Khaledian împotriva Belgiei

La originea dosarului se află o cerere (n o 42874/09) direcționată împotriva Regatului Belgiei și pe care o cetățean irakian, D. Hiwa Khaledian (" reclamantul "), a sesizat Curtea pe 29 iulie 2009 conform articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (" Convenția ").

Reclamantul a fost reprezentat de D e S. Mary, avocat la Bruxelles. Guvernul belgian (" Guvernul ") a fost reprezentat de agentul său, D. M. Tysebaert, consilier general, serviciul public federal de Justiție.

Reclamantul susține că dreptul la un proces echitabil a fost violat din cauza lipsei de motivare a verdictului juriului și al hotărârii curții de asediu care l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de douăzeci și cinci de ani.

Pe 29 mai 2012, petiția a fost comunicată Guvernului.

Pe 25 iulie 2006, poliția britanică a fost informată de o posibilă luare de ostateci. Ținând seama de faptul că solicitarea de răscumpărare provenea din telefon mobil belgian, poliția britanică a transmis informația poliției federale belgiene care a procedat imediat la localizarea și identificarea numărului de telefon utilizat.

Pe 28 iulie 2006, poliția belgică a efectuat percheziții și a descoperit la Anvers două persoane sechestratre și grav maltratate. Pe lângă patru infractori reținuți în flagrant la momentul percheziției, victimele au incriminat alte două persoane, inclusiv reclamantul.

Actul de acuzare din 8 septembrie 2008 menționează următoarele elemente: R.R. și B.S., cele două victime, au relatat că au fost răpiți sub pretextul de a beneficia de o tranzit către Regatul Unit unde doreau să se meargă. Li s-a cerut să plătească fiecare 25 000 de euro pentru eliberare și să contacteze cunoscuții lor din Regatul Unit pentru a obține răscumpărarea. Între timp, au fost bătute și torturate la intervale regulate cu o curea de piele, o bețe de lemn, spray-uri de deodorant pentru a provoca arsuri prin aprinderea gazului, o pungă de plastic legată în jurul capului pentru a produce senzație de asfixiere și fir electric. Potrivit relatării celor două victime, reclamantul le batea zilnic cu o bețe și fir electric. De asemenea, le-a pus o batistă în gură, o pungă de plastic pe cap și a strâns-o atât de mult încât să provoace senzație de asfixiere și le batea pe tot corpul, inclusiv în stomac, urechi, nuca și spate. Victimele au relatat că au avut impresia că reclamantul era principalul colaborator al primului acuzat.

La interogare, primul acuzat, F.R., a declarat că a acționat pe ordinul reclamantului. Reclamantul, la rândul său, a recunoscut că a bătut victimele cu fir electric dar a susținut că primul acuzat era principal tortionarul. Conform lui, al patrulea acuzat ar fi jucat al doilea rol în luarea de ostateci și abuzuri. Se plasa pe locul trei.

Actul de acuzare conținea de asemenea o transcriere a interogatoriilor celor cinci coacuzați, care aveau fiecare o versiune diferită a implicării și rolului jucat de fiecare dintre ei în răpire și luare de ostateci.

Printr-o hotărâre a camerei de punere în acuzare a curții de apel din Anvers din 26 iunie 2008, reclamantul și ceilalți cinci coacuzați au fost puși în acuzare pentru a fi, la Anvers, din 23 iulie 2006 la 29 iulie 2006, ca autori sau coautori, culpabili de luarea de ostateci a B.S. și R.R. alcătuită din arestarea, detenția sau răpirea de persoane pentru a răspunde la execuția unui ordin sau condiție, cum ar fi pregătirea sau facilitarea execuției unui crime sau delict, favorizarea fugii, evadării, obținerii eliberării sau asigurării impunității autorilor sau complici ai unui crime sau delict. Aceste fapte aveau ca circumstanțe agravante că ostatecii au fost supuși torturii și că aceste fapte le-au cauzat incapacitate permanentă fizică sau psihică.

Procesul reclamantului și coacuzaților acestuia s-a ținut în fața curții de asediu a provinciei Anvers din 14 la 26 noiembrie 2008.

Juriul a fost solicitat să răspundă la treizeci și șase de întrebări prezentate de președintele curții de asediu. Acestea întrebări au fost identice pentru fiecare din acuzați. Cele șase întrebări referitoare la reclamant, precum și răspunsurile juriului, au fost redactate după cum urmează: [traducere] " Întrebarea 7 : Fapt principal Este second acuzat, Khaledian Hiwa, prezent aici, vinovat pentru faptul că a, la Anvers, din 23 iulie 2006 la 29 iulie 2006; Fie pentru executarea infracțiunii sau participare directă la execuție; Fie prin orice fapt, a prestat pentru execuție o asistență atât de mare încât fără asistența sa infracțiunea nu ar fi putut fi comisă; A comis luarea de ostateci a [R.R.], alcătuită din arestare, detenție sau răpire de persoane pentru a răspunde la execuție a unui ordin sau condiție, cum ar fi pregătire sau facilitare a execuției unui crime sau delict, favorizare a fugii, evadării, obținerii eliberării sau asigurării impunității autorilor sau complici ai unui crime sau delict? Răspuns : DA Întrebarea 8 : Circumstanță agravantă A fost luarea de ostateci descrisă la a șasea întrebare comisă cu circumstanța că [R.R.] a fost supus torturii? Răspuns : DA Întrebarea 9 : Circumstanță agravantă A fost luarea de ostateci descrisă la a șasea întrebare comisă cu circumstanța că arestarea, detenția sau răpirea [R.R.] a cauzat incapacitate permanentă fizică sau psihică? Răspuns : NU Întrebarea 10 : Fapt principal Este second acuzat, Khaledian Hiwa, prezent aici, vinovat pentru faptul că a, la Anvers, din 23 iulie 2006 la 29 iulie 2006; Fie pentru executarea infracțiunii sau participare directă la execuție; Fie prin orice fapt, a prestat pentru execuție o asistență atât de mare încât fără asistența sa infracțiunea nu ar fi putut fi comisă; A comis luarea de ostateci a [B.S.], alcătuită din arestare, detenție sau răpire de persoane pentru a răspunde la execuție a unui ordin sau condiție, cum ar fi pregătire sau facilitare a execuției unui crime sau delict, favorizare a fugii, evadării, obținerii eliberării sau asigurării impunității autorilor sau complici ai unui crime sau delict? Răspuns : DA Întrebarea 11 : Circumstanță agravantă A fost luarea de ostateci descrisă la a șasea întrebare comisă cu circumstanța că [B.S.] a fost supus torturii? Răspuns : DA Întrebarea 12 : Circumstanță agravantă A fost luarea de ostateci descrisă la a șasea întrebare comisă cu circumstanța că arestarea, detenția sau răpirea [B.S.] a cauzat incapacitate permanentă fizică sau psihică? Răspuns : NU ".

Pe 26 noiembrie 2008, curtea de asediu a provinciei Anvers a preluat verdictul de vinovăție pronunțat de juriu și a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare de douăzeci și cinci de ani. Pentru fixarea pedepsei, curtea a ținut seama de atrocitatea faptelor și de starea de spirit periculoasă și criminală a acuzaților. De asemenea, a ținut seama de o circumstanță atenuantă prin aceea că reclamantul avea în antecedentele penale doar o încălcare a legii privind interzicerea purtării de arme. Curtea a observat că din dezbaterile din audiere reiese că reclamantul a jucat un rol de lider și a avut o mare influență asupra coacuzaților. Mai mult, curtea de asediu a condamnat pe primul coacuzat la o pedeapsă de închisoare de douăzeci și cinci de ani, al treilea la trei ani, al patrulea la opt ani, al cincilea la trei ani și al șaselea la șaptesprezece ani.

Reclamantul s-a pourvoit în cașație, invocând în special o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Pe 10 martie 2009, Curtea de Cașație a respins poursuitele. Ea a estimat că judecătorul motivează regulat decizia sa atunci când consideră că faptele așa cum sunt descrise de lege sunt stabilite. De asemenea, a considerat că simplu faptul că jurații răspund cu un simplu " da " sau " nu " la întrebări puse fără altă motivare nu determină în sine o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. Conform Curții de Cașație, procedura în fața curții de asediu și componența juriului ar forma garantii suficiente împotriva arbitrariului. Procedura de asediu ar permite acuzatului să dispună de o decizie motivată asupra legalității și regularității dovezilor și îi va permite să înțeleagă în mod suficient ce dovezi sau mijloace de apărare a reținut juriul pentru a-și forma verdictul. În cazul de faț, Curtea de Cașație a constatat că actul de acuzare, care a fost notificat reclamantului înainte de începerea procesului, descria faptele reprochate reclamantului în mod foarte precis ; că actul de apărare a fost citit în cursul audierii și a fost distribuit jurului ; că reclamantul nu a contestat participarea la faptele care îi erau reprochate ; că reclamantul nu a depus niciodată concluzii care să ridice o problemă de drept sau contestare de fapt ; și că reclamantul nu a cerut ca o întrebare subsidiară să fie pusă privind o cauză de scuze. Hotărârea curții de asediu a fost deci regulat motivată atunci când a preluat verdictul juriului care a răspuns afirmativ la întrebări care i-au fost puse. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că petiția nu este în mod evident mal fondată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Curtea observă de asemenea că se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Tezele partilor

Reclamantul estimează că hotărârea curții de asediu care l-a condamnat nu a fost motivată, în încălcarea a ceea ce cere art. 6 al Convenției. În acest fel, reclamantul nu era în măsură să determine dacă a fost declarat vinovat în mod arbitrar și dacă regulile de procedură în materie de dovezi și sarcina dovezii au fost respectate. Reclamantul nici nu știa care au fost faptele considerate stabilite de juriu, de ce juriul a considerat aceste fapte ca stabilite și în final cum aceste fapte au fost, împreună, constitutive ale infracțiunilor care îi erau reprochate. Mai mult, hotărârea curții de asediu nu a răspuns în vreun fel la actul de apărare pe care reclamantul l-a depus pe 14 noiembrie 2008. Prin urmare, nu era posibil să se știe dacă mijloacele de apărare – dezvoltate oral sau în actul de apărare – au fost luate în considerare de jurați și de ce nu au fost reținute. Pentru reclamant, componența juriului și procedura în fața curții de asediu nu constituie garantii suficiente împotriva arbitrariului. În cazul de faț, întrebările care au fost puse jurului au fost identice pentru fiecare din cei șase acuzați; nu erau nici precise nici individualizate și nu permiteau determinarea rolului jucat de reclamant în faptele care îi erau reprochate.

Guvernul este de părere că actul de acuzare conținea o cronologie detaliată a investigațiilor polițienești și judiciare, precum și numeroase și precise declarații ale victimelor și acuzaților. Mai mult, nu doar desemna fiecare crime din care reclamantul era acuzat dar demonstra de asemenea care erau elementele de probă care, pentru acuzare, puteau fi reținute împotriva interesatului și permitea chiar să se concluzioneze că a fost o figură conducătoare în comiterea faptelor și că a exercitat o mare influență asupra altor acuzați. Ținând seama de precizia actului de acuzare, Guvernul este de părere că este dificil să se subscrie la teza reclamantului atunci când acesta susține că nu este în măsură să înțeleagă faptele care îi sunt reprochate. Dacă Guvernul constată că reclamantul a folosit posibilitatea de a depune un act de apărare, observă totuși că nu a depus concluzii în fața curții de asediu după cum permite art. 235bis al codului de instrucție penală. De asemenea, Guvernul reamintește că reclamantul nu contesta participarea la faptele care îi erau reprochate. Cât privește întrebările puse jurului, ele au fost similare pentru toți acuzații dar răspunsurile variază în funcție de gradul de implicare. Guvernul este deci de părere că reclamantul putea înțelege ce rol, conform jurului, a jucat în raport cu coacuzaților și de ce circumstanța agravantă de tortură a fost reținută dar nu și cea de incapacitate permanentă fizică sau psihică. O circumstanță atenuantă privind antecedentele penale aproape curate ale reclamantului i-a fost de altfel acordată. În concluzie, Guvernul estimează că procedura urmată a oferit suficiente garantii împotriva arbitrariului și că reclamantul a fost în măsură să înțeleagă motivele condamnării sale. 2. Aprecierea Curții a) Principii aplicabile

Curtea observă imediat că prezentul dosar se înscrie în linia hotărârii Taxquet (precitată) și se referă la această hotărâre (§§ 83-92) privitor la principiile aplicabile. În special, în hotărârea Agnelet c. Franța (n o 61198/08, §§ 56-62, 10 ianuarie 2013), Curtea a reamintit următoarele: " 56. Curtea reamintește că Convenția nu cere ca jurații să dea motivele deciziei lor și că art. 6 nu se opune unui acuzat să fie judecat de un juriu popular chiar și în cazul în care verdictul nu este motivat. Absența de motivare a unei hotărâri care rezultă din aceea că vinovăția unui reclamant a fost determinată de un juriu popular nu este, în sine, contrară Convenției ( Saric c. Danemarca (dec.), n o 31913/96, 2 februarie 1999, și Taxquet c. Belgia [GC], n o 926/05, § 89, CEDH 2010). 57. Cu toate acestea, pentru ca cerințele unui proces echitabil să fie respectate, publicul și, în special, acuzatul trebuie să fie în măsură să înțeleagă verdictul care a fost pronunțat. Aceasta este o garantie esențială împotriva arbitrariului. Oricum, așa cum Curtea a subliniat deja de mai multe ori, supremația dreptului și lupta împotriva arbitrariului sunt principii care subiacă Convenția ( Taxquet , precitată, § 90). În domeniul justiției, aceste principii servesc la fundamentarea încrederii opiniei publice într-o justiție obiectivă și transparentă, una din bazele oricărei societăți democratice ( Suominen c. Finlanda , n o 37801/97, § 37, 1 er iulie 2003, Tatichvili c. Rusia , n o 1509/02, § 58, CEDH 2007-III, și Taxquet , precitată). 58. Curtea reamintește de asemenea că în fața curților de asediu cu participare a unui juriu popular, trebuie să se acomodeze particularitățile procedurii unde, de cele mai multe ori, jurații nu sunt obligați sau nu pot motiva convingerea lor ( Taxquet , precitată, § 92). În acest caz, art. 6 cere să se cerceteze dacă acuzatul a putut beneficia de garantii suficiente de natură să excludă orice risc de arbitraru și să îi permită să înțeleagă motivele condamnării. Aceste garantii de procedură pot consta, de exemplu, în instrucții sau lămuriri date de președintele curții de asediu jurului privitor la probleme juridice puse sau la elementele de probă produse, și în întrebări precise, neechivocale prezentate jurului de către acest magistrat, de natură să formeze o rețea potrivă să servească drept fundament pentru verdict sau să compenseze în mod adecvat absența de motivare a răspunsurilor jurului ( idem , și Papon c. Franța (dec.), n o 54210/00, ECHR 2001-XII). În sfârșit, trebuie luată în considerare, când există, posibilitatea pentru acuzat să exercite căi de recurs. 59. Ținând seama de faptul că respectul cerințelor procesului echitabil se apreciază pe baza procedurii în ansamblul său și în contextul specific al sistemului juridic în cauză, sarcina Curții, confruntată cu un verdict nemotivat, constă prin urmare în a examina dacă, la lumina tuturor circumstanțelor cauzei, procedura urmată a oferit suficiente garantii împotriva arbitrarului și a permis acuzatului să înțeleagă condamnarea sa ( Taxquet , precitată, § 93). În aface aceasta, trebuie să țină cont că este în fața pedepselor cele mai grele că dreptul la un proces echitabil trebuie asigurat în cel mai înalt grad posibil de societățile democratice ( Salduz c. Turcia , [GC] n o 36391/02, § 54, CEDH 2008, și idem ). 60. În hotărârea Taxquet (precitată), Curtea a examinat contribuția combinată a actului de acuzare și a întrebărilor puse jurului. Privitor la actul de acuzare, care este citit la începutul procesului, ea a observat că dacă indică natura delictului și circumstanțele care determină pedeapsa, și enumerarea cronologică a investigațiilor și declarații ale persoanelor ascultate, nu demonstrează " elementele de probă care, pentru acuzare, puteau fi reținute împotriva interesatului ". Mai ales, ea a observat " însuși limitat " în practică, atunci când intervine " înainte de dezbaterile care trebuie să servească drept bază pentru convingerea intimă a jurului " (§ 95). 61. Cât privește întrebări, în număr de treizeci și doi pentru opt acuzați, din care doar patru pentru reclamant, ele au fost redactate în mod identic și laconice, fără referință " la nicio circumstanță concretă și particulară care ar fi putut permite reclamantului să înțeleagă verdictul de condamnare ", spre deosebire de dosarul Papon , unde curtea de asediu se referiase la răspunsurile jurului la fiecare din cele 768 de întrebări puse de președintele acestei curți (§ 96). 62. Rezultă din hotărârea Taxquet (precitată) că examinarea combinată a actului de acuzare și a întrebărilor puse jurului trebuie să permită să se știe care au fost elementele de probă și circumstanțele de fapt, dintre toate acelea care au fost discutate în cursul procesului, care au condus în final jurații să răspundă afirmativ la patru întrebări care îl privesc, și acest lucru pentru a putea în special: diferenția coacuzații între ei; înțelege alegerea unei calificări mai degrabă decât o alta; cunoaște motivele pentru care coacuzații sunt mai puțin responsabili în ochii jurului și deci mai puțin sever pedepsiți; justifica apelul la circumstanțe agravante (§ 97). Cu alte cuvinte, sunt necesare întrebări atât precise cât și individualizate (§ 98). " b) Aplicare la cazul de faț

În prezentul dosar, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare de douăzeci și cinci de ani pentru luarea de ostateci a două persoane. Stakes pentru reclamant au fost prin urmare considerabile, cu atât mai mult cu cât era inculpat cu cinci coacuzați. Circumstanțele cauzei au fost complexe deoarece juriul trebuia să determine rolul jucat de fiecare din cei șase acuzați pe baza aproape exclusivă a mărturisiei celor două victime și a acuzaților înșiși.

Privitor la actul de acuzare, Curtea reamintește că avea o forță limitată, ținând seama că intervine înainte de dezbaterile care constituie inima procesului ( Taxquet , precitată, § 95 ; Legillon c. Franța , n o 53406/10, § 61, 10 ianuarie 2013). Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât art. 6 al Convenției consacrează necesitatea de a înțelege motivele care au condus, nu organele competente să trimită dosarul în fața curții de asediu, ci membrii jurului, după dezbaterile desfășurate în fața lor, să decidă în cursul deliberării culpabilitatea acuzatului. În cazul de faț, Curtea observă că actul de acuzare desemna crima din care reclamantul era acuzat, și reprendia în mod foarte detaliat fiecare mărturie ale victimelor, martorilor și acuzaților. Nu demonstra totuși care au fost elementele de probă care, pentru acuzare, puteau fi reținute împotriva interesatului ( Taxquet , precitată, § 95 ; Castellino c. Belgia , n o 504/08, § 37, 25 iulie 2013). De plus, privitor la constatările de fapt repriza de acest act și utilitatea lor pentru a înțelege verdictul pronunțat împotriva reclamantului, Curtea nu poate să se angajeze în speculații privind dacă au sau nu influențat deliberarea și hotărârea în final adoptată de curtea de asediu ( Legillon , precitată, § 61 ; Voica c. Franța , n o 60995/09, § 49, 10 ianuarie 2013).

Cât privește treizeci și șase de întrebări prezentate jurului, Curtea observă că șase întrebări au fost puse pentru fiecare din cei șase acuzați, inclusiv reclamantul. Întrebări au fost laconice și identice pentru fiecare acuzat (§13 mai sus). Nu se refereau la nicio circumstanță concretă și particulară care ar fi putut permite reclamantului să înțeleagă verdictul de condamnare (în același sens, Castellino , precitată, § 38). După opinația Curții, rezultă din aceasta că, chiar combinat cu actul de acuzare, întrebări puse jurului nu permiteau reclamantului să știe care au fost elementele de probă și circumstanțele de fapt, dintre toate acelea discutate în cursul procesului, care au condus în final jurații să răspundă afirmativ la patru din șase întrebări care îl privesc. Prin urmare, reclamantul nu era în măsură, în special, să diferențieze în mod cert implicarea fiecarui acuzat în comiterea infracțiunii; să înțeleagă ce rol precis, pentru juriu, a jucat în raport cu coacuzații; să determine care au fost elementele care au permis jurului să concluzioneze că trei din coacuzați au avut participare limitată în faptele reprochate, determinând o pedeapsă semnificativ mai ușoară (paragraful 14 mai sus). Acest lucru este cu atât mai problematic cu cât dosarul era complex și procesul a durat aproape două săptămâni.

În sfârșit, trebuie să se constate absența oricărei posibilități de apel împotriva hotărârilor curții de asediu în sistemul belgian, poursuitele în cașație purtând doar asupra punctelor de drept și nu lămurind deci în mod adecvat acuzatul asupra motivelor condamnării sale ( Taxquet , precitată, § 99).

În concluzie, Curtea estimează că în cazul de faț reclamantul nu a dispus de garantii suficiente care să-i permită să înțeleagă verdictul de condamnare care a fost pronunțat împotriva lui.

Prin urmare, a fost încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Reclamantul cere 50 000 de euro (EUR) pentru daunele materiale și morale pe care ar fi suferit, ținând seama de publicul numeros și de rezonanța prin presă pe care procesul de asediu a generat-o.

Guvernul consideră că, ținând seama de jurisprudența Curții, o sumă mai mică trebuie acordată reclamantului. Se încredințează acesteia înțelepciunea Curții.

Curtea observă că reclamantul nu a stabilit în vreun fel realitatea daunelor materiale susținute. Prin urmare, respinge această cerere. În schimb, Curtea estimează că reclamantul a trebuit să simtă o daună morală sigură, care constatarea incălcării din prezenta hotărâre (§29 mai sus) nu este suficientă pentru a remedia. Curtea reamintește că, atunci când un particular a fost condamnat la încheierea unei proceduri marcate de nerespectare a cerințelor articolului 6 al Convenției, un nou proces sau reluarea procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc potrivit de a rectifica încălcarea constatată (vezi, printre altele, Gençel c. Turcia , n o 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003 ; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Elveția (n o 2) [GC], n o 32772/02, § 89, CEDH 2009 și referințe citate). La acestă privință, Curtea observă că codul de procedură penală permite unui reclamant să solicite reluarea procesului ca urmare a unei hotărâri a Curții constatând o încălcare a Convenției ( Taxquet , precitată, §§ 38-42). Ea consideră prin urmare că interesatul dispune cu adevărat de posibilitatea de a cere ca cauza sa să fie reexaminată ( Taxquet , precitată, § 107). Ținând seama de această posibilitate și pronunțând în echitate, consideră că trebuie acordat reclamantului o sumă de 2 000 EUR pentru daună morală (vezi, în același sens, Fraumens c. Franța , n o 30010/10, § 56, 10 ianuarie 2013; Castellino , precitată, § 52). B. Taxe și costuri

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere pentru taxele și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții.

Prin urmare, Curtea estimează că nu este loc să i-o se acorde o sumă la acest titlu. C. Dobândă moratoriu

Curtea consideră potrivit să calibreze rata dobânzii moratorie pe baza ratei de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte de procent. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă ; 2. Declară că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să achite reclamantului, în trei luni de la data când hotărârea devine definitiv conform articolului 44 § 2 al Convenției, suma de 2 000 EUR (doi mii de euro), plus orice sumă posibil datorată ca taxă, pentru daună morală ; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 noiembrie 2014, conform articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

Le requérant a été représenté par M e S. Mary, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice.

Le requérant allègue que son droit à un procès équitable a été violé du fait de l’absence de motivation du verdict du jury et de l’arrêt de la cour d’assises l’ayant condamné à une peine d’emprisonnement de vingt-cinq ans.

Le 29 mai 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 25 juillet 2006, la police britannique fut informée d’une possible prise d’otage. Étant donné que la demande de rançon provenait d’un téléphone mobile belge, la police britannique transmit l’information à la police fédérale belge qui procéda immédiatement à la localisation et à l’identification du numéro téléphonique utilisé.

Le 28 juillet 2006, la police belge effectua des perquisitions et découvrit à Anvers deux personnes séquestrées et sévèrement maltraitées. Outre les quatre malfaiteurs pris en flagrant-délit au moment de la perquisition, les victimes mirent en cause deux autres personnes, dont le requérant.

L’acte d’accusation du 8 septembre 2008 fait état des éléments suivants : R.R. et B.S., les deux victimes, relatèrent avoir été enlevés sous le prétexte de bénéficier d’un transit vers le Royaume-Uni où ils souhaitaient se rendre. Ils furent sommés de payer chacun 25 000 euros pour leur libération et de contacter leurs connaissances au Royaume-Uni pour obtenir la rançon. Entretemps, ils furent battus et torturés par intervalles réguliers aux moyens d’une ceinture en cuir, d’un bâton en bois, de bombes de déodorant pour causer des brûlures en allumant le gaz, d’un sac en plastique noué autour de la tête pour produire une sensation de suffocation et d’un fil électrique. Selon le récit des deux victimes, le requérant les battait tous les jours avec un bâton et un fil électrique. Il leur avait également mis un mouchoir en bouche, un sac en plastique sur leur tête en le serrant au point de provoquer une sensation de suffocation et il les battait sur tout le corps, y compris dans l’estomac, les oreilles, la nuque et le dos. Les victimes relatèrent qu’elles avaient eu l’impression que le requérant était le principal collaborateur du premier accusé.

Lors de son interrogatoire, le premier accusé, F.R., déclara avoir agi sur ordre du requérant. Le requérant, quant à lui, avoua avoir battu les victimes à l’aide d’un fil électrique mais il fit valoir que le premier accusé était le principal tortionnaire. D’après lui, c’était le quatrième accusé qui aurait joué le second rôle dans la prise d’otages et les sévices. Il se plaçait lui-même à la troisième place.

L’acte d’accusation contenait également une retranscription des interrogatoires des cinq coaccusés, qui avaient chacun une version différente de l’implication et du rôle joué par chacun d’entre eux dans l’enlèvement et la prise d’otage.

Par un arrêt de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel d’Anvers du 26 juin 2008, le requérant et les cinq autres coaccusés furent mis en accusation, de s’être, à Anvers, du 23 juillet 2006 au 29 juillet 2006, comme auteur ou coauteur, rendus coupables de la prise d’otage de B.S. et de R.R. constituée par l’arrestation, la détention ou l’enlèvement de personnes pour répondre de l’exécution d’un ordre ou d’une condition, tel que préparer ou faciliter l’exécution d’un crime ou d’un délit, favoriser la fuite, l’évasion, obtenir la libération ou assurer l’impunité des auteurs ou des complices d’un crime ou d’un délit. Ces faits avaient pour circonstances aggravantes que les otages avaient été soumis à la torture et que ces faits leur avaient causé une incapacité permanente physique ou psychique.

Le procès du requérant et de ses coaccusés se tint devant la cour d’assises de la province d’Anvers du 14 au 26 novembre 2008.

Le jury fut appelé à répondre à trente-six questions soumises par le président de la cour d’assises. Ces questions étaient identiques pour chacun des accusés. Les six questions relatives au requérant, ainsi que les réponses du jury, furent libellées comme suit : [traduction] « Question 7 : Fait principal Est-ce que le second accusé, Khaledian Hiwa, ici présent, est coupable du fait d’avoir, à Anvers, du 23 juillet 2006 au 29 juillet 2006 ; Soit pour avoir exécuté l’infraction ou avoir coopéré directement à son exécution ; Soit pour avoir, par un fait quelconque, prêté pour son exécution une aide telle que sans son assistance l’infraction n’eût pu être commise ; S’être rendu coupable de la prise d’otage de [R.R.], constituée par l’arrestation, la détention ou l’enlèvement de personnes pour répondre de l’exécution d’un ordre ou d’une condition, tel que préparer ou faciliter l’exécution d’un crime ou d’un délit, favoriser la fuite, l’évasion, obtenir la libération ou assurer l’impunité des auteurs ou des complices d’un crime ou d’un délit ? Réponse : OUI Question 8 : Circonstance aggravante Est-ce que la prise d’otage décrite à la sixième question fut commise avec la circonstance que [R.R.] fut soumise à la torture ? Réponse : OUI Question 9 : Circonstance aggravante Est-ce que la prise d’otage décrite à la sixième question fut commise avec la circonstance que l’arrestation, la détention ou l’enlèvement de [R.R.] a causé une incapacité permanente physique ou psychique ? Réponse : NON Question 10 : Fait principal Est-ce que le second accusé, Khaledian Hiwa, ici présent, est coupable du fait d’avoir, à Anvers, du 23 juillet 2006 au 29 juillet 2006 ; Soit pour avoir exécuté l’infraction ou avoir coopéré directement à son exécution ; Soit pour avoir, par un fait quelconque, prêté pour son exécution une aide telle que sans son assistance l’infraction n’eût pu être commise ; S’être rendu coupable de la prise d’otage de [B.S.], constituée par l’arrestation, la détention ou l’enlèvement de personnes pour répondre de l’exécution d’un ordre ou d’une condition, tel que préparer ou faciliter l’exécution d’un crime ou d’un délit, favoriser la fuite, l’évasion, obtenir la libération ou assurer l’impunité des auteurs ou des complices d’un crime ou d’un délit ? Réponse : OUI Question 11 : Circonstance aggravante Est-ce que la prise d’otage décrite à la sixième question fut commise avec la circonstance que [B.S.] fut soumis à la torture ? Réponse : OUI Question 12 : Circonstance aggravante Est-ce que la prise d’otage décrite à la sixième question fut commise avec la circonstance que l’arrestation, la détention ou l’enlèvement de [B.S.] a causé une incapacité permanente physique ou psychique ? Réponse : NON ».

Le 26 novembre 2008, la cour d’assises de la province d’Anvers reprit le verdict de culpabilité prononcé par le jury et condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de vingt-cinq ans. Pour la fixation de la peine, la cour tint compte de l’atrocité des faits et de l’état d’esprit dangereux et criminel des accusés. Elle tint également compte d’une circonstance atténuante en ce que le requérant n’avait dans son casier judiciaire qu’une violation de la loi sur l’interdiction du port d’armes. La cour releva qu’il ressortait des débats à l’audience que le requérant avait joué un rôle de leader et avait une grande influence sur les coaccusés. Par ailleurs, la cour d’assises condamna le premier coaccusé à une peine d’emprisonnement de vingt-cinq ans, le troisième à trois ans, le quatrième à huit ans, le cinquième à trois ans et le sixième à dix-sept ans.

Le requérant se pourvut en cassation, invoquant notamment une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le 10 mars 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle estima que le juge motive régulièrement sa décision dès lors qu’il juge que les faits tels que décrits par la loi sont établis. Aussi, elle considéra que le seul fait que les jurés répondent par un simple « oui » ou « non » aux questions qui leur sont posées sans autre motivation n’entraîne pas en soi une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. D’après la Cour de cassation, la procédure devant la cour d’assises ainsi que la composition du jury formeraient des garanties suffisantes contre l’arbitraire. La procédure d’assises permettrait à l’accusé de disposer d’une décision motivée sur la légalité et la régularité des preuves, et lui permettrait de comprendre de manière suffisante quels preuves ou moyens de défense le jury avait retenu pour former son verdict. En l’espèce, la Cour de cassation constata que l’acte d’accusation, qui avait été signifié au requérant avant le début du procès, décrivait les faits reprochés au requérant de manière très précise ; que l’acte de défense avait été lu pendant l’audience et avait été distribué aux jurés ; que le requérant n’avait pas contesté avoir participé aux faits qui lui étaient reprochés ; que le requérant n’avait à aucun moment déposé des conclusions soulevant un problème de droit ou une contestation de fait ; et que le requérant n’avait pas demandé à ce qu’une question subsidiaire soit posée concernant une cause d’excuse. L’arrêt de la cour d’assises était donc régulièrement motivé dès lors qu’il reprenait le verdict du jury qui avait répondu affirmativement aux questions qui lui étaient posées. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant estime que l’arrêt de la cour d’assises le condamnant n’était pas motivé, en violation de ce qu’exige l’article 6 de la Convention. De la sorte, le requérant n’était pas en mesure de déterminer s’il avait été déclaré coupable de manière arbitraire et si les règles procédurales en matière de preuves et de charge de la preuve avaient été respectées. Le requérant ne savait pas non plus quels étaient les faits considérés comme avérés par le jury, pourquoi le jury avait considéré ces faits comme avérés et enfin comment ces faits étaient, ensemble, constitutifs des infractions qui lui étaient reprochées. De plus, l’arrêt de la cour d’assises ne répondait aucunement à l’acte de défense que le requérant avait déposé le 14 novembre 2008. Il n’était donc pas possible de savoir si les moyens de défense – développés oralement ou dans l’acte de défense – avaient été pris en compte par les jurés et pourquoi ils n’avaient pas été retenus. Pour le requérant, la composition du jury et la procédure devant la cour d’assises ne constituent pas des garanties suffisantes contre l’arbitraire. En l’espèce, les questions qui furent posées au jury étaient identiques pour chacun des six accusés ; elles n’étaient ni précises ni individualisées et ne permettaient pas de déterminer le rôle qu’avait joué le requérant dans les faits qui lui étaient reprochés.

Le Gouvernement est d’avis que l’acte d’accusation contenait une chronologie détaillée des investigations policières et judiciaires, ainsi que les déclarations nombreuses et précises des victimes et des accusés. De plus, il désignait non seulement chacun des crimes dont le requérant était accusé mais il démontrait également quels étaient les éléments à charge qui, pour l’accusation, pouvaient être retenus contre l’intéressé et permettait même de conclure qu’il avait été une figure dirigeante dans la commission des faits et qu’il avait exercé une grande influence sur les autres accusés. Compte tenu de la précision de l’acte d’accusation, le Gouvernement est d’avis qu’il est difficile de souscrire à la thèse du requérant lorsque celui-ci soutient qu’il n’est pas à même de comprendre les faits qui lui sont reprochés. Si le Gouvernement constate que le requérant usa de la possibilité de déposer un acte de défense, il relève néanmoins qu’il n’a pas déposé des conclusions devant la cour d’assises tel que le permet l’article 235bis du code d’instruction criminelle. Aussi, le Gouvernement rappelle que le requérant ne contestait pas avoir participé aux faits qui lui étaient reprochés. Quant aux questions posées au jury, elles étaient similaires pour tous les accusés mais les réponses variaient selon leur degré d’implication. Le Gouvernement est dès lors d’avis que le requérant pouvait comprendre quel rôle, selon le jury, il avait joué par rapport à ses coaccusés et pourquoi la circonstance aggravante de torture avait été retenue mais pas celle d’incapacité permanente physique ou psychique. Une circonstance atténuante relative au casier judiciaire presque vierge du requérant lui fut d’ailleurs accordée. En conclusion, le Gouvernement estime que la procédure suivie a offert suffisamment de garanties contre l’arbitraire et que le requérant avait été à même de comprendre les raisons de sa condamnation. 2. Appréciation de la Cour a) Principes applicables

La Cour relève d’emblée que la présente affaire s’inscrit dans la lignée de l’arrêt Taxquet (précité) et renvoie à cet arrêt (§§ 83-92) s’agissant des principes applicables. En particulier, dans l’arrêt Agnelet c. France (n o 61198/08, §§ 56-62, 10 janvier 2013), la Cour a rappelé ce qui suit : « 56. La Cour rappelle que la Convention ne requiert pas que les jurés donnent les raisons de leur décision et que l’article 6 ne s’oppose pas à ce qu’un accusé soit jugé par un jury populaire même dans le cas où son verdict n’est pas motivé. L’absence de motivation d’un arrêt qui résulte de ce que la culpabilité d’un requérant avait été déterminée par un jury populaire n’est pas, en soi, contraire à la Convention ( Saric c. Danemark (déc.), n o 31913/96, 2 février 1999, et Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 89, CEDH 2010). 57. Il n’en demeure pas moins que pour que les exigences d’un procès équitable soient respectées, le public et, au premier chef, l’accusé doivent être à même de comprendre le verdict qui a été rendu. C’est là une garantie essentielle contre l’arbitraire. Or, comme la Cour l’a déjà souvent souligné, la prééminence du droit et la lutte contre l’arbitraire sont des principes qui sous-tendent la Convention ( Taxquet , précité, § 90). Dans le domaine de la justice, ces principes servent à asseoir la confiance de l’opinion publique dans une justice objective et transparente, l’un des fondements de toute société démocratique ( Suominen c. Finlande , n o 37801/97, § 37, 1 er juillet 2003, Tatichvili c. Russie , n o 1509/02, § 58, CEDH 2007-III, et Taxquet , précité). 58. La Cour rappelle également que devant les cours d’assises avec participation d’un jury populaire, il faut s’accommoder des particularités de la procédure où, le plus souvent, les jurés ne sont pas tenus de – ou ne peuvent pas – motiver leur conviction ( Taxquet , précité, § 92). Dans ce cas, l’article 6 exige de rechercher si l’accusé a pu bénéficier des garanties suffisantes de nature à écarter tout risque d’arbitraire et à lui permettre de comprendre les raisons de sa condamnation. Ces garanties procédurales peuvent consister par exemple en des instructions ou éclaircissements donnés par le président de la cour d’assises aux jurés quant aux problèmes juridiques posés ou aux éléments de preuve produits, et en des questions précises, non équivoques soumises au jury par ce magistrat, de nature à former une trame apte à servir de fondement au verdict ou à compenser adéquatement l’absence de motivation des réponses du jury ( ibidem , et Papon c. France (déc.), n o 54210/00, ECHR 2001-XII). Enfin, doit être prise en compte, lorsqu’elle existe, la possibilité pour l’accusé d’exercer des voies de recours. 59. Eu égard au fait que le respect des exigences du procès équitable s’apprécie sur la base de la procédure dans son ensemble et dans le contexte spécifique du système juridique concerné, la tâche de la Cour, face à un verdict non motivé, consiste donc à examiner si, à la lumière de toutes les circonstances de la cause, la procédure suivie a offert suffisamment de garanties contre l’arbitraire et a permis à l’accusé de comprendre sa condamnation ( Taxquet , précité, § 93). Ce faisant, elle doit garder à l’esprit que c’est face aux peines les plus lourdes que le droit à un procès équitable doit être assuré au plus haut degré possible par les sociétés démocratiques ( Salduz c. Turquie , [GC] n o 36391/02, § 54, CEDH 2008, et ibidem ). 60. Dans l’arrêt Taxquet (précité), la Cour a examiné l’apport combiné de l’acte d’accusation et des questions posées au jury. S’agissant de l’acte d’accusation, qui est lu au début du procès, elle a relevé que s’il indique la nature du délit et les circonstances qui déterminent la peine, ainsi que l’énumération chronologique des investigations et les déclarations des personnes entendues, il ne démontre pas « les éléments à charge qui, pour l’accusation, pouvaient être retenus contre l’intéressé ». Surtout, elle en a relevé la « portée limitée » en pratique, dès lors qu’il intervient « avant les débats qui doivent servir de base à l’intime conviction du jury » (§ 95). 61. Quant aux questions, au nombre de trente-deux pour huit accusés, dont quatre seulement pour le requérant, elles étaient rédigées de façon identique et laconique, sans référence « à aucune circonstance concrète et particulière qui aurait pu permettre au requérant de comprendre le verdict de condamnation », à la différence de l’affaire Papon , où la cour d’assises s’était référée aux réponses du jury à chacune des 768 questions posées par le président de cette cour (§ 96). 62. Il ressort de l’arrêt Taxquet (précité) que l’examen conjugué de l’acte d’accusation et des questions posées au jury doit permettre de savoir quels éléments de preuve et circonstances de fait, parmi tous ceux ayant été discutés durant le procès, avaient en définitive conduit les jurés à répondre par l’affirmative aux quatre questions le concernant, et ce afin de pouvoir notamment : différencier les coaccusés entre eux ; comprendre le choix d’une qualification plutôt qu’une autre ; connaître les motifs pour lesquels des coaccusés sont moins responsables aux yeux du jury et donc moins sévèrement punis ; justifier le recours aux circonstances aggravantes (§ 97). Autrement dit, il faut des questions à la fois précises et individualisées (§ 98). » b) Application au cas d’espèce

Dans la présente affaire, le requérant fut condamné à une peine d’emprisonnement de vingt-cinq ans pour la prise d’otage de deux personnes. L’enjeu pour le requérant était donc considérable, et ce d’autant plus qu’il était inculpé avec cinq coaccusés. Les circonstances de l’espèce étaient complexes puisque le jury devait déterminer le rôle joué par chacun des six accusés sur la base presque exclusive du témoignage des deux victimes et des accusés eux-mêmes.

S’agissant de l’acte d’accusation, la Cour rappelle qu’il avait une portée limitée, puisqu’il intervenait avant les débats qui constituent le cœur du procès ( Taxquet , précité, § 95 ; Legillon c. France , n o 53406/10, § 61, 10 janvier 2013). Ceci est d’autant plus vrai que l’article 6 de la Convention consacre la nécessité de comprendre les raisons qui ont conduit, non pas les organes compétents à renvoyer l’affaire devant la cour d’assises, mais les membres du jury, après les débats menés devant eux, à décider durant le délibéré de la culpabilité de l’accusé. En l’espèce, la Cour relève que l’acte d’accusation désignait le crime dont le requérant était accusé, et il reprenait de manière très détaillée chacun des témoignages des victimes, des témoins et des accusés. Il ne démontrait toutefois pas quels étaient les éléments à charge qui, pour l’accusation, pouvaient être retenus contre l’intéressé ( Taxquet , précité, § 95 ; Castellino c. Belgique , n o 504/08, § 37, 25 juillet 2013). De plus, s’agissant des constatations de fait reprises par cet acte et leur utilité pour comprendre le verdict prononcé contre le requérant, la Cour ne saurait se livrer à des spéculations sur le point de savoir si elles ont ou non influencé le délibéré et l’arrêt finalement adopté par la cour d’assises ( Legillon , précité, § 61 ; Voica c. France , n o 60995/09, § 49, 10 janvier 2013).

Quant aux trente-six questions soumises au jury, la Cour relève que six questions furent posées pour chacun des six accusés, y compris le requérant. Les questions furent laconiques et identiques pour chaque accusé (paragraphe 13 ci-dessus). Elles ne se référaient à aucune circonstance concrète et particulière qui aurait pu permettre au requérant de comprendre le verdict de condamnation (dans le même sens, Castellino , précité, § 38). De l’avis de la Cour, il en résulte que, même combiné à l’acte d’accusation, les questions posées au jury ne permettaient pas au requérant de savoir quels éléments de preuve et circonstances de fait, parmi tous ceux ayant été discutés durant le procès, avaient en définitive conduit les jurés à répondre par l’affirmative aux quatre des six questions le concernant. Ainsi, le requérant n’était pas en mesure, notamment, de différencier de façon certaine l’implication de chacun des accusés dans la commission de l’infraction ; de comprendre quel rôle précis, pour le jury, il avait joué par rapport à ses coaccusés ; de déterminer quels avaient été les éléments qui avaient permis au jury de conclure que trois des coaccusés avaient eu une participation limitée dans les faits reprochés, entraînant une peine nettement moins lourde (paragraphe 14 ci-dessus). Ceci est d’autant plus problématique que l’affaire était complexe et que le procès avait duré près de deux semaines.

Enfin, il y a lieu de constater l’absence de toute possibilité d’appel contre les arrêts de la cour d’assises dans le système belge, le pourvoi en cassation ne portant que sur des points de droit et n’éclairant dès lors pas adéquatement l’accusé sur les raisons de sa condamnation ( Taxquet , précité, § 99).

En conclusion, la Cour estime qu’en l’espèce le requérant n’a pas disposé de garanties suffisantes lui permettant de comprendre le verdict de condamnation qui a été prononcé à son encontre.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi, compte tenu du public nombreux et du retentissement par voie de presse que le procès d’assises a engendré.

Le Gouvernement considère que, compte tenu de la jurisprudence de la Cour, une somme moindre doit être allouée au requérant. Il s’en remet pour cela à la sagesse de la Cour.

La Cour relève que le requérant n’a aucunement établi la réalité du dommage matériel allégué. Elle rejette dès lors cette demande. En revanche, la Cour estime que le requérant a dû éprouver un préjudice moral certain, auquel le constat de violation figurant dans le présent arrêt (paragraphe 29 ci-dessus) ne suffit pas à remédier. La Cour rappelle que, lorsqu’un particulier a été condamné à l’issue d’une procédure entachée de manquements aux exigences de l’article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir, parmi d’autres, Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003 ; Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) c. Suisse (n o 2) [GC], n o 32772/02, § 89, CEDH 2009 et références citées). À cet égard, la Cour relève que le code d’instruction criminelle permet à un requérant de solliciter la réouverture de son procès à la suite d’un arrêt de la Cour constatant une violation de la Convention ( Taxquet , précité, §§ 38-42). Elle considère donc que l’intéressé dispose effectivement de la possibilité de demander à ce que sa cause soit réexaminée ( Taxquet , précité, § 107). Eu égard à cette possibilité et statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant un montant de 2 000 EUR au titre du préjudice moral (voir, dans le même sens, Fraumens c. France , n o 30010/10, § 56, 10 janvier 2013; Castellino , précité, § 52). B. Frais et dépens

Le requérant n’a présenté aucune demande pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.

Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 novembre 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président