SHIMAN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul Ivan Shiman, este resortisant ucrainean, s-a născut în 1967 și locuiește în Srednie Vodianoie (Ucraina). Acesta este reprezentat în fața Curții de A. Pânzaru, avocat în Cluj-Napoca.

Guvernul ucrainean, căruia Curtea i-a trimis o copie a cererii în temeiul art.

Incidentul din 20 iunie 2003

La 20 iunie 2003, O.I. a fost reținut de poliție în urma unei operațiuni de investigație sub acoperire autorizată de parchet. Conform procesului-verbal întocmit de procurorul însărcinat cu anchetarea flagrantului, la momentul reținerii sale, O.I. conducea un autovehicul în care a fost găsit un pachet ce conținea o cantitate de aproximativ un kg dintr-o substanță identificată ulterior ca fiind heroină.

Arestarea preventivă a reclamantului și menținerea acestei măsuri

Prin ordonanța din 23 iunie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, confirmată prin încheierea Tribunalului Cluj din 25 iunie 2003, față de reclamant a fost luată măsura arestării preventive. Acesta era suspectat de a-i fi procurat drogul respectiv lui O.I.

Menținerea măsurii de arestare preventivă a fost decisă ulterior de tribunal.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș începuse urmărirea penală față de O.I. încă din 5 iunie 2003, sub acuzația de trafic de droguri, astfel cum era prevăzut la art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. La 21 și 23 iunie 2003, procurorii au extins cercetările și față de reclamant și V.P.

La 23 și 24 iunie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj l-a audiat pe O.I.; acesta a reluat declarația făcută la 20 iunie, conform căreia își procurase drogurile de la un cetățean ucrainean numit „Ion”.

În acest interval, la 23 iunie 2003, reclamantul a declarat că îl cunoștea pe O.I., că îi ceruse să-i procure o mașină de ocazie și îi dăduse o sumă de bani cu acest scop. A mai declarat că nu folosise niciodată droguri și nu dăduse astfel de substanțe lui O.I. sau altei persoane.

Tot la 23 iunie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a procedat la o confruntare între reclamant și O.I. Acesta din urmă a indicat că reclamantul era persoana care îi procurase drogurile. Reclamantul a respins această afirmație.

Pe de altă parte, la 21, 23 și 24 iunie 2003, procurorii l-au audiat pe V.P. și alți cinci martori. Toți, cu excepția lui V.P., au confirmat că îl cunosc pe reclamant. Totuși, niciunul dintre ei nu a declarat că l-a văzut pe acesta din urmă înmânându-i drogurile lui O.I. ori că au știut de la el de această predare de droguri.

Prin rechizitoriul din 15 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj i-a trimis în judecată pe reclamant și O.I. pentru trafic de droguri și pe V.P. pentru complicitate la trafic de droguri. Parchetul a solicitat reducerea pedepsei pentru O.I. în aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000.

Condamnarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj; O.I., reclamantul și V.P. (inculpații) au fost din nou audiați. La 23 septembrie 2003, O.I. a revenit asupra declarațiilor date în fața procurorilor și a negat că ar fi predat drogurile agentului aflat sub acoperire în cadrul operațiunii de investigație. A negat, de asemenea, că ar fi primit drogurile de la reclamant și a precizat că anterior declarase contrariul deoarece polițiștii îi promiseseră o reducere de pedeapsă, în aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000. Reclamantul și V.P. și-au menținut declarațiile

Tribunalul a audiat doi martori. Niciunul dintre ei nu a declarat că ar fi știut de traficul de droguri. Instanța a încercat să obțină declarațiile altor martori, dar aceștia nu s-au prezentat. Prin încheierea din 24 februarie 2004, s-a renunțat la audierea lor.

Prin hotărârea din 27 februarie 2004, Tribunalul Cluj i-a condamnat pe inculpați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 143/2000. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a luat în considerare declarațiile martorilor, lista numerelor apelate de pe telefoanele mobile ale inculpaților, precum și fotografiile făcute la desfășurarea flagrantului. Cu privire la declarațiile divergente ale lui O.I., nu au fost reținute decât cele date în fața procurorilor, considerându-se că acestea se coroborează cu celelalte probe aflate la dosar. Reclamantul a fost condamnat la 5 ani și 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, instanța apreciind că acesta îi procurase drogurile lui O.I. în scopul comercializării. Tribunalul l-a condamnat, de asemenea, pe O.I. dar a redus pedeapsa în temeiul art. 16 din Legea nr. 143/2000.

Reclamantul a declarat apel cu motivarea că probele aflate la dosar nu erau suficiente pentru a justifica condamnarea sa. Prin hotărârea din 21 aprilie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul, confirmând hotărârea din 27 februarie 2004.

Prin hotărârea din 28 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul inculpaților și a trimis cauza tribunalului pentru o nouă examinare.

Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Cluj. La termenul din 7 februarie 2005, instanța a procedat din nou la audierea lui O.I. și a reclamantului, aceștia confirmând declarațiile date în fața primei instanțe în prima fază a procedurii. Prin încheierea din aceeași zi, instanța a autorizat, la solicitarea lui O.I. și a reclamantului, audierea a cinci noi martori și a agentului sub acoperire, precum și o nouă expertiză a substanței găsite în autovehicul. Tribunalul a mai solicitat parchetului să prezinte fotografiile și înregistrările audio și video, precum și documentele care au justificat autorizarea dată agentului infiltrat.

La 21 aprilie 2005, parchetul a informat Tribunalul Cluj că autorizarea pentru agentul infiltrat fusese dată în baza informațiilor obținute anterior de polițiști. S-a indicat că singurele fotografii fuseseră obținute în data de 20 iunie 2003 și nu se realizase nicio înregistrare.

Tribunalul a audiat trei martori. Doi dintre ei au declarat că nu îl cunosc pe reclamant. Cel de-al treilea îl văzuse frecvent la locul său de muncă, dar nu avea cunoștință de existența vreunui trafic de droguri.

La 10 iunie 2005, instanța a audiat, doar în prezența procurorului, agentul infiltrat. Acesta a relatat toate detaliile înțelegerii cu O.I., indicând că avea cunoștință de proveniența ucraineană a drogului, dar nu a menționat o eventuală implicare a reclamantului.

Prin hotărârea din 31 iunie 2006, Tribunalul Cluj l-a condamnat pe reclamant la 4 ani și 6 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri. O.I. a fost condamnat, de asemenea, însă instanța i-a redus pedeapsa, făcând aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000. Pentru a justifica condamnarea reclamantului, instanța a considerat că declarațiile lui O.I. din fața procurorilor erau mai credibile decât cele date ulterior, având în vedere declarațiile agentului infiltrat și ale martorilor. Dispozițiile relevante în cauză ale hotărârii erau redactate astfel:

Reclamantul a formulat apel susținând, între altele, că probele nu au fost suficiente pentru a justifica condamnarea sa, iar declarațiile date de O.I. pe parcursul anchetei erau fără relevanță deoarece autoritățile de anchetă îi promiseseră acestuia din urmă reducerea pedepsei în aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000. Prin hotărârea din 11 mai 2006, curtea de apel a confirmat sentința tribunalului, respingând apelul reclamantului. Instanța a respins afirmația acestuia conform căreia declarațiile inițiale ale lui O.I. erau date doar în scopul de a obține o reducere de pedeapsă, pe motivul că era necesar ca acesta să fie informat cu privire la drepturile sale procedurale.

Prin hotărârea din 20 septembrie 2006, ICCJ a respins recursul reclamantului. Părțile relevante în speță ale deciziei sunt astfel redactate:

Dispozițiile relevante în speță ale Legii nr. 143/2000 sunt următoarele:

Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.”

Invocând art. 5 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, pe motiv că a fost condamnat în lipsa unor probe suficiente care să justifice vinovăția sa și doar în baza declarațiilor incriminatoare ale celuilalt coinculpat. De asemenea, reclamantul se plânge de durata procedurii penale desfășurate împotriva sa.

Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale desfășurate împotriva sa. Acesta invocă art.

În special, reclamantul susține că nu au existat probe suficiente pentru a justifica vinovăția sa. Arată că a fost condamnat pe baza unor dovezi considerate insuficiente de Înalta Curte în prima fază a procedurii și că nu au fost examinate elemente noi de probă în a doua fază a procedurii.

Guvernul afirmă că procedura în cauză a fost echitabilă în ansamblul său. Arată că reclamantul ar fi putut invoca toate argumentele întemeiate pe caracterul pretins inechitabil al procedurii. Adaugă că instanțele naționale au examinat mai multe elemente de probă și și-au motivat deciziile, luând de fiecare dată în considerare consecințele aplicării în speță a art. 16 din Legea nr. 143/2000.

Curtea reamintește că, în principiu, este de competența instanțelor interne să examineze probele prezentate în fața acestora. Curtea are obligația de a controla dacă procesul decizional aplicat într-un anumit caz a întrunit, atât cât este posibil, cerințele contradictorialității și egalității armelor și a fost însoțit de garanții apte să protejeze interesele inculpatului [a se vedea, între altele,

Analizând faptele cauzei, Curtea reține că, într-o manieră determinantă, condamnarea reclamantului s-a bazat pe declarațiile coinculpatului O.I. date pe parcursul anchetei penale, acesta afirmând că reclamantul îi procurase și înmânase drogurile (supra, pct. 8 și 10). Tribunalul Cluj a confirmat rolul determinant al acestor declarații pentru a justifica condamnarea reclamantului (supra, pct. 22). Curtea mai reține că O.I. a revenit asupra declarațiilor sale în cadrul procesului, în fața instanței, susținând că autoritățile de anchetă îi promiseseră o reducere de pedeapsă dacă ar fi dat o declarație care l-ar fi incriminat pe reclamant (supra, pct. 13). Curtea deduce că argumentele reclamantului, conform cărora declarațiile inițiale ale lui O.I. aveau drept unic scop să obțină o reducere a pedepsei, în aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, nu sunt lipsite de fundament.

În această privință, Curtea reamintește că utilizarea declarațiilor făcute de martori în schimbul unei imunități sau al altor avantaje reprezintă un instrument important în lupta autorităților interne împotriva infracțiunilor grave. Totuși, modul în care acest instrument poate compromite caracterul echitabil al procedurii împotriva inculpatului și poate ridica probleme delicate, având în vedere că, prin însăși natura lor, astfel de declarații fac obiectul unei manipulări și pot fi făcute numai în vederea obținerii avantajelor oferite în schimb sau cu titlu de răzbunare personală. Natura uneori ambiguă a unor astfel de declarații și riscul ca o persoană să poată fi acuzată și judecată pe baza unor afirmații neverificate care nu sunt în mod necesar dezinteresate nu trebuie să fie așadar subestimate [a se vedea,

Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă, în circumstanțele prezentei cauze, utilizarea acestui tip de declarații a compromis caracterul echitabil al procedurii desfășurate împotriva reclamantului [

Curtea reține, pentru început, că speța de față nu ridică probleme privind mărturia depusă de un martor a cărui identitate nu a fost divulgată apărării ori privind neprezentarea unui martor în fața instanței [a se vedea,

Curtea mai reține că reclamantul a avut ocazia, pe parcursul procedurii desfășurate împotriva sa, de a contesta credibilitatea lui O.I. și motivele care ar fi justificat declarațiile acestuia din urmă (a se vedea, în acest sens,

Cu privire, în special, la faptul că O.I. și-a schimbat, în timpul procedurii în fața instanțelor de judecată, declarațiile date în cursul anchetei penale și a obținut totuși reducerea pedepsei datorită acestor declarații inițiale, Curtea reține că reclamantul ar fi putut ridica acest argument în fața instanțelor interne (supra, pct. 23 și 24). Acestea au examinat aspectul invocat și au răspuns motivat.

Astfel, Tribunalul Cluj a considerat că declarațiile lui O.I. făcute pe durata anchetei penale erau mai credibile decât cele ulterioare. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a luat în considerare caracterul determinant al declarațiilor inițiale ale lui O.I. pentru justificarea condamnării reclamantului și argumentele conform cărora O.I. dăduse aceste declarații în scopul obținerii unei reduceri de pedeapsă. Cu toate acestea, tribunalul a considerat, având în vedere toate elementele de probă aflate la dosar și prezentate de părți, că doar declarațiile inițiale se coroborau cu probele indirecte, cum ar fi apelurile telefonice ale lui O.I. după incidentul din 20 iunie 2003 (supra, pct. 22). În această privință, Curtea reamintește că nu este necesar ca declarațiile martorilor să acopere toate probele acuzării, acestea din urmă putând fi obținute și pe calea interpretării logice ori prin intermediul altor elemente prezentate în fața instanței (

Curtea reține, în continuare, că instanțele sesizate cu apel și recurs, respectiv Curtea de Apel Cluj și Înalta Curte de Casație și Justiție, au confirmat raționamentul tribunalului (supra, pct. 23 și 24). Consideră că, întrucât instanța de fond a examinat aspectele esențiale ale cauzei, în mod întemeiat instanțele de apel și recurs au putut prelua în deciziile lor motivarea acesteia [a se vedea,

În consecință, Curtea concluzionează că verdictul de condamnare pentru reclamant nu poate fi considerat ca întemeiat pe probe față de care persoana în cauză nu și-a putut exercita drepturile sale la apărare, în sensul art. 6 § 1 din Convenție, ori nu a putut face acest lucru decât de o manieră insuficientă (

Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și § 4 din Convenție.

Întemeindu-se pe art. 5 § 1 și § 3 și pe art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata arestării preventive, precum și de durata procedurii penale desfășurate împotriva sa.

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la acuzațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele acesteia. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art.