CASE OF BUHANIUC v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

CASE OF BUHANIUC v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2014)

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA BUHANIUC c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 56074/10)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

28 ianuarie 2014

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §

2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Buhaniuc c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier al secțiunii,

Deliberând la 7 ianuarie 2014 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 56074/10) depusă la Curte la 30 septembrie 2010 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Sergiu Buhaniuc („reclamantul”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către dl V. Zama, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

3.

Reclamantul a invocat faptul că a fost maltratat în timpul detenției și că investigația pe marginea acuzațiilor sale de maltratare nu a fost efectivă.

4.

La 12 decembrie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantul s-a născut în 1990. El locuiește în Costești.

6.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

7.

La 5 aprilie 2009, în Republica Moldova au avut loc alegeri generale.

La 6 și 7 aprilie 2009, pe străzile orașului s-au adunat mulțime de oameni pentru a protesta împotriva pretinselor fraude electorale. La 7 aprilie 2009 și în zilele următoare au fost arestate sute de persoane.

A.

Reținerea reclamantului și pretinsa maltratare

8

.

Reclamantul a fost arestat în seama zilei de 7 aprilie 2009, iar în ziua următoare a fost condamnat de instanța de judecată la 10 zile de arest contravențional. Potrivit reclamantului, în timpul reținerii el a fost lovit cu pumnul în ochi de către un colaborator al poliției îmbrăcat în civil, iar ulterior, el a fost maltratat la Comisariatul de poliție Buiucani și la Comisariatul General de Poliție („CGP”). El a fost bătut de grupuri a câte 5-12 polițiști îmbrăcați în civil și în uniformă în timp ce era pus să treacă printr-un „coridor al morții” format de polițiști aliniați care loveau cu picioarele și pumnii victima în timp ce aceasta intra sau ieșea din comisariat, mai ales la CGP.

9.

El a fost lovit în amândouă urechile odată (formă de tortură denumită „telefonul”) și în regiunea capului, cu pumnii și bastoanele de cauciuc, în timp ce mâinile îi erau încătușate la spate. În plus, l-au pus să țină mâinile întinse deasupra capului timp îndelungat, iar în același timp era lovit periodic. Din cauza maltratării el și-a pierdut conștiința de câteva ori.

10

.

Reclamantul susține că a fost deținut cu alte opt persoane împreună într-o celulă murdară și umedă, măsurând 4 x 4 m, în care nu pătrundea lumina zilei și nici alte mijloace prin care să-și dea seama de ora din zi sau de dată; în plus, el nu a avut acces nici la lumea exterioară, la rude, la avocat sau la doctor.

11

.

În primele 24 de ore de detenție nu a primit apă. După aceea, li s-a distribuit apă murdară în sticle de plastic neigienice din care urmau să bea toți cei din celulă. Reclamantul a fost diagnosticat ulterior cu hepatită de origine necunoscută. Nu i s-a dat de mâncare. El nu a avut posibilitatea să doarmă timp de trei zile în acea celulă aglomerată. Nu aveau toaletă în celulă, iar acces la toaleta din afara celulei se dădea doar întâmplător și după ce persoana era supusă umilințelor.

12.

Reclamantul susține că a fost utilizată și maltratarea de natură psihologică: el a fost amenințat cu închisoarea pe termen lung, cu violul și cu moartea. El a fost interogat de mai multe persoane odată și a fost forțat să semneze hârtii goale.

B.

Investigarea acuzației de maltratare a reclamantului

13

.

La 11 aprilie 2009, reclamantul a fost examinat de un medic, care a constatat prezența unui hematom la ochiul stâng.

14.

La 15 aprilie 2009, reclamantul a depus la Procuratura Militară o plângere în privința maltratării sale de către poliție.

15

.

La 29 aprilie 2009, reclamantul a fost examinat la Centrul pentru Reabilitarea Victimelor Torturii „Memoria” – organizație neguvernamentală finanțată de Uniunea Europeană, membră a Adunării Generale a Consiliului Internațional pentru Reabilitarea Victimelor Torturii (IRCT). La 15 decembrie 2009, i-a fost eliberat un extras din fișa medicală care cuprindea rezultatele testelor medicale și a consultațiilor de către diverși doctori. Potrivit documentului, reclamantul a suferit, între altele, consecințele unei traume la cap – sindromul hipertensiunii intracraniene și tulburare de stres post-traumatic, precum și afecțiune post-traumatică a urechilor.

16

.

Procurorul i-a audiat pe polițiștii care l-au reținut pe reclamant. Aceștia au declarat că nu au utilizat forța. La 29 mai 2009, procurorul a emis ordonanța de neîncepere a urmăririi penale în privința acuzației de maltratare a reclamantului pe motiv că lipsesc probele că a avut loc o infracțiuni. La 5 februarie 2010, reclamantul a depus o plângere la Procuratura Generală, menționând că a primit o copie a ordonanței doar în data de 22 ianuarie 2010. La 18 februarie 2010, Procuratura Generală a confirmat ordonanța din 29 mai 2009.

17

.

La 25 martie 2010, reclamantul a atacat în instanța de judecată ordonanțele din 29 martie 2009 și 18 februarie 2010. La 19 aprilie 2010, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Buiucani a anulat cele două ordonanțe și a dispus efectuarea unei investigații suplimentare. Instanța de judecată a constatat că ordonanțele emise de procurori s-au bazat doar pe declarațiile colaboratorilor poliției acuzați de maltratarea reclamantului. În timp ce unul din procurori a constatat că la reținerea reclamantului a fost utilizată forța, ceea ce ar putea explica leziunile de pe corpul acestuia, polițiștii care l-au reținut au negat că au utilizat forța.

18

.

La o dată necunoscută anterioară datei de 10 mai 2010 a fost începută urmărirea penală pe marginea acuzației de maltratare a reclamantului.

19.

La 19 mai 2010, reclamantul a fost recunoscut în calitate de victimă. El a descris circumstanțele în care a avut loc presupusa maltratare și a participat la o prezentare spre recunoaștere, dar nu a recunoscut niciuna din persoanele din fotografiile prezentate.

20

.

La 25 mai 2010, procurorul a suspendat urmărirea penală pe motiv că nu a fost identificat niciun bănuit.

21

.

Ulterior comunicării prezentei cereri Guvernului pârât la 12 decembrie 2011, la 8 februarie 2012, Procuratura Generală a recomandat Procuraturii Militare Chișinău să reia urmărirea penală. Procuratura a considerat că ordonanța din 25 mai 2010 este neîntemeiată și a întocmit o listă cu 12 acțiuni de urmărire penală care trebuie întreprinse în cursul urmăririi penale. Lista includea acțiuni precum: audierea lui S., care a fost reținut odată cu reclamantul; audierea persoanelor deținute împreună cu reclamantul în timpul evenimentelor din aprilie 2009; audierea medicului care l-a examinat pe reclamant în cadrul Comisariatului de poliție Buiucani; obținerea diverselor dovezi medicale privind sănătatea reclamantului anterior și ulterior detenției din aprilie 2009, inclusiv raportul Centrului „Memoria”; examinarea documentelor din dosar privind acuzațiilor împotriva reclamantului; organizarea confruntărilor cu prezența reclamantului și a colaboratorilor care l-au reținut pe 7 aprilie 2009.

22

.

La 22 martie 2010 a fost audiat în calitate de martor medicul care l-a examinat pe reclamant la Comisariatul de poliție Buiucani. El a declarat că a menționat toate leziunile de pe corpul reclamantului. De asemenea, el a adăugat că colaboratorii poliției erau prezenți în timp ce l-a examinat pe reclamant și că aceștia nu au făcut presiune asupra reclamantului.

23

.

La 26 martie 2012, procurorul militar i-a recunoscut în calitate de bănuiți pe doi colaboratori ai poliției și i-a audiat. Părțile nu au informat Curtea despre evoluția acestei cauze.

II.

DOCUMENTE INTERNAȚIONALE RELEVANTE

24.

Documentele internaționale relevante au fost rezumate în cauza

Taraburca v. Moldova

(nr. 18919/10, §§ 33-37, 6 decembrie 2011).

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI

25.

Reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 3 al Convenției ca urmare a relelor tratamente aplicate de poliție în timpul reținerii și detenției. De asemenea, el a reclamat anchetarea insuficientă a acuzațiilor sale de maltratare. Articolul 3 prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.

Admisibilitatea

26.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile întrucât urmărirea penală pe marginea plângerii lui este în curs de desfășurare.

27.

Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 al Convenției este de a oferi Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a repara încălcările reclamante împotriva lor, înainte ca acele acuzații să fie invocate în fața Curții. Drept consecință, Statul este scutit de răspundere pentru acțiunile sale în fața unui organ internațional înainte ca el să fi avut posibilitatea să redreseze lucrurile prin propriul sistem juridic (a se vedea, de exemplu,

Remli v. France

, 23 aprilie 1996, § 33,

Reports of Judgments and Decisions

1996-II, and

Selmouni v. France

[GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). În același timp, „un reclamant nu este obligat să exercite recursurile care, deși în teorie sunt de natură să ofere reparații, în realitate ele nu oferă nicio șansă de redresare a încălcării invocate” (a se vedea

Yoyler v.

Turkey

, nr. 26973/95, 13 ianuarie 1997, și

Akdivar and Others v.

Turkey

, § 68, 30 august 1996,

Reports

1996-IV).

28.

În speță, este adevărat că procedurile sunt încă pendinte în fața autorităților naționale, însă, Curea consideră că chestiunea privind neepuizarea căilor de atac este inextricabil legată de fondul plângerii întemeiate pe articolul 3 al Convenției, adică de efectivitatea investigației pe marginea acuzațiilor de maltratare. Prin urmare, ea consideră că cele două chestiuni trebuie conexate și examinate împreună (a se vedea

Mikheyev v. Russia

, nr. 77617/01, § 88, 26

ianuarie 2006).

29.

Curtea notează în continuare că plângerile nu sunt vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Ea notează, în continuare, că cerere nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, ea trebuie decalară admisibilă.

B.

Fondul

1.

Argumentele părților

30.

Reclamantul a susținut că a fost maltratat în timpul detenției și că urmărirea penală pe marginea acuzației sale de maltratare a fost lentă și inefectivă. Înainte ca prezenta cerere să fie comunicată Guvernului, urmărirea penală s-a limitat la audierea câtorva polițiști. El nu a avut posibilitatea să-i identifice pe autori în cadrul unei confruntări, de asemenea, urmărirea penală propriu-zisă nu a fost începută, iar din această cauză procurorii nu au avut competența deplină să ancheteze cazul. Doar după comunicarea prezentei cauze autoritățile au recunoscut doi polițiști în calitate de bănuiți. În fine, cel puțin o parte din anchetă a fost desfășurată de angajați ai Ministerului Afacerilor Interne - aceeași instituție la care erau angajați și polițiștii bănuiți de maltratare.

31.

Guvernul a susținut că nu se poate substitui procurorilor și instanțelor de judecată și prin această să submineze urmărirea penală pendinte. De asemenea, acesta a menționat că imediat ce au fost dezvăluite informații noi, organul de urmărire penală a întreprins acțiuni prompte.

Astfel încât, întârzierile aparente, care s-au datorat unor factori obiectivi, cum ar fi faptul că nu a fost identificat niciun bănuit, nu trebuie luate în considerare la stabilirea efectivității investigației.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Principii generale

32.

După cum a declarat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfințește una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice, în termeni absoluți, tortura și tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și nr. 4, articolul 3 nu conține prevederi care să permită excepții, iar conform articolului 15 § 2 nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care amenință viața națiunii (a se vedea cauza

Selmouni v. France

[GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, și cauza

Assenov and Others v. Bulgaria

, 28 octombrie 1998, §

93,

Reports

1998-VIII).

33.

Curtea amintește că recurgerea la forța fizică în timpul reținerii unei persoane, în cazul în care aceasta nu a fost determinată de comportamentul celui reținut, înjosește demnitatea umană și constituie o încălcare a dreptului consacrat în articolul 3 al Convenției (a se vedea,

mutatis mutandis,

Ribitsch v. Austria

, 4 decembrie 1995, § 38, Seriile A nr.

336). Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timpul detenției sau în timp ce se află sub controlul poliției, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumție că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea

Bursuc v. Romania

, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este sarcina statului să dea o explicație plauzibilă a circumstanțelor în care au fost cauzate leziunile corporale; în caz contrar devine incident articolul 3 al Convenției (

Selmouni v. France

,

34.

Curtea amintește în continuare că, atunci când o persoană formulează o pretenție serioasă și legitimă că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției de către poliție sau alți agenți ai statului, prevederile acestui articol, citite în contextul obligației generale a statului din articolul 1 al Convenției de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile definite în Convenție”, impun efectuarea unei investigații oficiale efective. La fel ca și investigația impusă de articolul 2, investigația relevantă în speță trebuie să conducă la stabilirea circumstanțelor cauzei și, dacă acuzațiile se dovedesc a fi adevărate, la identificarea și pedepsirea celor responsabili. În caz contrar,

interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane și degradante ar fi inefectivă în practică, în pofida importanței sale fundamentale, și ar permite, în anumite cazuri, funcționarilor de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ceea ce, practic, înseamnă impunitate (a se vedea, printre altele,

Labita v. Italy

[GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).

35.

Pentru ca o investigație să fie efectivă, poate fi necesar ca persoanele care efectuează investigația să fie independente de cei implicați în evenimentele respective (a se vedea, printre altele,

Barbu Anghelescu v. Romania

, no. 46430/99, § 66, 5 October 2004). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență practică (a se vedea, de exemplu,

Ergı v. Turkey

, 28 iulie 1998, §§

83-84,

Reports

1998-IV).

36.

Investigarea acuzațiilor grave de maltratare trebuie să fie completă. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat și nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigația sau pentru a emite decizii în baza lor (a se vedea

Assenov and Others

, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toți pașii rezonabili și disponibili pentru a obține probe privind incidentul, inclusiv declarații ale martorilor oculari și probe medico-legale (a se vedea,

Tanrıkulu v. Turkey

[GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, §

104 et seq., și

Gül v. Turkey

, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfășurării investigației care ar putea compromite stabilirea cauzei leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu se conformeze acestui standard.

(b)

Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

37.

Curtea notează că, spre deosebite de cauzele anterioare privind cazurile individuale de pretinse maltratări examinate de Curte în raport cu Republica Moldova, prezenta cauză face parte dintr-un număr mare de acuzații similare de maltratare comise într-un timp relativ scurt (a se vedea

Taraburca v. Moldova

, citată mai sus, § 48).

38.

Ținând cont de acest context în care au avut loc maltratări sistematice și la scară largă a deținuților de către poliție, totuși, înainte să constate încălcarea articolului 3 al Convenției, Curtea trebuie să verifice dacă reclamantul a adus suficiente probe pentru a demonstra că el personal a fost maltratat (a se vedea

Taraburca v. Moldova

, citată mai sus, § 48). Astfel, ea notează că la 7 aprilie 2009, reclamantul a fost reținut de poliție (a se vedea paragraful 8 de mai sus), iar la 11 aprilie 2009 el a fost examinat de un doctor care a constatat un hematom în regiunea ochiului stâng (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Natura acestei leziuni corespunde evenimentelor relatate de reclamant.

39.

Curtea ia notă, de asemenea, de declarația doctorului privind prezența polițiștilor în timpul examenului medical. Acest lucru trebuie să fi zădărnicit orice încercare a reclamantului de a arăta doctorului și alte leziuni de frică de a nu fi maltratat. Având în vedere starea generală de nesiguranță în diverse locuri de detenție ulterior dezordinilor din 7 aprilie 2009, teama reclamantului nu a fost lipsită de temei (a se compara cu

Taraburca

, citată mai sus, § 52). Constatările Centrului „Memoria” (a se vedea paragraful 15 de mai sus) nu fac decât să confirme descrierea evenimentelor de către reclamant, în special traumatismul în regiunea capului și afecțiunea post-traumatică a urechilor.

40.

Având în vedere lipsa unui examen medical efectuat la momentul reținerii reclamantului și a oricărei consemnări a utilizării forței sau a leziunilor, Curtea constată că autoritățile nu au prezentat probe care să demonstreze faptul că reclamantul a suferit aceste leziuni înainte de reținere și nici explicații plauzibile a originii hematomului din regiunea ochiului stâng. Doctorii Centrului „Memoria” au constat și alte semne ale unor rele tratamente grave.

41.

Mai mult, reclamantul s-a plâns de condiții inumane de detenție (a se vedea paragrafele 10 și 11 de mai sus). Curtea notează că reclamantul a fost deținut un timp relativ scurt la Comisariatul de poliție al sectorului Buiucani și la sediul CGP, care au fost extrem de aglomerate în perioada 7-12 aprilie 2009 (a se vedea

Taraburca

, citată mai sus, § 33). Guvernul nu a disputat condițiile invocate de reclamant, și anume lipsirea de apă timp de 24 de ore în detenție, de hrană, de somn și de acces regulat la toaletă. Deși circumstanțele de mai sus ar putea prin sine constitui o problemă în temeiul articolului 3 al Convenției, Curtea consideră că în prezenta cauză acestea sunt elemente adiționale care au contribuit la suferința pe care reclamantul trebuie s-o fi simțit în urma maltratării (a se vedea

Taraburca

, citată mai sus, § 51).

42.

În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției sub aspect material.

43.

În continuare, Curtea notează că ancheta pe marginea plângerii reclamantului este foarte deficientă. În primul rând, în ciuda acuzațiilor grave împotriva polițiștilor, procuratura a pornit formal urmărirea penală abia în luna mai 2010 (a se vedea paragraful 18 de mai sus), adică peste 1 an și ceva de la depunerea plângerii de către reclamant. În plus, după cum a constatat judecătorul de instrucție, ordonanțele de neîncepere a urmăririi penale din 29 mai 2009 și 18 februarie 2010 s-au bazat exclusiv pe declarațiile polițiștilor (a se vedea paragraful 17 de mai sus).

44.

Trebuie menționat faptul că ordonanța din 29 mai 2009 a fost comunicată reclamantului abia la 22 ianuarie 2010, ceea ce constituie o întârziere inexplicabil de lungă într-un dosar ca acesta (a se vedea, de exemplu,

Pădureț v. Moldova

, nr. 33134/03, §§ 63, 64 și 68, 5 ianuarie 2010). Astfel încât, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia procurorul a acționat prompt în momentul în care au fost dezvăluite informații noi.

45.

În fine, Curtea observă că după reluarea dosarului penal ca urmare a comunicării prezentei cerere Guvernului pârât, organele de urmărire penală au identificat 12 acțiuni de urmărire penală care să fie întreprinse în cursul anchetei (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să-și organizeze activitatea după cum consideră necesar într-o anumite cauză penală. Totuși, Curtea nu poate să nu noteze că până în luna februarie 2012, aproape 3 ani de la depunerea plângerii privind relele tratamente, cele 12 acțiuni de urmărire penală menționată mai sus nu fuseseră întreprinse, și nici măcar măsurile elementare fără de care o anchetă nu poate fi considerată efectivă (a se vedea paragraful 21 de mai sus).

46.

Curtea reiterează că atunci când recursul angajat de reclamant este adecvat în teorie, iar cu trecerea timpului, acesta se dovedește a fi inefectiv, reclamantul nu mai are obligația de a-l epuiza (a se vedea

Tepe v.

Turkey

, 27244/95, Deciziile Comisie din 25

noiembrie 1996). Constatând că investigația pe marginea acuzațiilor reclamantului nu este efectivă, Curtea consideră că el nu mai are obligația de a aștepta finalizarea investigației pentru ca ulterior să epuizeze recursurile interne. Prin urmare, Curtea respinge obiecția Guvernului și costată că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției sub aspect procedural.

II.

CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI

47.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.

Prejudiciul material

48.

Reclamantul a susținut că costul tratamentelor medicale necesare în starea lui de sănătate nu poate fi stabilit. Prin urmare, a solicitat Curții să rezerve această chestiune pentru o hotărâre ulterioară.

49.

Guvernul a considerat că reclamantul nu a înaintat nicio pretenție la acest capitol.

50.

Curtea notează că reclamantul nu a prezentat în timp util pretențiile sale și dovezile privind tratamentele medicale urmate sau planificate. De asemenea, el nu a fundamentat și nici nu a estimat cheltuielile sale viitoare. În asemenea circumstanțe, Curtea nu acordă nicio sumă cu titlu de prejudiciu material.

B.

Prejudiciul moral

51.

Reclamantul a pretins 30,000

EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit în rezultatul violărilor constate mai sus.

52.

Guvernul a susținut că, în cazul în care Curtea va constata încălcarea articolului 3 al Convenției, ea trebuie să ofere compensații doar în ceea ce privește aspectul procedural al plângerii reclamantului. De asemenea, Guvernul a adăugat că reclamantul încă are posibilitatea să solicite compensații la nivel național, în funcție de rezultatul urmăririi penale pendinte. În orice caz, suma este exagerată având în vedere cauzele similare.

53.

Având în vedere încălcările constatate mai sus și gravitatea lor, Curtea consideră că se justifică acordarea unor despăgubiri morale în prezenta cauză. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 15 000 EUR.

C.

Costuri și cheltuieli

54.

De asemenea, reclamantul a pretins 1,370 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața Curții. El a prezentat documente în susținerea pretenției sale.

55.

Guvernul a făcut obiecție, solicitând Curții să respingă pretenția.

56.

Având în vedere încălcările constatate mai sus, Curtea satisface integral pretenția reclamantului cu acest titlu.

D.

Dobânda de întârziere

57.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1.

Declară

plângerea admisibilă;

2.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției atât sub aspect material cât și procedural;

3.

Hotărăște

(a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i)

15,000 EUR (cincisprezece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxe care pot fi percepute; și

(ii)

1,370 EUR (o mie trei sute șaptezeci de euro), cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxe care pot fi percepute;

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.

4.

Respinge

restul pretențiilor privind satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 28 ianuarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte