CASE OF SANDU v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA SANDU c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 16463/08)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

11 februarie 2014

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §

2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Sandu c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier al secțiunii,

Deliberând la 21 ianuarie 2014 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 16463/08) depusă la Curte la 19 martie 2008 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Victor Sandu („reclamantul”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către dl M. Avram, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

3.

Reclamantul a invocat faptul că a fost victima unei înscenări în rezultatul căreia a săvârșit o infracțiune.

4.

La 13 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantul s-a născut în 1958. El locuiește în Chișinău.

A.

Urmărirea penală pentru luare de mită și reținerea reclamantului

7.

Potrivit versiunii oficiale a evenimentelor, la 25 septembrie 2006, o persoană (C.) a venit în biroul reclamantului în jurul orei 9.10 solicitând vaccinarea câinelui său și eliberarea documentului necesar pentru trecerea frontierei. Reclamantul i-a spus acestuia că procesul poate dura două-trei luni și că ar putea fi accelerat. În schimbul a 1000 de lei moldovenești (MDL, aproximativ 63 de euro (EUR) la acea dată), reclamantul i-a promis lui C. că-i eliberează documentul solicitat fără examinarea câinelui, știind că acesta nu fusese vaccinat.

8

.

Imediat după aceasta, C. s-a deplasat la Comisariatul de poliție Rîșcani din Chișinău și a solicitat ajutor în prinderea reclamantului în timpul acțiunii de luare de mită. În plângerea depusă la poliție la acea dată, C. a susținut că a solicitat certificatul de vaccinare pentru câinele său de șase luni pe nume „Ghera”, de rasă terrier.

9

.

Ca urmare a plângerii lui C., în aceeași dimineață poliția a întreprins câteva acțiuni procedurale:

(i) V., ofițerul de urmărire penală din cadrul Comisariatul de poliție Rîșcani a emis ordonanța de începere a urmăririi penale care a fost contrasemnată de procuror în aceeași zi la ora 16.40;

(ii) procurorul din cadrul Procuraturii Rîșcani a emis o ordonanță de transmitere a cauzei Comisariatului de Poliție Rîșcani pentru urmărire penală de competență, totodată menționând în același document că în mod normal asemenea cauze sunt de competența Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției;

(iii) Procurorul general a emis o ordonanță de stabilire a competenței teritorială la Comisariatului de Poliție Rîșcani;

(iv) V. a emis un mandat de percheziție la biroul reclamantului (contrasemnat la 26 septembrie 2006 de judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Rîșcani);

(v) V. a emis o altă ordonanță de identificare a sursei banilor care urmau a fi plătiți cu titlu de mită;

(vi) V. a emis o a treia ordonanță potrivit căreia banii care urmau să fie dați reclamantului ca mită vor fi marcați cu o substanță specială; și

(vii) 1000 MDL în cinci bancnote a câte 200 MDL fiecare au fost marcate de către V. în prezența lui C. și a unui specialist la ora 11.00, fiind întocmit un proces-verbal în acest sens.

10.

La aproximativ ora 11.30 în aceeași zi C. a intrat în biroul reclamantului și i-a comunicat că i-a adus doar 400 MDL. Reclamantul a luat banii, a pus ștampila și a făcut însemnările necesare în pașaportul câinelui. La aproximativ ora 12.30, ofițerii din cadrul Comisariatului de poliție Rîșcani au pătruns în biroul reclamantului descoperind în buzunarul acestui 400 MDL. Ulterior s-a confirmat faptul că banii au fost marcați pentru a servi drept probă a infracțiunii de luare de mită.

11.

La 27 septembrie 2006, reclamantul a fost eliberat sub condiția nepărăsirii localității.

12.

Potrivit procesului-verbal de audiere din 29 noiembrie 2006, reclamantul a declarat că există persoane cu care a fost anterior în conflict și care de multă vreme încearcă să-l compromită. De asemenea, el a menționat despre existența unei plângeri penale pe marginea unei tentative de asasinare victima căreia a fost la 4 aprilie 2004 și care nu a fost examinată, ceea ce, în opinia reclamantului, înseamnă că cineva are motive pentru a face acuzații false împotriva sa.

B.

Urmărirea penală împotriva reclamantului

13.

La 8 decembrie 2006, Judecătoria Rîșcani a transferat cauza la Judecătoria Botanica din Chișinău, întrucât competența teritorială aparținea acesteia.

14

.

La 27 martie 2007 avocatul reclamantul a solicitat instanței de judecată să respingă toate probele acumulate prin acțiunile procedurale din 25 septembrie 2006, întrucât acestea au fost obținute cu încălcarea jurisdicției materiale și teritoriale. Instanța de judecată a amânat ședința de două ori pentru a oferi acuzării timp să prezinte probe în această privință.

15

.

La 3 aprilie 2007, procurorul a prezentat ordonanța Procurorului general din 25 septembrie 2006 (a se vedea paragraful 9 de mai sus) prin care competența teritorială a fost atribuită Comisariatului de Poliție Rîșcani. Ordonanța nu fusese inclusă la dosar până la acea dată. Avocatul reclamantului a formulat o obiecție la includerea acestui document în dosar, declarând că existența acestuia nu a fost menționată anterior și că are motive serioase să considere că fost antedatat. Potrivit acuzării, ordonanța a fost atașată din greșeală la alt dosar, fiind descoperită cu puțin timp înainte de prezentarea ei în instanța de judecată. Potrivit Guvernului, avocatul reclamantului nu a făcut nicio obiecție în cadrul ședinței din 5 aprilie 2007.

16.

La 17 aprilie 2007, Judecătoria Botanica l-a găsit vinovat pe reclamant de săvârșirea infracțiunii de pretindere și luare de mită. Instanța de judecată s-a bazat pe următoarele probe: plângerea inițială a lui C. și declarațiile ulterioare ale acestuia, declarațiile colaboratorilor Comisariatului de poliție Rîșcani și constatările percheziției efectuate în biroul reclamantului la 25 septembrie 2006 în cadrul căreia au fost găsiți în buzunarul reclamantului 400 MDL. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu amenda în valoare de 60 000 MDL (aproximativ 3 550 EUR) cu privarea de dreptul de a exercita activitatea de doctor veterinar pe o perioadă de doi ani.

17

.

În ceea ce privește argumentele reclamantului și ale avocatului său că întregul eveniment a fost o înscenare de către poliție, instanța de judecată a constatat următoarele:

„Argumentul că acuzațiile de luare de mită împotriva reclamantului sunt bazate pe o înscenare a poliției este neîntemeiat, deoarece C. a declarat sub jurământ atât în timpul urmăririi penale cât și în instanța de judecată că reclamantul a cerut bani de la el pentru a grăbi vaccinarea câinelui. În plus, la reținere reclamantul a scos banii din buzunar, ceea ce dovedește acțiunile sale intenționate și că aceasta nu a fost o înscenare”.

18

.

Reclamantul a declarat apel, denunțând mai multe vicii procedurale în ceea ce privește data întocmirii ordonanțelor din 25 septembrie 2006, susținând, totodată, că acțiunile de urmărire penală au fost efectuate înainte de începerea urmăririi penale propriu-zise. De asemenea, el a argumentat că este ciudat faptul că C. s-a adresat la Comisariatul de poliție Rîșcani și nu la Comisariatul de poliție al sectorului Botanica, care era competentă teritorial să examineze cauza. Mai mult, potrivit documentelor din dosar, poliția i-a dat lui C. bani pentru a-l mitui pe reclamant, însă doar 400 MDL din 1000 MDL dați lui C. au fost transmiși reclamantului, iar restul a dispărut. Reclamantul a susținut că C. „a fost implicat artificial în operațiunea de transmitere a banilor către mine, ceea ce constituie o incitare la infracțiune”.

Reclamantul a susținut în plus că C. nu a avut niciodată un câine și că, prin urmare, nu era nevoie de a vaccina vreun câine pentru a trece frontiera. El a invocat și neconcordanța între descrierea câinelui făcută de C. (care a declarat inițiat că este de rasă terrier, dar mai târziu a spus că este de rasă pitbull, în timp ce pașaportului câinelui prezentat în instanța de judecată este al unui cocker englez spaniol, care, mai mult de atât, aparținea unei altei persoane, G.V.). Potrivit documentelor prezentate în instanța de judecată, data nașterii câinelui este 18 noiembrie 2004, astfel încât nu putea avea vârsta de șase luni la 25 septembrie 2006, așa cum a declarat C. În plus, C. a refuzat să spună pe cine vroia să viziteze în străinătate, deși inițial declarase că intenționa să viziteze un prieten.

19

.

La 31 mai 2007, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea judecătorească a primei instanțe, reiterând cuvânt cu cuvânt motivarea instanței inferiore în privința acuzației reclamantului de înscenare.

20.

Reclamantul a declarat recurs, bazându-se pe aceleași argumente.

21

.

La 24 octombrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia instanței de judecată inferioare. În privința acuzației de înscenare a reclamantului, instanța supremă a repetat cuvânt cu cuvânt motivarea instanțelor de judecată inferioare.

ÎN DREPT

I.

ÎN PRIVINȚA ÎNCĂLCĂRII ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI

22.

Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost incitat să comită infracțiunea de luare de mită. El a invocat articolul 6 § 1 al Convenției, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... de către o instanță ... care va hotărî ... asupra ... temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

A.

Admisibilitatea

23.

Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Prin urmare, ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă pe alte temeiuri. Așadar, ea trebuie declarată admisibilă.

B.

Fondul

1.

Argumentele părților

24.

Reclamantul a susținut că a fost victima unei înscenări. C. nu a avut un câine și, prin urmare, nu a avut nevoie să solicite certificatul de vaccinare pentru câine. În plus, C. nu avea bani pentru vaccinare și nici pentru mită, astfel încât banii i-au fost dați de poliție. Totodată, C. a încuviințat să joace rolul de agent provocator pentru poliție, iar aceștia i-au dat un pașaport al unui câine care murise înainte de evenimentele în cauză și care aparținea unei alte persoane.

25.

Potrivit reclamantului, urmărirea penală a fost începută după reținerea sa, ceea ce este dovedit de data la care ordonanța a fost contrasemnată de procuror (16.40, a se vedea paragraful 9 de mai sus) și de textul acesteia care consemnează evenimentele la timpul trecut, și anume că „reclamantul a luat banii de la C. pentru a grăbi procesul de eliberare a documentului relevant”. Reclamantul a notat, de asemenea, că ordonanța de stabilire a competenței materiale la Comisariatul de poliție Rîșcani (menționată anterior) menționează numele unui procuror, însă poartă semnătura altei persoane, care a rămas necunoscută.

26

.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost victima unei înscenări. C. nu avea nicio legătură cu poliția, acesta depunând doar o plângere după ce reclamantul i-a cerut mită. Așadar, poliția a intervenit după ce reclamantul inițiase acțiunea infracțională și după ce a fost sesizată de C., care este o persoană privată. C. a confirmat în fața instanței de judecată această versiune a evenimentelor, iar instanța de judecată a admis declarația lui. În plus, au existat garanții procedurale împotriva înscenării, întrucât acțiunile poliției au fost susceptibile de control judiciar

ex post factum

. Mai mult, pretinsele iregularități procedurale – acuzația că urmărirea penală a fost începută doar după ce luarea de mită avusese loc – sunt neîntemeiate, întrucât denunțul lui C. nu a fost suficient pentru începerea urmăririi penale. Urmărirea penală a putut fi oficial începută doar după ce poliția a obținut probe că reclamantul a comis o infracțiune. Ordonanța de stabilire a competenței materiale la Comisariatul de poliție Rîșcani a fost semnată de un procuror adjunct, fără ca numele acestuia să fie indicat separat, aceasta fiind o practică uzuală. Astfel, au fost îndeplinite toate cerințele legale.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Principii generale

27.

Curtea dorește să scoată în evidență hotărârea sa în cauza

Ramanauskas

(

Ramanauskas v. Lithuania

[GC], nr. 74420/01, §§ 49-74, ECHR 2008), în care a dezvoltat conceptul de înscenare, în măsura în care acesta contravine articolului 6 §

1 al Convenției, și care este distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităților sub acoperire în urmărirea penală, și în privința căruia trebuie să existe garanții adecvate împotriva abuzului.

28.

În cauza

Teixeira de Castro v. Portugal

(9

iunie 1998, §§ 31-39,

Reports of Judgments and Decisions

1998-IV) Curtea s-a bazat pe faptul că împotriva reclamantului nu a existat vreo bănuială obiectivă de implicare în activități infracționale. De asemenea, în respectiva cauză nu au existat probe care să susțină argumentul Guvernului potrivit căruia reclamantul era predispus să comită infracțiuni. Dimpotrivă, acela nu era cunoscut poliției și nu deținea droguri asupra sa în momentul în care polițiștii au cerut droguri de la el; prin urmare, el le-a putut face rost de droguri doar prin intermediul unei cunoștințe îndepărtate care le-a obținut de la un dealer a cărui identitate a rămas necunoscută. Deși dl Teixeira de Castro ar fi putut fi predispus la săvârșirea unei infracțiuni, nu existau probe obiective care să indice faptul că inițiase o acțiune infracțională înainte de intervenția colaboratorilor poliției. Prin urmare, Cutea a respins distincția invocată de Guvernul portughez între creare unei intenții infracționale care lipsea anterior și demascarea unei intenții infracționale latente preexistente.” (a se vedea

Ramanauskas

, citată mai sus, § 56).

29.

Curtea a constatat în cauza

Vanyan v. Russia

(nr. 53203/99, §§ 45-50, 15 decembrie 2005) că problema înscenării poate fi pusă chiar și în situațiile în care operațiunea relevantă a fost dusă la îndeplinire de o persoană privată care a acționat în calitate de agent sub acoperire, în timp ce aceasta a fost de fapt organizată și supervizată de către poliție.

30.

În cauza

Milinienė v. Lithuania

(nr. 74355/01, § 38, 24 iunie 2008) Curtea a constatat că nu a avut loc o înscenare de către poliție în baza următoarelor considerente:

„În măsura în care SŠ avea sprijinul poliției pentru a-i oferi reclamantului tentații financiare considerabile și a fost asigurat cu echipamentul tehnic necesar pentru înregistrarea convorbirii lor, este clar că poliția a influențat cursul evenimentelor. Totuși, Curtea nu consideră că rolul poluției a fost abuziv, având în vedere obligația ei de a verifica plângerile penale și importanța contracarării efectului corosiv al corupției judiciare asupra statului de drept într-o societate democratică. De asemenea, Curtea nu consideră că rolul poliției a constituit un factor determinant. Factorul determinant l-a constituit comportamentul lui SŠ și al reclamantului. În această ordine de idei, Curtea reține că se poate spune că mai degrabă poliția s-a „alăturat” activității infracționale și nu a fost inițiatorul ei. Acțiunile poliției s-au încadrat, astfel, în limitele activității sub acoperire și nu a agenților provocatori în ipoteza încălcării articolului 6 § 1 al Convenției (cf. hotărârea menționată mai sus în cauza

Teixeira de Castro v. Portugal

, 9 iunie 1998, §§ 31-39,

Reports of Judgments and Decisions

1998-IV;

Sequeira v. Portugal

, (dec.), nr. 73557/01, ECHR 2003-VI).”

Pentru a ajunge la concluzia că în cauza

Milinienė

nu a avut loc o înscenare, Curtea a analizat și următorul aspect – dacă persoana privată care a informat autoritățile despre comportamentul ilicit al reclamantului a avut motive ascunse (§ 39).

31.

De asemenea, Curtea a reținut că în cazul în care bănuitul susține că a fost incitat să săvârșească o infracțiune, instanțele de judecată trebuie să examineze minuțios materialele din dosarul penal, deoarece pentru a îndeplini cerința unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției toate probele obținute în rezultatul înscenării poliției trebuie să fie excluse. Dacă informația furnizată de către organele de urmărire penală nu permite Curții să conchidă că reclamantul a fost subiect a unei înscenări de către poliție, este esențial ca Curtea să examineze în fiecare cauză separată procedura prin care a fost decisă înscenarea pentru a asigura că drepturile de apărare au fost respectate, în special dreptul la respectarea principiului contradictorialității și al egalității armelor (a se vedea

Ramanauskas

, citată mai sus, § 60;

Edwards and Lewis v. the United Kingdom

[GC], nr. 39647/98 și nr. 40461/98, §§ 46-48, ECHR 2004-X; și

Khudobin v. Russia

, nr. 59696/00, §§ 133-35, ECHR 2006

‑

XII (extrase)).

(b)

Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

32.

Curtea notează că potrivit acuzării, o persoană privată (C.) s-a deplasat la biroul reclamantului unde i s-a cerut mită pentru accelerarea procesului de perfectare a certificatului de vaccinare pentru câinele său. Potrivit denunțului lui C., poliția a aranjat o a doua vizită la biroul reclamantului pentru a demonstra săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Întrucât colaboratorii poliției nu au fost implicați direct, prezenta cauză nu vizează activitatea sub acoperire, ci actele unei persoane private care a acționat sub supravegherea poliției.

33.

Pentru a verifica dacă reclamantul a fost incitat la comiterea unei infracțiuni, Curtea trebuie să stabilească dacă se poate considera rezonabil că el s-a implicat în activitatea infracțională respectivă înainte de intervenția poliției. Cu alte cuvinte, trebuie verificat dacă reclamantul ar fi săvârșit infracțiunea în absența incitării reclamate.

34.

Curtea reiterează că în cazul în care implicarea poliției se limitează la asistarea unei persoane private la înregistrarea săvârșirii unui act ilicit de către o altă persoană privată, factorul determinant rămâne a fi comportamentul celor două persoane (a se vedea

Milinienė

, citată mai sus, § 38). Prin urmare, întrucât reclamantul l-a acuzat pe C. de incitarea la săvârșirea infracțiunii, este necesar de examinat modul în care instanțele judecătorești naționale au analizat comportamentul lui C. în prezenta cauză. Curtea notează că reclamantul a invocat în fața instanțelor de judecată naționale că C. nu a avut niciodată un câine. Așadar, el nu avea niciun motiv să vină în biroul reclamatului și să solicite certificatul de vaccinare. Pașaportul animalului care a fost inclus în dosar vizează un câine de rasă diferită decât cea declarată inițial de către C. în denunțul făcut la poliție. Mai mult, potrivit reclamantului, documentul viza un câine care aparținea unei alte persoane, și nu lui C., lucru care nu a fost disputat de Guvern (a se vedea paragraful 18 de mai sus).

35.

În opinia Curții, neconcordanțele enumerate mai sus între versiunea evenimentelor dată de C. și probele obiective (documentele câinelui) care erau disponibile la momentul la care s-a luat decizia de a înregistra luarea mitei de către reclamant ar fi trebuit să determine poliția să aibă îndoieli legitime sau, cel puțin, să conducă la o verificare mai detaliată a veridicității plângerii și a motivelor inerente ei. Într-adevăr, dacă C. a furnizat poliției informații false privind existența unui câine și necesitatea de a obține documentele relevante, credibilitatea lui atunci când a susținut că reclamantul i-a pretins mită se clătină. Instanțele judecătorești naționale, la rândul lor, ar fi trebuit să efectueze o analiză adecvată a acestor neconcordanțe și a modului în care a reacționat poliția la ele.

36.

Curtea notează că reclamantul a formulat aceste argumente în fața instanțelor de judecată naționale, acuzându-l pe C. de incitare cu asistența poliției. În această situație, „ține de obligația acuzării să dovedească că nu a existat o incitare, cu excepția cazului în care acuzațiile reclamantului sunt cu totul nesusceptibile de a fi probate. În absența unor asemenea dovezi, este obligația autorităților judiciare să examineze faptele cauzei și să întreprindă pașii necesari pentru descoperirea adevărului și stabilirea existenței sau inexistenței incitării” (a se vedea

Ramanauskas

, a se vedea, § 70). În schimbul analizării acestor argumente, care, așa cum s-a menționat nu erau total lipsite de temei, toate cele trei ierarhii judiciare s-au bazat pe confirmarea de către C. a versiunii sale a evenimentelor și pe faptul că reclamantul a acceptat conștient mita, ceea ce a fost demonstrat de faptul că a scos banii din buzunar (a se vedea paragrafele 17, 19 și 21 de mai sus). În alte cuvinte, deși reclamantul a contestat direct credibilitatea lui C., instanțele de judecată pur și simplu s-au bazat doar pe declarațiile lui C., fără a examina credibilitatea acestuia și posibilitatea ca C. să-l fi incitat pe reclamant la comiterea infracțiunii din anumite motive ascunse.

37.

De asemenea, Curtea notează că nu au existat bănuieli obiective că reclamantul a fost anterior implicat în activități infracționale. Nu au existat nici dovezi că el era predispus la comiterea infracțiunilor. Argumentul Guvernului că poliția nu a putut începe urmărirea penală împotriva reclamantului înainte de obținerea probei că el într-adevăr a săvârșit infracțiunea (a vedea paragraful 26 de mai sus) nu face decât să confirme aceasta.

38.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că, instanțele de judecată naționale nu au apreciat corect dacă acțiunile lui C., care a acționat din partea poliției, au avut efectul de a-l incita pe reclamant la săvârșirea infracțiunii pentru care a și fost ulterior condamnat sau dacă au existat indicii că infracțiunea ar fi fost în orice caz comisă și fără o asemenea intervenție. Deși în prezenta cauză instanțele de judecată naționale au avut motive să bănuiască că a avut loc o înscenare, ele nu au analizat elementele factuale și legale relevante care le-ar fi ajutat să facă diferența între înscenare și activitatea legitimă de investigație (a se vedea, de exemplu,

Khudobin v. Russia

, nr. 59696/00, § 137, ECHR 2006

‑

XII (extrase)). În lumina celor de mai sus și având în vedere probele obținute pentru condamnarea reclamantului prin implicarea activă a lui C. sub supravegherea poliției, procesul lui de judecată nu a fost echitabil, contrar articolului 6 al Convenției.

39.

Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

II.

ÎN PRIVINȚA ALTOR ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENȚIEI

40.

Reclamantul a invocat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției în privința nerespectării de către instanțele de judecată a principiului egalității armelor și a motivării insuficiente a hotărârilor lor judecătorești. De asemenea, el a reclamat încălcarea articolului 6 § 3 al Convenției pe motiv că acuzarea nu a prezentat în timp util apărării un document care ar fi putut dovedi faptul înscenării.

Curtea consideră că, deși, în principiu, aceste plângeri sun admisibile, ele nu prezintă probleme separate de cele examinate mai sus în privința articolului 6 § 1 al Convenției. Prin urmare, ea nu le va examina separat.

41.

Reclamantul, în cele din urmă, a invocat încălcarea articolului 5 al Convenției pe motiv că a fost deținut în absența unei bănuieli rezonabile că a săvârșit o infracțiune.

Având în vedere toate materialele de care dispune, Curtea constată că aceste plângeri nu relevă vreo încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca vădit neîntemeiat, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției.

III.

ÎN PRIVINȚA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

42.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

43.

Reclamantul nu a prezentat nicio pretenție în acest sens.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

admisibile plângerile întemeiate pe articolul 6

§

1 și § 3 al Convenției, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;

2.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției în măsura în care vizează acuzația de înscenare;

3.

Hotărăște

că nu se impune examinarea celorlalte plângeri formulate în temeiul articolului 6

§

1 și § 3 al Convenției.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 11 februarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte