KATTAN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

În Cererea nr. 26850/11

Mohamed Majdi KATTAN

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 21 ianuarie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

Iulia Antoanella Motoc,

judecători,

and Santiago Quesada,

grefier de secție,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 26 aprilie 2011,

având în vedere declarațiile formale de acceptare a unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

1.

Reclamantul, domnul Mohamed Majdi Kattan, este resortisant sirian, născut în 1973 și locuiește în Țăndărei. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de domnul I. Dan, avocat practicant în București.

Guvernul român („Guvernul”)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanțele cauzei

3.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:

La o dată necunoscută, o terță parte a introdus o acțiune penală și s-a constituit ca parte civilă împotriva reclamantului pentru tentativă de înșelăciune și uz de fals.

La 11 octombrie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița a acuzat reclamantul de tentativă de înșelăciune și uz de fals și l-a trimis în judecată.

Prin hotărârea din 9 iunie 2008, Tribunalul Ialomița l-a achitat pe reclamant de ambele acuzații în temeiul declarațiilor date procurorului și instanței, și pe baza probelor cu înscrisuri și martori. Parchetul și terța parte au introdus apel împotriva hotărârii.

Printr-o hotărâre la 7 octombrie 2009, Curtea de Apel București a respins apelul ca fiind nefondat. Parchetul și terța parte au formulat recurs împotriva hotărârii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție („Curtea de Casație”).

8.

La 5 februarie 2010, Curtea de Casație a citat reclamantul pentru prima ședință a cauzei, programată la 23 februarie 2010. La aceeași dată, un executor judecătoresc a lăsat o citație la ușa reclamantului și o alta la avizierul Consiliului Local Țăndărei, deoarece nu era nimeni la adresa din oraș pe care reclamantul a furnizat-o în scopul corespondenței cu instanțele naționale.

9.

Printr-o încheiere din 23 februarie 2010, Curtea de Casație a considerat că, deși acesta fusese citat potrivit legii, reclamantul nu s-a prezentat la ședința de judecată. În plus, aceasta a admis cererea avocatului său ales pentru amânarea ședinței, în scopul de a se familiariza cu cauza și motivele recursului formulat de procuror și terța parte. De asemenea, aceasta a dispus ca reclamantul să fie citat pentru următoarea ședință, programată la data de 20 aprilie 2010.

10.

La 17 martie 2010, executorul judecătoresc a citat reclamantul pentru a doua oară la ușa reclamantului și la avizierul Consiliului Local Țăndărei, deoarece nu era nimeni la adresa din oraș pe care reclamantul a furnizat-o în scopul corespondenței cu instanțele naționale.

11.

Printr-o încheiere din 20 aprilie 2010, Curtea de Casație a considerat că, deși acesta fusese citat în mod legal, reclamantul nu s-a prezentat la ședință. De asemenea, aceasta a mai precizat că avocatul său ales a declarat în fața instanței că reclamantul nu a părăsit țara, și că își va contacta clientul și îi va solicita să se prezinte în fața instanței. În plus, a dispus ca reclamantul să fie citat la următoarea ședință, programată la 1 iunie 2010, cu instrucțiunea specifică „prezența obligatorie la instanță pentru a fi audiat”.

12.

Prin încheierea din 1 iunie 2010, Curtea de Casație a considerat că reclamantul nu a fost citat potrivit legii la ședință, și a amânat procedurile până la 14 septembrie 2010. Aceasta a dispus ca reclamantul să fie citat în conformitate cu dispozițiile sale din 20 aprilie 2010.

13.

La 22 iunie 2010, executorul judecătoresc a lăsat citația reclamantului pentru a treia oară la ușa acestuia și la avizierul Consiliului Local Țăndărei deoarece nici de această dată nu a fost găsit nimeni la adresa din oraș aleasă de reclamant pentru corespondența cu instanțele naționale. Citația a inclus instrucțiunile date de Curtea de Casație la 20 aprilie 2010.

14.

Prin încheierea din 14 septembrie 2010, Curtea de Casație a considerat că, deși acesta fusese citat potrivit legii, reclamantul nu s-a prezentat la ședință. În plus, aceasta a admis ca, atât avocatul ales al reclamantului, cât și alte părți, să poată prezenta observații privind fondul cauzei, apoi a amânat procedura în curs de deliberare.

15.

Prin decizia definitivă din 3 noiembrie 2010, Curtea de Casație a admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița și al terței părți în temeiul probelor de care dispunea, a casat hotărârea instanței inferioare, a condamnat reclamantul de comiterea tentativei de fraudă și uz de fals, cu o sentință de trei ani și patru luni de închisoare.

16.

Reclamantul a formulat o contestație în anulare împotriva deciziei definitive din 3 noiembrie 2010. Reclamantul a susținut,

inter alia

, că instanța de ultim grad a încălcat normele de procedură penală aplicabile și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece acesta îl condamnase fără să evalueze probele aduse de către reclamant, după ce fusese achitat de instanțele inferioare.

17.

Prin decizia definitivă din 4 aprilie 2011, Curtea de Casație a respins contestația în anulare a reclamantului. Aceasta afirma că, după ce reclamantul fusese achitat de instanțele inferioare, Curtea de Casație, reunită în ultimă instanță, potrivit normelor de procedură penală în vigoare, avea obligația de a evalua probele acestuia. Cu toate acestea, deși reclamantul fusese citat la adresa de corespondență pe care acesta o alesese, nu s-a prezentat la ședința de judecată. De asemenea, acesta nu și-a precizat, nici prin avocatul ales, nici prin declarații scrise, preferința ca instanța să evalueze probele în mod direct de la el, sau motivele obiective care l-au împiedicat să se prezinte la ședință. Curtea de Casație l-a citat pe reclamant în același mod ca instanțele inferioare. Mai mult, pe durata procedurilor în primă instanță, citarea reclamantului prin intermediul procedurii pe care o contesta nu l-a împiedicat să se prezinte în fața instanței, să fie audiat de către aceasta, sau să prezinte argumente în apărarea sa, fie în mod direct sau prin același avocat ales care l-a reprezentat pe întreaga durată a procedurilor. În niciuna dintre fazele procesului, avocatul ales nu a solicitat instanței să îl citeze pe reclamant la o altă adresă. Prin urmare, nu se poate considera că intanței de ultim grad i-a lipsit diligența în a stabili dacă reclamantul locuia sau nu la adresa indicată. Instanța a presupus că, dacă reclamantul fusese citat în mod legal, acesta fusese familiarizat cu procedura și a optat să nu se prezinte în fața instanței. De fapt, comportamentul acesta a fost similar cu comportamentul pe care l-a avut în apel, neprezentându-se la ședință deși fusese citat conform legii, și alegând să fie apărat exclusiv prin avocatul său ales. De asemenea, a respins argumentul reclamantului conform căruia acesta nu a fost familiarizat cu procedura, deoarece nu luase legătura cu avocatul său ales, pe motiv că semnaseră contracte de reprezentare legală separate pentru fiecare stadiu al procedurii, și la 20 aprilie 2010, avocatul reclamantului a informat instanța în legătură cu reședința acestuia și s-a angajat să asigure prezența clientului său în fața acesteia.

B. Dreptul intern relevant

Codul de procedură penală din România

18.

Art. 385

14

alin. (2) și art. 385

16

prevăd că e obligatoriu ca instanța de recurs să se pronunțe asupra probelor în mod direct prezentate de un acuzat atunci când instanțele inferioare l-au achitat. În cauzele în care o instanță de recurs casează și reține spre judecare o hotărâre emisă în primă instanță, aceasta trebuie să decidă asupra probelor care urmează a fi aduse și să fixeze un termen la care va asculta declarații direct de la acuzat dacă acesta nu a fost audiat sau dacă a fost achitat în primă instanță.

19.

Art. 183 alin. (1) și art. 184 alin. (1) și (4) prevăd că dacă o persoană care a fost citată nu se prezintă în fața instanței, și sunt solicitate prezența sa sau probe directe, aceasta se poate aduce în fața instanței pe baza unui mandat de aducere. Mandatul de aducere poate fi executat de către poliția națională, jandarmi sau poliția locală. Dacă persoana responsabilă cu executarea mandatului de aducere nu poate localiza persoana în cauză la adresa indicată, aceasta are obligația de a face cercetări. Dacă cercetările nu au nicio finalitate, aceasta trebuie să întocmească un procs-verbal în care să evidențieze mențiuni privind efectuarea cercetărilor.

20.

Art. 385

15

alin. (2) lit. d) prevede că instanța care a examinat recursul îl poate admite și poate rejudeca cauza.

Capăt de cerere

21.

În temeiul art. 6 din Convenție, reclamantul s-a plâns că nu a avut parte de un proces echitabil în fața Curții de Casație, în măsura în care instanța de ultim grad l-a condamnat fără să se pronunțe asupra probelor aduse de acesta după ce fusese achitat de instanțele inferioare și nu a luat nicio măsură pozitivă pentru a asigura prezența acestuia în fața instanței.

ÎN DREPT

22.

Reclamantul s-a plâns că acțiunea penală declanșată împotriva lui a fost inechitabilă, deoarece Curtea de Casație l-a condamnat fără să se pronunțe asupra probelor din partea acestuia după ce fusese achitat de instanțele inferioare. Reclamantul a invocat art.

6 din Convenție, care, în părțile relevante, prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Orice persoană acuzată de o infracțiune are următoarele garanții minime:

... c. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el [...]”

A. Argumentele părților

23.

Guvernul susține că această cauză este diferită de cauza

Spînu împotriva României

(nr.

32030/02, 29 aprilie 2008). Aceștia au subliniat că, în ciuda plângerii sale, reclamantul a fost în cunoștință deplină de cauză a procedurilor din primă instanță. De asemenea, acesta fusese citat conform legii atât la adresa furnizată pentru corespondența cu instanța, cât și la avizierul consiliului local. În plus, la 20 aprilie 2010, pe lângă faptul că avocatul reclamantului s-a angajat să asigure prezența clientului său în fața instanței, și instanța l-a citat pe acesta, cu instrucțiuni specifice conform cărora prezența sa era obligatorie pentru a fi ascultat. Cu toate acestea, reclamantul a ales să nu se prezinte la ședință și să își prezinte argumentele și probele prin avocatul său ales, care nu a prezentat nici el vreun motiv obiectiv pentru absența reclamantului.

24.

În acel context, Guvernul a susținut că reclamantul nu a luat parte în mod diligent la procesul îndreptat împotriva sa, astfel se poate deduce în mod rezonabil că acesta a renunțat în mod tacit și fără echivoc la dreptul de a fi personal implicat.

25.

De asemenea, acesta a declarat că instanțele naționale au luat toate măsurile pozitive necesare pentru a asigura îndeplinirea drepturilor procedurale ale reclamantului. Acestea îl citaseră pe reclamant potrivit legii și au amânat procedura în repetate rânduri pentru a-i permite să apară în fața instanței. Pe durata procedurilor, reclamantul s-a prezentat doar la câteva termene în primă instanță, după care s-a bazat pe avocatul său să îl reprezinte. Instanțele naționale nu aveau nicio informație la dispoziție conform căreia reclamantul nu fusese înștiințat cu privire la aceste citații.

26.

Reclamantul a declarat că instanța de ultim grad nu a luat toate măsurile pozitive necesare pentru a se asigura prezența acestuia în fața instanței. Acesta a afirmat că un mandat de aducere ar fi permis poliției să îl caute și să îl ducă în fața instanței. Poliția l-ar fi localizat cu ușurință, având în vedere că acesta locuia în același oraș unde avea o afacere și că l-au găsit la două zile după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare.

B. Motivarea Curții

27.

Curtea amintește că atunci când unei instanțe de apel i se solicită să examineze o cauză cu privire la motivele în fapt și în drept și să facă o evaluare completă a vinovăției sau nevinovăției reclamantului, aceasta nu poate, din punctul de vedere al unui proces echitabil, să determine în mod corespunzător aceste probleme fără o evaluare directă a probelor prezentate în persoană de către un acuzat care susține că nu a comis fapta de care este acuzat și care constituie o infracțiune (a se vedea

Ekbatani împotriva Suediei,

26 mai 1988, pct. 32, Seria A nr. 134,

Andreescu împotriva României

, nr. 19452/02, pct. 64, 8 iunie 2010 și

Marcos Barrios împotriva Spaniei

nr. 17122/07, pct.

32, 21 septembrie 2010).

28.

Curtea reamintește, de asemenea, că deși procedurile care au loc în absența acuzatului nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 din Convenție, cu toate acestea, fără îndoială, apare o denegare de justiție, în cazul în care o persoană condamnată

in absentia

nu poate obține ulterior o nouă pronunțare asupra fondului acuzației din partea unei instanțe care a examinat probele reclamantului în mod direct, atât cu privire la situația de fapt, cât și de drept, din moment ce nu a fost stabilit faptul că reclamantul a renunțat la dreptul de a se prezenta și de a se apăra (a se vedea,

Colozza împotriva Italiei

, 12 februarie 1985, Seria A nr. 89, pct. 29;

Einhorn împotriva Franței

(dec.), nr. 71555/01, pct. 33, CEDO 2001-XI;

Krombach împotriva Franței

, nr.

29731/96, pct. 85, CEDO 2001-II; și

Somogyi împotriva Italiei

, nr. 67972/01, pct.

66, CEDO 2004-IV) sau că a intenționat să se sustragă procesului (a se vedea,

Medenica împotriva Elveției

, nr.

20491/92, pct. 55, CEDO 2001-VI).

29.

Curtea observă că în prezenta cauză, domeniul de aplicare al competenței Curții de Casație, ca și instanță de recurs, este prezentat la art. 385

15

și 385

16

C. proc. pen. În conformitate cu art. 385

15

, Curtea de Casație este competentă să ofere o nouă hotărâre pe fond. La 3 noiembrie 2010, aceasta a casat hotărârea instanței inferioare și a pronunțat o nouă hotărâre pe fond. În temeiul dispozițiilor legale menționate anterior, efectul a fost că procedurile în fața Curții de Casație au fost proceduri complete guvernate de aceleași norme ca un proces pe fond, instanței cerându-i-se să examineze și faptele cauzei și problemele de drept. Instanța de ultim grad putea decide fie să susțină achitarea reclamantului, fie să îl condamne, după o evaluare aprofundată a vinovăției sau nevinovăției acestuia.

30.

În ceea ce privește argumentul Guvernului conform căruia reclamantul a refuzat să se prezinte la ședință în fața instanțelor naționale în general, și în fața isntanței de recurs în special, deși acesta fusese citat potrivit legii să se prezinte, Curtea reiterează că autoritățile naționale aveau o obligație pozitivă de a lua măsuri în această privință (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Dănilă împotriva României

, nr.

53897/00

, pct. 41, 8 martie 2007, și

Spînu

, supra, pct.

58).

31.

În acest context, Curtea observă că plângerea reclamantului a fost examinată de Curtea de Casație la 4 aprilie 2011. Aceasta din urmă a desfășurat o examinare aprofundată a argumentelor reclamantului și a respins cererea reclamantului, justificând prin motive extensive care nu par a fi arbitrare sau îndoielnice.

32.

La fel ca instanțele interne, Curtea consideră că, pe durata procedurilor penale îndreptate împotriva sa, reclamantul a fost citat în mod repetat la adresa de corespondență furnizată de acesta și fusese asistat de același avocat ales. Deși s-a prezentat la câteva ședințe în primă instană, reclamantul nu s-a prezentat în fața instanței de recurs și și-a prezentat argumentele în fața instanței exclusiv prin intermediul avocatului său. În plus, instanța de recurs l-a citat pe reclamant potrivit legii în trei rânduri diferite și a precizat în mod expres înainte de termenul din 14 septembrie 2010 (când a audiat declarațiile părților cu privire la fondul cauzei) că reclamantul avea obligația de a se prezenta în fața instanței pentru a fi audiat. Cu toate acestea, contrar acuzațiilor sale, reiese că reclamantul era la curent cu progresul cauzei și că acesta ținuse legătura permanent cu avocatul său ales, acesta nu s-a prezentat la nicio ședință în fața instanței de recurs. Mai mult, nici reclamantul, nici avocatul său ales nu a informat instanțele naționale, în special Curtea de Casație în legătură cu schimbarea adresei de corespondență și nici nu a precizat vreun motiv care să justifice absența acestuia din fața instanței. În aceste circumstanțe, în ciuda argumentelor reclamantului, Curtea consideră că instanța de recurs și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri pentru a se asigura că reclamantul se va prezenta în fața acesteia.

33.

În consecință, Curtea consideră că reclamantul a contribuit în mare parte la crearea unei situații care îl împiedica să apară în fața instanței de recurs (a se vedea supra,

mutatis mutandis

,

Medenica

, pct. 58) și că ar fi putut anticipa în mod rezonabil consecințele comportamentului său (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Jones împotriva Regatului Unit

(dec.), nr. 30900/02, 9 septembrie 2003).

34.

Rezultă că această cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.

Pentru aceste motive,

Curtea,

în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

PREȘEDINTE