Reclamantul, dl N.F., este un național afgan, care s-a născut în 1961 și trăiește în Olanda. Președintele a acordat reclamantului solicitării de identitate să nu fie divulgat publicului (art. 47 § 3). El a fost reprezentat în fața Curții de către dna A.M. van Eik, un avocat care practică în Amsterdam. Guvernul olandez („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, din Ministerul Afacerilor Externe, a rezumat după cum urmează. La 19 ianuarie 2001, reclamantul a solicitat azil în Țările de Jos. În aceeași dată a fost intervievat cu privire la identitatea, naționalitatea și calea de călătorie. La 28 februarie 2001 și 1 mai 2003, reclamantul a fost intervievat cu privire la contul său de azil (nader gehoor). El a susținut, printre altele, că nu și-a văzut soția și cei doi copii din 1998 și că a fost ofițer militar profesionist. Între 1984 și 1992 – când Mujahideen a venit la putere – a lucrat pentru KHAD/WAD (Khadimat-e Atal-at-e Dowlati/Wezarat-e Amniyat-e Dowlati). În 1987 a devenit, de asemenea, membru al Partidului Comunist (Partitul Democrat al Afganistanului; PDPA). În 1994, pentru a fugi de situația instabilă din Kabul și Mujahideen, reclamantul și familia sa s-au mutat la Mazar-i-Sharif. După a doua invazie talibană a Mazar-i-Sharif la 8 august 1998, problemele sale au început. A fost arestat de trei talibani înarmați, a fost lovit, bătut și dus într-o casă. În timp ce ușa casei era deblocată, reclamantul a mers pur și simplu pe jos. Apoi a fugit la unchiul cu care a stat. La 22 noiembrie 2000, talibanii au atacat casa unchiului său. Reclamantul a fost luat de ei și a ținut la un post de control unde a fost tratat rău sub interogare. El a fost eliberat la 25 noiembrie 2000, după ce unchiul său a reușit să mituiască unii talibani. Teamă că va fi ucis în Afganistan din cauza lucrărilor sale pentru KHAD/WAD, aderarea PDPA și originea etnică tajikă, reclamantul a fugit în Olanda, unde a sosit la 15 ianuarie 2001. În decembrie 2001, reclamantul s-a convertit în creștinism și a fost baptizat. La o dată neespecificată, soția reclamantului și cei doi copii mai mari au călătorit în Țările de Jos și au solicitat azil. Ei au fost acordate azil și la o dată ulterioară nu necesită cetățenie olandeză. Un al treilea copil s-a născut reclamantului și soția sa în Țările de Jos. La 14 august 2003, ministrul imigrației și integrării (ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integratie; „ministrul”) a emis o intenție (voornemen) de a respinge cererea de azil a reclamantului și de a ține împotriva acestuia art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951. Ministrul a bazat această decizie pe declarațiile reclamanților cu privire la cariera sa din 1981 până în 1992 ca ofițer în KHAD/WAD în care a deținut ultimul rang de major și pe un raport oficial general (algemeen ambtsbericht), elaborat la 29 februarie 2000 de Ministerul Afacerilor Externe din Olanda (Ministerie van Buitenlandse Zaken) privind „Securitatea Serviciilor în Afganistanul Comunist (1978-1992). AGSA, KAM, KHAD și WAD” („Veiligheidsdiensten in comunisch Afganistan (1978-1992), AGSA, KAM, KHAD en WAD”) Pe baza acestui raport, autoritățile de imigrare din Olanda au adoptat poziția că art. 1F din Convenția pentru refugiați din 1951 ar putea fi ținut împotriva practică a tuturor reclamanților de azil afgani care, deținând gradul de locotenent al treilea sau mai mare, au lucrat în timpul regimului comunist pentru KHAD/WAD. La 11 septembrie 2003, reclamantul a prezentat observațiile sale scrise cu privire la intenția (zienswijze), susținând că ar fi nedrept să dețină art. 1F împotriva lui, deoarece nu a avut cunoștințe personale despre crimele comise de KHAD/WAD și nu a participat niciodată la astfel de crime. 10. La 2 mai 2006 a avut loc un interviu suplimentar (aanvullend gehoor) cu reclamantul, în principal cu privire la conversia sa la creștinism și dacă expulzarea sa în Afganistan ar expune-l la un risc real și personal de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 din Convenție. 11. Prin scrisoarea din 28 iunie 2007, în urma interviului suplimentar din 2 mai 2006, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie; „ministrul Adjunct”; succesorul Ministrului pentru Immigrație și Integrare) a notificat reclamantul intenției ei de a respinge cererea de azil prin deținerea articolului 1F din Convenția privind refugiații din 1951 împotriva acestuia. Ministrul adjunct a susținut că reclamantul nu a demonstrat că, dacă ar fi expulzat în Afganistan, acesta ar fi expus unui risc real și personal de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 din Convenție. Potrivit raportului oficial al Ministerului Afacerilor Externe din 31 ianuarie 2007 nu toate foștii membri ai KHAD/WAD au avut un astfel de risc. Reclamantul nu a reușit să stabilească că grupuri specifice îl caută. În plus, nu se poate spune că transformarea sa la creștinism va da naștere unui astfel de risc. Ministrul Adjunct a notificat în continuare reclamantului de intenția ei de a impune un ordin de excludere (onewenstverklaring) asupra lui. 12. La 26 iulie 2007, reclamantul a prezentat observațiile sale scrise cu privire la intenție. El a susținut că a avut un risc real și personal de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 la întoarcerea în Afganistan, în timp ce talibanii îl căutau, din cauza implicarii sale în KHAD/WAD, precum și din cauza conversiei sale la creștinism, cunoscute în Afganistan. 13. Prin decizia din 21 august 2007 cererea de azil a reclamantului a fost refuzată de către ministrul adjunct, art. 1F din Convenția pentru refugiații din 1951 care a fost ținut împotriva lui din cauza implicării sale cu KHAD/WAD. În plus, a fost impusă o ordine de excludere. În ceea ce privește art. 3 din Convenție, ministrul adjunct a concluzionat că reclamantul nu a stabilit că a avut o teamă bine fundamentată de a fi expus la un risc real de tratament interzis de această dispoziție. 14. La 13 septembrie 2007, reclamantul a depus un recurs la Curtea Regională (rechtbank) din Haga împotriva respingerii cererii sale de azil și, la 3 octombrie 2007, el a depus obiecție (bezwaar) la Viceministrul împotriva impunerii ordinului de excludere. 15. Prin hotărârea din 24 aprilie 2008, Curtea regională de la Haga, ședința de la Assen, a declarat inadmisibil apelul reclamantului împotriva respingerii cererii de azil. Deoarece, în temeiul dreptului intern, un extraterestru nu poate avea reședință juridică în cazul în care a fost impusă o decizie de excludere, Curtea regională a constatat că reclamantul nu a avut niciun interes juridic în ceea ce privește determinarea recursului său. La 23 mai 2008, reclamantul a depus un recurs suplimentar la Divizia de Jurisdicție Administrativă (Afeling Bestuursrechtspraak) din Consiliul de Stat (Raad van State). 17. În hotărârea sa din 6 mai 2008, Curtea Regională de la Haga, ședința din Assen, a respins recursul reclamantului împotriva ordinului de excludere. La 29 mai 2008, reclamantul a depus un recurs suplimentar la Divizia de Jurisdicție Administrativă. 18. La 6 mai 2008, la cererea reclamantului, Camera a hotărât să informeze Guvernul Țărilor de Jos că este de dorit în interesul părților și conducerea corectă a procedurii în fața Curții să nu îndepărteze reclamantul în Afganistan (art. 39 din Regulamentul de procedură) până la 21 mai 2008. 19. La 20 mai 2008, Camera a prelungit măsura în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții până la un anunț suplimentar. În aceeași dată, Guvernul a fost invitat să prezinte observații cu privire la admisibilitatea și meritul cazului. 20. La 17 septembrie 2008, Divizia Jurisdicției administrative a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii din 24 aprilie 2008. În această hotărâre, Divizia a susținut că presupusa încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție din cauza expulzării sale din Țările de Jos ar trebui să fie determinată în procedura încă în curs privind impunerea ordinului de excludere. La 23 octombrie 2008, ministrul Adjunct a retras decizia sa din 14 martie 2008 în care a respins obiecția reclamantului din 3 octombrie 2007 împotriva impunerii ordinului de excludere. Întrucât obiectul procedurii de recurs administrativ a încetat astfel, Diviziunea Jurisdicției administrative a hotărât la 5 decembrie 2008 să declare inadmisibil apelul suplimentar al reclamantului din 23 mai 2008. 22. Într-o nouă decizie luată la 12 martie 2009 și un additiv alferent 17 martie 2009, viceministrul a respins din nou obiecția reclamantului din 3 octombrie 2007. Ministrul adjunct a considerat că, având în vedere că art. 1F din Convenția privind refugiații a fost reținut împotriva acestuia, reclamantul ar putea fi considerat ca fiind un pericol pentru securitatea națională. Cu toate acestea, ministrul adjunct a acceptat faptul că reclamantul, dacă ar fi îndepărtat în Afganistan, ar fi expus unui risc real și personal de a fi supus unui tratament în încălcarea articolului 3 din Convenție la întoarcerea în Afganistan. Cu toate acestea, acest lucru nu ar putea duce la acordarea unui permis de ședere a reclamantului. 23. Reclamantul a depus recurs împotriva acestei decizii la Curtea Regională de la Haga. La 7 iunie 2012, acest recurs a fost auzit în fața Curții Regionale de la Haga ședința din Amsterdam. Acesta a hotărât să suspende recursul pentru a permite ministrului imigrației, integrării și politicii în materie de azil (ministrul voor Immigratie, Integratie en Asiel; succesorul ministrului Adjunct al Justiției) să înlocuiască ordinea de excludere prin interdicția de intrare în sensul Directivei 2008/115/CE din 16 decembrie 2008 (pentru standardele și procedurile comune în statele membre pentru repatrierea ilegală a resortisanților țărilor terțe). La 5 septembrie 2012, Curtea a Uniunii Europene („CEJ”) a pronunțat hotărârea în cauza C-71/11 și C-99/11, Bundesrepublik Deutschland/Y și Z. În această hotărâre, CEJ a considerat că, în scopul de a determina ce acte de interferență cu libertatea religiei pot fi considerate ca fiind persecuție, nu este necesar să se distingă acte care interferează cu „zonele de bază” (denumite în continuare „internum”) ale dreptului de bază la libertatea religiei, care nu includ activități religioase în public, de acte care nu afectează cele presupuse „core zone”. În conformitate cu CEJ, acte care pot constitui o „încalcare severă” în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2004/83/CE din 29 aprilie 2004 privind standardele minime de calificare și statutul resortisanților țărilor terțe sau a apatrizilor ca refugiați sau ca persoane care, în caz contrar, au nevoie de protecție internațională și de conținutul protecției garantate („Directiva privind calificarea”) includ acte grave care intervin în libertatea unei persoane nu numai să practice credința unei persoane în cercuri private, ci și să trăiască în public această credință. 25. La 30 noiembrie 2012, Divizia Jurisdicțională Administrativă a pronunțat o hotărâre, în cadrul unei proceduri neconectate cu reclamantul, în care a aplicat hotărârea CEJ din 5 septembrie 2012. 26. Prin scrisoarea din 13 decembrie 2012, Guvernul Țărilor de Jos a fost solicitat să informeze Curtea ce consecințe practice au obținut din hotărârile din 5 septembrie 2012 și 30 noiembrie 2012 în ceea ce privește cauza în curs. 27. În răspunsul său din 6 martie 2013, Guvernul a solicitat Curtea să pună în aplicare cererea din lista cazurilor în curs de desfășurare, depunând următoarele: „Prin decizia din 11 martie 2009 s-a stabilit că reclamantul prezintă un risc real de tratament în contradicție cu art. 3 din Convenție, la întoarcerea în Afganistan. În consecință, reclamantul nu va fi înlăturat în Afganistan. Întrucât art. 1F din Convenția privind refugiații se aplică la el, reclamantul nu este eligibil pentru un permis de azil. Această concluzie nu este afectată de hotărârea pronunțată de Curtea a Uniunii Europene la 5 septembrie 2012.” 28. În observațiile sale din 15 aprilie 2013, reclamantul a contestat cererea Guvernului de a elimina aplicarea din lista de cazuri. 29. Legea și practica interne relevante în ceea ce privește procedurile de azil, ordinele de excludere și executarea îndepărtărilor sunt stabilite în K. Țările de Jos (dec.), nr. 33403/11, §§ 16-32, 25 septembrie 2012).
1.The applicant, Mr N.F., is an Afghan national, who was born in 1961 and lives in the Netherlands. The President granted the applicant’s request for his identity not to be disclosed to the public (Rule 47 § 3). He was represented before the Court by Ms A.M. van Eik, a lawyer practising in Amsterdam. 2. The Dutch Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr R.A.A. Böcker, of the Ministry of Foreign Affairs. 3. summarised as follows. 4. On 19 January 2001 the applicant applied for asylum in the Netherlands. On the same date he was interviewed about his identity, nationality and travel route. 5. On 28 February 2001 and 1 May 2003 the applicant was interviewed about his asylum account (nader gehoor). He claimed inter alia that he had not seen his wife and their two children since 1998 and that he had been a professional military officer. Between 1984 and 1992 – when the Mujahideen came to power – he had worked for the KhAD/WAD (Khadimat-e Atal-at-e Dowlati/Wezarat-e Amniyat-e Dowlati). In 1987 he had also become a member of the communist party (People’s Democratic Party of Afghanistan; PDPA). In 1994, in order to flee the unstable situation in Kabul and the Mujahideen, the applicant and his family had moved to Mazar-i-Sharif. After the second Taliban invasion of Mazar-i-Sharif on 8 August 1998, his problems had started. He had been arrested by three armed Taliban, he had been kicked, beaten and taken to a house. Suddenly the Taliban had left. As the door of the house had been unlocked, the applicant had simply walked off. He had then fled to an uncle with whom he had stayed. On 22 November 2000 the Taliban had raided his uncle’s house. The applicant had been taken by them and held at a control post where he had been ill-treated under questioning. He had been released on 25 November 2000 after his uncle had managed to bribe some Taliban. Fearing that he would be killed in Afghanistan on account of his work for KhAD/WAD, his PDPA membership and his Tajik ethnic origins, the applicant had fled to the Netherlands where he arrived on 15 January 2001. 6. In December 2001 the applicant converted to Christianity and was baptised. 7. On an unspecified date the applicant’s wife and their two eldest children travelled to the Netherlands and applied for asylum. They were granted asylum and on an unspecified subsequent date were granted Dutch citizenship. A third child has been born to the applicant and his wife in the Netherlands. 8. On 14 August 2003 the Minister for Immigration and Integration (Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie; “the Minister”) issued an intention (voornemen) to reject the applicant’s asylum application and to hold Article 1F of the 1951 Refugee Convention against him. The Minister based this decision on the applicant’s statements about his career from 1981 to 1992 as an officer in the KhAD/WAD in which he had last held the rank of major, and on a general official report (algemeen ambtsbericht), drawn up on 29 February 2000 by the Netherlands Ministry of Foreign Affairs (Ministerie van Buitenlandse Zaken) on “Security Services in Communist Afghanistan (1978-1992). AGSA, KAM, KhAD and WAD” (“Veiligheidsdiensten in communistisch Afghanistan (1978-1992), AGSA, KAM, KhAD en WAD”) On the basis of this report, the Netherlands immigration authorities adopted the position that Article 1F of the 1951 Refugee Convention could be held against virtually every Afghan asylum seeker who, holding the rank of third lieutenant or higher, had worked during the communist regime for the KhAD/WAD. 9. On 11 September 2003 the applicant submitted his written comments on the intention (zienswijze), arguing that it would be unjust to hold Article 1F against him as he did not have personal knowledge of the crimes committed by the KhAD/WAD and he had never participated in such crimes. 10. On 2 May 2006 an additional interview (aanvullend gehoor) was held with the applicant, mainly about his conversion to Christianity and whether his expulsion to Afghanistan would expose him to a real and personal risk of being subjected to treatment contrary to Article 3 of the Convention. 11. By letter of 28 June 2007, following the additional interview of 2 May 2006, the Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie; “the Deputy Minister”; the successor to the Minister for Immigration and Integration) notified the applicant of her intention to reject his asylum application by holding Article 1F of the 1951 Refugee Convention against him. The Deputy Minister held that the applicant had failed to demonstrate that he, if expelled to Afghanistan, would be exposed to a real and personal risk of being subjected to treatment contrary to Article 3 of the Convention. According to the official report of the Ministry of Foreign Affairs of 31 January 2007 not all former members of the KhAD/WAD ran such a risk. The applicant had failed to establish that specific groups were looking for him. Furthermore, it could not be said that his conversion to Christianity would give rise to such a risk. The Deputy Minister further notified the applicant of her intention to impose an exclusion order (ongewenstverklaring) on him. 12. On 26 July 2007 the applicant submitted his written comments on the intention. He argued that he had a real and personal risk of being subjected to treatment contrary to Article 3 upon return to Afghanistan as the Taliban were looking for him, because of his involvement in the KhAD/WAD as well as because of his conversion to Christianity which was known in Afghanistan. 13. By decision of 21 August 2007 the applicant’s asylum application was refused by the Deputy Minister, Article 1F of the 1951 Refugee Convention being held against him on account of his involvement with the KhAD/WAD. In addition, an exclusion order was imposed on him. As regards Article 3 of the Convention, the Deputy Minister concluded that the applicant had not established that he had a well-founded fear of being exposed to a real risk of treatment prohibited by this provision. 14. On 13 September 2007 the applicant filed an appeal with the Regional Court (rechtbank) of The Hague against the rejection of his asylum request and, on 3 October 2007, he lodged an objection (bezwaar) with the Deputy Minister against the imposition of the exclusion order. 15. The Deputy Minister rejected this objection on 14 March 2008 and, on 19 March 2008, the applicant filed an appeal against this decision with the Regional Court of The Hague. 16. By judgment of 24 April 2008 the Regional Court of The Hague sitting in Assen declared inadmissible the applicant’s appeal against the rejection of his asylum application. As under domestic law an alien cannot have legal residence if an exclusion order has been imposed, the Regional Court found that the applicant had no legal interest in a determination of his appeal. On 23 May 2008, the applicant filed a further appeal with the Administrative Jurisdiction Division (Afdeling Bestuursrechtspraak) of the Council of State (Raad van State). 17. In its judgment of 6 May 2008, the Regional Court of The Hague sitting in Assen rejected the applicant’s appeal against the exclusion order. On 29 May 2008, the applicant filed a further appeal with the Administrative Jurisdiction Division. 18. On 6 May 2008, at the request of the applicant, the Chamber decided to indicate to the Government of the Netherlands that it was desirable in the interests of the parties and the proper conduct of the proceedings before the Court not to remove the applicant to Afghanistan (Rule 39 of the Rules of Court) until 21 May 2008. 19. On 20 May 2008 the Chamber prolonged the measure under Rule 39 of the Rules of Court until further notice. On that same date the Government were invited to submit observations on the admissibility and merits of the case. 20. On 17 September 2008 the Administrative Jurisdiction Division rejected the applicant’s appeal against the judgment of 24 April 2008. In this ruling, the Division held that the alleged violation of the applicant’s rights under Articles 3 and 8 of the Convention on account of his expulsion from the Netherlands were to be determined in the still pending proceedings concerning the imposition of the exclusion order. No further appeal lay against this ruling. 21. On 23 October 2008, the Deputy Minister withdrew her decision of 14 March 2008 in which she had rejected the applicant’s objection of 3 October 2007 against the imposition of the exclusion order. As the object of the administrative appeal proceedings had thus ceased to exist, the Administrative Jurisdiction Division decided on 5 December 2008 to declare inadmissible the applicant’s further appeal of 23 May 2008. 22. In a fresh decision taken on 12 March 2009 and a pertaining addendum of 17 March 2009, the Deputy Minister again rejected the applicant’s objection of 3 October 2007. The Deputy Minister considered that, as Article 1F of the Refugee Convention was being held against him, the applicant could be considered as constituting a danger to national security. However, the Deputy Minister did accept that the applicant, if removed to Afghanistan, would be exposed to a real and personal risk of being subjected to treatment in breach of Article 3 of the Convention upon return to Afghanistan. However, this could not lead to the applicant being granted a residence permit. 23. The applicant filed an appeal against this decision with the Regional Court of The Hague. On 7 June 2012, this appeal was heard before the Regional Court of The Hague sitting in Amsterdam. It decided to adjourn the appeal to allow the Minister for Immigration, Integration and Asylum Policy (Minister voor Immigratie, Integratie en Asiel; the successor to the Deputy Minister of Justice) to replace the exclusion order by an entry ban within the meaning of Directive 2008/115/EC of 16 December 2008 (on common standards and procedures in Member States for returning illegally staying third-country nationals). The appeal before the Regional Court is presumably still pending as no further information about these proceedings has been submitted. 24. On 5 September 2012 the Court of Justice of the European Union (“ECJ”) gave judgment in Joined Cases C-71/11 and C-99/11, Bundesrepublik Deutschland v Y and Z. In this judgment the ECJ held that for the purpose of determining which acts of interference with freedom of religion may be regarded as constituting persecution, it is unnecessary to distinguish acts that interfere with the ‘core areas’ (‘forum internum’) of the basic right to freedom of religion, which do not include religious activities in public, from acts which do not affect those purported ‘core areas’. According to the ECJ, acts which may constitute a ‘severe violation’ within the meaning of Article 9 (1)(a) of Directive 2004/83/EC of 29 April 2004 on minimum standards for the qualification and status of third country nationals or Stateless persons as refugees or as persons who otherwise need international protection and the content of the protection guaranteed (“the Qualification Directive”) include serious acts which interfere with one’s freedom not only to practice one’s faith in private circles but also to live that faith publicly. 25. On 30 November 2012 the Administrative Jurisdiction Division handed down a ruling, in proceedings unconnected to the applicant, in which it applied the ECJ judgment of 5 September 2012. 26. By letter of 13 December 2012 the Netherlands Government were requested to inform the Court what, if any, practical consequences they drew from the rulings of 5 September 2012 and 30 November 2012 in relation to the pending case. 27. In its reply of 6 March 2013 the Government requested the Court to strike the application out of the list of pending cases, submitting the following: “By decision of 11 March 2009 it was established that the applicant runs a real risk of treatment contrary to Article 3 of the Convention upon returning to Afghanistan. Consequently, the applicant will not be removed to Afghanistan. Since Article 1F of the Refugee Convention applies to him, the applicant is not eligible for an asylum permit. This conclusion is unaffected by the judgment delivered by the Court of Justice of the European Union on 5 September 2012.” 28. In his comments of 15 April 2013, the applicant objected to the Government’s request to strike the application out of the list of cases. 29. The relevant domestic law and practice as regards asylum proceedings, exclusion orders and enforcement of removals are set out in K. v. the Netherlands ((dec.), no. 33403/11, §§ 16-32, 25 September 2012).