HUȚANU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
HUȚANU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
În Cererea nr. 50858/09
formulată de Ioan Tiberiu Huțanu
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 3 februarie 2015 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
președinte
,
Luis López Guerra,Ján Šikuta, Dragoljub Popovic Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc,
judecători,
și Marialena Tsirli,
grefier adjunct de secție
,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 28 iulie 2009,
având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
1.
Reclamantul, domnul Ioan Tiberiu Huțanu, este resortisant român, s-a născut în 1978 și locuiește în Săcălaz. A fost reprezentat în fața Curții de A.
Cioran, avocat în Timișoara.
Guvernul român („Guvernul
”
) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.
Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.
4.
La 18 decembrie 2008, reclamantul a fost condamnat de Judecătoria Reșița la o pedeapsă de șase ani de închisoare cu executare pentru fals, uz de fals și înșelăciune. Această hotărâre, care i-a fost comunicată la 6 ianuarie 2009, era susceptibilă de apel în termen de zece zile de la comunicarea acesteia. La 15 ianuarie 2009, prin scrisoare recomandată, reclamantul a formulat apel împotriva acestei hotărâri, apel primit la grefa judecătoriei în ziua următoare.
5.
La 23 ianuarie 2009, în temeiul unui mandat de arestare emis de judecătoria Reșița la 16 ianuarie 2009, reclamantul a fost închis în Penitenciarul Timișoara pentru a-și executa pedeapsa. La 26 ianuarie 2009, avocatul acestuia a formulat o contestație la executarea acestei măsuri, în fața Judecătoriei Timișoara (denumită în continuare „judecătoria”), denunțând punerea în executare a unei hotărâri care nu a rămas definitivă.
Printr-o hotărâre din 25 februarie 2009, judecătoria a admis contestația formulată de reclamant în temeiul art. 461 alin. (1) din Codul de procedură penală (denumit în continuare C. proc. pen.) și a dispus punerea imediată în libertate a acestuia. Hotărârea menționa faptul că era susceptibilă de recurs în termen de 24 de ore de la comunicarea sa, realizată la 26 februarie 2009, reclamantului și Penitenciarului Timișoara.
Conform Guvernului, în conformitate cu art. 385
3
C. proc. pen., care prevedea, la momentul faptelor, un termen de zece zile pentru declararea unui recurs, Penitenciarul Timișoara ar fi solicitat clarificări în această privință judecătoriei, care ar fi confirmat că termenul legal de zece zile era aplicabil în speță.
8.
La 10 martie 2009, orele 14, după expirarea termenului de recurs, la 9 martie 2009 la miezul nopții, judecătoria a notificat Penitenciarului Timișoara să îl elibereze pe reclamant, ceea ce acesta a făcut la orele 15.
Printr-o hotărâre definitivă din 11 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara a confirmat, în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție, hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunțată pe fond în cauza penală referitoare la reclamant. Persoana în cauză a început să își execute pedeapsa de șase ani de închisoare cu executare la 18 februarie 2010, din aceasta fiind scăzută perioada de detenție din 23 februarie până la 10 martie 2009.
B. Dreptul și practica interne relevante
10.
Art. 385
3
alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la momentul faptelor, prevedea că termenul de recurs era de zece zile, dacă legea nu dispunea altfel. Art. 461 alin. (1) lit. a) prevedea că se putea face contestația la executare în cazul în care s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă. Conform art. 416 și 417 C. proc. pen., o hotărâre rămânea definitivă după examinarea eventualelor căi de atac ordinare formulate împotriva sa (apel și/sau recurs) sau în cazul în care nu au fost utilizate astfel de căi de atac.
11.
Art. 504 C. proc. pen., astfel cum era redactat când era în vigoare după modificarea sa prin Legea nr. 281/2003, precum și Deciziile nr. 45/1998 și 417/2004 ale Curții Constituționale privind interpretarea sa, sunt expuse în cauza
Oprea împotriva României
(nr. 26765/05, pct. 10-11, 10
decembrie 2013). În această ultimă hotărâre, Curtea Constituțională a decis că art. 504 citat anterior, astfel cum era redactat după modificare, era constituțional. Aceasta a precizat că reglementarea expresă, la art. 504 alin.
(3), a actelor de procedură prin care s-a constatat încălcarea dreptului la libertatea individuală și care acorda astfel dreptul la reparații, nu limita dreptul de acces la o instanță al persoanelor care nu se aflau într-una din situațiile enumerate în alineatul respectiv, deoarece aceste persoane aveau în continuare posibilitatea de a-și exercita dreptul în fața unei instanțe prin alte căi legale.
Practica internă relevantă, la care face referire Guvernul, privind aplicarea directă de către instanțele române a dispozițiilor Constituției și a art. 5 § 5 din Convenție, în cauzele inițiate pentru a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a unor lipsiri de libertate considerate ilegale, este descrisă în cauza
Dragomir împotriva României
(dec.) (nr. 59064/11, pct. 10-14, 3 iunie 2014).
În ceea ce privește jurisprudența internă referitoare la art. 504 C. proc. pen., trebuie subliniat faptul că, prin hotărârea nr. 6006 din 21 septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție („ÎCCJ”) a admis acțiunea unui reclamant întemeiată pe art. 504 citat anterior, art.
20
alin. (2) din Constituție și art. 5 din Convenție. Aceasta a considerat că, deși cazul reclamantului în cauză – care fusese condamnat anterior printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă de cinci luni de închisoare, după ce petrecuse un an și cinci luni în arest preventiv – nu se încadra în situațiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., persoana în cauză avea dreptul să obțină despăgubiri pentru perioada suplimentară de detenție, care nu era „legală”. Pentru a ajunge la această concluzie, ÎCCJ s-a bazat pe interpretarea art. 504 C. proc. pen. din decizia Curții Constituționale din 10 martie 1998, pe dispozițiile Constituției și pe jurisprudența Curții privind art. 5 din Convenție. Într-o altă cauză, prin hotărârea definitivă nr. 7034 din 14 noiembrie 2008, ÎCCJ a concluzionat că, deși reîncarcerarea după un decret de grațiere – considerată ilegală printr-o hotărâre definitivă – nu era prevăzută în mod expres la art. 504 C. proc. pen., dreptul la repararea prejudiciului suferit trebuie să fie, de asemenea, admis într-un astfel de caz. Aceeași concluzie se impunea în cazul interpretării art. 504 în raport cu art. 5 § 5 din Convenție.
În ceea ce privește cauzele referitoare la repararea prejudiciului suferit ca urmare a arestului preventiv executat în temeiul unui mandat de executare anulat ulterior, prin hotărârea definitivă nr. 969R din 17 mai 2012, pronunțată în acțiunea angajată în ianuarie 2009, Curtea de Apel București a hotărât că o astfel de ipoteză intra sub incidența art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. Anularea unui astfel de mandat emis în temeiul unei hotărâri penale care nu era definitivă reprezenta „revocarea măsurii privative de libertate”, la care face referire această dispoziție. Faptul că detenția ilegală în cauză fusese scăzută în cele din urmă din pedeapsa care trebuia executată nu însemna, conform instanței de apel, că repararea prejudiciului moral era exclusă automat. Curtea de apel a acordat 1 000 RON pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a celor două săptămâni de detenție ilegală. Într-o cauză relativ similară, ÎCCJ a confirmat, printr-o hotărâre definitivă din 4 mai 2012, hotărârea pronunțată la 18 februarie 2010 de Tribunalul Vâlcea, care acordase reclamantului 30
000 RON pentru o detenție de aproximativ cinci săptămâni.
15.
În cele din urmă, referitor la termenul de prescripție al acțiunii întemeiate pe art. 504 alin. (3) C. proc. pen., în hotărârea definitivă nr. 737 din 8 februarie 2012, ÎCCJ a confirmat că art.
506 alin.
(2) C. proc. pen. trebuia să fie interpretat în sensul că termenul de 18 luni pe care îl prevedea începea să curgă începând de la pronunțarea hotărârii instanțelor, prin care era anulată hotărârea care a stat la baza plasării în detenție a reclamantului și acesta din urmă era pus în libertate.
16.
În materie de răspundere civilă delictuală, art. 998-999 din vechiul Cod civil (vechiul C. civ.), în vigoare până la 1
octombrie 2011, sunt reproduse în cauza
Csiki împotriva României
(nr. 11273/05, pct. 55, 5
iulie
2011). Aceste dispoziții au fost înlocuite și dezvoltate în art. 1349-1395 C. civ. în vigoare la data menționată anterior. În ceea ce privește jurisprudența internă relevantă privind acțiunile întemeiate pe art. 998-999 din vechiul C. civ., pentru repararea de către stat a prejudiciilor suferite din cauza unor pretinse erori judiciare survenite în procedurile penale, în hotărârile definitive nr. 6976 din 9 decembrie 2004, nr. 422 din 17 ianuarie 2006 și nr. 3371 din 13 iunie 2013, ÎCCJ a hotărât că articolele citate anterior nu puteau să constituie un temei legal pentru acțiuni vizând angajarea răspunderii statului în astfel de cazuri, având în vedere că legiuitorul a stabilit cadrul pentru o astfel de răspundere la art. 504 C. proc. pen. și art. 52 din Constituție. Procedurile citate anterior au fost inițiate de reclamanți care, fără să fi fost lipsiți de libertate, susțineau că au suferit prejudicii în proceduri penale în urma cărora fuseseră achitați.
CAPĂT DE CERERE
17.
Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost deținut ilegal din 23 ianurie până la 10 martie 2009, în absența unei hotărâri definitive de condamnare. Conform acestuia, efectul coroborat al punerii în executare a unei hotărâri de condamnare care a făcut obiectul unui apel, al termenului de judecare a contestației sale împotriva executării și al întârzierii punerii sale în libertate după ce a fost pronunțată hotărârea prin care s-a admis contestația sa are ca rezultat lipsirea ilegală de libertate a acestuia în cursul perioadei menționate anterior.
ÎN DREPT
Reclamantul se plânge în special de ilegalitatea plasării sale în detenție în perioada 23 ianuarie-10 martie 2009, în temeiul unei hotărâri care nu era definitivă. În acest sens, el invocă art. 5 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât în cazurile următoare și conform căilor legale:
a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;
(...)”
A. Observațiile părților
Subliniind rolul subsidiar al sistemului Convenției, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamant, făcând trimitere, în acest sens, în special la acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 998-999 din vechiul C. civ. (în vigoare până la 1 octombrie 2011) și la acțiunea în repararea prejudiciului suferit din cauza unei lipsiri ilegale de libertate, acțiune întemeiată pe art. 504 și 505 C. proc. pen. Guvernul face trimitere la exemple din jurisprudența internă (supra, pct. 12) și
Temeșan împotriva României
, nr.
36293/02, pct. 26-30, 10 iunie 2008). Argumentând că hotărârea definitivă din 25 februarie 2009 a Judecătoriei Reșița recunoscuse caracterul ilegal al detenției în cauză, Guvernul consideră că era obligația reclamantului să inițieze o acțiune întemeiată în special pe art. 504 C. proc. pen., pentru a permite instanțelor interne să examineze faptele, să aprecieze – în lumina hotărârii definitive menționate anterior – legalitatea detenției și să repare prejudiciul pretins. Prin urmare, Guvernul consideră că prezenta cauză poate fi asemănată cauzelor
Tomuleț împotriva României
[(dec.) nr. 1558/05, 16
noiembrie 2010] și
Dragomir
, decizie citată anterior, și diferențiată de cauza
Oprea,
citată anterior.
Fără a comenta cu privire la excepția ridicată de Guvern, reclamantul susține că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție din cauza plasării sale în detenție, în executarea unei hotărâri care nu era definitivă, și a întârzierii cu care au acționat autoritățile în cadrul procedurii în contestarea executării, inclusiv ulterior pronunțării hotărârii din 25 februarie 2009, prin care a fost dispusă punerea sa în libertate.
B. Motivarea Curții
Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne urmărește să acorde statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încălcările ce le sunt imputate înainte ca aceste încălcări să-i fie supuse atenției [a se vedea, printre multe altele,
Selmouni împotriva Franței
(MC), nr.
25803/94, pct.
74, CEDO 1999-V].
Caracteristica fundamentală a mecanismului de protecție instituit de Convenție este faptul că are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de protecție a drepturilor omului. Curtea are sarcina de a supraveghea respectarea de către statele contractante a obligațiilor care le revin acestora în temeiul Convenției. Aceasta nu poate și nu trebuie să se substituie statelor contractante, care au obligația de a garanta că drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Convenție sunt respectate și protejate la nivel intern. Regula epuizării căilor de atac interne este așadar o parte indispensabilă a funcționării mecanismului de protecție. Statele nu sunt obligate să răspundă pentru actele lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea remedierii situației în ordinea lor juridică internă. Prin urmare, persoanele care doresc să se prevaleze de competența de control a Curții în ceea ce privește cererile îndreptate împotriva unui stat au obligația de a utiliza înainte căile de atac oferite de sistemul juridic al țării lor [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Akdivar și alții împotriva Turciei
, 16 septembrie 1996, pct. 65,
Culegere
1996
‑
IV, și
Demopoulos și alții împotriva Turciei
(dec.) (MC), nr. 46113/99 și alții, pct. 69, CEDO 2010 – ...].
Totuși, dispozițiile art. 35 din Convenție nu prevăd decât epuizarea căilor de atac care sunt, în același timp, legate de încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Acestea trebuie să aibă un grad suficient de certitudine, nu numai la nivel teoretic, ci și practic, fără de care nu au eficiența și accesibilitatea dorite [
Mocanu și alții împotriva României
(MC), nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, pct. 222, CEDO 2014 (extrase)]. Curtea subliniază că simplul fapt, nesusținut de probe pertinente, de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei anumite căi de atac, care nu este în mod evident sortită eșecului, nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea căilor de atac interne [
Kunqurova împotriva Azerbaidjanului
(dec.), nr. 5117/03, 23 iunie 2005, și
Dragomir,
decizie citată anterior].
24.
Având în vedere că există, la nivel național, o cale de atac ce le permite instanțelor interne să examineze, cel puțin în esență, plângerea privind încălcarea unui drept protejat de Convenție, această cale este cea care trebuie exercitată [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Azinas împotriva Ciprului
(MC), nr. 56679/00, pct.
38, CEDO 2004
‑
III].
În ceea ce privește sarcina probei, Guvernul care a invocat neepuizarea căilor de atac are obligația de a convinge Curtea că respectiva cale de atac era eficientă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică, la momentul faptelor. Odată demonstrat acest lucru, reclamantul este obligat să stabilească faptul că respectiva cale de atac evocată de Guvern a fost într-adevăr utilizată sau că, dintr-un anumit motiv, aceasta nu era nici adecvată, nici eficientă, ținând seama de faptele în cauză, sau că anumite circumstanțe speciale dispensau persoana în cauză de exercitarea acesteia [
Akdivar și alții
, citată anterior, pct. 68,
Demopoulos și alții
, decizie citată anterior, pct. 69, și
McFarlane împotriva Irlandei
(MC), nr. 31333/06, pct. 107, 10
septembrie
2010,].
26.
În speță, Curtea observă că părțile nu contestă faptul că admiterea, prin hotărârea definitivă din 25
februarie 2009 a Judecătoriei Reșița, a contestației la executare introdusă de reclamant în temeiul art. 461 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care sancționa plasarea în detenție pe baza unei hotărâri care nu devenise definitivă, reprezintă o recunoaștere a caracterului ilegal al detenției reclamantului începând cu 23 ianuarie 2009.
În continuare, trebuie să se analizeze dacă reclamantul dispunea de o cale de atac pentru a obține reparații pentru detenția ilegală în cauză. În ceea ce privește prima cale de atac invocată de Guvern, și anume acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 998 și 999 din vechiul Cod civil, Curtea consideră, în lumina jurisprudenței relevante (supra, pct. 15), că Guvernul nu a demonstrat caracterul eficient, în practică, al acestei căi de atac. În ceea ce privește cealaltă cale de atac menționată, și anume acțiunea în despăgubiri pentru detenția ilegală, reglementată de art. 504-506 C. proc. pen., Curtea observă că art. 504 prevedea în mod explicit, printre ipotezele de aplicare, cazul unei hotărâri a unei instanțe prin care s-a revocat detenția, care a fost considerată ilegală, și că reclamantul nu a epuizat această cale de atac, fără să ofere nicio explicație. Este adevărat că exemplele concrete din jurisprudență de care Curtea dispune și care confirmă în ultimă instanță aplicarea art. 504 C. proc. pen. în cauze similare prezentei spețe datează mai degrabă de la începutul anului 2012, în vreme ce termenul de prescripție – în cazul reclamantului – expirase încă din septembrie 2010. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, dacă există îndoieli privind eficiența unei căi de atac interne, acest aspect trebuie sesizat instanțelor [
Tomuleț
, decizie citată anterior,
Roseiro Bento împotriva Portugaliei
(dec.), nr. 29288/02, 30 noiembrie 2004, și
Kirilov împotriva Bulgariei
(dec.), nr. 15158/02, 29 aprilie 2008]. În măsura în care reclamantul beneficia de o hotărâre definitivă pronunțată la 25 februarie 2009, care sancționase plasarea acestuia în detenție, considerată contrară dispozițiilor Codului de procedură penală, dar și dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., care puteau fi interpretate în mod rezonabil ca oferindu-i dreptul de a obține despăgubiri, Curtea consideră că persoana în cauză ar fi trebuit să epuizeze această cale de atac înainte să o sesizeze. Cu atât mai mult cu cât, la acea vreme, exista o tendință a instanțelor, constatată de însăși Curtea, de a interpreta art. 504 C. proc. pen. și chiar direct art. 5 § 5 din Convenție, astfel încât să compenseze lacunele Codului de procedură penală, respectând astfel Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale (a se vedea,
mutatis mutandis, Tomuleț
și
Dragomir
, decizii citate anterior,
și
Temeșan,
citată anterior,
pct.
26-30).
28.
Prin urmare, Curtea admite excepția ridicată de Guvern și decide să respingă cererea pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Redactată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 26 februarie 2015.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Grefier adjunct,
Președinte