RHEIMS c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
RHEIMS c. FRANCE (CtEDO, 2014)
A CINCEA SECȚIE
DECIZIE
Cerere nr. 32492/08
Dominique RHEIMS și alții
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), în ședință la 21 ianuarie 2014 într-o Cameră compusă din:
Mark Villiger,
președinte,
Angelika Nußberger,
Boštjan M. Zupančič,
Ganna Yudkivska,
André Potocki,
Paul Lemmens,
Aleš Pejchal,
judecători,
și de Claudia Westerdiek,
grefier de secție,
Vu cererea sus-menționată introdusă la 20 iunie 2008 și informațiile suplimentare prezentate de reclamați,
După deliberare, pronunță decizia următoare:
PRIVIND FAPTELE
Reclamații sunt cetățeni francezi rezidând la Paris. Primul reclamant, Dominique Rheims, s-a născut în 1953, a doua reclamantă, Sophie Rheims, s-a născut în 1956 și a treia reclamantă, Marie-Hélène Rheims, în 1970. Sunt reprezentați în fața Curții de către societatea civile profesională Delaporte, Briard și Trichet, avocați la Consilul de Stat și la Curtea de Casație.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, conform expunerii făcute de reclamați, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamații sunt moștenii lui Eugène-Philippe Rheims, decedat la 4 septembrie 2006.
La 5 martie 1970 a fost constituită societatea civile imobiliare Les Hauts de Metz (denumită în continuare SCI), din care Eugène-Philippe Rheims era unu dintre asociați. SCI era proprietar al unui teren situat la Metz. La 26 octombrie 1972, SCI a încheiat cu societatea anonimă Etlin și Fii (denumită în continuare SA), din care Eugène-Philippe Rheims era de asemenea unu dintre asociați, un contract de construcție pe teren. Conform contractului, SA s-a angajat să construiască pe teren o clădire pentru uzul unui depozit și birou și să amenajeze o parte a terenului pentru uzul unui parc de parcare și a unei zone de depozitare. Contractul prevedea la sarcina SA o chirie anuală de 12.000 franci francezi (FRF, respectiv 1.829,39 euro – EUR) și conținea următoarea clauză:
„La expirarea contractului, indiferent de timp și modul, lucrările, îmbunătățirile, instalațiile și decorațiunile care ar fi fost făcute în locurile închiriate, chiar cu autorizația proprietarei, vor rămâne proprietatea acesteia din urmă, fără nicio indemnizație din partea ei."
Contractul, încheiat pentru o perioadă de treisprezece ani, a fost reînnoit tacit în 1985. SA a construit pe teren construcțiile prevăzute.
Prin actul din 28 decembrie 1990, SCI a vândut SA proprietatea terenului pentru prețul de 1,5 milioane FRF (respectiv 228.674,30 EUR). Transferul proprietății a fost fixat la data actului de vânzare, respectiv 28 decembrie 1990. Actul de vânzare preciza că bunurile vândute erau închiriate cumpărătorului.
La 23 decembrie 1993, administrația fiscală i-a trimis SCI o notificare de redresare prin care reintegra în rezultatele exercițiului 1990 valoarea construcțiilor și amenajărilor efectuate de SA pe teren înainte de vânzare. În aceeași zi, administrația fiscală i-a trimis de asemenea o notificare de redresare lui Eugène-Philippe Rheims în calitate de asociat, informandu-l că cota sa din această reintegrare corespunzând participării lui în SCI ar fi impozitată pe impozitul pe venit la titlul anului 1990 în categoria veniturilor din proprietăți.
În răspuns la observațiile lui Eugène-Philippe Rheims, administrația și-a menținut poziția prin scrisori din 20 iunie 1995 și 12 iulie 1996. Amenzile de taxe au fost puse în încasat pentru o sumă de 1.048.261 FRF, respectiv 159.806,90 EUR în principal și dobânzi de întârziere.
Eugène-Philippe Rheims a depus la 16 aprilie 1998 o contestație în materia litigioasă, pe care directorul regional al impozitelor a respins-o prin decizia din 4 decembrie 1998, în termenii următori:
„[Contractul] trebuie să fie considerat ca expirat la 28 decembrie 1990, data la care SCI (...) a vândut SA (...) terenul în cauză, și doar acesta, conform rezultării din actul de vânzare.
De fapt, această cesiune din 28 decembrie 1990 a provocat expirarea contractului prin reuniunea calității de proprietar și chiriaș asupra capului cumpărătorului.
Corspunzător, clauza de revenire a construcțiilor la proprietar, prevăzută în contractul original, a avut efectul convenit în acest contract, și anume transferul proprietății clădirilor construite de SA (...) la SCI (...)
Cu toate acestea, conform unei jurisprudențe constante a Consilului de Stat, transferul proprietarului construcțiilor construite de chiriaș, fără plata unei indemnizații corelative la expirarea contractului, echivalează cu plata unui supliment de chirie la înălțimea valorii acestor construcții și trebuie să dea naștere la impozitare în categoria veniturilor din proprietăți (CE din 30 noiembrie 1973, nr. 86977, Ass, Lebon p. 681).
Prin urmare, este cu dreptate (...) că administrația a reintegrat în rezultatele SCI (...) valoarea construcțiilor astfel colectate gratuit de aceasta din urmă la expirarea contractului.
De fapt, cesiunea din 28 decembrie 1990 relevă voința comună anterioară și implicită a părților de a pune capăt contractului (...)
În concluzie, vânzarea terenului la 28 decembrie 1990 a provocat confuzia calităților de proprietar și chiriaș asupra capului cumpărătorului, și prin urmare, rezilierea contractului și pierderea dreptului de proprietate temporară a chiriașului asupra clădirilor construite de el.
Condiția de apropiere a construcțiilor la expirarea contractului pentru proprietar a fost astfel îndeplinită și clauza corespunzătoare trebuie în consecință să fie considerată ca având efect deplin (...)"
La 4 februarie 1999, Eugène-Philippe Rheims a sesizat tribunalul administrativ din Strasbourg cu o cale de atac în vederea descărcării cotizațiilor suplimentare ale impozitului pe venit și ale contribuției sociale generalizate (CSG) impuse lui la titlul anului 1990, și de asemenea penalități de întârziere.
Prin sentința din 25 iunie 2002, tribunalul a respins recursul lui, pe motiv că contractul de construcție, care a fost reînnoit tacit în 1985, a expirat în mod necesar atunci când vânzarea terenului a determinat confuzia drepturilor de chirie și proprietate asupra capului SA și că, prin urmare, profitul corespunzător a fost corect luat în considerare la titlul veniturilor din proprietăți ale SCI pentru anul 1990.
Curta administrativă de apel a Nancy a infirmat această sentință prin hotărâre din 24 noiembrie 2005, considerând că vânzarea terenului SA a determinat confuzia drepturilor de chirie și proprietate în favoarea cumpărătorului conform dispozițiilor articolului 1300 al codului civil și că, contrar ceea ce susținea administrația, vânzarea terenului nu putea să fi fost precedată de o reziliere implicită punând capăt contractului; prin urmare, amenajările efectuate de SA neputând să fi fost remise gratuit SCI, era greșit că avantajul urmând acestei remiterii gratuite a fost atribuit veniturilor din proprietăți ale anului 1990.
Prin hotărâre din 21 decembrie 2007, Consilul de Stat a anulat această hotărâre, pe motiv că curta administrativă de apel a comis o eroare de drept, în termenii următori:
„(...) în virtutea dispozițiilor combinate ale articolelor 33 bis și 33 ter al codului general al impozitelor, atunci când prețul unui contract de construcție constă, total sau parțial, din remiterea gratuită a proprietăților la expirarea contractului, valoarea acestora din urmă, calculată potrivit prețului lor de cost, constituie un venit din proprietate perceput de proprietar la expirarea contractului; (...) în cazul vânzării de către proprietar în beneficiul chiriașului al terenului care face obiectul contractului de construcție, contractul de cesiune produce, în raport cu dreptul fiscal, aceleași efecte ca o reziliere amiabilă tacită a contractului și trebuie să fie considerat ca implicând remiterea proprietăților la proprietar anterior vânzării (...)"
Reglând apoi cauza pe fond, Consilul de Stat a respins recursul, pe motiv că administrația fiscală era îndreptățită să impoziteze SCI și prin consecință Eugène-Philippe Rheims la înălțimea drepturilor sale în societate, din motive de venit din proprietate corespunzând achiziției gratuite, la vânzarea terenului SA care era chiriaș al acestuia, a proprietății realizate de ea.
Eugène-Philippe Rheims fiind decedat între timp, impozitul suplimentar pe venit a fost plătit de indiviziune compusă din moștenii lui. Reclamații nu au precizat care a fost cota din partea fiecăruia dintre ei, nici modalitățile versării.
B. Dreptul și practica internă relevantă
Texte
În redactarea aplicabilă la momentul faptelor, art. 29 al codului general al impozitelor prevedea:
„Sub rezerva dispozițiilor articolului 33 ter și 33 quater, venitul brut al proprietăților sau părților de proprietăți date în arendă este constituit din suma veniturilor brute percepute de proprietar, majorate cu suma cheltuielilor care sunt în mod normal responsabilitate acestuia și puse prin convenții la sarcina chiriaților și diminuate cu suma cheltuielilor suportate de proprietar pentru cont al chiriaților."
Instituit prin legea din 16 decembrie 1964, contractul de construcție este contractul prin care chiriaș (locatarul) se angajează în titlu principal să construiască construcții pe terenul proprietarului (proprietarului) și să le păstreze în bună stare de întreținere pe toată durata contractului (articolul L. 251-1 al codului construcției și locuințelor).
În acest contract, proprietarul solului devine proprietar al construcțiilor la expirarea contractului, cu excepția unui acord contrar (articolul L. 251-2 al aceluiași cod).
Prețul contractului poate fi constituit parțial sau total prin remiterea construcțiilor proprietarului la expirarea contractului (articolul L. 251-5 al aceluiași cod).
Transferul gratuit la expirarea contractului al construcțiilor construite de chiriaș generează în favoarea proprietarului terenului un supliment de chirie impozabil la expirarea contractului în categoria veniturilor din proprietate. Venitul impozabil este calculat conform prețului de cost al construcțiilor. Acest dispozitiv se aplică de asemenea în caz de reziliere a contractului.
Articolele 33 bis și 33 ter al codului general al impozitelor, referitoare la contractul de construcție, se citesc după cum urmează:
Articol 33 bis
„Sub rezerva dispozițiilor articolului 151 quater, chirii și prestații de orice natură care constituie prețul unui contract de construcție încheiat în condițiile prevăzute de articolele L 251-1 la L 251-8 al codului construcției și locuințelor, au caracterul veniturilor din proprietate în sensul articolului 14."
Articol 33 ter
„I. Atunci când prețul contractului constă, total sau parțial, din remiterea proprietăților sau titlurilor în condițiile prevăzute la primul alineat al articolului L 251-5 al codului construcției și locuințelor, proprietarul poate solicita ca venitul reprezentat de valoarea acestor bunuri calculat conform prețului lor de cost să fie repartizat pe anul sau exercițiul în cursul căruia aceste bunuri i-au fost atribuite și următorii paisprezece ani sau exerciții (...)"
II. Dispozițiile din I se aplică de asemenea construcțiilor revenindu-i fără indemnizație proprietarului la expirarea contractului.
Cu toate acestea, remiterea acestor construcții nu dă naștere niciunei impozitări atunci când durata contractului este cel puțin treizeci de ani. Dacă durata contractului este mai mică de treizeci de ani, impozitarea este datorată pe o valoare redusă în funcție de durata contractului în condițiile stabilite prin decret."
Rezultă din aceste articole că atunci când prețul unui contract de construcție constă, total sau parțial, din remiterea gratuită a proprietăților la expirarea contractului, valoarea acestora din urmă, calculată conform prețului lor de cost, constituie un venit din proprietate perceput de proprietar la expirarea contractului. Atunci când durata contractului de construcție este cel puțin treizeci de ani, remiterea construcțiilor proprietarului nu dă naștere niciunei impozitări. Atunci când această durată este mai mică de treizeci de ani, venitul brut din proprietate corespunzând valorii construcțiilor remise proprietarului la expirarea contractului este egal cu prețul lor de cost diminuat cu o reducere de 8 % pe an de contract dincolo de al optesprezecelea.
Pentru stabilirea impozitului, proprietarul poate solicita ca venitul astfel determinat să fie repartizat pe anul în cursul căruia construcțiile i-au fost remise și cei paisprezece ani următori.
art. 1234 al codului civil prevede că obligațiile se sting în special prin confuzie. Conform articolului 1300 al aceluiași cod, atunci când calitățile de creditor și debitor se reunesc în aceeași persoană, se produce o confuzie de drept care sting cele două creanțe.
Jurisprudență
Consilul de Stat consideră într-un mod constant că în caz de vânzare de către proprietar chiriașului a terenului înainte de termenul contractului, actul de vânzare produce, în raport cu dreptul fiscal privind veniturile din proprietate, aceleași efecte ca o reziliere amiabilă a contractului și trebuie să fie considerat ca dând naștere în beneficiul proprietarului la suplimentul de chirie corespunzând valorii construcțiilor construite de chiriaș care îi revin la termenul contractului (CE, 30 noiembrie 1973, nr. 86977, Recueil Lebon p. 681, CE, două hotărâri din 11 aprilie 2008, nr. 287961, menționate în tabelele Recueil Lebon și nr. 297967; a se vedea de asemenea CE, patru hotărâri (nr. 340776 la 340779) din 21 noiembrie 2011).
La fel în caz de aport de către proprietar chiriașului a terenului care face obiectul contractului de construcție (CE, 5 decembrie 2005, nr. 256916, menționat în tabelele Recueil Lebon), absorbției proprietarului de chiriaș (CE, 7 februarie 2007, nr. 288067) sau cesiune simultană a drepturilor proprietarului și chiriașului către același cumpărător (curta administrativă de apel din Lyon, 3 februarie 2011, nr. 09LY00097).
Răspuns ministerial din 10 iunie 2010
În răspuns la o întrebare parlamentară privind tratamentul fiscal al rezoluției anticipate a contractelor de construcție, ministrul economiei, industriei și ocupării forței de muncă s-a exprimat după cum urmează:
„În cazurile menționate de autorul întrebării, în particular în caz de aport sau cesiune chiriașului a terenului înainte de expirarea contractului, jurisprudența constantă a Consilului de Stat consideră că aportul sau vânzarea produce, pe plan fiscal, aceleași efecte ca o reziliere amiabilă tacită a contractului, și trebuie să fie considerat ca implicând remiterea proprietăților la proprietar anterior vânzării, dând naștere în beneficiul proprietarului la suplimentul de chirie corespunzând valorii construcțiilor construite de chiriaș care îi revin la termenul contractului.
Pentru a susține această jurisprudență, se reamintește că contractul de construcție este un contract cu onorare la care remiterea gratuită a proprietății proprietarului la expirarea contractului corespunde total sau parțial chiriei. Dacă vânzarea terenului înainte de termenul contractului nu ar fi analizată fiscal ca reziliere a contractului atrăgând impozitarea proprietarului pentru valoarea proprietăților, chirii acumulate constituite sub forma remiterii proprietății la proprietar la expirarea contractului nu ar fi impozabile.
Consilul de Stat a considerat că nu era logic, în raport cu egalitatea devant impozitele, ca chiria contractului de construcție, constituită prin remiterea construcțiilor la expirarea contractului, să poată scăpa de impozit în caz de aport sau cesiune a terenului chiriașului, în timp ce în caz de reziliere a contractului chirie este impozabilă. În lipsa acestui lucru, proprietarul ar scăpa de orice impozitare. Orice altă interpretare ar avea ca efect scăparea valorii construcțiilor de impozitare, ca și cum nu ar fi avut nicio chirie plătită (...)"
GRIEF
Reclamații, în calitate de moștenitori ai lui Eugène-Philippe Rheims, se plâng de o încălcare a dreptului la respectul bunurilor lor, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Ei susțin că ingerința incriminată, care a dus la crearea unei adevărate ficțiuni fiscale conform căreia SCI ar fi recuperat înainte de vânzare proprietatea construcțiilor construite de SA și ar fi perceput un venit din proprietate, nu este „prevăzută de lege" în sensul în care nu se potrivește cu dispozițiile dreptului intern aplicabil (articolele 29, 33 bis și 33 ter al codului general al impozitelor și articolele 1234 și 1300 ale codului civil).
Ei consideră în toate cazurile că această ficțiune fiscală nu menține un echilibru corect între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. Ei consideră impozitarea nedreaptă deoarece îmbogățirea ar fi doar teoretică și nu reală.
PRIVIND DREPTUL
Reclamații pretind o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, redactat după cum urmează:
„Toată lumea fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."
A. Reamintire a principiilor
Curtea reamintește că impozitarea fiscală constituie în principiu o ingerință în dreptul garantat de primul alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 și că această ingerință se justifică conform celui de-al doilea alineat al acestui articol, care prevede în mod explicit o excepție pentru ceea ce privește plata impozitelor sau altor contribuții (Di Belmonte c. Italia (nr. 2) (dec.), nr. 72665/01, 3 iunie 2004, Imbert de Trémiolles c. Franța (dec.), nr. 25834/05 și 27815/05, 4 ianuarie 2008 și Burden c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 13378/05, § 59, CEDO 2008).
Materia fiscală nu scapă totuși de niciun control al Curții, deoarece trebuie să verific dacă art. 1 al Protocolului nr. 1 a fost aplicat corect (Burden precitată, ibidem).
Conform jurisprudenței Curții, orice ingerință, inclusiv cea rezultând dintr-o măsură destinată să asigure plata impozitelor, trebuie să menține un „echilibru corect" între exigențele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea realizării acestui echilibru se reflectă în structura articolului 1 în totalitate, inclusiv în cel de-al doilea alineat; prin urmare, trebuie să existe o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit. În consecință, obligația financiară care decurge din prelevarea impozitelor sau contribuțiilor poate prejudicia garanția consacrată prin această dispoziție dacă impune persoanei sau entității în cauză o povară excesivă sau prejudiciază în mod fundamental situația lor financiară (Buffalo Srl în lichidare c. Italia, nr. 38746/97, § 32, 3 iulie 2003, Di Belmonte (nr. 2), decizie precitată și Imbert de Trémiolles, decizie precitată).
În plus, în primul rând autoritățile naționale au responsabilitatea de a decide ce tip de impozite sau contribuții trebuie percepute. Deciziile în acest domeniu implică în mod normal o evaluare a problemelor politice, economice și sociale pe care Convenția le lasă competenței statelor părți, deoarece autoritățile interne sunt evident mai bine plasate decât Curtea pentru a evalua aceste probleme. Statele părți au prin urmare o marjă largă de apreciere în materie (Baláž c. Slovacia (dec.), nr. 60243/00, 16 septembrie 2003, Orion-Breclav, S.R.O. c. Republica Cehă, (dec.), nr. 43783/98, 13 ianuarie 2004, Di Belmonte precitată, § 41 și jurisprudența citată).
B. Aplicare la cazul de față
Reclamații susțin că impozitarea pusă la sarcina lui Eugène-Philippe Rheims nu ar fi prevăzută de lege, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, și că ar fi vorba de o „ficțiune fiscală" contrară dispozițiilor dreptului intern. Ei consideră în toate cazurile că echilibrul corect nu a fost respectat între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale.
Curtea reamintește mai întâi că se bucură de o competență limitată pentru a verifica respectul dreptului intern, materie care revine în primul rând jurisdicțiilor interne (OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos c. Rusia, nr. 14902/04, § 559, 20 septembrie 2011). Observă că Eugène-Philippe Rheims, în calitate de asociat al SCI, a fost impozitat pe baza dispozițiilor clare și accesibile ale codului general al impozitelor, și anume articolele 33 bis și 33 ter care se referă la contractul de construcție. Este vorba de un contract prin care chiriaș se angajează să construiască pe terenul proprietarului construcții din care acesta din urmă devine proprietar la expirarea contractului sau la rezilierea acestuia. În acest tip de contract, chiria este constituită parțial sau total din remiterea gratuită proprietarului la expirarea contractului a construcțiilor, a căror valoare este deci impozabilă în categoria veniturilor din proprietate (a se vedea paragrafele 20-22 de mai sus).
Privitor la previzibilitatea aplicării acestor articole, Curtea reitera că, cu cât de clar ar fi redactat textul unei dispoziții legale, în orice sistem juridic, există în mod inevitabil un element de interpretare judiciară; funcția de decizie încredințată jurisdicțiilor servește tocmai pentru a disipa îndoielile care ar putea subsista privind interpretarea normelor (Kafkaris c. Cipru [Marea Cameră], nr. 21906/04, § 141, CEDO 2008).
Cu toate acestea, Curtea observă că, conform unei interpretări constante a articolelor 33 bis și 33 ter sus-menționate, Consilul de Stat consideră că contractul se sting la vânzarea sau aportul terenului chiriașului înainte de termenul prevăzut al contractului, lucru care produce aceleași efecte ca o reziliere amiabilă și atrage impozitarea veniturilor din proprietate percepute de proprietar, și anume valoarea construcțiilor care îi revin (§25 de mai sus). Curtea consideră că această interpretare a dispozițiilor fiscale în cauză nu poate fi considerată arbitrară sau evident deraisonabilă (Di Belmonte precitată, § 42). Ea concluzionează în consecință că ingerința în cauză era prevăzută de lege, în sensul articolului 1 precitat.
Curtea observă următoare că impozitarea litigioasă are ca scop evitarea ca chiria constituită de valoarea construcțiilor să poată scăpa total impozitării în caz de vânzare sau aport al terenului, în timp ce în caz de reziliere a contractului această chirie ar fi impozabilă. Ea viza deci egalitatea devant impozite, conform rezultării din răspunsul ministerial din 10 iunie 2010 (§26 de mai sus), lucru care răspunde fără îndoială exigențelor interesului general.
Privitor, în fine, la proporționalitatea între ingerință în drepturile reclamații și scopurile interesului general urmărite de impozitarea în cauză, Curtea consideră că trebuie să țină seama de următoarele elemente: conform dispozițiilor articolelor 33 bis și 33 ter sus-menționate, atunci când durata contractului de construcție este cel puțin treizeci de ani, remiterea construcțiilor proprietarului nu dă naștere niciunei impozitări; atunci când această durată este mai mică de treizeci de ani, valoarea construcțiilor este diminuată cu o reducere de 8 % pe an de contract dincolo de al optsprezecelea; în fine, pentru stabilirea impozitului, proprietarul - sau moștenii săi - pot solicita ca venitul din proprietate astfel determinat să fie repartizat pe anul în cursul căruia construcțiile i-au fost remise și cei paisprezece ani următori.
Cu toate acestea, Curtea observă că, deși reclamații au indicat că au plătit, în calitate de moștenitori ai lui Eugène-Philippe Rheims, impozitarea suplimentară pusă la sarcina lui, ei nu au furnizat nicio indicație privind modalitățile acestei plăți și, în special, privind cota din partea fiecăruia și asupra unei eventuale repartizări a versărilor conform modalităților de mai sus.
În consecință, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei de față, și ținând seama de marja de apreciere de care dispun statele contractante în materie, reclamații nu au demonstrat că plata sumelor litigioase ar fi prejudicios o asemenea situație financiară a lor încât ar fi vorba de o măsură disproporționată sau de un abuz al dreptului de percepere a impozitelor și altor contribuții, drept recunoscut statului de art. 1 precitat (Orion-Breclav și Imbert de Trémiolles, decizii precitate).
În concluzie, Curtea consideră că nu a existat în cauza de față o ruptură a echilibrului corect între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale reclamații.
Rezultă din aceasta că cererea este evident nefundată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Mark Villiger
Grefier
Președinte