răspunde numai dacă a răspuns afirmativ la a treia întrebare): Loviturile portate sau rănile provocate, descrise la a treia întrebare, au fost comise asupra unui minor sau asupra unei persoane care, datorită stării sale fizice sau mentale, nu era în stare să-și asigure întreținerea? Răspuns: DA A cincea întrebare (accesoriu la a treia și la care juriul poate răspunde numai dacă a răspuns afirmativ la întrebările 3 și 4): Loviturile portate sau rănile provocate, descrise la a treia întrebare și mai bine precizate la a patra întrebare, au fost comise de tatăl său? Răspuns: DA A șasea întrebare (principală și subsidială la a treia și la care juriul poate răspunde numai dacă a răspuns negativ la a treia întrebare): GYBELS Fabian, inculpat prezent aici, este vinovat de a-l fi, în circumscripția judiciară a Bruxellesului, la o dată nedeterminată, o singură dată între 1 și 28 februarie 2006, cu voință, făcut răniri sau portat lovituri asupra [B.G.]? A șaptea întrebare (accesoriu la a șasea și la care juriul poate răspunde numai dacă a răspuns pozitiv la a șasea întrebare): Loviturile portate sau rănile provocate, descrise la a șasea întrebare, au fost comise asupra unui minor sau asupra unei persoane care, datorită stării sale fizice sau mentale, nu era în stare să-și asigure întreținerea? A opta întrebare (accesoriu la a șasea și la care juriul poate răspunde numai dacă a răspuns pozitiv la întrebările 6 și 7): Loviturile portate sau rănile provocate, descrise la a șasea întrebare și mai bine precizate la a șaptea întrebare, au fost comise de tatăl său? A noua întrebare (principală și subsidială la a treia și la care juriul poate răspunde numai dacă a răspuns negativ la a treia întrebare): GYBELS Fabian, inculpat prezent aici, este vinovat de a-l fi, în circumscripția judiciară a Bruxellesului, la 5 august 2006, cu voință, făcut răniri sau portat lovituri asupra [B.G.]? A zecea întrebare (accesoriu la a noua și la care juriul poate răspunde numai dacă a răspuns pozitiv la a noua întrebare): Loviturile portate sau rănile provocate, descrise la a noua întrebare, au fost comise asupra unui minor sau asupra unei persoane care, datorită stării sale fizice sau mentale, nu era în stare să-și asigure întreținerea? A unsprezecelea întrebare (accesoriu la a noua și la care juriul poate răspunde numai dacă a răspuns pozitiv la întrebările 9 și 10): Loviturile portate sau rănile provocate, descrise la a noua întrebare și mai bine precizate la a zecea întrebare, au fost comise de tatăl său?"

Prin hotărâre din 10 februarie 2009, curtea de assises l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de închisoare de douăzeci și șapte de ani. Pentru determinarea pedepsei, curtea de assises a luat în considerare, în special, circumstanțele atenuante în favoarea reclamantului, dar și tendința lui extrem de gravă la violență, confirmată de faptul că reclamantul lovise în voință fiul său minor B.G.

Reclamantul a depus cale de recurs în casație împotriva hotărârii din 10 februarie 2009 și a invocat, în special, o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției pe motiv că, din cauza lipsei de motivare, nu putea înțelege motivele pentru care juriul era convins că a avut intenția de a da moartea și că și-a premeditat crima. Cu privire la infracțiunea de lovire și vătămare a fiului, întrebarea ar fi formulată în mod atât de general încât nu ar fi posibil să se înțeleagă în care perioadă și în ce circumstanțe s-a comis infracțiunea.

La 3 iunie 2009, procurorul general la Curtea de Casație a concluzionat prin cererea de caz anulatorie pe motiv că hotărârea de condamnare nu îndeplinea cerințele articolului 6 al Convenției. În special, procurorul general a considerat că hotărârea curții de assises nu permite reclamantului să cunoască motivele pentru care circumstanța agravantă de premedditare a fost reținută împotriva sa și că formularea întrebărilor privind lovirea și vătămarea nu permitea identificarea precisă a datului faptelor, a numărului lor precum și a circumstanțelor acestora.

Printr-o hotărâre din 10 iunie 2009, Curtea de Casație a respins totuși calea de recurs. Ea a considerat că reclamantul nu solicitase o schimbare de calificare prin intermediul unei întrebări subsidiare de pus juriului și nu putea să se plângă de faptul că nu înțelege motivele pentru care fusese găsit vinovat de un omor pe care recunoașc a-l fi comis. Cu privire la premedditare, cerința de motivare nu impunea obligația curții de assises de a expune motivele pentru care durata intervalului care separa rezoluția de crimă de acțiune fusese suficientă pentru a justifica reținerea premedditării. În sfârșit, reclamantul fiind condamnat doar la o pedeapsă unică pentru crime de asasinat, nu ar avea interes să înțeleagă motivele pentru care infracțiunea de lovire și vătămare asupra fiului fusese reținută de juriu. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Pe chestiunea admisibilității

Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Curtea observă de asemenea că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Pe fond 1. Tezele părților

Referindu-se la hotărârea Camerei în cauza Taxquet c. Belgia (nr. 926/05, 13 ianuarie 2009), reclamantul se plânge că jurații s-au limitat la a răspunde afirmativ la întrebările puse de președintele curții de assises și că curtea de assises s-a mulțumit să constate declarația juriului. Această lipsă de motivare i-a dat reclamantului impresia unei justiții arbitrare și sentimentul că nu s-a procedat la o analiză rezonabilă și logică a elementelor de dovadă prezentate. În special, nu i s-a furnizat nicio explicație reclamantului cu privire la elementele de dovadă care au convins jurații că reclamantul a avut intenția de a da moartea, că și-a premeditat actul și că a lovit fiul său – circumstanțe pe care toate le-a negat pe tot parcursul anchetei. Chiar dacă reclamantul nu solicitase ca întrebări subsidiare să fie puse juriului, depusese un act de apărare la 2 februarie 2009 la care curtea de assises nu răspunse. Cu privire la raționamentul Curții de Casație, reclamantul consideră că mențiunea în hotărârea curții de assises a „intenției reale" nu constituie o motivare explicând de ce premedditarea fusese reținută și, în orice caz, făcea parte din motivarea asupra pedepsei și nu asupra vinovăției. În sfârșit, cu privire la condamnarea sa pentru bătutul fiului, reclamantul susține că, chiar dacă aceasta ar fi putut să nu schimbe pedeapsa – ceea ce nu este sigur având în vedere că acest element fusese utilizat pentru determinarea pedepsei – era esențial pentru reclamant să înțeleagă de ce juriul fusese convins de vinovăția sa pe acest punct pentru a-și păstra speranța de a restabili o relație cu copiii.

Guvernul amintește că actul de acuzare conținea o cronologie detaliată a investigațiilor de poliție și judiciare. Mai mult, desemna crima de care era acuzat reclamantul și demonstra de asemenea care erau elementele de învinovățire care, pentru acuzare, puteau fi reținute împotriva sa, aceste elemente fiind în principal dovezi științifice și numeroase mărturii precise și concordante. Unsprezece întrebări fuseseră puse juriului pentru fiecare fapt și privind circumstanțele agravante. Guvernul consideră deci că este greu de acceptat teza reclamantului când acesta susține că nu era în stare să înțeleagă faptele care-i erau imputate precum și motivele condamnării sale. Procedura urmată oferea suficiente garanții împotriva arbitrarului. 2. Aprecierea Curții a) Principii aplicabile

Curtea observă de la bun început că prezenta cauză se situează în continuarea hotărârii Taxquet (precitată) și se referă la această hotărâre (§§ 83-92) cu privire la principiile aplicabile. În special, în hotărârea Agnelet c. Franța (nr. 61198/08, §§ 56-62, 10 ianuarie 2013), Curtea a reamintit următoarele: „56. Curtea reamintește că Convenția nu cere ca jurații să dea motivele deciziei lor și că art. 6 nu se opune ca acuzatul să fie judecat de un juriu popular chiar și în cazul în care verdictul acestuia nu este motivat. Lipsa de motivare a unei hotărâri care rezultă din aceea că vinovăția unui reclamant fusese determinată de un juriu popular nu este, în sine, contrară Convenției (Sari c. Danemarca (decizie), nr. 31913/96, 2 februarie 1999, și Taxquet c. Belgia [GC], nr. 926/05, § 89, CEDO 2010). 57. Cu toate acestea, pentru ca cerințele unui proces echitabil să fie respectate, publicul și, în special, acuzatul trebuie să poată înțelege verdictul care a fost pronunțat. Aceasta este o garanție esențială împotriva arbitrarului. Or, după cum Curtea a subliniat frecvent, supremația dreptului și lupta împotriva arbitrarului sunt principii care fundamentează Convenția (Taxquet, precitată, § 90). În domeniul justiției, aceste principii servesc la întărirea încrederii opiniei publice într-o justiție obiectivă și transparentă, una din bazele oricărei societăți democratice (Suominen c. Finlanda, nr. 37801/97, § 37, 1 iulie 2003, Tatichvili c. Rusia, nr. 1509/02, § 58, CEDO 2007-III, și Taxquet, precitată). 58. Curtea reamintește de asemenea că înaintea curților de assises cu participarea unui juriu popular, trebuie să se accepte particularitățile procedurii unde, în general, jurații nu sunt obligați să – sau nu pot – motiva convingerea lor (Taxquet, precitată, § 92). În acest caz, art. 6 cere să se cerceteze dacă acuzatul a putut beneficia de garanții suficiente de natură să elimine orice risc de arbitrar și să-i permită să înțeleagă motivele condamnării sale. Aceste garanții procedurale pot consta, de exemplu, în instrucțiuni sau clarificări date de președintele curții de assises jurului cu privire la problemele juridice puse sau la elementele de dovadă produse, și la întrebări precise, neechivoc formulate puse jurului de acest magistrat, de natură să formeze o structură aptă să servească de temei verdictului sau să compenseze în mod adecvat lipsa de motivare a răspunsurilor jurului (ibidem, și Papon c. Franța (decizie), nr. 54210/00, CEDO 2001-XII). În fine, trebuie luată în considerare, când există, posibilitatea acuzatului de a exercita căi de atac. 59. Având în vedere că respectarea cerințelor procesului echitabil se apreciază pe baza procedurii în ansamblu și în contextul specific al sistemului juridic în cauză, sarcina Curții, confruntată cu un verdict nemotivat, constă deci să examine dacă, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, procedura urmată a oferit suficiente garanții împotriva arbitrarului și a permis acuzatului să-și înțeleagă condamnarea (Taxquet, precitată, § 93). Procedând astfel, trebuie să țină seama că dreptul la proces echitabil trebuie asigurat la cel mai înalt grad posibil de către societățile democratice în fața penelor cele mai grele (Salduz c. Turcia, [GC] nr. 36391/02, § 54, CEDO 2008, și ibidem). 60. În hotărârea Taxquet (precitată), Curtea a examinat aportul combinat al actului de acuzare și al întrebărilor puse jurului. Cu privire la actul de acuzare, care este citit la începutul procesului, Curtea a observat că dacă indică natura infracțiunii și circumstanțele care determină pedeapsa, precum și enumerarea cronologică a investigațiilor și declarațiile persoanelor audiate, nu demonstrează „elementele de învinovățire care, pentru acuzare, puteau fi reținute împotriva sa". Mai ales, Curtea a observat „importanța limitată" a acestuia în practică, dat fiind că intervine „înainte de dezbateri care trebuie să servească ca temei pentru convingerea intimă a jurului" (§ 95). 61. Privitor la întrebări, în numărul de treizeci și doi pentru opt acuzați, din care numai patru pentru reclamant, ele erau redactate în mod identic și lacomic, fără referire „la nicio circumstanță concretă și particulară care ar fi putut permite reclamantului să înțeleagă verdictul de condamnare", spre deosebire de cauza Papon, unde curtea de assises se referise la răspunsurile jurului la fiecare din 768 de întrebări puse de președintele acestei curți (§ 96). 62. Reiese din hotărârea Taxquet (precitată) că examinarea combinată a actului de acuzare și a întrebărilor puse jurului trebuie să permită să se cunoască care elemente de dovadă și circumstanțe de fapt, dintre toate cele discutate în cursul procesului, conduceau în final jurații să răspundă afirmativ la patru întrebări care-l priveau, și anume pentru a putea în special: distinge coinculpații între ei; înțelege alegerea unei calificări mai degrabă decât a unei alte; cunoaște motivele pentru care coinculpații sunt mai puțin responsabili în ochii jurului și deci mai puțin aspru pedepsiți; justifica recurența la circumstanțe agravante (§ 97). Cu alte cuvinte, sunt necesare întrebări atât precise cât și individualizate (§ 98)." b) Aplicarea la cazul de specie

În prezenta cauză, reclamantul fu condamnat la o pedeapsă de închisoare de douăzeci și șapte de ani pentru asasinat și lovire și vătămare. Putea fi supus reculegerii pe viață. Miza pentru reclamant era deci considerabilă, în special ținând seama de faptul că contestase în permanență că avea intenția de a-și omorî fosta parteneră, a fortiori, de a și-și fi premeditat actul, și de a fi bătut fiul. Deși circumstanțele cauzei nu erau deosebit de complexe, Curtea constată cu toate acestea că un anumit număr de neclarități inconjurau circumstanțele crimei și ale infracțiunii imputate reclamantului.

Cu privire la actul de acuzare, Curtea reamintește că avea o importanță limitată, întrucât intervenia înainte de dezbaterile care constituie inima procesului (Taxquet, precitată, § 95; Legillon c. Franța, nr. 53406/10, § 61, 10 ianuarie 2013). Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât art. 6 al Convenției consacră necesitatea de a înțelege motivele care au condus, nu organele competente la a trimite cauza înaintea curții de assises, ci membrii jurului, după dezbaterile purtate înaintea lor, să decidă în deliberație asupra vinovăției acuzatului. În prezenta cauză, Curtea observă că actul de acuzare desemna crima și infracțiunea de care era acuzat reclamantul, și retranscria în mod detaliat declarațiile martorilor și declarațiile succesive diverse ale reclamantului precum și rezultatele anchetei de poliție și judiciare. Cu toate acestea, cu privire la constatările de fapt retranscrise de acest act și utilitatea lor pentru înțelegerea verdictului pronunțat împotriva reclamantului, Curtea nu putea face speculații asupra punctului de a ști dacă au avut sau nu influență asupra deliberației și hotărârii finalmente adoptate de curtea de assises (Legillon, precitată, § 61; Voica c. Franța, nr. 60995/09, § 49, 10 ianuarie 2013).

Privitor la unsprezece întrebări puse jurului, Curtea observă că doar două dintre ele se refereau la crima imputată reclamantului (întrebările nr. 1 și 2). Prima întrebare se referea la fapt principal al crimei, a doua la circumstanța agravantă de premedditare. Toate celelalte întrebări se refereau la infracțiunea imputată reclamantului, și anume lovire și vătămare asupra fiului. Trei întrebări principale se refereau la aceeași infracțiune care ar fi fost comisă în diverse perioade (întrebările nr. 3, 6 și 9). Pentru fiecare dintre aceste perioade, două întrebări privind circumstanțele agravante erau puse (întrebările nr. 4 și 5, 7 și 8, 10 și 11). Curtea apreciază că întrebările puse nu permiteau reclamantului să cunoască ce elemente de dovadă și circumstanțe de fapt, dintre toate cele discutate în cursul procesului, conduceau în final jurații să condamne reclamantul pentru asasinat și lovire și vătămare (în același sens, Taxquet, precitată, § 97; Castellino c. Belgia, nr. 504/08, § 38, 25 iulie 2013). În particular, reclamantul nu era în măsură să înțeleagă din ce motive calificarea de asasinat fusese reținută împotriva sa mai degrabă decât aceea de lovire și vătămare volontare având ca rezultat moartea fără intenția de a da moartea, în timp ce reclamantul contest fermecă atât voința sa de a-o omorî pe S.S.D. cât și faptul că și-ar fi premeditat actul. Reclamantul nu putea nici aprehenda de ce circumstanța agravantă de premedditare fusese reținută împotriva sa. De altfel, nu era posibil pentru reclamant să determine de ce juriul l-a găsit vinovat de lovire și vătămare asupra fiului B.G.

În fine, trebuie constatată absența oricărei posibilități de apel împotriva hotărârilor curții de assises în sistemul belgian, calea de recurs în casație purtând doar asupra unor puncte de drept și nu luminând deci în mod adecvat acuzatul cu privire la motivele condamnării sale (Taxquet, precitată, § 99).

În concluzie, Curtea apreciază că în prezenta cauză reclamantul nu a beneficiat de garanții suficiente care să-i permită să înțeleagă verdictul de condamnare care fusese pronunțat împotriva sa.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Reclamantul cere 5 000 EUR (cinci mii euro) ca titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul se supune înțelepciunii Curții.

Curtea apreciază că reclamantul trebuie să fi suferit un anumit prejudiciu moral, căruia constatarea de încălcare care figureaza în prezenta hotărâre (§28 mai sus) nu este suficient să remedianeze. Curtea reamintește că, atunci când un particular a fost condamnat la încheierea unei proceduri viciate de manancări ale cerințelor articolului 6 al Convenției, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc potrivit de reparare a încălcării constatate (vezi, între altele, Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Elveția (nr. 2) [GC], nr. 32772/02, § 89, CEDO 2009 și referințe citate). Sub acest aspect, Curtea observă că codul de procedură penală permite unui reclamant să solicite redeschiderea procesului ca urmare a unei hotărâri a Curții constatând o încălcare a Convenției (Taxquet, precitată, §§ 38-42). Ea consideră deci că interesatul dispune efectiv de posibilitatea de a cere ca cauza sa să fie reexaminată (Taxquet, precitată, § 107). Ținând seama de această posibilitate și statuând în echitate, apreciază că este caz să se acorde reclamantului o sumă de 2 000 EUR ca titlu de prejudiciu moral (vezi, în același sens, Fraumens c. Franța, nr. 30010/10, § 56, 10 ianuarie 2013; Castellino, precitată, § 52). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea instanțelor interne și înaintea Curții.

Prin urmare, Curtea apreciază că nu este caz să-i acorde o sumă la acest titlu. C. Dobanzi moratorii

Curtea apreciază potrivit a calibra rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilitii marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, suma de 2 000 EUR (doi mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitii marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicated prin scris la 18 noiembrie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

Le requérant a été représenté par M e A. Leroy, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice.

Le requérant allègue que son droit à un procès équitable a été violé du fait de l’absence de motivation du verdict du jury et de l’arrêt de la cour d’assises l’ayant condamné à une peine d’emprisonnement de vingt-sept ans.

Le 10 janvier 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 3 octobre 2006, S.S.D., l’ex-compagne du requérant fut retrouvée morte. Le requérant se constitua prisonnier le soir même des faits et avoua avoir porté plusieurs coups de couteau à sa compagne. Au cours de l’instruction, le requérant affirma continuellement qu’il n’avait jamais eu l’intention de tuer son ex-compagne, et encore moins qu’il avait prémédité son geste. De plus, il nia formellement avoir porté des coups à son fils B.G.

L’acte d’accusation du 13 novembre 2008 reprit les éléments qui étaient ressortis au cours de l’enquête policière et judiciaire : il fit état des déclarations des divers témoins (voisins, famille, proches du requérant et de la victime), des déclarations du requérant qui divergeaient au fil des interrogatoires, de l’enquête de personnalité ainsi que de l’expertise psychiatrique relatives au requérant. L’accusation semblait défendre la thèse selon laquelle le requérant avait accédé à l’appartement de S.S.D. en escaladant le conduit d’aération depuis la cave de l’immeuble jusqu’à la salle de bain de la victime, et qu’il avait alors attendu le retour de S.S.D. à l’appartement pour la tuer. D’après le requérant, S.S.D. lui avait ouvert la porte de son plein gré, et ce n’est qu’après avoir passé plusieurs heures ensemble à l’appartement qu’une dispute éclata au cours de laquelle le requérant poignarda à plusieurs reprises S.S.D. avec un couteau de cuisine.

Par un arrêt de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles du 31 octobre 2007, le requérant fut mis en accusation d’avoir, dans l’arrondissement judiciaire de Bruxelles : « A. le 3 octobre 2006 : volontairement, avec intention de donner la mort et avec préméditation, commis un homicide sur la personne de [S.S.D.]; B. à plusieurs reprises, entre le 23 décembre 2000 et le 4 octobre 2006, volontairement fait des blessures ou porté des coups à [B.G.], avec la circonstance que le crime ou le délit a été commis envers un mineur ou envers une personne qui, en raison de son état physique ou mental, n’était pas à même de pourvoir à son entretien, par ses père, mère ou autres ascendants, en l’espèce par son père légitime. »

Le procès du requérant se tint devant la cour d’assises de l’arrondissement administratif de Bruxelles-Capitale du 2 au 9 février 2009.

Le 2 février 2009, le requérant déposa un acte de défense dans lequel il reprit chacun des faits et expliqua pourquoi il soutenait qu’il n’avait pas eu l’intention de tuer S.S.D. et qu’il avait encore moins prémédité son geste. De plus, il contesta avoir jamais battu son fils B.G.

Le jury fut appelé à répondre à onze questions soumises par le président de la cour d’assises. La déclaration du jury fut libellée comme suit : « Première question (principale) : GYBELS Fabian, accusé ici présent, est-il coupable d’avoir, dans l’arrondissement judiciaire de Bruxelles, le 3 octobre 2006, volontairement, avec intention de donner la mort, commis un homicide sur la personne de [S.S.D.] ? Réponse : OUI Deuxième question (accessoire à la première et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a répondu affirmativement à la première question) : L’homicide volontaire décrit à la première question a-t-il été commis avec préméditation ? Réponse : OUI Troisième question (question principale) : GYBELS Fabian, accusé ici présent, est-il coupable d’avoir, dans l’arrondissement judiciaire de Bruxelles, à plusieurs reprises, entre le 23 décembre 2000 et le 4 octobre 2006, volontairement fait des blessures ou porté des coups à [B.G.] ? Réponse : OUI Quatrième question (accessoire à la troisième et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a répondu affirmativement à la troisième question) : Les coups portés ou blessures faites, décrits à la troisième question, ont-ils été commis envers un mineur ou envers une personne qui, en raison de son état physique ou mental, n’était pas à même de pourvoir à son entretien ? Réponse : OUI Cinquième question (accessoire à la troisième et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a répondu affirmativement aux questions 3 et 4) : Les coups portés ou blessures faites, décrits à la troisième question et mieux précisés à la quatrième question, ont-ils été commis par son père ? Réponse : OUI Sixième question (principale et subsidiaire à la troisième et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a répondu négativement à la troisième question) : GYBELS Fabian, accusé ici présent, est-il coupable d’avoir, dans l’arrondissement judiciaire de Bruxelles, à une date indéterminée, à une reprise entre le 1 er et le 28 février 2006, volontairement fait des blessures ou porté des coups à [B.G.] ? Septième question (accessoire à la sixième et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a répondu positivement à la sixième question) : Les coups portés ou blessures faites, décrits à la sixième question, ont-ils été commis envers un mineur ou envers une personne qui, en raison de son état physique ou mental, n’était pas à même de pourvoir à son entretien ? Huitième question (accessoire à la sixième et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a répondu positivement aux questions 6 et 7) : Les coups portés ou blessures faites, décrits à la sixième question et mieux précisés à la septième question, ont-ils été commis par son père ? Neuvième question (principale et subsidiaire à la troisième et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a répondu négativement à la troisième question) : GYBELS Fabian, accusé ici présent, est-il coupable d’avoir, dans l’arrondissement judiciaire de Bruxelles, le 5 août 2006, volontairement fait des blessures ou porté des coups à [B.G.] ? Dixième question (accessoire à la neuvième et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a répondu positivement à la neuvième question) : Les coups portés ou blessures faites, décrits à la neuvième question, ont-ils été commis envers un mineur ou envers une personne qui, en raison de son état physique ou mental, n’était pas à même de pourvoir à son entretien ? Onzième question (accessoire à la neuvième et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a répondu positivement aux questions 9 et 10) : Les coups portés ou blessures faites, décrits à la neuvième question et mieux précisés à la dixième question, ont-ils été commis par son père ? »

Par un arrêt du 10 février 2009, la cour d’assises condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de vingt-sept ans. Pour la détermination de la peine, la cour d’assises prit notamment en compte des circonstances atténuantes en faveur du requérant mais également sa propension extrêmement grave à la violence, confirmée par le fait que le requérant avait volontairement porté des coups à son fils mineur B.G.

Le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt du 10 février 2009 et invoqua, en particulier, une violation de l’article 6 § 1 de la Convention au motif que, du fait de l’absence de motivation, il n’était pas à même de comprendre les motifs pour lesquels le jury avait eu la conviction qu’il avait eu l’intention de donner la mort et qu’il avait prémédité son crime. Concernant l’infraction de coups et blessures portés à son fils, la question serait formulée de manière si générale qu’il ne serait pas possible de comprendre au cours de quelle période et dans quelles circonstances l’infraction avait été commise.

Le 3 juin 2009, l’avocat général à la Cour de cassation conclut à la cassation de l’arrêt de condamnation au motif que ledit arrêt ne satisfaisait pas aux exigences de l’article 6 de la Convention. En particulier, l’avocat général considéra que l’arrêt de la cour d’assises ne permettait pas au requérant de connaître les motifs pour lesquels la circonstance aggravante de préméditation avait été retenue à son encontre et que le libellé des questions concernant les coups et blessures ne permettait pas d’identifier avec précision la date des faits, leur nombre ainsi que les circonstances de ceux-ci.

Par un arrêt du 10 juin 2009, la Cour de cassation rejeta toutefois le pourvoi. Elle considéra que le requérant n’avait pas sollicité un changement de qualification par le biais d’une question subsidiaire à poser au jury et qu’il ne saurait se plaindre de ne pas comprendre les motifs pour lesquels il avait été jugé coupable d’un homicide qu’il avait reconnu avoir commis. Concernant la préméditation, l’exigence de motivation n’emportait pas obligation pour la cour d’assises d’exposer les raisons pour lesquelles la durée de l’intervalle séparant la résolution criminelle de l’action avait suffi pour justifier qu’elle retienne la préméditation. Enfin, le requérant n’étant condamné qu’à une peine unique du chef d’assassinat, il n’aurait pas d’intérêt à comprendre les raisons pour lesquelles l’infraction de coups et blessures portés sur son fils avait été retenue par le jury. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Se référant à l’arrêt de la Chambre dans l’affaire Taxquet c. Belgique (n o 926/05, 13 janvier 2009), le requérant se plaint que les jurés se sont bornés à répondre de manière affirmative aux questions posées par le président de la cour d’assises et que la cour d’assises s’est contentée de constater la déclaration du jury. Cette absence de motivation donna au requérant l’impression d’une justice arbitraire et le sentiment qu’il n’avait pas été procédé à une analyse raisonnable et logique des éléments de preuves présentés. En particulier, aucune explication n’avait été fournie au requérant quant aux éléments de preuve qui avaient convaincu les jurés que le requérant avait eu l’intention de donner la mort, qu’il avait prémédité son acte et qu’il avait porté des coups à son fils – circonstances qu’il avait toutes niées tout au long de l’instruction. Même si le requérant n’avait pas demandé à ce que des questions subsidiaires soient posées au jury, il avait déposé un acte de défense le 2 février 2009 auquel la cour d’assises n’avait pas répondu. S’agissant du raisonnement de la Cour de cassation, le requérant estime que la mention dans l’arrêt de la cour d’assises du « dessein réfléchi » ne constitue pas une motivation expliquant pourquoi la préméditation avait été retenue et faisait en tout état de cause partie de la motivation sur la peine et non sur la culpabilité. Enfin, s’agissant de sa condamnation pour avoir battu son fils, le requérant fait valoir que, même si cela n’aurait rien changé à sa peine – ce qui n’est pas certain étant donné que cet élément fut utilisé pour la détermination de la peine – il était essentiel pour le requérant de comprendre pourquoi le jury fut convaincu de sa culpabilité sur ce point afin de conserver l’espoir de renouer un lien avec ses enfants.

Le Gouvernement rappelle que l’acte d’accusation contenait une chronologie détaillée des investigations policières et judiciaires. De plus, il désignait le crime dont le requérant était accusé et il démontrait également quels étaient les éléments à charge qui, pour l’accusation, pouvaient être retenus contre l’intéressé, ces éléments étant principalement des preuves scientifiques et de nombreux témoignages précis et concordants. Onze questions furent posées au jury pour chaque fait et concernant les circonstances aggravantes. Le Gouvernement estime dès lors qu’il est difficile de souscrire à la thèse du requérant lorsque celui-ci soutient qu’il n’était pas à même de comprendre les faits qui lui étaient reprochés ainsi que les raisons de sa condamnation. La procédure suivie avait offert suffisamment de garanties contre l’arbitraire. 2. Appréciation de la Cour a) Principes applicables

La Cour relève d’emblée que la présente affaire s’inscrit dans la lignée de l’arrêt Taxquet (précité) et renvoie à cet arrêt (§§ 83-92) s’agissant des principes applicables. En particulier, dans l’arrêt Agnelet c. France (n o 61198/08, §§ 56-62, 10 janvier 2013), la Cour a rappelé ce qui suit : « 56. La Cour rappelle que la Convention ne requiert pas que les jurés donnent les raisons de leur décision et que l’article 6 ne s’oppose pas à ce qu’un accusé soit jugé par un jury populaire même dans le cas où son verdict n’est pas motivé. L’absence de motivation d’un arrêt qui résulte de ce que la culpabilité d’un requérant avait été déterminée par un jury populaire n’est pas, en soi, contraire à la Convention ( Sari c. Danemark (déc.), n o 31913/96, 2 février 1999, et Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 89, CEDH 2010). 57. Il n’en demeure pas moins que pour que les exigences d’un procès équitable soient respectées, le public et, au premier chef, l’accusé doivent être à même de comprendre le verdict qui a été rendu. C’est là une garantie essentielle contre l’arbitraire. Or, comme la Cour l’a déjà souvent souligné, la prééminence du droit et la lutte contre l’arbitraire sont des principes qui sous-tendent la Convention ( Taxquet , précité, § 90). Dans le domaine de la justice, ces principes servent à asseoir la confiance de l’opinion publique dans une justice objective et transparente, l’un des fondements de toute société démocratique ( Suominen c. Finlande , n o 37801/97, § 37, 1 er juillet 2003, Tatichvili c. Russie , n o 1509/02, § 58, CEDH 2007-III, et Taxquet , précité). 58. La Cour rappelle également que devant les cours d’assises avec participation d’un jury populaire, il faut s’accommoder des particularités de la procédure où, le plus souvent, les jurés ne sont pas tenus de – ou ne peuvent pas – motiver leur conviction ( Taxquet , précité, § 92). Dans ce cas, l’article 6 exige de rechercher si l’accusé a pu bénéficier des garanties suffisantes de nature à écarter tout risque d’arbitraire et à lui permettre de comprendre les raisons de sa condamnation. Ces garanties procédurales peuvent consister par exemple en des instructions ou éclaircissements donnés par le président de la cour d’assises aux jurés quant aux problèmes juridiques posés ou aux éléments de preuve produits, et en des questions précises, non équivoques soumises au jury par ce magistrat, de nature à former une trame apte à servir de fondement au verdict ou à compenser adéquatement l’absence de motivation des réponses du jury ( ibidem , et Papon c. France (déc.), n o 54210/00, ECHR 2001-XII). Enfin, doit être prise en compte, lorsqu’elle existe, la possibilité pour l’accusé d’exercer des voies de recours. 59. Eu égard au fait que le respect des exigences du procès équitable s’apprécie sur la base de la procédure dans son ensemble et dans le contexte spécifique du système juridique concerné, la tâche de la Cour, face à un verdict non motivé, consiste donc à examiner si, à la lumière de toutes les circonstances de la cause, la procédure suivie a offert suffisamment de garanties contre l’arbitraire et a permis à l’accusé de comprendre sa condamnation ( Taxquet , précité, § 93). Ce faisant, elle doit garder à l’esprit que c’est face aux peines les plus lourdes que le droit à un procès équitable doit être assuré au plus haut degré possible par les sociétés démocratiques ( Salduz c. Turquie , [GC] n o 36391/02, § 54, CEDH 2008, et ibidem ). 60. Dans l’arrêt Taxquet (précité), la Cour a examiné l’apport combiné de l’acte d’accusation et des questions posées au jury. S’agissant de l’acte d’accusation, qui est lu au début du procès, elle a relevé que s’il indique la nature du délit et les circonstances qui déterminent la peine, ainsi que l’énumération chronologique des investigations et les déclarations des personnes entendues, il ne démontre pas « les éléments à charge qui, pour l’accusation, pouvaient être retenus contre l’intéressé ». Surtout, elle en a relevé la « portée limitée » en pratique, dès lors qu’il intervient « avant les débats qui doivent servir de base à l’intime conviction du jury » (§ 95). 61. Quant aux questions, au nombre de trente-deux pour huit accusés, dont quatre seulement pour le requérant, elles étaient rédigées de façon identique et laconique, sans référence « à aucune circonstance concrète et particulière qui aurait pu permettre au requérant de comprendre le verdict de condamnation », à la différence de l’affaire Papon , où la cour d’assises s’était référée aux réponses du jury à chacune des 768 questions posées par le président de cette cour (§ 96). 62. Il ressort de l’arrêt Taxquet (précité) que l’examen conjugué de l’acte d’accusation et des questions posées au jury doit permettre de savoir quels éléments de preuve et circonstances de fait, parmi tous ceux ayant été discutés durant le procès, avaient en définitive conduit les jurés à répondre par l’affirmative aux quatre questions le concernant, et ce afin de pouvoir notamment : différencier les coaccusés entre eux ; comprendre le choix d’une qualification plutôt qu’une autre ; connaître les motifs pour lesquels des coaccusés sont moins responsables aux yeux du jury et donc moins sévèrement punis ; justifier le recours aux circonstances aggravantes (§ 97). Autrement dit, il faut des questions à la fois précises et individualisées (§ 98). » b) Application au cas d’espèce

Dans la présente affaire, le requérant fut condamné à une peine d’emprisonnement de vingt-sept ans pour assassinat et coups et blessures. Il encourait la réclusion à perpétuité. L’enjeu pour le requérant était donc considérable, en particulier compte tenu du fait qu’il avait toujours contesté avoir eu l’intention de tuer son ex-compagne, a fortiori , d’avoir prémédité son acte, et d’avoir battu son fils. Si les circonstances de l’espèce n’étaient pas particulièrement complexes, la Cour constate néanmoins qu’un certain nombre d’incertitudes entouraient les circonstances du crime et du délit reprochés au requérant.

S’agissant de l’acte d’accusation, la Cour rappelle qu’il avait une portée limitée, puisqu’il intervenait avant les débats qui constituent le cœur du procès ( Taxquet , précité, § 95 ; Legillon c. France , n o 53406/10, § 61, 10 janvier 2013). Ceci est d’autant plus vrai que l’article 6 de la Convention consacre la nécessité de comprendre les raisons qui ont conduit, non pas les organes compétents à renvoyer l’affaire devant la cour d’assises, mais les membres du jury, après les débats menés devant eux, à décider durant le délibéré de la culpabilité de l’accusé. En l’espèce, la Cour relève que l’acte d’accusation désignait le crime et le délit dont le requérant était accusé, et il reprenait de manière détaillée les déclarations des témoins et les diverses déclarations successives du requérant ainsi que les résultats de l’enquête policière et judiciaire. Néanmoins, s’agissant des constatations de fait reprises par cet acte et leur utilité pour comprendre le verdict prononcé contre le requérant, la Cour ne saurait se livrer à des spéculations sur le point de savoir si elles ont ou non influencé le délibéré et l’arrêt finalement adopté par la cour d’assises ( Legillon , précité, § 61 ; Voica c. France , n o 60995/09, § 49, 10 janvier 2013).

Quant aux onze questions soumises au jury, la Cour relève que seules deux d’entre elles avaient trait au crime reproché au requérant (questions n o 1 et 2). La première question concernait le fait principal de meurtre, la deuxième la circonstance aggravante de préméditation. Toutes les autres questions avaient trait au délit reproché au requérant, à savoir les coups et blessures portés à son fils. Trois questions principales avaient trait à ce même délit qui aurait été commis à diverses périodes (questions n o 3, 6 et 9). Pour chacune de ces périodes, deux questions relatives aux circonstances aggravantes étaient posées (questions n o 4 et 5, 7 et 8, 10 et 11). La Cour estime que les questions posées ne permettaient pas au requérant de savoir quels éléments de preuve et circonstances de fait, parmi tous ceux ayant été discuté pendant le procès, avaient en définitive conduit les jurés à condamner le requérant du chef d’assassinat et de coups et blessures (dans le même sens, Taxquet , précité, § 97 ; Castellino c. Belgique , n o 504/08, § 38, 25 juillet 2013). En particulier, le requérant n’était pas en mesure de comprendre pour quelles raisons la qualification d’assassinat avait été retenue à son encontre plutôt que celle de coups et blessures volontaires ayant entraîné la mort sans intention de la donner alors que le requérant contestait fermement tant sa volonté de tuer S.S.D. que le fait d’avoir prémédité son acte. Le requérant ne pouvait pas non plus appréhender pourquoi la circonstance aggravante de préméditation avait été retenue à son encontre. Par ailleurs, il n’était pas possible pour le requérant de déterminer pourquoi le jury l’avait déclaré coupable des coups et blessures portés à son fils B.G.

Enfin, il y a lieu de constater l’absence de toute possibilité d’appel contre les arrêts de la cour d’assises dans le système belge, le pourvoi en cassation ne portant que sur des points de droit et n’éclairant dès lors pas adéquatement l’accusé sur les raisons de sa condamnation ( Taxquet , précité, § 99).

En conclusion, la Cour estime qu’en l’espèce le requérant n’a pas disposé de garanties suffisantes lui permettant de comprendre le verdict de condamnation qui a été prononcé à son encontre.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 5 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour estime que le requérant a dû éprouver un préjudice moral certain, auquel le constat de violation figurant dans le présent arrêt (paragraphe 28 ci-dessus) ne suffit pas à remédier. La Cour rappelle que, lorsqu’un particulier a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir, parmi d’autres, Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003 ; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse (n o 2) [GC], n o 32772/02, § 89, CEDH 2009 et références citées). À cet égard, la Cour relève que le code d’instruction criminelle permet à un requérant de solliciter la réouverture de son procès à la suite d’un arrêt de la Cour constatant une violation de la Convention ( Taxquet , précité, §§ 38-42). Elle considère donc que l’intéressé dispose effectivement de la possibilité de demander à ce que sa cause soit réexaminée ( Taxquet , précité, § 107). Eu égard à cette possibilité et statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant un montant de 2 000 EUR au titre du préjudice moral (voir, dans le même sens, Fraumens c. France , n o 30010/10, § 56, 10 janvier 2013; Castellino , précité, § 52). B. Frais et dépens

Le requérant n’a présenté aucune demande pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.

Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 novembre 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président