Carpen împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 61258/10) îndreptată împotriva României și cu care un cetățean al acestui stat, Dl. Nelu Carpen («reclamantul»), a sesizat Curtea la 19 octombrie 2010 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, a fost reprezentat de Dna A. Mitrea, avocat la București. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agenta sa, Dna I. Cambrea, din ministerul Afacerilor externe.

Reclamantul invocă în special că a suferit din condițiile materiale ale detenției suferite în sediile poliției din București (DGPMB) și din obligația de a purta menete în public. De asemenea, denunță interceptarea conversațiilor sale telefonice.

La 22 noiembrie 2011, obiecțiunile bazate pe articolele 3 și 8 ale Convenției au fost comunicate Guvernului și cererea a fost declarată parțial inadmisibilă. FAPTA I.

Reclamantul era, la época faptelor, procuror-șef al parchetului lângă un tribunal de prima instanță. A. Procedura penală angajată împotriva reclamantului

La 22 aprilie 2010, reclamantul a fost convocat la sediul direcției naționale anti-corupție («DNA») în cadrul unei anchete penale pentru corupție. La această ocazie, a fost plasat în arest la dispoziție pentru o durată de 24 de ore.

La 23 aprilie 2010, curtea de apel din București admise o cerere formulată de parchetul DNA, cu scopul plasării reclamantului în detenție provizorie pentru o durată de treizeci de zile, pe motiv că era suspectat de a fi săvârșit mai multe fapte de corupție implicând avocați și agenți de poliție. Această măsură a fost prelungit la intervale regulate ulterior până la 25 noiembrie 2011, dată la care reclamantul a fost pus în libertate.

Pe rechizitoariu din 14 iulie 2010, parchetul lângă Curtea supremă de casație și justiție a ordonat trimiterea în judecată a reclamantului și coînculmpaților săi pentru acuzații de corupție, asociere infracțională, fals și alte infracțiuni având scopul obstrucționării cursului justiției. Una din dovezi din dosar era reprezentată de transcripțiile înregistrărilor conversațiilor telefonice ale reclamantului realizate din 11 mai 2009 la 6 mai 2010.

Prin sentință din 10 februarie 2012, curtea de apel din Brașov a condamnat reclamantul la o pedeapsă de șase ani de închisoare și la interzicerea anumitor drepturi civice, pentru acuzații de corupție pasivă, abuz de funcție și fals. În sentința sa, curtea de apel a judecat că interceptarea conversațiilor telefonice ale reclamantului era în conformitate cu dreptul intern și cu art. 8 al Convenției.

Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei sentințe, care este în prezent în curs în fața Curții supreme de casație și justiție. B. Condițiile de detenție

De la 23 aprilie la 27 iulie 2010, reclamantul a fost deținut în sediile poliției din București (DGPMB). 1. Versiunea reclamantului

Reclamantul indică că a fost deținut într-o celulă de 12 m², parțial iluminată, cu alți șase deținuți, fiind obligat să împărtășească șase paturi dotate cu saltele neutilizabile. Aerisirea celulei era și ea deficitară deoarece o mică fereastră, deschisă permanent, nu asigura o bună ventilație a aerului pentru toți deținuții. În aceeași celulă se găseau deținuți periculoși, inclusiv deținuți dependenți de droguri, situație care a creat o senzație de nesiguranță, ținând seama și de statutul lui de magistrat. 2. Versiunea Guvernului

Reclamantul a fost deținut în două celule, una de 14,57 m² și cealaltă de 13,50 m² pe care trebuia să le împărtășească cu cinci alți deținuți. Fiecare deținut beneficia de propriul pat și aveau dreptul să folosească bunuri personale furnizate de familie. Fiecare celulă era dotată cu un lavac și o duș separată de celulă printr-un perdău. Lenjeria și sanitarele erau în stare bună.

Celulele beneficiau de lumină naturală și artificială. Deținuții erau responsabili de igiena celulelor, produse de curățare fiind furnizate de administrația închisorii. C. Purtarea menotelor

În timpul celor paisprezece ședințe, inclusiv în timpul detenției în închisoarea din Codlea, reclamantul purta menete în timp ce era transportat din locul detenției la sala de ședință. A fost escortat permanent de agenți de poliție purtând glugă. Reclamantul susține că, în așteptarea ședințelor, era menetat fie cu alți deținuți, fie singur. Din imaginile video trimise de reclamant la Curte rezultă că a fost expus menetat în public de la ieșirea din mașina parcată în fața intrării instanței și până la intrarea efectivă în clădire.

La 26 octombrie 2010, reclamantul a sesizat judecătorul de executare a pedepselor delegat lângă închisoarea din Codlea («judecătorul delegat») cu o plângere pentru a denunța faptul că era menetat în timpul transporturilor. Printr-o decizie din 5 noiembrie 2010, judecătorul delegat a respins plângerea reclamantului, cu motivul că măsura contestată era bazată pe art. 37 § 1 a) al legii nr. 275/2006 combinat cu art. 202 § 4 al ordinului ministerului justiției nr. 1676/C din 24 iunie 2010 care impunea menotarea atunci când persoane deținute erau transferate din vehiculul de transport în locurile de detenție și la sala de ședință, cu motivul că se găseau într-un spațiu public. Judecătorul a estimat că această măsură urmărea un scop legitim, și anume protecția persoanei aretate și publicului și că era proporționată ținând seama de particularitatea spațiilor publice. A subliniat că arhitectura spațiului public și prezența publicului și nu comportamentul reclamantului făceau menotarea necesară.

Atunci când reclamantul a fost deținut în închisoarea din Rahova, a fost transferat la ședințe fără menete. II.

Privind aceleași locuri, Asociația pentru apărarea drepturilor omului în România - Comitetul Helsinki («APADOR-CH») menționase la încheiere unei vizite efectuate în ianuarie 2009 că DGPMB dispunea de 148 de locuri de detenție în 30 celule, fiecare celulă fiind echipată cu 4 sau 6 paturi pentru o suprafață de 12 m² sau 14 m² respectiv. APADOR-CH critica numărul ridicat de deținuți încarcerați într-o celulă, care depășea normele recomandate de CPT.

Legislația internă relevantă privind mijloacele de imobilizare a deținuților este descrisă în cauza Costiniu c. România, ((decizie) nr. 22016/10, §§ 14 la 17, 19 februarie 2013). ÎN DREPT I.

Guvernul susține că faptul că reclamantul a fost menetat nu ajunge în cauza de față la nivelul de gravitate cerut de art. 3 al Convenției.

Guvernul indică că purtarea menotelor de deținuți este reglementată de dispozițiile legii nr. 275/2006 privind execuția pedepselor («legea nr. 275/2006»). De plus, pentru ceea ce privește măsurile de siguranță și purtarea menotelor în time transferului deținuților, ordinul nr. 988 al ministerului Internelor din 21 octombrie 2005 și normele Inspecției generale a poliției sunt, de asemenea, aplicabile, în măsura în care dispozițiile lor nu contravin dispozițiilor legii nr. 275/2006.

Guvernul subliniază că ordinul de a transporta o persoană deținută cu menete nu este dat în funcție de datele sale personale, ci pentru a asigura un transfer sigur pentru interesate și public. De aici, poliția trebuie să aplice aceste măsuri în ciuda statutului social, vârstei sau greutății interesatului, atât timp cât legea nu prevede tratament diferit pentru anumite categorii de persoane. De altfel, reclamantul nu era menetat nici în așteptarea ședințelor, nici în cursul ședințelor și polițiștii de escortă luaseră măsuri pentru a-i limita expunerea în public.

Guvernul indică în fine că tribunalele sunt situate în locuri foarte populare, ceea ce provoacă probleme privind siguranța transferurilor. Utilizarea menotelor în aceste locuri are ca scop atât protecția persoanelor deținute, cât și cea a publicului. De plus, reclamantul nu a dovedit a fi suferit consecințe fizice sau psihice ca urmare a expunerii sale foarte scurte menetat în public.

Reclamantul indică că a fost prezentat menetat în public în timp ce era transportat din locurile detenției la tribunale. El susține, de asemenea, că fuseseră menetat cu alți deținuți și filmat și fotografiat sub vederea polițiștilor pentru a da publicului o percepție negativă asupra persoanei sale. Adaugă că era, de asemenea, însoțit de polițiști cagulați pentru a-l prezenta ca pe un delinquent periculos. Acest tratament degradant a avut repercusiuni asupra stării sale psihice și asupra libertății sale de mișcare.

El susține că măsura de siguranță care i-a fost impusă nu era în acord cu dispozițiile legii nr. 275/2006 care interziceau menotarea automată și care precizau în mod neechivoc cazurile de excepție. Subliniază că prin criteriile lor, normele interne adoptate de autoritățile penitenciare și ministerul Internelor invocate de Guvern pentru a justifica această măsură sunt contrare legii organice nr. 275/2006 aplicabilă în materie.

Reclamantul susține că tratamentul denunțat a avut consecințe psihice asupra persoanei sale, ținând seama de poziția socială și morală și de durata de mai mult de 180 zile în care acesta i-a fost infligit. El depusese în dosar un video cuprinzând înregistrări din diferitele emisiuni de informații menționând plasarea sa în detenție provizorie și arătîndu-l coborând din mașina poliției menetat cu un coînculmpadă și intrând în interiorul curții de apel.

Curtea reamintește că, pentru a cădea sub lovitura articolului 3, un rău tratament trebuie să atingă un minim de gravitate (Jalloh c. Germania [Marea Cameră], nr. 54810/00, § 67, CEDO 2006-IX). Atunci când trebuie să determine dacă o pedeapsă sau un tratament a avut caracter «degradant» în sensul articolului 3, Curtea examinează dacă scopul a fost de a umili și de a pune jos interesatul și dacă, considerată în efectele sale, măsura a atins sau nu personalitatea acestuia într-o manieră incompatibilă cu art. 3. Cu toate acestea, absența unui asemenea scop nu ar putea exclude într-o manieră definitivă constatarea unei încălcări a articolului 3 (Peers c. Grecia, nr. 28524/95, § 74, CEDO 2001-III). În acest sens, caracterul public al sancțiunii sau al tratamentului poate constitui un element relevant și agravant. De plus, ar putea fi cu ușurință suficient ca victima să fie umilită la ochii săi, chiar dacă nu este la ochii altora (Tyrer c. Regatul Unit, hotărâre din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, § 32).

Curtea poate accepta că măsuri de siguranță cum sunt purtarea menotelor sau escorta pot fi necesare pentru a asigura siguranța transportului persoanelor deținute (Raninen c. Finlanda, 16 decembrie 1997, § 55, Culegere a hotărârilor și deciziilor 1997-VIII). Aceasta nu exclude că, în anumite circumstanțe, elemente legate de persoana deținutului trebuie luate în considerare pentru a decide asupra necesității aplicării unei asemenea măsuri.

Privind contextul utilizării acestei măsuri, Curtea reamintește că purtarea menotelor nu pune normal probleme privind art. 3 al Convenției atunci când este legată de o arestare sau o detenție legală și nu angajează utilizarea forței, nici expunere publică, dincolo de ceea ce este în mod rezonabil considerat necesar în circumstanțele cauzei de față. Din acest punct de vedere, este important, de exemplu, să știi dacă există vreun motiv să crezi că interesatul va opune rezistență la arrestare, sau va încerca să fugă, să provoace rănire sau daune, sau să suprime dovezi (Raninen, citat mai sus, § 55 și Šaban Hadžiu c. Republica Cehă (decizie), nr. 52110/99, 4 noiembrie 2003).

Curtea constată în calitate preliminară că în cauza de față baza legală reglementând aplicarea menotelor persoanelor deținute în time transferurilor rezida în legea nr. 275/2006 și în diferitele ordine ale ministerului Internelor sau Justiției. Din acest punct de vedere, trebuie să se note că, dacă legea nr. 275/2006 limitează utilizarea menotelor la situații excepționale, din ordinele adoptate de diferite ministere rezultă că utilizarea menotelor se aplică de îndată ce deținuții sunt transportați pe calea publică.

În cauza de față, măsura contestată a fost aplicată reclamantului în time transferului din mașină la sediile de detenție și din acestea la sala de ședință. Este incontestabil că reclamantul se găsea la acest moment într-un spațiu public pe care judecătorul delegat a judecat, din cauza arhitecturii și specificității sale, că necesita purtarea menotelor de deținuți (§17 mai sus).

Sigur, în cauza de față, reclamantul era procuror și nu era suspectat de o infracțiune violentă. Nu existau dovezi ale agresivității sale, nici că ar fi încercat să fugă în time procedurii.

Cu toate acestea, din imaginile video trimise de reclamant la Curte rezultă că a fost expus menetat în public doar o perioadă scurtă, și anume de la ieșirea din mașina parcată în fața intrării tribunalului și până la intrarea efectivă în clădire. De aici, nu rezultă din dosar că reclamantul a fost expus publicului dincolo de ceea ce era necesar. De plus, nu a fost ținut menetat în time ședințelor în fața tribunalului (Pop Blaga c. România (decizie), nr. 37379/02, § 101, 10 aprilie 2012), ci doar în time cursului de la mașină la tribunal.

Privind impactul acestei măsuri asupra personalității reclamantului, Curtea constată că, în afară de susțineri, interesatul nu prezentase la Curte niciun raport medical sau niciun alt document care să poată stabili că suferise tulburări psihice mergând dincolo de stresul și tensiunea psihică inerente oricărei măsuri de siguranță, chiar fără violență și abuz de putere (a se vedea, mutatis mutandis, Colesnicov c. România, nr. 36479/03, § 95, 21 decembrie 2010 și a contrario, Erdoğan Yağız c. Turcia, nr. 27473/02, § 43, CEDO 2007-III (extrase)). În fine, nu susținuse că purtarea menotelor în time transportului la ședință l-ar fi afectat fizic.

De consens, Curtea nu estimează stabilit că tratamentul denunțat a atins gradul minim de gravitate cerut de art. 3 al Convenției. De aici rezultă că acest grief este evident nefondat și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. 2. Privind condițiile materiale ale detenției

Curtea constată că grievul bazat pe art. 3 al Convenției privind condițiile materiale ale detenției nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Curtea observă, de altfel, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, deci, să-l declare admisibil. B. Cu privire la fond

Reclamantul se plânge de condițiile proaste de detenție suferite în sediile DGPMB mai mult de trei luni.

Guvernul indică că în time detenției reclamantului, sediile poliției nu erau supraaglomerate și că interesatul beneficiase de condiții de detenție conforme articolului 3 al Convenției.

Curtea reamintește că art. 3 al Convenției impune Statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectul demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii căreia interesatul este supus nu-l supun unei anguste sau unui test a unei intensități care depășește nivelul inévitable al suferinței inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale închisorii, sănătatea și bunăstarea prizonierului sunt asigurate în mod adecvat (Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, §§ 92-94, CEDO 2000-XI).

Privind condițiile de detenție, Curtea ține seama de efectele cumulative ale acestora, precum și de reclamațiile specifice ale reclamantului (Dougoz c. Grecia, nr. 40907/98, CEDO 2001-II). În anumite cazuri, atunci când supraaglomerația penitenciară atinge un anumit nivel, lipsa de spațiu într-o instituție penitenciară poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare în aprecierea conformității unei situații date cu art. 3 (a se vedea, din acest unghi, Karalevičius c. Lituania, nr. 53254/99, 7 aprilie 2005).

Făcând aplicarea principiilor mai sus menționate cazului din fața sa, Curtea se va concentra pe factorul care este în cauza de față central, și anume spațiul personal acordat reclamantului în sediile DGPMB. Potrivit datelor comunicate de Guvern, reclamantul dispunea în celulele în care fusese deținut de un spațiu personal mergând de la 2,25 m² la 2,42 m². Acest spațiu individual extrem de redus este sub norma recomandată de CPT (§19 mai sus).

Curtea deja concluzionase cu privire la România, la încălcarea articolului 3 din cauza condițiilor de detenție neadecvate în sediile DGPMB (Ogică c. România, nr. 24708/03, §§ 45-47, 27 mai 2010), precum și în alte instituții penitenciare, din motiv mai ales al supraaglomerației penitenciare (a se vedea, mai recent, Budaca c. România, nr. 57260/10, §§ 40-44, 17 iulie 2012 și Ardelean c. România, nr. 28766/04, §§ 52-53, 30 octombrie 2012).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea estimează că în cauza de față Statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a desfășurat toate eforturile necesare pentru a asigura reclamantului condiții de detenție care să fie compatibile cu respectul demnității umane și pentru a se asigura că modalitățile de executare a măsurii nu supun interesatul unei anguste sau unui test a unei intensități care depășește nivelul inévitable al suferinței inerent detenției. De consens, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției. II.

Guvernul indică că dispozițiile codului de procedură penală («CPP») modificate de legile nr. 281/2003 și 356/2006 prevedeau garanții permitînd reclamantului să conteste aceste interceptări în fața jurisdicțiilor naționale. În observațiile sale suplimentare, susține că acest grief al reclamantului a fost examinat în detaliu de curtea de apel din Brașov în hotărârea pronunțată la 10 februarie 2012, care nu este încă definitivă.

Curtea estimează că aceste argumente ale Guvernului se aseamănă cu o excepție bazată pe neepuizarea căilor de atac interne, ținând seama de faptul că procedura penală angajată împotriva reclamantului este în continuare în curs în fața jurisdicțiilor naționale.

Curtea observă după asta că modificări au fost aduse articolelor aplicabile CPP de legile nr. 281/2003 și 356/2006 care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 și respectiv la 6 septembrie 2006. Ea reamintește a fi deja judecat că în materie de ascultări telefonice, reclamanții ale căror proceduri erau pendante în fața jurisdicțiilor naționale la intrarea în vigoare a acestor noi garanții, trebuiau să încerce să le fac prevala în fața jurisdicțiilor naționale (a se vedea, din acest unghi, Bălteanu c. România, nr. 142/04, 16 iulie 2013, §§ 43-44). În cauza de față, curtea de apel din Brașov a examinat în prima instanță grievul bazat pe legalitatea interceptărilor telefonice (§10 mai sus). La prezent, procedura penală angajată împotriva reclamantului este în curs de recurs în fața Curții supreme de casație și justiție. De aici rezultă că acest grief trebuie respinge pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.

Reclamantul cere 50.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral din cauza încălcării susținute a articolului 3 al Convenției și 100.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral din cauza încălcării susținute a articolului 8 al Convenției.

Guvernul susține că un eventual constat de încălcare a Convenției ar putea constitui o reparație suficientă cu titlu de prejudiciu moral. El adaugă că suma solicitată de interesate este excesivă comparativ cu jurisprudența Curții în materie.

Curtea constată că baza de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în cauza de față în încălcarea articolului 3 al Convenției pentru ceea ce privește condițiile proaste de detenție suferite în sediile poliției din București. Ea nu ar putea contesta prejudiciul moral suferit de reclamant din acest motiv care nu ar putea fi compensat printr-un simplu constat de încălcare. Pronunțîndu-se în echitate, după cum cere art. 41 al Convenției, consideră că trebuie acordat reclamantului 3.000 euro cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și depeze

Reclamantul cere 2.550 EUR pentru cheltuielile și depezele angajate în fața jurisdicțiilor interne și pentru acelea angajate în fața Curții din care 150 EUR reprezintă cheltuielile de poștă cu Curtea. Această sumă include, de asemenea, costul examenelor psihologice și anumite depeze realizate în închisoare.

Guvernul indică că onorariile avocatului avansate de reclamant și costurile angajate în time detenției provizorii privesc procedura internă și nu au legătură de cauzalitate cu încălcările susținute. De asemenea, reclamantul nu a dovedit că efectiv plătise cheltuielile examenelor psihologice.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și depezelor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterea rezonabil al ratei lor. În cauza de față, reclamantul a fost admis la beneficiul asistenței judiciare și din acest titlu, primise deja suma de 850 EUR. Ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 150 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobândă de întârziere

Curtea consideră potrivit de a baza rata dobânzii de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul bazat pe art. 3 al Convenției pentru ceea ce privește condițiile materiale ale detenției în sediile poliției din București, și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, într-un termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, de convertit în moneda Statului pârât, la rata aplicabilă la data plății: i) 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 150 EUR (o sută cincizeci euro), plus orice sumă care putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și depeze; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 ianuarie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par M e A. Mitrea, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier avoir souffert des conditions matérielles de détention subies dans les locaux de la police de Bucarest (DGPMB) et de l’obligation de porter des menottes en public. Il dénonce également l’interception de ses conversations téléphoniques.

Le 22 novembre 2011, les griefs tirés des articles 3 et 8 de la Convention ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée partiellement irrecevable. EN FAIT I.

Le requérant était, à l’époque des faits, procureur en chef du parquet près d’un tribunal de première instance. A La procédure pénale engagée contre le requérant

Le 22 avril 2010, le requérant fut convoqué au siège de la direction nationale anti-corruption (« DNA ») dans le cadre d’une enquête pénale pour corruption. À cette occasion, il fut placé en garde à vue pour une durée de 24 heures.

Le 23 avril 2010, la cour d’appel de Bucarest accueillit une demande formulée par le parquet de la DNA, visant à placer le requérant en détention provisoire pour une durée de trente jours, au motif qu’il était soupçonné d’avoir commis plusieurs faits de corruption impliquant des avocats et des agents de police. Cette mesure fut prolongée à des intervalles réguliers par la suite jusqu’au 25 novembre 2011, date à laquelle le requérant fut remis en liberté.

Sur réquisitoire du 14 juillet 2010, le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice ordonna le renvoi en jugement du requérant et de ses coïnculpés des chefs de corruption, association de malfaiteurs, faux et d’autres infractions visant à obstruer le cours de la justice. L’une des preuves du dossier était représentée par les transcriptions des enregistrements des conversations téléphoniques du requérant réalisés du 11 mai 2009 au 6 mai 2010. 10 . Par un jugement du 10 février 2012, la cour d’appel de Brașov condamna le requérant à une peine de six ans de prison et à l’interdiction de certains de ses droits civiques, des chefs de corruption passive, abus de fonction et faux. Dans son jugement, la cour d’appel jugea que l’interception des conversations téléphoniques du requérant était conforme au droit interne et à l’article 8 de la Convention.

Le requérant forma un recours contre ce jugement qui est à présent pendant devant la Haute Cour de cassation et de justice. B. Les conditions de détention

Du 23 avril au 27 juillet 2010, le requérant a été détenu dans les locaux de la police de Bucarest (DGPMB). 1. La version du requérant

Le requérant indique qu’il a été détenu dans une cellule de 12 m², partiellement éclairée, avec six autres détenus, étant obligé de partager six lits dotés de matelas inutilisables. L’aération de la cellule était également déficiente car une petite fenêtre, ouverte en permanence, n’assurait pas une bonne ventilation de l’air pour tous les détenus. Dans la même cellule il y avait des détenus dangereux, y compris des détenus dépendants de drogues, situation qui créa chez lui une sensation d’insécurité, compte tenu également de son statut de magistrat. 2. La version du Gouvernement

Le requérant fut détenu dans deux cellules, l’une de 14,57 m² et l’autre de 13,50 m² qu’il devait partager avec cinq autres détenus. Chaque détenu bénéficiait de son propre lit et ils avaient le droit d’utiliser des affaires personnelles fournies par la famille. Chaque cellule était dotée d’un lavabo et d’une douche séparée de la cellule par un rideau. La literie et les sanitaires étaient en bon état.

Les cellules bénéficiaient de lumière naturelle et artificielle. Les détenus étaient responsables de l’hygiène des cellules, des produits de nettoyage leur étant fournis par l’administration de la prison. C. Le port de menottes

Lors des quatorze audiences, y compris lors de sa détention dans la prison de Codlea, le requérant porta des menottes pendant les transports de son lieu de détention jusqu’à la salle d’audience. Il fut escorté en permanence d’agents de police portant des cagoules. Le requérant allègue que, en attendant les audiences, il était menotté soit à d’autres détenus, soit seul. Il ressort des images vidéos soumises par le requérant à la Cour qu’il a été exposé menotté au public de sa sortie de la voiture garée devant l’entrée de l’instance et jusqu’à son entrée effective dans le bâtiment. 17 . Le 26 octobre 2010, le requérant saisit le juge d’exécution des peines délégué auprès de la prison de Codlea (« le juge délégué ») d’une plainte pour dénoncer le fait qu’il était menotté lors des transports. Par une décision du 5 novembre 2010, le juge délégué rejeta la plainte du requérant, au motif que la mesure contestée était fondée sur l’article 37 § 1 a) de la loi n o 275/2006 combiné avec l’article 202 § 4 de l’ordre du ministère de la justice n o 1676/C du 24 juin 2010 qui imposait le menottage lorsque les personnes détenues étaient transférées du véhicule de transport aux locaux de détention et à la salle d’audience, au motif qu’elles se trouvaient dans un espace public. Le juge estima que cette mesure poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la personne arrêtée et du public et qu’elle était proportionnée étant donné la particularité des espaces publics. Il souligna que l’architecture de l’espace public et la présence du public et non le comportement du requérant rendaient le menottage nécessaire.

Lorsque le requérant fut détenu à la prison de Rahova, il fut transféré aux audiences sans menottes. II.

Quant aux mêmes locaux, l’Association pour la défense des droits de l’homme en Roumanie - le Comité Helsinki (« APADOR-CH ») mentionnait à l’issue d’une visite effectuée en janvier 2009 que la DGPMB disposait de 148 places de détention dans 30 cellules, chaque cellule étant équipée de 4 ou 6 lits pour une superficie de 12 m 2 ou 14 m 2 respectivement. APADOR ‑ CH critiquait le nombre élevé de détenus incarcérés dans une cellule, qui dépassait les normes recommandées par le CPT.

La législation interne pertinente concernant les moyens d’immobilisation des détenus est décrite dans l’affaire Costiniu c. Roumanie , ((déc.) n o 22016/10, §§ 14 à 17, 19 février 2013). EN DROIT I.

Le Gouvernement fait valoir que le fait pour le requérant d’avoir été menotté n’atteint pas en l’espèce le niveau de gravité requis par l’article 3 de la Convention.

Le Gouvernement indique que le port des menottes par les détenus est régi par les dispositions de la loi n o 275/2006 sur l’exécution des peines (« la loi n o 275/2006 »). De plus, pour ce qui est des mesures de sécurité et du port des menottes lors du transfert des détenus, l’ordre n o 988 du ministère de l’Intérieur du 21 octobre 2005 et les normes de l’Inspection générale de la police sont également applicables, pour autant que leurs dispositions ne contreviennent pas aux dispositions de la loi n o 275/2006.

Le Gouvernement souligne que l’ordre de transporter une personne détenue avec des menottes n’est pas donné en fonction de ses données personnelles mais afin d’assurer un transfert sécurisé pour l’intéressé et le public. Dès lors, la police doit appliquer ces mesures en dépit du statut social, de l’âge ou du poids de l’intéressé, tant que la loi ne prévoit pas un traitement différent pour certaines catégories de personnes. Par ailleurs, le requérant n’était menotté ni en attendant les audiences ni pendant les audiences et les policiers de l’escorte ont pris des mesures afin de limiter son exposition en public.

Le Gouvernement indique enfin que les tribunaux sont situés dans des lieux très peuplés, ce qui cause des problèmes quant à la sécurité des transferts. L’utilisation des menottes dans ces endroits vise tant la protection des personnes détenues que celle du public. En outre, le requérant n’a pas prouvé avoir subi des conséquences physiques ou psychiques à la suite de sa très brève exposition menotté au public.

Le requérant indique qu’il a été présenté menotté en public lors de ses transferts des lieux de détention vers les tribunaux. Il fait également valoir qu’il fût menotté à d’autres détenus et filmé et photographié sous le regard des policiers afin de donner au public une perception négative de sa personne. Il ajoute qu’il était également accompagné par des policiers cagoulés afin de le présenter comme un délinquant dangereux. Ce traitement dégradant a eu des répercussions sur son état psychique et sur sa liberté de mouvement.

Il soutient que la mesure de sécurité qui lui a été imposée n’était pas en accord avec les dispositions de la loi n o 275/2006 qui interdisait le menottage automatique et qui précisait de manière non équivoque les cas d’exception. Il souligne que par leurs critères, les normes internes adoptées par les autorités pénitentiaires et le ministère de l’Intérieur invoquées par le Gouvernement pour justifier cette mesure sont contraires à la loi organique n o 275/2006 applicable en la matière.

Le requérant allègue que le traitement dénoncé a eu des conséquences psychiques sur sa personne, compte tenu de sa position sociale et morale et de la durée de plus de 180 jours pendant laquelle celui ‑ ci lui a été infligé. Il a versé au dossier une vidéo contenant des enregistrements des différents émissions d’informations mentionnant son placement en détention provisoire et le montrant descendre de la voiture de la police menotté à un coïnculpé et entrer à l’intérieur de la cour d’appel.

La Cour rappelle que, pour tomber sous le coup de l’article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité ( Jalloh c. Allemagne [GC], n o 54810/00, § 67, CEDH 2006-IX). Lorsqu’il s’agit pour elle de déterminer si une peine ou un traitement a revêtu un caractère « dégradant » au sens de l’article 3, la Cour examine si le but était d’humilier et de rabaisser l’intéressé et si, considérée dans ses effets, la mesure a ou non atteint la personnalité de celui-ci d’une manière incompatible avec l’article 3. Toutefois, l’absence d’un tel but ne saurait exclure de façon définitive un constat de violation de l’article 3 ( Peers c. Grèce , n o 28524/95, § 74, CEDH 2001 ‑ III). À cet égard, le caractère public de la sanction ou du traitement peut constituer un élément pertinent et aggravant. En outre, il peut fort bien suffire que la victime soit humiliée à ses propres yeux, même si elle ne l’est pas à ceux d’autrui ( Tyrer c. Royaume-Uni , arrêt du 25 avril 1978, série A n o 26, § 32).

La Cour peut accepter que des mesures de sécurité telles que le port des menottes ou l’escorte soient nécessaires pour assurer la sûreté du transport des personnes détenues ( Raninen c. Finlande , 16 décembre 1997, § 55, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII). Cela n’exclut pas que, dans certaines circonstances, des éléments liés à la personne du détenu soient pris en compte pour décider de la nécessité de l’application d’une telle mesure.

Quant au contexte de l’utilisation de cette mesure, la Cour rappelle que le port des menottes ne pose normalement pas de problème au regard de l’article 3 de la Convention lorsqu’il est lié à une arrestation ou une détention légales et n’entraîne pas l’usage de la force, ni d’exposition publique, au-delà de ce qui est raisonnablement considéré comme nécessaire dans les circonstances de l’espèce. À cet égard, il importe par exemple de savoir s’il y a lieu de penser que l’intéressé opposera une résistance à l’arrestation, ou tentera de fuir, de provoquer blessure ou dommage, ou de supprimer des preuves ( Raninen , précité, § 55 et Šaban Hadžiu c. République tchèque (déc.), n o 52110/99, 4 novembre 2003).

La Cour note à titre liminaire qu’en l’occurrence la base légale régissant l’application des menottes aux personnes détenues lors des transports résidait dans la loi n o 275/2006 et dans différents ordres du ministère de l’Intérieur ou de la Justice. À cet égard, il convient de noter que, si la loi n o 275/2006 limite l’utilisation des menottes à des situations exceptionnelles, il ressort des ordres adoptés par les différents ministères que l’utilisation des menottes s’applique dès que les détenus sont transportés sur la voie publique.

En l’espèce, la mesure contestée a été appliquée au requérant lors de son transfert de la voiture aux locaux de détention et de ces derniers à la salle d’audience. Il est incontestable que le requérant se trouvait à ce moment dans un espace public que le juge délégué a jugé, en raison de son architecture et spécificité, comme nécessitant le port des menottes par les détenus (paragraphe 17 ci-dessus).

Certes, en l’occurrence, le requérant était procureur et n’était pas soupçonné d’une infraction violente. Il n’y avait pas de preuve de son agressivité, ni qu’il ait tenté de fuir pendant la procédure.

Néanmoins, il ressort des images vidéos soumises par le requérant à la Cour qu’il a été exposé menotté au public uniquement pendant une courte période, à savoir de sa sortie de la voiture garée devant l’entrée du tribunal et jusqu’à son entrée effective dans le bâtiment. Dès lors, il ne ressort pas du dossier que le requérant ait été exposé au public au-delà de ce qui était nécessaire. De plus, il n’a pas été gardé menotté pendant les audiences devant le tribunal ( Pop Blaga c. Roumanie (déc.), n o 37379/02, § 101, 10 avril 2012) mais uniquement pendant le trajet de la voiture au tribunal.

Quant à l’impact de cette mesure sur la personnalité du requérant, la Cour note qu’à part ses allégations, l’intéressé n’a présenté à la Cour aucun rapport médical ou tout autre document qui puisse établir qu’il a souffert de troubles psychiques allant au-delà du stress et de la tension psychique inhérents à toute mesure de sécurité, même sans violence et abus de pouvoir (voir, mutatis mutandis , Colesnicov c. Roumanie , n o 36479/03, § 95, 21 décembre 2010 et a contrario , Erdoğan Yağız c. Turquie , n o 27473/02, § 43, CEDH 2007 ‑ III (extraits)). Enfin, il n’a pas soutenu que le port des menottes pendant le transport à l’audience l’ait affecté physiquement.

Par conséquent, la Cour n’estime pas établi que le traitement dénoncé a atteint le degré minimum de gravité requis par l’article 3 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 2. Sur les conditions matérielles de détention

La Cour constate que le grief tiré de l’article 3 de la Convention concernant les conditions matérielles de détention n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant se plaint des mauvaises conditions de détention subies dans les locaux de la DGPMB pendant plus de trois mois.

Le Gouvernement indique que pendant la détention du requérant, les locaux de la police n’étaient pas surpeuplés et que l’intéressé a bénéficié des conditions de détention conformes à l’article 3 de la Convention.

La Cour rappelle que l’article 3 de la Convention impose à l’État de s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions qui sont compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure dont l’intéressé fait l’objet ne le soumettent pas à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé et le bien-être du prisonnier sont assurés de manière adéquate ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96 , §§ 92-94, CEDH 2000-XI).

S’agissant des conditions de détention, la Cour prend en compte les effets cumulatifs de celles-ci ainsi que les allégations spécifiques du requérant ( Dougoz c. Grèce , nº 40907/98, CEDH 2001-II). Dans certains cas, lorsque la surpopulation carcérale atteint un certain niveau, le manque d’espace dans un établissement pénitentiaire peut constituer l’élément central à prendre en compte dans l’appréciation de la conformité d’une situation donnée à l’article 3 (voir, en ce sens, Karalevičius c. Lituanie, n o 53254/99, 7 avril 2005).

Faisant application des principes susmentionnés au cas d’espèce, la Cour se penchera sur le facteur qui est en l’occurrence central, à savoir l’espace personnel accordé au requérant dans les locaux de la DGPMB. Selon les données communiquées par le Gouvernement, le requérant a disposé dans les cellules où il avait été détenu d’un espace personnel allant de 2,25 m² à 2,42 m 2 . Cet espace individuel extrêmement réduit est en dessous de la norme recommandée par le CPT (paragraphe 19 ci-dessus).

La Cour a déjà conclu à l’égard de la Roumanie, à la violation de l’article 3 à cause des conditions de détention inappropriées dans les locaux de la DGPMB ( Ogică c. Roumanie , n o 24708/03, §§ 45-47, 27 mai 2010) ainsi que dans d’autres établissements pénitentiaires, en raison plus particulièrement du surpeuplement carcéral (voir, plus récemment, Budaca c. Roumanie , n o 57260/10, §§ 40-44, 17 juillet 2012 et Ardelean c. Roumanie , n o 28766/04, §§ 52-53, 30 octobre 2012).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour estime qu’en l’espèce l’État, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin d’assurer au requérant des conditions de détention qui soient compatibles avec le respect de la dignité humaine et afin de s’assurer que les modalités d’exécution de la mesure ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention. Partant, il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement indique que les dispositions du code de procédure pénale (« CPP ») modifiées par les lois n os 281/2003 et 356/2006 prévoyaient des garanties permettant au requérant de contester ces interceptions devant les juridictions nationales. Dans ses observations complémentaires, il fait valoir que ce grief du requérant a été examiné en détail par la cour d’appel de Brașov dans son arrêt rendu le 10 février 2012 qui n’est pas encore définitif.

La Cour estime que ces arguments du Gouvernement s’apparentent à une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, étant donné que la procédure pénale engagée contre le requérant est toujours pendante devant les juridictions nationales.

La Cour note ensuite que des modifications ont été apportées aux articles applicables du CPP par les lois n os 281/2003 et 356/2006 qui sont entrées en vigueur le 1 er janvier 2004 et respectivement le 6 septembre 2006. Elle rappelle avoir déjà jugé qu’en matière d’écoutes téléphoniques, les requérants dont les procédures étaient pendantes devant les juridictions nationales lors de l’entrée en vigueur de ces nouvelles garanties, devaient essayer de les faire prévaloir devant les juridictions nationales (voir, en ce sens, Bălteanu c. Roumanie , n o 142/04, 16 juillet 2013, §§ 43-44). En l’occurrence, la cour d’appel de Brașov a examiné en première instance le grief tiré de la légalité des interceptions téléphoniques (paragraphe 10 ci ‑ dessus). À présent, la procédure pénale engagée contre le requérant est pendante en recours devant la Haute Cour de cassation et de justice. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral en raison de la violation alléguée de l’article 3 de la Convention et 100 000 EUR au titre du préjudice moral en raison de la violation alléguée de l’article 8 de la Convention.

Le Gouvernement fait valoir qu’un éventuel constat de violation de la Convention pourrait constituer une réparation suffisante au titre du préjudice moral. Il ajoute que la somme sollicitée par l’intéressé est excessive par rapport à la jurisprudence de la Cour en la matière.

La Cour relève que la base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans la violation de l’article 3 de la Convention pour ce qui est des mauvaises conditions de détention subies dans les locaux de la police de Bucarest. Elle ne saurait contester le préjudice moral subi par le requérant de ce fait qui ne saurait être compensé par un simple constat de violation. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3 000 euros au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande 2 550 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour ceux engagés devant la Cour dont 150 EUR représentent les frais de courrier avec la Cour. Cette somme comprend également le coût des examens psychologiques et certains dépens réalisés en prison.

Le Gouvernement indique que les honoraires d’avocat avancés par le requérant et les coûts engagés pendant la détention provisoire concernent la procédure interne et n’ont pas de lien de causalité avec les violations alléguées. De même, le requérant n’a pas prouvé qu’il a effectivement payé les frais des examens psychologiques.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, le requérant a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire et à ce titre, il a reçu déjà la somme de 850 EUR. Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 150 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 3 de la Convention pour ce qui est des conditions matérielles de détention dans les locaux de la police de Bucarest, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i) 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 150 EUR (cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 janvier 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président