CASE OF A.G.R. v. THE NETHERLANDS

Reclamantul s-a născut în 1965 și rezide în Țările de Jos din 1997. Reclamantul a intrat în Țările de Jos la 2 decembrie 1997 și a solicitat un permis de ședere în scopul azilului, precum și din motive care nu sunt legate de azil. În sprijinul acestei cereri, el a dat următorul cont în interviurile sale cu oficialii de imigrare. El a fost membru al Partidului Democrat al Poporului Comunist din Afganistan (PDPA) din 1978/79, și a lucrat pentru serviciul de securitate afgan KHAD/WAD („Khadimat-e Atal’at-e Dowlati / Wezarat-e Amniyat-e Dowlati”) din 1982 până în 1992. După sfatul PDPA, reclamantul s-a alăturat KHAD ca alternativă la serviciul militar obligatoriu. A fost staționat în Paktia din 1982 până în 1986, unde a îndeplinit inițial sarcini administrative pentru o lună în departamentul local de Afaceri Politice al KHAD, urmat de pregătirea și compilarea materialelor de curs pentru formarea internă a KHAD în același departament. El a făcut asta până în 1986. El a fost, de asemenea, implicat în organizarea evenimentelor culturale pentru departamentul de tineret al KHAD. În 1984, reclamantul a fost trimis la Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice („USSR”) timp de șase luni pentru formare (organizația KhAD și funcționarea unui serviciu secret). La finalizarea acestui antrenament el a fost promovat la gradul de locotenent al treilea. În 1986, reclamantul a participat în șase luni de formare politică, de asemenea în URSS. 10. De la 1987 la 1988, reclamantul a lucrat pentru departamentul de afaceri politice al Khad din Kandahar. Din 1988 până în 1992 a lucrat pentru „Hotărârea 89” a lui KHAD, situată în Kabul, unde i s-a dat sarcina de control intern și de cercetare în funcționarea personalului KHAD. Cel mai înalt rang militar al reclamantului, prin promoții periodice, a fost cel de major. 11. Reclamantul a fugit din Afganistan în Pakistan la 5 mai 1992, la o săptămână după căderea regimului PDPA. După zborul reclamantului, tatăl său a fost agresat în Afganistan de Mujahideen care a venit să-l întrebe despre locul în care reclamantul a fost atacat. Tatăl reclamantului a trebuit să se îndepărteze un rinichi ca urmare a bătăilor pe care le-a suferit la mâinile mujahideenului. Familia reclamantului s-a alăturat reclamantului în Pakistan la șase luni de la plecarea reclamantului din Afganistan, dar au trăit separat pentru motive de siguranță. Familia sa locuise cu rudele din Pakistan, aproape de granița afgană. Reclamantul însuși a rămas în Karachi. La o dată neespecificată în 1995, mujahideen neidentificat a venit la domiciliul părinților reclamantului în căutarea reclamantului. În această ocazie, fratele cel mai tânăr al reclamantului a fost tratat rău și un alt frate a fost luat, torturat și ucis de către mujahiden în încercarea lor de a găsi reclamantul. 12. La 21 aprilie 1998, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) a respins cererea de azil a reclamantului, susținând că reclamantul nu a reușit să stabilească circumstanțe personale care să justifice o decizie de acordare a azilului. Reclamantul nu a fost niciodată abordat personal de mujahideenul din Afganistan; el a făcut doar declarații vagi cu privire la postul pe care l-a deținut în KHAD, și a trăit de mai mult de cinci ani în Pakistan fără a avea probleme și/sau a fost găsit de mujahideen (care se spune că este activ și în Pakistan). Deși ar fi putut fi știut unde era familia reclamantului, s-a considerat imposibil ca mujahidenul să fi fost conștient de locul în care reclamantul se afla în Pakistan. De asemenea, ministrul adjunct a susținut că argumentele reclamantului cu privire la atacul împotriva tatălui său și uciderea fratelui său erau scurte și vagi. 13. Cu toate acestea, ministrul adjunct al Justiției a acordat reclamantului un permis de ședere condiționat (voorwaardelijke vergunning tot verblijf), valabil pentru un an începând cu 3 decembrie 1997, pe baza unei politici de protecție categorică temporară (“categoriaal beschermingsbeleid”) în ceea ce privește Afganistanul. 14. La 18 mai 1998, reclamantul a depus o obiecție (bezwaar) ministrului adjunct împotriva deciziei de respingere a cererii sale de azil. La 21 ianuarie 2000, în urma unei audieri de la 30 septembrie 1999 în fața unui consiliu oficial de anchetă (commissie Ambtelijke), ministrul adjunct a respins obiecția reclamantului. Ministrul adjunct a constatat, printre altele, că reclamantul nu a reușit să stabilească că a deținut o poziție în cadrul KHAD de o importanță suficientă pentru a justifica concluzia că ar avea un risc real de persecuție după întoarcerea sa în Afganistan. De asemenea, ministrul adjunct a remarcat că reclamantul nu a avut nici probleme cu mutahideenul, subliniind faptul că reclamantul a traversat cu ușurință o trecere de frontieră controlată de mutahideen cu Pakistan în 1992. În plus, ministrul adjunct a constatat că reclamantul nu a demonstrat că ar avea un risc real de persecuție de către talibani, care era responsabil de majoritatea Afganistanului la momentul în care a fost luată decizia impugnată. Ministrul adjunct a subliniat, în acest sens, faptul că talibanii au fost conștienți de activitățile anterioare ale reclamantului pentru KHAD, inclusiv cele două programe de formare militară la care se presupune că a participat în URSS. De asemenea, ministrul adjunct a respins argumentul reclamantului că, în Afganistan, el ar fi expus unui risc real de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 din Convenție. 15. Reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii la Curtea Regională (Rechtbank) din Haga. În așteptarea procedurii de recurs, reclamantul a fost informat că ministrul adjunct a hotărât, având în vedere implicarea reclamantului cu KHAD, să examineze posibila aplicabilitate a articolului 1F din Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților („Convenția pentru refugiații din 1951) în cazul său și că, din acest motiv, decizia impugnată din 21 ianuarie 2000 a fost retrasă. În acest caz, reclamantul și-a retras apelul. 16. Între timp, în decembrie 2000, situația din Afganistan care nu s-a îmbunătățit suficient, permisul de ședere condiționat al reclamantului a fost transformat ex lege într-un permis de ședere nedeterminat după ce a deținut-o timp de trei ani. Ulterior, cu intrarea în vigoare a Actului privind extratereștrii din 2000 (Vreemdelingenwet 2000) la 1 aprilie 2001, permisul deținut de reclamant a fost numit un permis de reședință nedefinit în scopul azilului. 17. La 17 martie și 9 aprilie 2003, reclamantul a fost intervievat de autoritățile de imigrare cu privire la natura activităților sale pentru KHAD. 18. La 22 martie 2004, ministrul imigrației și integrării (ministrul Vreemdelingenzaken en Integrative) a notificat reclamantului intenției ei (voornemen) de a revoca permisul de ședere și de a deține împotriva acestuia art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951. Cererea de azil a solicitatului a fost examinată în funcție de un raport oficial (ambtsbericht), elaborat la 29 februarie 2000 de către Ministerul Afacerilor Externe de Țările de Jos privind „Securitatea Serviciilor în Afganistan Comunist (1978-1992), AGSA, KAM, KHAD și WAD” („Veiligheidsdiensten in comunisch Afganistan (1978-1992), AGSA, KAM, KHAD en WAD”) și cu privire, în special, la întrebarea dacă, și în cazul în care, fostii angajați ai acestor servicii ar trebui considerați implicați în încălcarea drepturilor omului. Pe baza acestui raport, autoritățile de imigrare din Olanda au adoptat poziția că art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 ar putea fi reținut împotriva practică a tuturor reclamanților afgani de azil care, deținând gradul de locotenent al treilea sau mai mare, au lucrat în timpul regimului comunist pentru KHAD sau succesorul său WAD. 19. Ministrul a constatat că reclamantul a lucrat ca ofițer comandat în Hotărârea KHAD 89 din 1988 până în 1992 și a considerat că, în contul său acordat autorităților Țărilor de Jos, a încercat să-și trivizeze activitățile pentru KHAD. Ea a respins argumentul reclamantului potrivit căruia aplicabilitatea articolului 1F din Convenția privind refugiații din 1951 ar trebui să fi fost examinată într-o etapă anterioară, susținând că, în momentul respectiv (1997/98), autoritățile de azil din Țările de Jos au fost dispuse în mod considerabil mai puține informații cu privire la amploarea deplină a încălcărilor drepturilor omului comise de KHAD, în pofida că, într-o anumită măsură, au existat o conștientizare generală a naturii fostului regim comunist în Afganistan. 20. Prin urmare, ministrul a efectuat o analiză a responsabilității individuale ale reclamantului în temeiul articolului 1F din Convenția privind refugiații din 1951, pe baza testului prescris și așa-numit „cunoașterea și participarea personală”. Remarcand, printre altele, calea de carieră constantă a reclamantului în cadrul KHAD, ministrul a exclus posibilitatea reclamantului care nu a cunoscut sau nu a fost implicat în încălcări ale drepturilor omului comise de KHAD. În baza raportului oficial din 29 februarie 2000, ministrul a subliniat caracterul crud cunoscut larg al KHAD, metodele sale fără lege, crimele grave pe care le-a comis, cum ar fi tortura și alte încălcări ale drepturilor omului, precum și climatul de teroare pe care l-a răspândit în întreaga societate afgană. Ministrul a subliniat în cele din urmă că reclamantul nu a făcut nimic pentru a se distanța de KHAD în timpul zece anilor pe care i-a făcut o carieră acolo, referindu-se la propria declarație a reclamantului în sensul faptului că a ales conștient să rămână cu KHAD pentru a nu fi trimis la frontul de război. Ministrul a considerat că consecințele acestei alegeri au fost ca reclamantul să poată suporta. 21. La 28 aprilie 2004, reclamantul a prezentat observații scrise (zienswijze) cu privire la decizia preconizată a ministrului și, la 19 mai 2005, el a fost încă o dată auzit la un consiliu oficial de anchetă. 22. La 6 ianuarie 2006, reclamantul a fost notificat cu un anunț suplimentar de intenție în care ministrul a examinat dacă expulziarea reclamantului în Afganistan ar fi compatibilă cu drepturile sale în temeiul articolului 3 din convenție, astfel cum este necesar în cazurile de expulzare, în conformitate cu jurisprudența Diviziei de Jurisdicție Administrativă (Afdeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat. Ministrul a remarcat că, potrivit unui raport oficial privind Afganistanul emis de Ministerul Afacerilor Externe din Olanda în iulie 2005, poziția fostilor comuniști și a persoanelor asociate fostului regim comunist nu era încă în întregime clară. Membrii KHAD/WAD ar putea avea riscul să devină victimă a încălcărilor drepturilor omului din partea autorităților (cu excepția guvernului) dar mai mult din partea populației (radelor victimelor) deoarece au fost identificate cu încălcări ale drepturilor omului în timpul regimului comunist. Cu toate acestea, nu au existat indicații că persoanele din Afganistan ar trebui să se temă de persecuție doar din cauza legăturilor cu fostul regim comunist. Prin urmare, ministrul a considerat că reclamantul trebuie să demonstreze fapte sau circumstanțe personale care justifică concluzia că întoarcerea sa în Afganistan va fi încălcată de art. 3 din Convenție și a constatat că reclamantul nu a făcut acest lucru. În acest scop, ministrul a remarcat că frica reclamantului de a fi supusă tratamentului pronunțat de art. 3 nu a fost susținută în niciun fel concret și se bazează numai pe ipoteze. Reclamantul nu a specificat care facție specială a mujahideenului îl caută la scurt timp după ce a părăsit Afganistanul, nici dacă această facție deține în prezent o poziție de putere în Afganistan. Ministrul a luat în continuare în considerare declarația reclamantului făcută la audiere din 19 mai 2005 că, între timp, părinții și fratele său s-au întors la Kabul. Deși tatăl reclamantului se presupune că au fost abordate la începutul anului 2005 de persoane care au solicitat reclamantul, ministrul a susținut că nu s-a demonstrat că părinții și fratele reclamantului au avut dificultăți grave de la autoritățile sau de la orice grup. Ministrul a mai considerat că pur și simplul fapt că art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 a fost reținut împotriva reclamantului nu justifică în sine concluzia că, dacă ar fi expulzat în Afganistan, ar trebui să se temă de tratament contrar articolului 3 din Convenția. Ministrul a respins, de asemenea, că încă nu a susținut afirmațiile reclamantului că ar risca tratamentul contrar articolului 3, deoarece ar fi considerat un infiel, deoarece familia sa nu a profesat Islam, așa cum a băut alcool și a studiat, și, de asemenea, din cauza etniei sale. 23. Reclamantul a prezentat observații scrise suplimentare la 15 februarie 2006 și, la 18 mai 2006, s-a mai auzit o dată înainte de un consiliu oficial de anchetă. 24. În decizia sa din 28 noiembrie 2006, ministrul a revocat permisul de ședere al reclamantului. Avizele de intenție din 22 martie 2004 și 6 ianuarie 2006 au fost adăugate la decizii și au constituit o parte din acestea. Ministrul nu a deviat, în partea relevantă, de concluziile sale anterioare în anunțurile de intenție și a continuat să le confirme pe toate punctele. Refutarea reclamantului a fost respinsă ca fiind că nu a susținut niciun motiv nou. În plus, într-o scrisoare de aceeași dată ministrul a informat Biroul Procurorului Public (Openbaar Ministrie) că art. 1F din Convenția privind refugiații din 1951 a fost reținut împotriva reclamantului și a solicitat Biroului Procurorului Public să ia în considerare urmărirea reclamantului în temeiul dreptului penal. Nu au fost prezentate informații suplimentare privind monitorizarea prezentei scrisori. 25. La 11 decembrie 2006, ministrul i-a notificat reclamantului intenția de a-i impune, de asemenea, un ordin de excludere (îndepărtare). Reclamantul a prezentat observații scrise cu privire la această decizie prevăzută la 21 decembrie 2006 și la 9 iulie 2007 a fost auzită în fața unui consiliu oficial de anchetă. 26. Un recurs al reclamantului împotriva hotărârii ministrului din 28 noiembrie 2006 a fost respins la 13 iulie 2007 de Curtea Regională de la Haga, care a stat la „s-Hertogenbosch. Acesta a acceptat decizia depusă de ministru de a deține art. 1F împotriva reclamantului, precum și raționamentul de bază. Acesta a susținut, de asemenea, decizia ministrului și raționarea de bază a faptului că eliminarea reclamantului nu ar fi contrar drepturilor sale în temeiul articolului 3 din Convenție. 27. La 19 septembrie 2007, Divizia Jurisdicțională Administrativă a respins un nou recurs al reclamantului din motive rezumate, deținând: „Ceea ce s-a ridicat în grijele ... nu furnizează motive pentru a anula hotărârea impugnată. Având în vedere art. 91 § 2 din Legea privind extraterestrii din 2000, nu se impune nici un raționament suplimentar, deoarece argumentele prezentate nu pun întrebări care necesită stabilirea în interesul uniformității juridice, al dezvoltării juridice sau al protecției juridice în sensul general.” Nu se impune niciun recurs suplimentar împotriva acestei hotărâri. 28. La 28 septembrie 2007, ministrul Adjunct al Justiției a impus reclamantului un ordin de excludere. O opoziție a reclamantului la prezenta decizie a fost respinsă de ministru la 8 ianuarie 2008. La 14 ianuarie 2008, reclamantul a apelat la Curtea Regională de la Haga. Nu au fost prezentate informații suplimentare cu privire la aceste proceduri de recurs.