TUTAL AND OTHERS v. TURKEY

Decizia nr. 11929/12 Abdulselam TUTAL și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care așezează la 28 ianuarie 2014 în calitate de comitet compus din: András Sajó, președinte, Nebojša Vučinić, Egidijus Kūris, judecători și Stanley Naismith, grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 29 decembrie 2011, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Abdulselam Tutal, dl Burhanettin Yalçın, dl Burak Ciileli, dl Selim Aydın și dl Emin Koçhan s-au născut în 1982, 1983, 1971, 1984 și, respectiv, 1984, și sunt condamnate la închisoarea de tip Kocaeli F din Turcia.

Ele sunt reprezentate de M. Erbil, un avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“ Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 și 15 mai 2004, reclamanții au fost arestați și luati în custodie de poliție în contextul unei operațiuni efectuate împotriva IBDA-C, o organizație ilegală (Granul Front al Raidersului Islamic de Est). Reclamanții au fost reținuți la directoratul de poliție din Istanbul până la 18 Mai 2004. La 18 mai 2004, reclamanții au fost aduse în fața unui judecător la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul. Judecătorul și-a ordonat detenția în reținere, după cum a cerut procurorul public, având în vedere natura infracțiunilor pe care le-au fost acuzate și a statului probelor.

La 14 iunie 2004, procurorul public de la Istanbul a depus o acuzație la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, acuzând reclamanții de a încerca de a aboli și de a dizolva Constituția Republicii Turciei prin forță. Tribunalele de Securitate de Stat au fost abolite la 16 iunie 2004 prin Legea nr. 5190. Cazul a fost, în consecință, transferat la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul. La 18 octombrie 2004, Curtea din Istanbul a desfășurat prima audiere în acest caz și a auzit reclamanții. Curtea a ordonat deținerea continuă a reclamanților având în vedere riscul de interferență cu dovezi în etapa inițială a anchetei și posibilitatea de a fugi. Până la 25 ianuarie 2012, Curtea a desfășurat un total de 31 de audieri în acest caz.

În cadrul acestor audieri, Curtea a hotărât să prelungească detenția reclamanților având în vedere gravitatea infracțiunii în cauză și posibilitatea de a fugi. La 25 ianuarie 2012, Curtea a condamnat reclamanții ca fiind acuzați și condamnați la agravarea încarcerării pe viață. La 2 octombrie 2012, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță. Legea și practicile interne relevante O descriere a dreptului și practicii interne relevante se poate găsi în Șefik Demir c. Turcia (dec.), nr. 51770/07, §§ 29-33, 16 octombrie 2012); și Müdür Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, §§§ 26, 26 martie 2013). COMPLAINTS Reclamanții se plângeau în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție că durata deținerii lor la recludere era excesivă și că hotărârile instanței nu erau justificate în mod corespunzător.

Reclamanții au susținut că procedurile prin care legiferitatea detenției lor preventive au fost revizuite nu îndeplineau cerințele articolului 5 §§ 4 și 5 din Convenție. Reclamanții au susținut, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că durata procedurii nu a respectat cerința de „tempă motivabilă”. Reclamanții au susținut în cele din urmă, în temeiul articolului 13 din Convenție, că nu a existat niciun remediu eficace în legislația internă prin care ar putea ridica acuzațiile în temeiul Convenției. Reclamanții au susținut, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că lungimea deținerii lor la încarcerare a fost irazonabilă de lungă durată. Guvernul a respins afirmația, susținând că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, referindu-se la posibilitatea de a solicita o compensare pentru detenție ilegală în temeiul articolului 141 din Codul de Procedură Penală.

Reclamanții au contestat acest argument, susținând că remediul intern menționat de Guvern nu a fost eficace. Curtea observă că remedierea internă în aplicarea articolului 141 din Codul de Procedură Penală în ceea ce privește durata detenției în reținere a reținutului a fost examinată în decizia Șefik Demir c. Turcia (n. 51770/07, 16 octombrie 2012). Curtea a concluzionat în decizia respectivă că remedierea internă prevăzută la art. 141 din Codul de Procedură Penală a trebuit să fie epuizată. Curtea observă în acest sens că condamnările reclamanților au devenit definitive la 2 octombrie 2012. Prin urmare, începând cu data respectivă, reclamanții au dreptul să solicite compensații în temeiul articolului 141 din Codul de Procedură Penală, dar nu au reușit să facă acest lucru.

4 din Convenția pentru neepuizarea recourslor interne. Reclamanții au susținut că lungimea procedurii penale împotriva acestora nu a respectat cerința de „tempă rezonabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție. Guvernul a respins această afirmație, referindu-se la comisia de compensare recentă în ceea ce privește durata excesivă a procedurii judiciare. Curtea observă că, după aplicarea procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012), s-a înființat o nouă soluție internă. Curtea reamintește în continuare că, în decizia sa, în cazul Turgut și alții c. Turcia (n. 4860/09, 26 martie 2013), statul membru a declarat că cererea inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne ca noul remediu intern a fost stabilită.

În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost, a priori, accesibil și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de remediere a plângerilor privind durata procedurii. În consecință, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recourslor interne. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție cu privire la presupusele deficiențe ale procedurii de revizuire a detenției lor.

Curtea consideră că această plângere nu este justificată deoarece reclamanții nu au demonstrat că au încercat să se opună hotărârilor instanțelor cu privire la detenția lor, care este o condiție de aplicare a articolului 5 § 4 din Convenție, în conformitate cu jurisprudența Curții (a se vedea Altınok c. Turcia , nr. 31610/08, § 39, 29 noiembrie 2011). Curtea concluzionează că această parte a cererii este inadmisibilă ca fiind manifestament nefondată în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție că nu au furnizat măsuri interne eficace în ceea ce privește plângerile lor în temeiul articolelor § 3 și 4 din Convenție. Curtea reiterează că această dispoziție garantează un drept executiv de compensare numai celor care au fost victimele arestării sau detenției în contravenție cu art. 5 din Convenție ( Benham c. Regatul Unit , 10 Iunie 1996, § 50, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1996-III).

În lipsa unei astfel de concluzii în acest caz, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind întemeiată în mod evident în sensul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Reclamanții s-au plâns în cele din urmă în temeiul articolului 13 din Convenție că nu au fost furnizate soluții interne eficace în ceea ce privește plângerea lor în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție În conformitate cu raționarea de mai sus și cu privire la decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia (citată mai sus), Curtea a constatat deja că legislația internă oferă reclamanților un remediu în ceea ce privește plângerea privind durata procedurii, rezultând că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Stanley Naismith András Sajó Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION Application no. 11929/12 Abdulselam TUTAL and others against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 28 January 2014 as a Committee composed of: András Sajó, President, Nebojša Vučinić, Egidijus Kūris, judges, and Stanley Naismith, Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 29 December 2011, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr Abdulselam Tutal, Mr Burhanettin Yalçın, Mr Burak Çileli, Mr Selim Aydın and Mr Emin Koçhan were born in 1982, 1983, 1971, 1984 and 1984, respectively, and are serving prison sentences in the Kocaeli F-type Prison in Turkey.

They are represented by M. Erbil, a lawyer practising in Istanbul. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 14 and 15 May 2004 the applicants were arrested and taken into police custody within the context of an operation carried out against the IBDA-C, an illegal organisation (Great East Islamic Raiders Front). The applicants were detained at the Istanbul police directorate until 18 May 2004. On 18 May 2004 the applicants were brought before a judge at the Istanbul State Security Court. The judge ordered their detention on remand, as requested by the public prosecutor, having regard to the nature of the offences with which they were charged and to the state of the evidence.

On 14 June 2004 the Istanbul public prosecutor filed an indictment with the Istanbul State Security Court charging the applicants with attempting to abolish and to dissolve the Constitution of the Republic of Turkey by force. State Security Courts were abolished on 16 June 2004 by Law no. 5190. The case was accordingly transferred to the Istanbul Assize Court. On 18 October 2004 the Istanbul Assize Court held the first hearing in the case and heard the applicants. The court ordered the applicants’ continued detention having regard to the risk of interfering with evidence at the early stage of investigation and the possibility of fleeing. Until 25 January 2012 the court held a total of 31 hearings in the case.

During these hearings, the court decided to prolong the applicants’ detention having regard to the gravity of the offence in question and the possibility of fleeing. On 25 January 2012 the court convicted the applicants as charged and sentenced them to aggravated life imprisonment. On 2 October 2012 the Court of Cassation upheld the first instance court’s judgment. B. Relevant domestic law and practice A description of the relevant domestic law and practice can be found in Șefik Demir v. Turkey ((dec.), no. 51770/07, §§ 29-33, 16 October 2012); and Müdür Turgut and others v. Turkey ((dec.), no. 4860/09, §§ 19 ‑ 26, 26 March 2013). COMPLAINTS The applicants complained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of their detention on remand had been excessive and that the decisions of the court had not been properly reasoned.

The applicants claimed that the proceedings by which the lawfulness of their pre-trial detention was reviewed had not satisfied the requirements of Article 5 §§ 4 and 5 of the Convention. The applicants contended under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the proceedings had not complied with the “reasonable time” requirement. The applicants finally maintained under Article 13 of the Convention that there had been no effective remedy in domestic law by which they could raise their allegations under the Convention. THE LAW