CtEDO 22.11.2011 Auto

CARPEN c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
22.11.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CARPEN c. ROUMANIE (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cererea nr. 61258/10 Nelu CARPEN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 noiembrie 2011 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 19 octombrie 2010, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la recurentul, dl Nelu Carpen, este un resortisant român, născut în 1975 și rezident la București. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Rupe, avocat la București. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Detenția provizorie a reclamantului Reclamantul a fost, la momentul respectiv, procurorul-șef al Parchetului în apropierea unui tribunal de primă instanță. La 22 aprilie 2010, reclamantul a fost convocat la sediul Direcției Naționale Anti-Corupție (inclusiv DNA) În cadrul unei anchete penale pentru corupție, cu această ocazie, a fost arestat pentru 24 de ore. Potrivit reclamantului, la originea dosarului său penal a existat o declarație din 25 martie 2009. Această ultimă dată constituie punctul de plecare al unei anchete penale pentru corupție. În cadrul acestei anchete, Parchetul DNA a solicitat instanței de apel plasarea reclamantului, în perioada 11 mai și până la 9 iunie 2009, sub supraveghere telefonică și înregistrări video. Prin hotărârea din 11 mai 2009, instanța de apel a primit cererea de Parchet. Patru numere de telefon au făcut astfel obiectul unor interogări telefonice. Potrivit reclamantului, aceste măsuri au fost utilizate de procurorii DNA pentru mai mult de 300 de zile. La 23 aprilie 2010, instanța de apel din București a primit o cerere formulată de Parchetul DNA pentru a-l pune în detenție provizorie pe reclamant pentru o perioadă de 30 de zile. Curtea de apel consideră că noțiunea de ordine publică nu ar trebui interpretată într-un mod strict, ci într-un mod mai larg, inclusiv o stare de nesiguranță și lipsă de încredere în instituțiile publice și în capacitatea lor de protecție a populației, inclusiv în cazul faptelor de corupție. Punerea în aplicare a acestui principiu, instanța de apel este de părere că există suficiente dovezi (în special transcrierea interceptărilor telefonice și a înregistrărilor video, precum și declarațiile agenților infiltrați și ale altor inculpați) ale persoanei acuzate în fapte de corupție și care justificau plasarea sa în detenție provizorie. La 29 aprilie 2010, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie sub control judiciar. Prin hotărârea din 5 mai 2010, Tribunalul de Primă Instană din București a respins cererea de eliberare provizorie, ca fiind nefondată. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 11 mai 2010, Înalta Curte de Casație și de Justiție a respins recursul reclamantului ca nefondat. Instanța supremă a statuat că dosarul penal al reclamantului viza mai multe fapte de corupție, presupus comise de un magistrat și implicând avocați, agenți de poliție, și cu consecințe potențiale asupra aspectului justiției române, situație care justifica prelungirea măsurii privative de libertate. Printr-o hotărâre din 4 iunie 2010, instanța de apel din București a respins ca nefondată o nouă cerere de eliberare provizorie formulată de reclamant. La 11 iunie 2010, instanța de apel din București a primit o cerere din partea Parchetului privind prelungirea detenției provizorii a reclamantului. Curtea de apel consideră că, în conformitate cu art. 148 alineatul (1) litera (c), h, din Codul de procedură penală, pedeapsa prevăzută pentru infracțiunile care au făcut obiectul dosarului penal a fost mai mare de patru ani de închisoare fermă, justificând astfel prelungirea detenției provizorii a reclamantului. paragraf din Codul de procedură penală. La 14 iunie 2010, reclamantul a solicitat din nou eliberarea sa provizorie sub supraveghere judiciară, motivând cererea sa din cauza lipsei oricărui pericol la adresa ordinii publice, din cauza faptului că nu a fost urmărit în mod obiectiv, din cauza suspendării funcțiilor sale, precum și din cauza încheierii procedurilor penale și a necesității de a se îngriji de familia sa. Prin hotărârea din 28 iunie 2010, Curtea de Apel din București a considerat că cererea de eliberare provizorie formulată de solicitant era nefondată. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a rechemat setul de dovezi care confirmau că reclamantul era implicat în corupție și, printre altele, a reamintit riscul ca acesta, fostul procuror, să elimine probele și să perturbe buna desfășurare a urmăririlor penale, precum și pericolul ordinii publice. Pe de altă parte, Curtea se referă la jurisprudența Curții în această privință (Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968, §§ 13 - 14, seria A n 7 și Smirnova c. Rusia 46133/99 și 48183/99, § 61 CEDH 2003 IX (extracturi). 10. La 16 iulie 2010, Tribunalul de Primă Instanță din București, hotărând cu privire la legalitatea și la oportunitatea prelungirii detenției provizorii a reclamantului, a confirmat măsura privativă de libertate, precum și prelungirea acesteia. Curtea va reitera aceleași motive ca cele invocate la 28 iunie 2010. Prin aceeași hotărâre, instana de apel a respins o nouă cerere a reclamantului de eliberare provizorie sub control judiciar. În cadrul acestei ședințe, recurentul solicitase, de asemenea, prin intermediul avocatului său, anularea hotărârilor judecătorești care permit punerea sa sub ascultare telefonică și video. Cu privire la acest subiect, instanța de apel a amânat examinarea cererii de anulare a reclamantului până în instanța de judecată a cauzei în fond. În cadrul aceleiași audieri, avocatul reclamantului solicitase în sfârșit o copie a cererii de rechiziționare pentru a putea pregăti apărarea clientului său. Curtea de apel a dat dreptul la această ultimă cerere. 11. Prin hotărârea din 20 iulie 2010, Tribunalul de apel, care a determinat să se pronunțe din nou asupra unei cereri formulate de solicitant pentru a obține eliberarea sa sub control judiciar, a respins această cerere ca fiind nefondată, reidentificând, în mare măsură, motivarea din 28 iunie 2010. În cadrul acestei audieri, reclamantul a contestat, de asemenea, legalitatea rechizitoriului din cauza faptului că deciziile prin care se dispune plasarea sa sub ascultare telefonică și înregistrări video și utilizarea agenților infiltrați, din cauza constrângerilor exercitate de organele de anchetă pentru a obține aceste probe. Reclamantul a criticat în special faptul că autoritățile trebuiau să prelungească pentru o perioadă foarte lungă de timp autorizațiile care permiteau obținerea probelor în cauză și să submineze respectarea vieții sale private. În ceea ce privește neregulile legate de utilizarea agenților sub acoperire, reclamantul a denunțat acțiunile agentului sub acoperire T.E., care ar fi provocat și determinat un coinvident să comită fapte susceptibile de corupție, strâns legate de faptele care stau la baza arestării sale. El a invocat cauzele Teixeira de Castro c. Portugalia (9 iunie 1998, Recuperarea hotărârilor și a Deciziilor 1998 IV) și Ramauskas c. Lituania ([GC], n 74420/01, 5 februarie 2008). 13. Ca răspuns la argumentele reclamantului, instanța de apel a hotărât că o eventuală anulare putea să se refere exclusiv la rechizitoriu și nu la actele de anchetă pe baza acestuia. Aceasta a reamintit faptul că rechizitoriul în cauză a fost realizat de un procuror care avea atribuții legale în acest sens și că actele de anchetă fuseseră instruite de Parchetul DNA, competent în materie de corupție. Prin urmare, Curtea a respins cererea de anulare a reclamantului ca nefondată. 14. Prin hotărârea din 24 august 2010, Curtea de Apel de la București a prelungit reținerea provizorie a reclamantului și a respins cererile sale de revocare sau de înlocuire a măsurii privative de libertate. Prin aceeași hotărâre, instana de apel acceptă cererile de probe formulate de recurent, cu excepia unei competene fonogra-criminaliste care a fost amânată pentru ca acesta din urmă să indice exact care ar trebui să facă obiectul unei informări. Din dosar reiese că procedura penală este încă în curs de desfășurare în faa tribunalelor interne. Condițiile de detenție 15. În urma plasării reclamantului în detenție provizorie, acesta susține că a fost încarcerat timp de mai mult de trei luni într-o celulă de 12 m2, parțial iluminată, împreună cu alte șase deținuți, fiind obligat să împartă șase paturi cu saltele inutilizabile. În aceeași celulă erau deținuți periculoși, inclusiv deținuți dependenți de droguri, situație care i-a creat un sentiment de nesiguranță, ținând cont și de statutul său de magistrat. Portul de cătușe 16. În cadrul celor 14 audieri privind prelungirea detenției provizorii, reclamantul a fost obligat să poarte cătușe și a fost escortat în permanență de ofițeri de poliție care purtau glugi. În timpul audierilor, fie era încătușat de alți deținuți, fie era încătușat singur, pentru perioade cuprinse între trei și cinci ore. În ceea ce privește condițiile de detenție 17. Raportul CPT publicat în aprilie 2004 și referitor la vizita sa în România în septembrie 2002 reamintește că condițiile de detenție în spațiile de detenție ale DGPMB au fost calificate, în urma vizitei sale anterioare din ianuarie 1999, d În septembrie 2002 depozitul instituției avea o capacitate oficială de 132 de locuri; cu toate acestea, în momentul vizitei, 193 de persoane erau ținute acolo (...). Pentru majoritatea celulelor aveau acces foarte limitat sau inexistent la lumina zilei ; iluminatul lor artificial a fost slab și latența era în mod evident insuficientă ; celulele au fost de o murdărie respingătoare și un număr mare dintre ele au fost infestate cu paraziți. În plus, ratele de ocupare au fost mult prea ridicate ; de exemplu, în cartierul oamenilor, celule de la 4,50 la 5 m2 serveau la detenția a patru persoane și, în celule de aproximativ 10 m2, erau opt sau mai multe persoane.... Mai puțin de jumătate dintre deținuți aveau un pat pentru ei înșiși. [În ceea ce privește activitățile în aer liber], în practică, persoanele din instituțiile de poliție vizitate aveau dreptul, în cel mai bun caz, la aproximativ 45 de minute pe zi exercițiu în aer liber. 18. În raportul său întocmit ca urmare a unei noi vizite la spațiile de detenție ale DGPMB din februarie 2003, într-o perioadă în care lucrările de renovare erau în curs de desfășurare, CPT a constatat îmbunătățiri în ceea ce privește condițiile materiale de detenție în partea renovată a DGPMB; cu toate acestea, rata de ocupare a celulelor rămânea excesivă într-o celulă nou amenajată de 17 m2 au fost adăpostite 8 persoane 19. În ceea ce privește spațiile DGPMB, Apador-CH menționa la sfârșitul unei vizite efectuate în ianuarie 2009 că DGPMB dispunea de 148 de locuri de detenție în 30 de celule, fiecare celulă fiind echipată cu 4 sau 6 paturi pentru o suprafață de 12 m sau respectiv 14 m. Apador CH critica numărul ridicat de deținuți întemnițați într-o celulă, care depășea standardele recomandate de CPT. În ceea ce privește mijloacele de reținere a deținuților 20, legislația internă și internațională relevantă privind mijloacele de detenție a deținuților este descrisă în cauza Rupa c. România, nr 1 (n 58478/00, § 84 și 88, 16 decembrie 2008). În ceea ce privește înregistrările audio sau video 21.L mai sus, art. 91 al cincilea paragraf din Codul de procedură penală în vigoare la momentul faptei, se citește după cum urmează art. 91 Durata totală a interceptărilor și a înregistrărilor autorizate, referitoare la aceeași persoană și la aceleași fapte, nu trebuie să depășească 120 de zile. În ceea ce privește violența dintre deținuți 22. Standardele CPT privind violența între deținuți (a se vedea standardele CPT, documentul n CPT/Inf/E (2002) 1, Rev. 2010, p. 15 și 23) se citesc după cum urmează 27. În cazul în care un membru al personalului aflat în arest la domiciliu are dreptul de a-i proteja împotriva altor deținuți care le-ar putea aduce prejudicii, acesta este obligat să se ocupe de deținuți. De fapt, incidentele violente dintre deținuți sunt comune în toate sistemele penitenciare. ; ele includ o mare varietate de fenomene, de la forme subtile de hărțuire la intimidare patentă și agresiune fizică gravă. O strategie eficientă împotriva actelor de violență între deținuți necesită ca personalul penitenciar să fie în măsură, inclusiv în termeni de ăstora, să își exercite în mod corespunzător autoritatea și funcția de supraveghere. Personalul penitenciar trebuie să fie atent la semnele de tulburare și să fie atât determinat și format în mod corespunzător pentru a interveni atunci când acest lucru este necesar. L. Relațiile pozitive dintre personal și deținuți, bazate pe noțiunile de securitate a detenției și de îngrijire a deținuților, constituie un factor crucial în acest context Acest lucru va depinde în mare măsură de faptul că personalul dispune de calificări corespunzătoare în domeniul comunicării interpersonale. În plus, conducerea trebuie să fie pregătită să sprijine pe deplin personalul în exercitarea autorității sale. Măsurile de securitate specifice, adaptate caracteristicilor specifice ale situației (inclusiv procedurile eficiente de percheziție) ar putea fi, într-adevăr, obligatorii Cu toate acestea, astfel de măsuri nu pot constitui decât o completare a cerințelor fundamentale de securitate menționate anterior. În plus, sistemul penitenciar trebuie să abordeze problema unei clasificări și a unei distribuții adecvate a deținuților. (...) 48. În consecință, o supraveghere adecvată a zonelor de detenție este o componentă inerentă obligației de a se ocupa de poliție. Trebuie luate măsuri adecvate pentru a se asigura că persoanele deținute de poliție sunt încă în măsură să intre, în orice moment, în contact cu personalul de supraveghere. GRIFS 23. Reclamantul: art. 3 din Convenție și se plânge de condițiile de încarcerare la sediul poliției din București. Reclamantul se plânge, de asemenea, de obligația de a purta cătușe și de a fi însoțit în permanență de agenți de poliție care poartă cagule în timpul celor paisprezece audieri privind detenția sa provizorie. Pe langa acelasi articol, reclamantul se plange de obligatia de a imparti aceeasi celula cu detinuti pe care ii considera periculosi, inclusiv detinuti dependenti de droguri, situatie care i-a creat o senzatie de indoiala, având in vedere, de asemenea, statutul de magistrat. 24. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge de detenția sa și declară că nu există motive pentru a justifica această măsură disproporționată și abuzivă. 25. Reclamantul invocă, de asemenea, art. 5 alineatul (3). El se plânge de durata excesivă a detenției provizorii și critică motivarea instanțelor pentru prelungirea detenției sale. 26. El se plânge de refuzul instanțelor de a-l elibera sub control judiciar și reduce necunoașterea garanțiilor prevăzute la art. 5 alineatul (4) din convenție. 27. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de utilizarea, în cadrul procesului penal de care face obiectul, a probelor obținute în mod ilegal (înregistrarea interceptărilor telefonice și supravegherea video). 28. art. 6 alineatul (2) din convenție și se plâng de necunoașterea prezumției sale de nevinovăție din cauza aprecierii vinovăției sale de către judecătorii care au pronunțat cu privire la prelungirea detenției sale provizorii 29. În conformitate cu art. 8 din Convenție, termenul legal pentru obținerea acestui tip de dovadă ar fi de maximum 120 de zile [art. 91, al cincilea paragraf din Codul de procedură penală]. Reclamantul se plânge de încarcerarea sa, la sediul poliției din București (DGPMB), într-o celulă de 12 m2, prost iluminată și cu ventilație insuficientă, împreună cu alți șase deținuți, obligați să împartă șase paturi, prevăzute cu saltele inutilizabile și nesănătoase. Reclamantul se plânge, de asemenea, de obligația de a purta cătușe în timpul celor paisprezece audieri privind detenția sa provizorie și de a fi escortat de către polițiști care poartă glugi. Reclamantul se plânge de obligația de a împărți aceeași celulă cu deținuții pe care îi consideră periculoși, situație care i-a creat o senzație de nesiguranță, având în vedere statutul său de magistrat. 31. În acest sens, el menționează art. 3 din Convenție, care se citește astfel, nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. 32. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Cu privire la interceptările telefonice și înregistrările video (art. 8 din Convenție) 33. Reclamantul susține că a făcut obiectul unei interogări telefonice și al unei supravegheri video mai mult de 300 de zile, măsuri ilegale și disproporționate în ceea ce privește respectarea vieții private. 34. La art. 8 din convenție care se citește astfel Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Acesta se plânge de lipsa unor motive care să justifice detenția sa provizorie, precum și de durata excesivă a acestei măsuri privative de libertate și critică motivarea instanțelor pentru prelungirea detenției sale. Reclamantul se plânge de utilizarea, în cadrul procesului penal, a unor dovezi obținute ilegal, cum ar fi interceptările telefonice și înregistrările video. În cele din urmă, se plânge de necunoașterea prezumției sale de nevinovăție din cauza aprecierii vinovăției sale făcute de judecătorii care au pronunțat cu privire la prelungirea detenției provizorii. 37. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiilor reclamantului reținute din art. 3 din Convenție (privind condițiile materiale de detenție la sediul poliției din București, cătușele în timpul audierilor publice și coabitarea cu deținuții considerați periculoși) și art. 8 din Convenție (de exemplu, interceptările telefonice și înregistrările video) Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Marialena Tsirli Josep CasaDevall Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă