A.G.R. împotriva Țărilor de Jos

Reclamantul s-a născut în 1965 și rezide în Țările de Jos din 1997. Reclamantul a intrat în Țările de Jos la 2 decembrie 1997 și a solicitat un permis de ședere în scopul azilului, precum și din motive care nu sunt legate de azil. În sprijinul acestei cereri, el a dat următorul cont în interviurile sale cu oficialii de imigrare. El a fost membru al Partidului Democrat al Poporului Comunist din Afganistan (PDPA) din 1978/79, și a lucrat pentru serviciul de securitate afgan KHAD/WAD („Khadimat-e Atal’at-e Dowlati / Wezarat-e Amniyat-e Dowlati”) din 1982 până în 1992. După sfatul PDPA, reclamantul s-a alăturat KHAD ca alternativă la serviciul militar obligatoriu. A fost staționat în Paktia din 1982 până în 1986, unde a îndeplinit inițial sarcini administrative pentru o lună în departamentul local de Afaceri Politice al KHAD, urmat de pregătirea și compilarea materialelor de curs pentru formarea internă a KHAD în același departament.

El a făcut asta până în 1986. El a fost, de asemenea, implicat în organizarea evenimentelor culturale pentru departamentul de tineret al KHAD. În 1984, reclamantul a fost trimis la Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice („USSR”) timp de șase luni pentru formare (organizația KhAD și funcționarea unui serviciu secret). La finalizarea acestui antrenament el a fost promovat la gradul de locotenent al treilea. În 1986, reclamantul a participat în șase luni de formare politică, de asemenea în URSS. 10. De la 1987 la 1988, reclamantul a lucrat pentru departamentul de afaceri politice al Khad din Kandahar. Din 1988 până în 1992 a lucrat pentru „Hotărârea 89” a lui KHAD, situată în Kabul, unde i s-a dat sarcina de control intern și de cercetare în funcționarea personalului KHAD.

Cel mai înalt rang militar al reclamantului, prin promoții periodice, a fost cel de major. 11. Reclamantul a fugit din Afganistan în Pakistan la 5 mai 1992, la o săptămână după căderea regimului PDPA. După zborul reclamantului, tatăl său a fost agresat în Afganistan de Mujahideen care a venit să-l întrebe despre locul în care reclamantul a fost atacat. Tatăl reclamantului a trebuit să se îndepărteze un rinichi ca urmare a bătăilor pe care le-a suferit la mâinile mujahideenului. Familia reclamantului s-a alăturat reclamantului în Pakistan la șase luni de la plecarea reclamantului din Afganistan, dar au trăit separat pentru motive de siguranță. Familia sa locuise cu rudele din Pakistan, aproape de granița afgană.

Reclamantul însuși a rămas în Karachi. La o dată neespecificată în 1995, mujahideen neidentificat a venit la domiciliul părinților reclamantului în căutarea reclamantului. În această ocazie, fratele cel mai tânăr al reclamantului a fost tratat rău și un alt frate a fost luat, torturat și ucis de către mujahiden în încercarea lor de a găsi reclamantul. 12. La 21 aprilie 1998, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) a respins cererea de azil a reclamantului, susținând că reclamantul nu a reușit să stabilească circumstanțe personale care să justifice o decizie de acordare a azilului. Reclamantul nu a fost niciodată abordat personal de mujahideenul din Afganistan; el a făcut doar declarații vagi cu privire la postul pe care l-a deținut în KHAD, și a trăit de mai mult de cinci ani în Pakistan fără a avea probleme și/sau a fost găsit de mujahideen (care se spune că este activ și în Pakistan).

Deși ar fi putut fi știut unde era familia reclamantului, s-a considerat imposibil ca mujahidenul să fi fost conștient de locul în care reclamantul se afla în Pakistan. De asemenea, ministrul adjunct a susținut că argumentele reclamantului cu privire la atacul împotriva tatălui său și uciderea fratelui său erau scurte și vagi. 13. Cu toate acestea, ministrul adjunct al Justiției a acordat reclamantului un permis de ședere condiționat (voorwaardelijke vergunning tot verblijf), valabil pentru un an începând cu 3 decembrie 1997, pe baza unei politici de protecție categorică temporară (“categoriaal beschermingsbeleid”) în ceea ce privește Afganistanul. 14. La 18 mai 1998, reclamantul a depus o obiecție (bezwaar) ministrului adjunct împotriva deciziei de respingere a cererii sale de azil.

La 21 ianuarie 2000, în urma unei audieri de la 30 septembrie 1999 în fața unui consiliu oficial de anchetă (commissie Ambtelijke), ministrul adjunct a respins obiecția reclamantului. Ministrul adjunct a constatat, printre altele, că reclamantul nu a reușit să stabilească că a deținut o poziție în cadrul KHAD de o importanță suficientă pentru a justifica concluzia că ar avea un risc real de persecuție după întoarcerea sa în Afganistan. De asemenea, ministrul adjunct a remarcat că reclamantul nu a avut nici probleme cu mutahideenul, subliniind faptul că reclamantul a traversat cu ușurință o trecere de frontieră controlată de mutahideen cu Pakistan în 1992. În plus, ministrul adjunct a constatat că reclamantul nu a demonstrat că ar avea un risc real de persecuție de către talibani, care era responsabil de majoritatea Afganistanului la momentul în care a fost luată decizia impugnată.

Ministrul adjunct a subliniat, în acest sens, faptul că talibanii au fost conștienți de activitățile anterioare ale reclamantului pentru KHAD, inclusiv cele două programe de formare militară la care se presupune că a participat în URSS. De asemenea, ministrul adjunct a respins argumentul reclamantului că, în Afganistan, el ar fi expus unui risc real de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 din Convenție. 15. Reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii la Curtea Regională (Rechtbank) din Haga. În așteptarea procedurii de recurs, reclamantul a fost informat că ministrul adjunct a hotărât, având în vedere implicarea reclamantului cu KHAD, să examineze posibila aplicabilitate a articolului 1F din Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților („Convenția pentru refugiații din 1951) în cazul său și că, din acest motiv, decizia impugnată din 21 ianuarie 2000 a fost retrasă.

În acest caz, reclamantul și-a retras apelul. 16. Între timp, în decembrie 2000, situația din Afganistan care nu s-a îmbunătățit suficient, permisul de ședere condiționat al reclamantului a fost transformat ex lege într-un permis de ședere nedeterminat după ce a deținut-o timp de trei ani. Ulterior, cu intrarea în vigoare a Actului privind extratereștrii din 2000 (Vreemdelingenwet 2000) la 1 aprilie 2001, permisul deținut de reclamant a fost numit un permis de reședință nedefinit în scopul azilului. 17. La 17 martie și 9 aprilie 2003, reclamantul a fost intervievat de autoritățile de imigrare cu privire la natura activităților sale pentru KHAD.

18. La 22 martie 2004, ministrul imigrației și integrării (ministrul Vreemdelingenzaken en Integrative) a notificat reclamantului intenției ei (voornemen) de a revoca permisul de ședere și de a deține împotriva acestuia art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951. Cererea de azil a solicitatului a fost examinată în funcție de un raport oficial (ambtsbericht), elaborat la 29 februarie 2000 de către Ministerul Afacerilor Externe de Țările de Jos privind „Securitatea Serviciilor în Afganistan Comunist (1978-1992), AGSA, KAM, KHAD și WAD” („Veiligheidsdiensten in comunisch Afganistan (1978-1992), AGSA, KAM, KHAD en WAD”) și cu privire, în special, la întrebarea dacă, și în cazul în care, fostii angajați ai acestor servicii ar trebui considerați implicați în încălcarea drepturilor omului.

Pe baza acestui raport, autoritățile de imigrare din Olanda au adoptat poziția că art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 ar putea fi reținut împotriva practică a tuturor reclamanților afgani de azil care, deținând gradul de locotenent al treilea sau mai mare, au lucrat în timpul regimului comunist pentru KHAD sau succesorul său WAD. 19. Ministrul a constatat că reclamantul a lucrat ca ofițer comandat în Hotărârea KHAD 89 din 1988 până în 1992 și a considerat că, în contul său acordat autorităților Țărilor de Jos, a încercat să-și trivizeze activitățile pentru KHAD.

Ea a respins argumentul reclamantului potrivit căruia aplicabilitatea articolului 1F din Convenția privind refugiații din 1951 ar trebui să fi fost examinată într-o etapă anterioară, susținând că, în momentul respectiv (1997/98), autoritățile de azil din Țările de Jos au fost dispuse în mod considerabil mai puține informații cu privire la amploarea deplină a încălcărilor drepturilor omului comise de KHAD, în pofida că, într-o anumită măsură, au existat o conștientizare generală a naturii fostului regim comunist în Afganistan. 20. Prin urmare, ministrul a efectuat o analiză a responsabilității individuale ale reclamantului în temeiul articolului 1F din Convenția privind refugiații din 1951, pe baza testului prescris și așa-numit „cunoașterea și participarea personală”.

Remarcand, printre altele, calea de carieră constantă a reclamantului în cadrul KHAD, ministrul a exclus posibilitatea reclamantului care nu a cunoscut sau nu a fost implicat în încălcări ale drepturilor omului comise de KHAD. În baza raportului oficial din 29 februarie 2000, ministrul a subliniat caracterul crud cunoscut larg al KHAD, metodele sale fără lege, crimele grave pe care le-a comis, cum ar fi tortura și alte încălcări ale drepturilor omului, precum și climatul de teroare pe care l-a răspândit în întreaga societate afgană. Ministrul a subliniat în cele din urmă că reclamantul nu a făcut nimic pentru a se distanța de KHAD în timpul zece anilor pe care i-a făcut o carieră acolo, referindu-se la propria declarație a reclamantului în sensul faptului că a ales conștient să rămână cu KHAD pentru a nu fi trimis la frontul de război.

Ministrul a considerat că consecințele acestei alegeri au fost ca reclamantul să poată suporta. 21. La 28 aprilie 2004, reclamantul a prezentat observații scrise (zienswijze) cu privire la decizia preconizată a ministrului și, la 19 mai 2005, el a fost încă o dată auzit la un consiliu oficial de anchetă. 22. La 6 ianuarie 2006, reclamantul a fost notificat cu un anunț suplimentar de intenție în care ministrul a examinat dacă expulziarea reclamantului în Afganistan ar fi compatibilă cu drepturile sale în temeiul articolului 3 din convenție, astfel cum este necesar în cazurile de expulzare, în conformitate cu jurisprudența Diviziei de Jurisdicție Administrativă (Afdeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat.

Ministrul a remarcat că, potrivit unui raport oficial privind Afganistanul emis de Ministerul Afacerilor Externe din Olanda în iulie 2005, poziția fostilor comuniști și a persoanelor asociate fostului regim comunist nu era încă în întregime clară. Membrii KHAD/WAD ar putea avea riscul să devină victimă a încălcărilor drepturilor omului din partea autorităților (cu excepția guvernului) dar mai mult din partea populației (radelor victimelor) deoarece au fost identificate cu încălcări ale drepturilor omului în timpul regimului comunist. Cu toate acestea, nu au existat indicații că persoanele din Afganistan ar trebui să se temă de persecuție doar din cauza legăturilor cu fostul regim comunist. Prin urmare, ministrul a considerat că reclamantul trebuie să demonstreze fapte sau circumstanțe personale care justifică concluzia că întoarcerea sa în Afganistan va fi încălcată de art. 3 din Convenție și a constatat că reclamantul nu a făcut acest lucru.

În acest scop, ministrul a remarcat că frica reclamantului de a fi supusă tratamentului pronunțat de art. 3 nu a fost susținută în niciun fel concret și se bazează numai pe ipoteze. Reclamantul nu a specificat care facție specială a mujahideenului îl caută la scurt timp după ce a părăsit Afganistanul, nici dacă această facție deține în prezent o poziție de putere în Afganistan. Ministrul a luat în continuare în considerare declarația reclamantului făcută la audiere din 19 mai 2005 că, între timp, părinții și fratele său s-au întors la Kabul. Deși tatăl reclamantului se presupune că au fost abordate la începutul anului 2005 de persoane care au solicitat reclamantul, ministrul a susținut că nu s-a demonstrat că părinții și fratele reclamantului au avut dificultăți grave de la autoritățile sau de la orice grup.

Ministrul a mai considerat că pur și simplul fapt că art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 a fost reținut împotriva reclamantului nu justifică în sine concluzia că, dacă ar fi expulzat în Afganistan, ar trebui să se temă de tratament contrar articolului 3 din Convenția. Ministrul a respins, de asemenea, că încă nu a susținut afirmațiile reclamantului că ar risca tratamentul contrar articolului 3, deoarece ar fi considerat un infiel, deoarece familia sa nu a profesat Islam, așa cum a băut alcool și a studiat, și, de asemenea, din cauza etniei sale. 23. Reclamantul a prezentat observații scrise suplimentare la 15 februarie 2006 și, la 18 mai 2006, s-a mai auzit o dată înainte de un consiliu oficial de anchetă.

24. În decizia sa din 28 noiembrie 2006, ministrul a revocat permisul de ședere al reclamantului. Avizele de intenție din 22 martie 2004 și 6 ianuarie 2006 au fost adăugate la decizii și au constituit o parte din acestea. Ministrul nu a deviat, în partea relevantă, de concluziile sale anterioare în anunțurile de intenție și a continuat să le confirme pe toate punctele. Refutarea reclamantului a fost respinsă ca fiind că nu a susținut niciun motiv nou. În plus, într-o scrisoare de aceeași dată ministrul a informat Biroul Procurorului Public (Openbaar Ministrie) că art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 a fost reținut împotriva reclamantului și a solicitat Biroului Procurorului Public să ia în considerare urmărirea reclamantului în temeiul dreptului penal.

Nu au fost prezentate informații suplimentare privind monitorizarea prezentei scrisori. 25. La 11 decembrie 2006, ministrul i-a notificat reclamantului intenția de a-i impune, de asemenea, un ordin de excludere (îndepărtare). Reclamantul a prezentat observații scrise cu privire la această decizie prevăzută la 21 decembrie 2006 și la 9 iulie 2007 a fost auzită în fața unui consiliu oficial de anchetă. 26. Un recurs al reclamantului împotriva hotărârii ministrului din 28 noiembrie 2006 a fost respins la 13 iulie 2007 de Curtea Regională de la Haga, care a stat la „s-Hertogenbosch. Acesta a acceptat decizia depusă de ministru de a deține art. 1F împotriva reclamantului, precum și raționamentul de bază.

Acesta a susținut, de asemenea, decizia ministrului și raționarea de bază a faptului că eliminarea reclamantului nu ar fi contrar drepturilor sale în temeiul articolului 3 din Convenție. 27. La 19 septembrie 2007, Divizia Jurisdicțională Administrativă a respins un nou recurs al reclamantului din motive rezumate, deținând: „Ceea ce s-a ridicat în grijele ... nu furnizează motive pentru a anula hotărârea impugnată. Având în vedere art. 91 § 2 din Legea privind extraterestrii din 2000, nu se impune nici un raționament suplimentar, deoarece argumentele prezentate nu pun întrebări care necesită stabilirea în interesul uniformității juridice, al dezvoltării juridice sau al protecției juridice în sensul general.” Nu se impune niciun recurs suplimentar împotriva acestei hotărâri.

28. La 28 septembrie 2007, ministrul Adjunct al Justiției a impus reclamantului un ordin de excludere. O opoziție a reclamantului la prezenta decizie a fost respinsă de ministru la 8 ianuarie 2008. La 14 ianuarie 2008, reclamantul a apelat la Curtea Regională de la Haga. Nu au fost prezentate informații suplimentare cu privire la aceste proceduri de recurs.

6. The applicant was born in 1965 and has been residing in the Netherlands since 1997. 7. The applicant entered the Netherlands on 2 December 1997 and applied for a residence permit for the purpose of asylum as well as for reasons not related to asylum. In support of this application, he gave the following account in his interviews with immigration officials. 8. He had been a member of the communist People’s Democratic Party of Afghanistan (“PDPA”) since 1978/79, and had worked for the Afghan security service KhAD/WAD (“Khadimat-e Atal’at-e Dowlati / Wezarat-e Amniyat-e Dowlati”) from 1982 to 1992. Upon the PDPA’s advice the applicant had joined the KhAD as an alternative to mandatory military service.

He had been stationed in Paktia from 1982 to 1986, where he had initially performed administrative tasks for one month within KhAD’s local Political Affairs department, followed by preparing/compiling course materials for KhAD’s internal training within the same department. He had done this until 1986. He had also been involved in the organisation of cultural events for KhAD’s youth department. 9. In 1984 the applicant had been sent to the Union of Soviet Socialist Republics (“USSR”) for six months for training (KhAD’s organisation and the functioning of a secret service). Upon completion of this training he had been promoted to the rank of third lieutenant. In 1986 the applicant had participated in six months of political training, also in the USSR.

10. From 1987 to 1988 the applicant had worked for KhAD’s Political Affairs department in Kandahar. From 1988 to 1992 he had worked for KhAD’s “Directorate 89”, located in Kabul, where he had been given the task of internal control and research into the functioning of KhAD staff. The applicant’s highest attained military rank, through periodical promotions, was that of major. 11. The applicant had fled from Afghanistan to Pakistan on 5 May 1992, a week after the fall of the PDPA regime. After the applicant’s flight, his father was assaulted in Afghanistan by mujahideen who had come to ask him about the applicant’s whereabouts. The applicant’s father had to have a kidney removed as a consequence of the battering he suffered at the hands of the mujahideen.

The applicant’s family had joined the applicant in Pakistan six months after the applicant’s departure from Afghanistan, but they had lived separately for safety reasons. His family had lived with relatives in Pakistan, close to the Afghan border. The applicant himself had stayed in Karachi. On an unspecified date in 1995, unidentified mujahideen had come to the applicant’s parents’ home searching for the applicant. On that occasion, the applicant’s youngest brother had been ill-treated and another brother had been taken away, tortured and killed by the mujahideen in their attempt to find the applicant. 12. On 21 April 1998, the Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie) rejected the applicant’s asylum request, holding that the applicant had failed to establish personal circumstances warranting a decision to grant him asylum.

The applicant had never been approached personally by the mujahideen in Afghanistan; he had only made vague declarations about the post he had held in the KhAD, and he had lived for more than five years in Pakistan without experiencing problems and/or having been found by the mujahideen (who were said to be active in Pakistan too). Although they might have known where the applicant’s family were, it was considered implausible that the mujahideen would have been aware of the applicant’s whereabouts in Pakistan. The Deputy Minister also held that the applicant’s submissions regarding the assault on his father and killing of his brother were brief and vague. 13. The Deputy Minister of Justice did, however, grant the applicant a conditional residence permit (voorwaardelijke vergunning tot verblijf), valid for one year from 3 December 1997, on the basis of a temporary categorial protection policy (“categoriaal beschermingsbeleid”) in respect of Afghanistan.

14. On 18 May 1998 the applicant submitted an objection (bezwaar) to the Deputy Minister against the decision to reject his asylum request. On 21 January 2000, following a hearing held on 30 September 1999 before an official board of enquiry (ambtelijke commissie), the Deputy Minister rejected the applicant’s objection. The Deputy Minister found, inter alia, that the applicant had failed to establish that he had held a position within KhAD of sufficient importance to warrant the conclusion that he would run a real risk of persecution upon his return to Afghanistan.

The Deputy Minister further noted that the applicant had not experienced any problems with the mujahideen either, stressing that the applicant had easily crossed a mujahideen-controlled border crossing with Pakistan in 1992. The Deputy Minister further found that the applicant had failed to demonstrate that he ran a real risk of persecution by the Taliban, who were in charge of most of Afghanistan at the time the impugned decision was taken. The Deputy Minister underlined in this regard the unlikelihood of the Taliban having been aware of the applicant’s past activities for KhAD, including the two military training programmes he had allegedly attended in the USSR. The Deputy Minister also dismissed the applicant’s argument that, in Afghanistan, he would be exposed to a real risk of being subjected to treatment contrary to Article 3 of the Convention.

15. The applicant lodged an appeal against this decision with the Regional Court (rechtbank) of The Hague. Pending these appeal proceedings, the applicant was informed that the Deputy Minister had decided, in view of the applicant’s involvement with the KhAD, to examine the possible applicability of Article 1F of the 1951 Geneva Convention Relating to the Status of Refugees (“the 1951 Refugee Convention) to his case and that for this reason the impugned decision of 21 January 2000 was withdrawn. Thereupon, the applicant withdrew his appeal. 16. Meanwhile in December 2000, the situation in Afghanistan not having sufficiently improved, the applicant’s conditional residence permit was converted ex lege into an indefinite residence permit after he had held it for a period of three years.

Subsequently, with the entry into force of the Aliens Act 2000 (Vreemdelingenwet 2000) on 1 April 2001, the permit held by the applicant came to be named an indefinite residence permit for the purpose of asylum. 17. On 17 March and 9 April 2003, the applicant was interviewed by the immigration authorities about the nature of his activities for the KhAD. 18. On 22 March 2004 the Minister for Immigration and Integration (Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie) notified the applicant of her intention (voornemen) to revoke his residence permit and to hold Article 1F of the 1951 Refugee Convention against him.

The applicant’s asylum claim had been considered in the light of an official report (ambtsbericht), drawn up on 29 February 2000 by the Netherlands Ministry of Foreign Affairs on “Security Services in Communist Afghanistan (1978-1992), AGSA, KAM, KhAD and WAD” (“Veiligheidsdiensten in communistisch Afghanistan (1978-1992), AGSA, KAM, KhAD en WAD”) and concerning in particular the question whether, and if so which, former employees of those services should be regarded as implicated in human rights violations. On the basis of this report, the Netherlands immigration authorities had adopted the position that Article 1F of the 1951 Refugee Convention could be held against virtually every Afghan asylum seeker who, holding the rank of third lieutenant or higher, had worked during the communist regime for the KhAD or its successor the WAD.

19. The Minister found it established that the applicant had worked as a commissioned officer in the KhAD’s Directorate 89 from 1988 to 1992 and considered that, in his account to the Netherlands authorities, he had sought to trivialise his activities for the KhAD. She rejected the applicant’s argument that the applicability of Article 1F of the 1951 Refugee Convention ought to have been examined at an earlier stage, holding that at the relevant time (1997/98) considerably less information had been available to the Netherlands asylum authorities about the full extent of the human rights violations committed by the KhAD, notwithstanding that to a certain extent there had been a general awareness of the nature of the former communist regime in Afghanistan.

20. The Minister then proceeded to an analysis of the applicant’s individual responsibility under Article 1F of the 1951 Refugee Convention, based on the prescribed and so-called “knowing and personal participation” test. Noting, inter alia, the applicant’s steady career path in the KhAD, the Minister excluded the possibility of the applicant not having known or not having been involved in human rights violations committed by the KhAD. Relying on the official report of 29 February 2000, the Minister underlined the widely known cruel character of KhAD, its lawless methods, the grave crimes it had committed such as torture and other human rights violations as well as the climate of terror which it had spread throughout the whole of Afghan society.

The Minister lastly emphasised that the applicant had done nothing to distance himself from KhAD during the ten years he had made a career there, referring to the applicant’s own statement to the effect that he had consciously chosen to stay with KhAD in order to avoid being sent to the war front. The Minister considered that the consequences of that choice were for the applicant to bear. 21. On 28 April 2004, the applicant submitted written comments (zienswijze) on the Minister’s intended decision and, on 19 May 2005, he was once more heard before an official board of enquiry. 22. On 6 January 2006 the applicant was served with an additional notice of intent in which the Minister examined whether the applicant’s expulsion to Afghanistan would be compatible with his rights under Article 3 of the Convention, as required in expulsion cases according to the case-law of the Administrative Jurisdiction Division (Afdeling Bestuursrechtspraak) of the Council of State.

The Minister noted that, according to an official report on Afghanistan issued by the Netherlands Ministry of Foreign Affairs in July 2005, the position of ex-communists and persons associated with the former communist regime was not yet entirely clear. Members of the KhAD/WAD possibly ran a risk of becoming a victim of human rights violations from the side of the authorities (except for the government) but more so from the side of the population (victims’ relatives) as they were identified with human rights violations during the communist regime. However, there were no indications that persons in Afghanistan should fear persecution merely because of their ties with the former communist regime.

The Minister, therefore, held that the applicant had to demonstrate personal facts or circumstances warranting the conclusion that his return to Afghanistan would be in breach of Article 3 of the Convention, and found that the applicant had not done so. In reaching this finding, the Minister noted that the applicant’s fear of being subjected to treatment proscribed by Article 3 had remained unsubstantiated in any concrete manner and was only based on assumptions. The applicant had not specified which particular faction of the mujahideen had been looking for him shortly after he left Afghanistan, nor whether that faction was currently holding any position of power in Afghanistan. The Minister further took into account the applicant’s statement made at the hearing of 19 May 2005 that in the meantime his parents and brother had returned to Kabul.

Although the applicant’s father had allegedly been approached in early 2005 by individuals asking for the applicant, the Minister held that it had not been demonstrated that the applicant’s parents and brother had experienced serious difficulties from the authorities or any groups. The Minister further considered that the mere fact that Article 1F of the 1951 Refugee Convention was being held against the applicant did not in itself warrant the conclusion that, if expelled to Afghanistan, he would have to fear treatment contrary to Article 3 of the Convention. The Minister also rejected as still unsubstantiated the applicant’s claims that he risked treatment contrary to Article 3 because he would be considered an infidel as his family was not professing Islam, as he drank alcohol and had studied, and also because of his ethnicity.

23. The applicant submitted additional written comments on 15 February 2006 and, on 18 May 2006, was heard once more before an official board of enquiry. 24. In her decision of 28 November 2006, the Minister revoked the applicant’s residence permit. The notices of intent of 22 March 2004 and 6 January 2006 were added to the decisions and formed part of them. The Minister did not deviate, in the relevant part, from her earlier conclusions in the notices of intent and went on to confirm them on all points. The applicant’s rebuttals were dismissed as not raising any new grounds. Moreover, in a letter of the same date the Minister informed the Public Prosecutor’s Office (Openbaar Ministerie) that Article 1F of the 1951 Refugee Convention had been held against the applicant and asked the Public Prosecutor’s Office to consider prosecuting the applicant under criminal law.

No further information on any follow-up to this letter has been submitted. 25. On 11 December 2006, the Minister notified the applicant of her intention also to impose an exclusion order (ongewenstverklaring) on him. The applicant submitted written comments on this intended decision on 21 December 2006 and on 9 July 2007 was heard before an official board of enquiry. 26. An appeal by the applicant against the Minister’s decision of 28 November 2006 was rejected on 13 July 2007 by the Regional Court of The Hague, sitting in ‘s-Hertogenbosch. It accepted the Minister’s impugned decision to hold Article 1F against the applicant as well as the underlying reasoning. It further upheld the Minister’s decision and underlying reasoning that the applicant’s removal would not be contrary to his rights under Article 3 of the Convention.

27. On 19 September 2007, the Administrative Jurisdiction Division rejected a further appeal by the applicant on summary grounds, holding: “What has been raised in the grievances ... does not provide grounds for quashing the impugned ruling. Having regard to section 91 § 2 of the Aliens Act 2000, no further reasoning is called for, since the arguments submitted do not raise questions which require determination in the interest of legal uniformity, legal development or legal protection in the general sense.” No further appeal lay against this ruling. 28. On 28 September 2007, the Deputy Minister of Justice imposed an exclusion order on the applicant. An objection by the applicant to this decision was rejected by the Minister on 8 January 2008. On 14 January 2008, the applicant appealed to the Regional Court of The Hague.

No further information about these appeal proceedings has been submitted.