CASE OF TRIPADUS v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

CASE OF TRIPADUS v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2014)

Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA TRIPĂDUȘ c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 34382/07)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

22 aprilie 2014

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §

2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Tripăduș c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Dragoljub Popović,

Luis López Guerra,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

judecători,

și Marialena Tsirli,

grefier adjunct al secțiunii

,

Deliberând la 25 martie 2014 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 34382/07) depusă la Curte la 7 august 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Anatolie Tripăduș („reclamantul”).

2.

Reclamantul a fost reprezentată de V. Nicoară și G. Malic, avocați în Chișinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, V. Grosu.

3.

Reclamantul a invocat în fața Curții încălcarea articolelor 3 și 5

§§ 1, 3 și 4 ale Convenției.

4.

La 14 februarie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantul s-a născut în 1957. El locuiește la Bălți.

A.

Contextul cauzei

6.

Reclamantul, împreună cu O.I. și N.N., a fost implicat într-o serie de tranzacții comerciale complexe care au avut ca obiect construirea de către o companie de construcții („compania”) a 18 imobile în Chișinău.

7.

La 29 martie 2004, S.F. și L.B. au fondat o societate în care dețineau cote părți egale. Ei au stabilit capitalul social inițial la 5400 lei moldovenești (MDL) (cca. 320 de euro, EUR). La 17 decembrie 2004, L.B. i-a vândut lui S.F. 10% din cota sa parte, iar la 11 februarie 2005, ea i-a cedat celelalte 40% unui cetățean german, F.M. Tranzacțiile în cauză au fost înregistrate la Camera Înregistrării de Stat.

8.

La 14 februarie 2006, N.N. a depus din numele lui F.M. o acțiune în judecată împotriva lui S.F. pentru excluderea acestui din rândul asociaților companiei, pe motiv că, timp de aproape doi ani de la înregistrarea acesteia, S.F. nu a achitat contribuția corespunzătoare cotei sale părți.

9.

La 15 martie 2006, Judecătoria Bălți a admis acțiunea lui F.M. și a dispus excluderea lui S.F. din rândul asociaților societății. În consecință, F.M. a devenit unic asociat. La 31 martie 2006, hotărârea a dobândit puterea de lucru judecat. În aceeași zi, Camera Înregistrării de Stat a operat modificările respective în documentele statutare ale societății.

10.

La 31 martie 2006, F.M. a vândut la două persoane 50% din cota sa parte. La 1 aprilie 2006, o altă persoană, V.S., a cumpărat, pe de o parte, cotele părți ale celor două persoane, și, pe de altă parte, 20% din cota parte a lui F.M. La 2 aprilie 2006, V.S. a vândut întreaga sa cotă parte la trei persoane reprezentate de O.I. La aceeași dată, F.M. i-a vândut 10% lui O.I.

11

.

La 3 aprilie 2006, oficiul teritorial Bălți al Camerei Înregistrării de Stat a înregistrat o creștere de 3

024

000 EUR al capitalului social al societății. Aceasta reprezintă valoarea unui proiect de construcție estimat de un raport de audit din 9 decembrie 2005 la 3

024

358,80 EUR.

12.

La o dată nespecificată din 2006, S.F. a declarat apel împotriva hotărârii judecătorești din 15 martie 2006, cerând Curții de Apel Bălți să scoată cererea de pe rol pe motiv că N.N. nu dispune de drepturi care să-i permită să acționeze în numele lui F.M.

13.

La 30 mai 2006, Curtea de Apel a respins apelul, constatând că prima instanță a examinat cauza în lipsa lui S.F. care nu fusese citat corespunzător.

S.F. a declarat recurs.

14.

La 11 iulie 2006, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul, casând decizia Curții de Apel și dispunând rejudecarea cauzei.

15.

La 2 august 2006, Curtea de Apel Chișinău a conexat la proces cererea reconvențională a lui S.F. împotriva lui F.M. și a Camerei Înregistrării de Stat. Acțiunea lui S.F. urmărea, pe de o parte, anularea tuturor documentelor și înscrisurilor referitoare la excluderea sa din lista asociaților societății și recunoașterea sa în calitate de unic asociat.

16.

La 22 septembrie 2006, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea lui N.N. din numele lui F.M. și a admis integral acțiunea lui S.F.

17.

La 19 octombrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Chișinău.

B.

Urmărirea penală și reținea reclamantului

18.

La 26 mai 2006, S.F. a depus o plângere penală la Procuratura Generală prin care a denunțat excluderea sa ilegală din rândul asociaților societății și deposedarea sa de cota parte pe care o deținea în societate de către un grup de persoane condus de N.N.

19.

La 9 iunie 2006, un ofițer din cadrul Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice si Corupției (CCCEC) a pornit urmărirea penală pe marginea acuzațiilor lui S.F. El s-a bazat exclusiv pe declarațiile acestuia.

20

.

La 3 mai 2007, judecătorul de instrucție M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a emis un mandat de percheziție la domiciliul reclamantului în orașul Bălți. La 4 mai 2007, autoritățile au efectuat percheziția și au depistat, între altele, o copie a unui certificat de înregistrare a companiei.

21.

La 19 iunie 2007, la ora 11.59, reclamantul a fost reținut și plasat în izolatorul CCCEC. În aceeași zi el a fost examinat de un medic legist care a constatat următoarele:

„Circumstanțele (relatate de reclamant): la 19 iunie 2007, la ora 11.30, în timp ce conducea mașina, (reclamantul) a fost atacat de persoane necunoscute, pierzând cunoștința pentru câteva momente.

Reclamantul a acuzat cefalee, amețeli, greață, dureri la nivelul articulațiilor metacarpiene la mâini și la nivelul gambelor.

Examen: pe fața antero-medială în porțiunea a treia mijlocie a gambei stângi (...), o excoriație cu formă ovală neregulată, de culoare roșiatică, cu dimensiunea de 1,5 cm pe 1,5 cm; pe fața antero-laterală în porțiunea a treia mijlocie a gambei drepte (...), o excoriație cu formă ovală neregulată, de culoare roșiatică, cu dimensiunea de 0,8 cm pe 0,7 cm.

Concluzii: ... excoriațiile de pe cele două gambe au fost cauzate ca urmare a șocului prin lovirea de un obiect(e) dur(e) (...) probabil în momentul și în circumstanțele relatate de reclamant, și sunt calificate drept leziuni corporale fără pericol asupra sănătății.”

22.

La 22 iunie 2007, procurorul din cadrul Parchetului Anticorupție responsabil de caz a solicitat Judecătoriei Buiucani arestarea preventivă a reclamantului, pe motiv că F.M., N.N. și O.I. au contribuit la excluderea lui S.F. din rândul asociaților societății și că, la 31 martie 2006, dată la care hotărârea Judecătoriei Bălți din 15 martie 2006 a devenit definitivă, F.M. a solicitat Camerei Înregistrării de Stat să execute de urgență această hotărâre. F.M. a indicat că această cerere a fost înaintată fără informarea corespunzătoare a lui S.F., și în opinia procurorului, cu scopul de a șterge urmele infracțiunii. Făcând trimitere la rezultatele măsurilor operativ-investigative, potrivit cărora F.M., N.N. și O.I. au executat ordinile reclamantului împotriva lui S.F., el a menționat că, având în vedere acțiunile reclamantului, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare a averii străine în proporții deosebit de mari.

23.

Avocații reclamantului au cerut menținerea lui în stare de liberate, invocând, între altele, faptul că nu există o motive verosimile de a-l bănui că a săvârșit infracțiunea, că este necesar pentru el de a continua munca și faptul că el nu împiedică derularea urmăririi penale. Avocații au susținut că la momentul reținerii reclamantului a fost utilizată forța fizică într-o manieră nejustificată și că el a suferit leziuni corporale.

24

.

În aceeași zi, judecătorul de instrucțiune I.M. din cadrul Judecătoriei Buiucani a emis un mandat de arest preventiv pentru 10 zile, începând cu 19 iunie 2007, ora 11.59. Motivarea a fost următoarea:

„ (...) elementele prezentate de procuror confirmă existența unor motive verosimile de a bănui că reclamantul a săvârșit infracțiunea imputată (...)

Instanța ține cont de caracterul și de gradul prejudiciabil al faptelor de care este acuzat (...), de gravitatea lor, de necesitatea de a proteja ordinea publică, de șocul pe l-ar putea provoca în societatea eliberarea bănuitului (având în vedere suma pe care a delapidat-o), (precum și) de existența riscului ca acesta să fugă, să pună obstacole în stabilirea adevărului în cauză, de înțelegere secretă între coacuzați și de fabricarea probelor care să-l dezvinovățească, rezultând din infracțiunea de care este acuzat (...) și din personalitatea bănuitului, precum și de comportamentul său în timpul procesului penal.

(...) La acest stadiu, instanța estimează că motivele invocate de procuror sunt prioritare și că (arestarea reclamantului) va contribui la buna derulare a procedurii penale.

(...) Instanța (...) adoptă o încheiere în care indică procurorului să verifice acuzațiilor bănuitului potrivit cărora în timpul reținerii asupra lui s-a aplicat forța fizică (...).”

25.

La 25 iunie 2007, reclamantul a atacat încheierea judecătorului de instrucție, invocând lipa unor motive verosimile de a bănui că el a săvârșit infracțiunea și susținând că infracțiunea de care este acuzat este de natură economică, că este bolnav de hepatită cronică C, că are un domiciliu stabil și un loc stabil de muncă, că întreține doi părinți în vârstă și că nu are antecedente penale.

26.

La o dată necunoscută, avocații reclamantului au depus în instanța de judecată o cerere de recuzare a procurorului.

27.

La 26 iunie 2007, un ofițer din cadrul CCCEC a întocmit un raport în care a consemnat faptul că reclamantul nu are un domiciliu stabil. El a menționat că, potrivit unui certificat eliberat de primăria competentă, reclamantul nu a locuit niciodată la adresa din Chișinău menționată în actul său de identitate.

28.

În aceeași zi, procurorul responsabil a informat avocații reclamantului că în ziua următoare, la ora 14.00, reclamantul va fi pus sub învinuire și că prezența lor este necesară. Avocații s-au prezentat la locul de detenție la data și ora stabilită, însă, potrivit lor, procurorul nu s-a prezentat. La ora 15.00, avocații au solicitat în scris CCCEC să îi informeze, în condițiile prevăzute de lege, despre data și ora măsurii procedurale următoare care se va aplica reclamantului.

29.

Prin ordonanța din 27 iunie 2007, adjunctul Procurorului General a respins ca nefondată cererea de recuzare formulată de avocații reclamantului.

30

.

Prin ordonanța din 28 iunie 2007, în vederea recunoașterii reclamantului în calitate de învinuit, procurorul responsabil a decis să-i înlocuiască pe avocații aleși de acesta cu un avocat din oficiu. Procurorul a notat că avocații în cauză nu s-au prezentat nici în data de 27 iunie, nici în 28 iunie 2007.

31.

La 28 iunie 2007, în prezența avocatului din oficiu, reclamantul a fost pus sub învinuire, fiind acuzat de delapidarea averii străine și de uz de fals. În privința ultimului capăt de acuzare, procurorul a făcut trimitere la documentația tehnică aferentă construcției amintite mai sus (a se vedea paragraful 11 de mai sus) care a fost introdusă în Republica Moldova însoțită de o procură care purta semnătura falsă a directorului societății. El a menționat în plus că, la 1 ianuarie 2006, părțile sociale ale lui S.F. erau evaluate la 20

165

034 MDL (aproximativ 1 200 000 EUR). Reclamantul a refuzat să semneze actul de recunoaștere în lipsa avocaților săi. Între altele, el a depus o plângere oficială în care a cerut să se asigure prezența acestora.

32.

Înainte să fie condus la ședința Curții de Apel, unde urma să se examineze recursul său, reclamantul a fost examinat de un medic din cadrul izolatorului CCCEC. Medicul a menționat în raport că în perioada 19-28 iunie 2007 reclamantul s-a plâns de hipertensiune psiho-emoțională care a necesitat supraveghere medicală zilnică, că i s-au administrat sedative și că i s-a permis să primească medicamente de la apropiați. De asemenea, medicul a menționat că i s-a propus reclamantului să fie consultat de un neurolog, însă el a refuzat în speranța că va fi eliberat după ședința de judecată. În cele din urmă, el a notat că reclamantul suferă de hipertensiune arterială de gradul II și că nu îi este contraindicat din punct de vedere medical să participe la acțiunile din cadrul procesului penal.

33.

La 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului împotriva încheierii din 22 iunie 2007. Reiterând motivele invocate de judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Buiucani pentru arestarea preventivă a reclamantului, Curtea de Apel a precizat că reclamantul ar putea fugi pe teritoriul Transnistriei, teritoriu necontrolat de autoritățile Republicii Moldova. Instanța de apel a indicat, în cele din urmă, că reclamantul poate fi tratat în spitalul penitenciarului.

34

.

După ședința de judecată reclamantul și-a pierdut cunoștința și a fost transportat de o ambulanță la un spital din Chișinău. El a fost internat în secția de reanimare cu diagnosticul de infarct cerebral al sistemului vertebro-bazilar, sindrom bulbar de grad moderat și convulsii clonico-tonice. Raportul medical din 29 iunie 2007 menționa că transportarea reclamantului la acel moment prezenta un risc „major”.

C.

Prima prelungire a arestului preventiv al reclamantului

35

.

La 28 iunie 2007, la ora 10.40, procurorul a solicitata prelungirea arestului preventiv al reclamantului pentru încă 30 de zile, invocând aceleași motive ca și în demersul inițial. Totodată, el a adăugat că reclamantul nu are domiciliu stabil și că nu au fost audiate toate persoanele care ar putea avea cunoștință de circumstanțele cauzei.

36.

La 29 iunie 2007, avocații reclamantului au solicitat judecătorului de instrucție să respingă demersul procurorului, invocând faptul că reclamantul are domiciliu stabil și că arestul preventiv a expirat în aceeași zi la ora 11.59.

37

.

La 29 iunie 2007, la ora 14.25, judecătorul de instrucție M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a prelungit cu 20 de zile arestul preventiv al reclamantului, până la 19 iulie 2007, ora 11.59. Făcând trimitere la prevederile articolului 186 § 3 al Codului de procedură penală (CPP), el a menționat că, în cazuri excepționale, în funcție de complexitate cauzei, de gravitatea infracțiunii și de riscul ca învinuitului să se sustragă de la urmărirea penală, arestul preventiv poate fi prelungit. Judecătorul a menționat că motivele inițiale care au justificat arestarea preventivă a reclamantului sunt încă valabile. În ceea ce privește expirarea termenului procedural al arestului preventiv al reclamantului, judecătorul a notat că ședința de judecată a început înainte de expirarea termenului inițial și că, în acest fel, a fost respectată legea.

Din cauza internării reclamantului în spital, acesta nu a fost prezent la ședința de judecată.

38.

În cursul ședinței de judecată, avocații reclamantului au cerut judecătorului de instrucție să anuleze ordonanța de punere sub învinuire a reclamantului pe motiv că, în timpul comunicării documentului respectiv clientului lor, procurorul i-a înlocuit abuziv cu un avocat din oficiu și că, în acest fel, drepturile reclamantului au fost ignorate. De asemenea, ei au cerut respingerea cererii procurorului de prelungire a arestului preventiv al reclamantului pe motiv că procurorul nu a depus demersul său la judecătorul de instrucție cu cinci zile înainte de expirarea termenului precedent de arest preventiv, în conformitate cu articolul 186

§

6 al CPP.

39.

La 29 iunie 2007, judecătorul de instrucție M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a respins argumentele avocaților reclamantului, motivând că ordonanța procurorului privind înlocuirea avocaților (a se vedea paragraful 30 de mai sus) nu a fost contestată și nici anulată. În ceea ce privește nerespectarea articolului 186 § 6 al CPP, judecătorul a notat că, având în vedere comentariul la CPP, termenul de cinci zile are caracter de recomandare.

40.

La 2 iulie 2007, avocații reclamantului au atacat încheierea judecătorului de instrucție, argumentând lipsa motivelor verosimile de a bănui că reclamantul a săvârșit infracțiunea. De asemenea, ei au menționat că procurorul nu a prezentat nicio probă concretă susceptibilă să justifice menținerea clientului lor în arest preventiv, argumentând că de la începutul urmăririi penale la 9 iunie 2006 reclamantul nu a împiedicat niciodată buna derulare a acesteia. Între altele ei au notat că reclamantul are domiciliu stabil și că, două luni în urmă, la domiciliul lui a avut loc o percheziție. Avocații au subliniat că procurorul a depus demersul său de prelungire a arestului preventiv al reclamantului doar cu o zi înainte de expirarea termenului precedent de arest preventiv și că judecătorul de instrucție a emis ordonanța prin care s-a prelungit arestul preventiv la două ore și jumătate după expirarea termenului inițial.

41.

La 6 iulie 2007, o comisie medicală din cadrul spitalului unde era internat reclamantul a întocmit un certificat care a confirmat diagnosticul din 28 iunie 2007 (paragraful 34 de mai sus). Medicii au notat că starea de sănătate a reclamantului era stabilă, că a primit îngrijiri medicale în secția de reanimare și că, pentru precizarea diagnosticului era necesar ca reclamantul să facă un examen tomografic la cap în ziua respectivă, la ora 13.00, într-o altă unitate. Odată efectuată tomografia, reclamantul a fost transferat cu ambulanța spitalului la Penitenciarul Pruncul.

42.

La 10 iulie 2007, în prezența reclamantului, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul acestuia împotriva încheierii privind prelungirea arestului preventiv din 29 iunie 2007. Instanța a menționat că reclamantul este învinuit de săvârșirea unei infracțiuni foarte grave și că, potrivit informațiilor prezentate de procuror, urmează a fi întreprinse măsuri procedurale adăugătoare care necesită participarea lui.

D.

Cererea

habeas corpus

și a doua prelungire a arestului preventiv al reclamantului

43.

La 12 iulie 2007, unul din avocații reclamantului au sesizat judecătorul de instrucție cu o cerere de eliberare de sub arest (

habeas corpus

), susținând că detenția reclamantului nu mai este justificată, că starea lui de sănătate s-a agravat și că riscul ca reclamantul să fugă poate fi înlăturat prin confiscarea pașaportului lui.

44.

În aceeași zi avocatul susmenționat a depus o plângere la judecătorul de instrucție cerând anularea ordonanței procurorului privind înlocuirea avocaților din 28 iunie 2007 (a se vedea paragraful 30 de mai sus). El a solicitat anularea ordonanței de punere sub învinuire pe motiv că a fost comunicată la câteva zile după expirarea termenului de șaptezeci și două de ore de arest preventiv. Avocatul a argumentat că, în conformitate cu articolul 63 § 2 CPP, la momentul expirării arestului preventiv, organul de urmărire penală era obligat să dispună scoaterea bănuitului de sub urmărire sau punerea lui sub învinuire.

45.

La 16 iulie 2007, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani prelungirea arestului preventiv al reclamantului cu 30 de zile, motivând că există riscul ca acesta să fugă întrucât nu are domiciliu stabil și că ar putea exercita presiune asupra martorilor, care majoritatea sunt subalterni sau membri ai familiei lui. De asemenea, el a argumentat că din interceptările convorbirilor telefonice din perioada iulie-octombrie 2006 reiese că reclamantul a întreprins „măsuri concrete pentru ghidarea acțiunilor” altor participanți la proces, și anume a coacuzaților și a câtorva martori. Procurorul a susținut că reclamantul ar putea face rost de acte noi de identitate și ar putea falsifica alte documente în scopul creării de probe care să-l dezvinovățească.

46.

La 18 iulie 2007, șeful spitalului penitenciarului a confirmat diagnosticul anterior al reclamantului și a menționat că acesta poate participa la ședințele de judecată.

47.

La 18 iulie 2007, judecătorul de instrucție M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a amânat, la cererea avocaților, ședința de judecată pe motivul imposibilității reclamantului de a se prezenta la ședință din cauza stării de sănătate.

48

.

La 19 iulie 2007, judecătorul de instrucție M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a respins plângerea reclamantului din 12 iulie 2007 privind anularea ordonanței procurorului de înlocuire a avocaților și a ordonanței de punere sub învinuire. În ceea ce privește înlocuirea avocaților, judecătorul a constatat că procurorul a acționat în conformitate cu legea întrucât punerea reclamantului sub învinuire la 27 iunie 2007, ora 14.00, nu a fost posibilă din cauză că cererea avocaților de recuzare a procurorului nu a fost examinată la ora menționată mai sus; că avocații, care au fost invitați la ora 17.00 în aceeași zi, au declarat că au fost împiedicați să se prezinte; și că la 28 iunie 2007 avocații reclamantului nu au răspuns la apelurile telefonice ale procurorului. În ceea ce privește comunicarea actului de punere sub învinuire după expirarea termenului arestului preventiv, judecătorul a făcut trimitere la articolul 307

49

.

La 19 iulie 2007, în cadrul ședinței de judecată privind prelungirea arestului preventiv al reclamantului, care a început la ora 11.00, procurorul a prezentat o declarație semnată de trei gardieni de la locul de detenție a reclamantului, potrivit căruia el a refuzat să se deplaseze la ședința de judecată. Avocații reclamantului au solicitat judecătorului de instrucție să nu admită ca probă declarația respectivă, deoarece, în conformitate cu articolul 321 § 2 CPP, refuzul reclamantului de a se prezenta trebuie confirmat de avocații acestuia. De asemenea, avocații au declarat că demersul de prelungire a arestului preventiv trebuie să fie obligatoriu examinat în prezența reclamantului și că, în conformitate cu dispozițiile articolului 287

1

al CPP, procurorul trebuie să suspende procedura pe motivul stării de sănătate precare a reclamantului. La cererea avocaților judecătorul a amânat ședința de judecată pentru a verifica informația prezentată de procuror.

50.

În aceeași zi, la ora 12.00, procurorul și unul din avocații reclamantului s-au deplasat la locul de detenție al acestuia. În prezența a doi codeținuți, procurorul a întocmit un proces-verbal care indica următoarele:

„(...) Prezentul proces-verbal confirmă faptul că învinuitul [reclamantul] a fost invitat să declare dacă dorește sau nu să participe la examinarea cererii de prelungire a arestului preventiv la Judecătoria Buiucani (...)

[Reclamantul] a comunicat că se simte rău și că trebuie să facă tratament. El nu a reacționat la celelalte întrebări.

(...) avocatul notează că

:

„Starea de sănătate a reclamantului este gravă. Potrivit codeținuților, în noaptea dintre 18 și 19 iulie 2007, el a pierdut cunoștința de două ori și că se simte foarte rău.

[Reclamantul] nu a reacționat la întrebările adresate și se pare că se află sub influența medicamentelor. Starea lui de sănătate este îngrijorătoare. Eu cer procurorului să întreprindă toate măsurile necesare pentru asigurarea tratamentul medical necesar, inclusiv pentru transferarea acestuia într-o unitate medicală specializată. La 18 iulie 2007, procurorul a prezentat în instanța de judecată o adeverință medicală care confirma faptul că reclamantul suferea de numeroase afecțiuni grave. Acestea pun viața reclamantului în pericol și pot conduce la decesul lui. Reclamantul nu poate beneficia în detenție de tratamentul medical necesar.”

[Reclamantul] a fost invitat să semneze prezentul proces-verbal, însă el nu a reacțional (verbal sau prin semne) la această cerere.

(...) Obiecții și adăugiri

:

[Avocatul susține că] (...)”[reclamantul] nu a reacționat, însă aceasta nu indică faptul că el refuză să participe la ședința de judecată. Am impresia că el nu este conștient.””

51.

La 19 iulie 2007, la ora 13.05, judecătorul de instrucție M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a reluat ședința de judecată amânată. Avocații reclamantului au susținut că termenul de arest preventiv al clientului lor a expirat la ora 11.59. Ei au solicitat clasarea procedurii și eliberarea pe loc a reclamantului.

52

.

La ora 17.45 în aceeași zi, judecătorul de instrucție a admis demersul procurorului în temeiul articolului 186

§

3 al CPP și a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu 20 de zile, până pe 8 august 2007, ora 11.59. Judecătorul a menționat că: procurorul a depus demersul său la 16 iulie 2007, la ora 13.50; că ședința de judecată a fost programată pentru 18 iulie 2009, la ora 09.00; că, având în vedere starea de sănătate a reclamantului și cererea avocaților acestuia, ședința a fost amânată pentru 19 iulie 2007, la ora 11.00; că în ziua ședinței de judecată procurorul a prezentat un document non-conform normelor procedurale, potrivit căruia reclamantul a refuzat să se prezinte la ședința de judecată; și că la 19 iulie 2007, ora.13.05, procurorul a prezentat un proces-verbal semnat de unul din avocații reclamantului care confirma imposibilitatea reclamantului de a se prezenta la ședința de judecată din cauza stării de sănătate. Având în vedere circumstanțele cauzei și scopul arestului preventiv, invocând principiul continuității ședinței de judecată, judecătorul a considerat că cererea de casare a procedurii este inoportună. Judecătorul a relevat că reclamantul este învinuit de săvârșirea unei infracțiuni foarte grave, că el nu și-a recunoscut vinovăția, că refuză să depună mărturie și că urmărirea penală nu a fost încă finalizată. Judecătorul a notat că motivele care au justificat arestarea preventivă a reclamantului sunt încă valabile și că, ținând cont de faptul că încă nu au fost audiați toți martorii și că nu au fost culese toate probele, există riscul ca reclamantul să influențeze buna derulare a urmăririi penale, precum și riscul de tulburare a ordinii publice în caz eliberare a acestuia.

53.

În aceeași zi, judecătorul de instrucție M.D. a emis o încheiere privind încălcarea de către procuror a articolului 186 § 6 CPP pe motiv că nu a depus demersul de prelungire a arestului preventiv al reclamantului în termen de cinci zile înainte de expirarea termenului precedent de arest. De asemenea, judecătorul a menționat că procurorul a prezentat un document potrivit căruia reclamantul a refuzat să se prezinte la ședința de judecată și că acest document nu a fost semnat de un avocat, contrar articolului 321 § 2 CPP. Judecătorul a considerat că procurorul nu a respectat drepturile reclamantului și a decis informarea Procurorului General.

54.

La 20 iulie 2007, avocații reclamantului au atacat la Curtea de Apel încheierea de prelungire a arestului preventiv al reclamantului. Ei au solicitat audierea martorului S.F. și examinarea probelor invocate de procuror, și anume interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului. De asemenea, ei a solicitat examinarea ordonanței din 3 mai 2007 al judecătorului de instrucție M.D. prin care acesta a autorizat percheziția la domiciliul reclamantului. În cele din urmă, ei au solicitat examinarea în integralitate a proceselor-verbale de audiere a martorilor, pe motiv că procurorul a prezentat doar primele pagini ale acestora, nu și depozițiile martorilor.

55.

La 25 iulie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul avocaților, constatând că reclamantul nu avea un domiciliu stabil și că, potrivit interceptării telefonice din 2006, el a dat instrucțiuni anumitor participanți la proces. Reclamantul a participat la ședința de judecată însoțit de un medic.

56

.

La 20 iulie 2007, reclamantul a efectuat o tomografie cerebrală la „Spitalul Clinic Republican”.

57

.

La 25 iulie 2007, șeful spitalul penitenciarului a informat avocații reclamantului printr-o scrisoare că tratamentul acordat acestuia în instituția respectivă este adecvat. De asemenea, el a precizat că, deși instituția pe care o reprezintă nu dispune de aparatura necesară pentru efectuarea unor analize medicale complete, pacientul poate oricând fi transferat, în caz de necesitate, în oricare centru de diagnostica al Ministerului Sănătății.

E.

A treia prelungire a arestului preventiv al reclamantului

58.

La 3 august 2007, la ora 8.40, procurorul responsabil a solicitat prelungirea arestului preventiv al reclamantului cu încă treizeci de zile, invocând gravitatea infracțiunii imputate, riscul ca reclamantul să exercite presiuni asupra martorilor și riscul de coluziune între coacuzați, precum și riscul ca reclamantul să se sustragă de la urmărirea penală neavând un domiciliu stabil. În aceeași zi, procurorul a completat actul de punere sub învinuire a reclamantului cu un nou capăt de învinuire, și anume infracțiunea de instigare la mărturie mincinoasă.

59.

Unul din avocații reclamantului a solicitat punerea în libertate a clientului său pe motiv că acesta nu s-a sustras niciodată de la urmărirea penală și că el trebuie să-și efectueze mai multe analize medicale și să continue tratamentul.

60

.

Între timp, reclamantul a fost examinat de medicii de la Institutul de neurologie și neurochirurgie. Potrivit certificatului medical din 1 august 2007, eliberat de această instituție, reclamantul suferea de micro- și macro-angiopatie cerebrală aterosclerotică de gradul I însoțit de sindromul asteno-depresiv sever, manifestat prin tulburări funcționale ale motilității hemicorpului drept și cefalee de tensiune.

61

.

La 6 august 2007, judecătorul de instrucție I.M. din cadrul Judecătoriei Buiucani a admis în parte demersul procurorului și a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu douăzeci de zile, până la 28 august 2007, ora 11.59. Judecătorul s-a bazat pe motivele invocate de procuror. El a constatat că durata arestului preventiv este rezonabilă și că este justificată de complexitatea cauzei și de interesul ridicat al publicului față de aceasta. În concluzie, el a menționat că la locul de detenție reclamantul beneficiază de tratamentul medical adecvat. La cererea avocatului menționat mai sus și a procurorului, ședința de judecată s-a desfășurat în lipsa reclamantului, care nu s-a putut prezenta din cauza stării de sănătate.

62.

La 9 august 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul unuia din avocați împotriva încheierii din 6 august 2007.

F.

A patra prelungire a arestului preventiv a reclamantului

63.

La 17 august 2007, procurorul a finalizat urmărirea penală și a trimis cauza la Judecătoria Buiucani.

64

.

La 22 august 2007, procurorul a solicitat prelungirea arestului preventiv al reclamatului cu nouăzeci de zile, susținând că, în caz de eliberare, reclamantul ar putea tergiversa examinarea cauzei. El a notat că reclamantul a simulat starea de sănătate gravă și că diagnosticul inițial a fost infirmat de diagnosticul din 1 august 2007 dat de către medicii Institutului de neurologie și neurochirurgie. El a reiterat faptul că reclamantul ar putea obstrucționa justiția prin influențarea martorilor și falsificarea documentelor; el a adus ca probă depoziția din 19 iulie 2007 a unui martor, în care acesta și-a retras declarațiile inițiale și a afirmat că reclamantul, în calitate de superior, l-a determinat să facă declarații mincinoase. Procurorul a susținut că reclamantul ar putea fugi întrucât nu are un domiciliu stabil și are pașaport românesc.

65.

La 28 august 2007, Judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului. Reclamantul, care a fost reprezentat de avocații săi, nu a fost prezent la ședința de judecată.

66.

La 3 septembrie 2007, unul din avocații reclamantului a declarat recurs, argumentând în special faptul că Judecătoria Buiucani a emis hotărârea sa judecătorească la 28 august 2007, la ora 17.00, în timp ce termenul arestului preventiv precedent a expirat la ora 11.59. Invocând jurisprudența Curții (

Boicenco c. Moldova

, nr. 41088/05, 11 iulie 2006,

Sarban c. Moldova

, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005, și

Becciev c.

Moldova

, nr. 9190/03, 4

octombrie 2005), avocatul a susținut că Judecătoria Buiucani nu a motivat în mod pertinent și suficient menținerea reclamantului în stare de arest preventiv. El a susținut că constatarea instanței de judecată că reclamantul nu are domiciliu stabil este total eronată, întrucât la 4 mai 2007, la domiciliul reclamantului la Bălți a fost efectuată o percheziție. În fine, avocatul a susținut că examinarea de către Judecătoria Buiucani a demersului procurorului în absența reclamantului a adus atingere drepturilor acestuia garantate de articolul 5 § 4 al Convenției.

67

.

La 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul avocatului împotriva încheierii din 10 septembrie 2007, constatând că reclamantul a încercat deja să obstrucționeze derularea normală a procedurii prin simularea stării grave de sănătate. De asemenea, instanța a notat că menținerea reclamantului în arest preventiv este necesară având în vedere gravitatea infracțiunii de care este cercetat, de pedeapsa prevăzută și de necesitatea de a asigura buna derulare a procesului penal. Curtea de Apel a menționat că, deși la domiciliul reclamantului în Bălți a fost efectuată o percheziție, acest lucru nu dovedește că reclamantul locuiește permanent la această adresă. Ea a adăugat că, în caz de punere în libertate, există riscul ca acesta să fugă în Transnistria – teritoriul necontrolat de autoritățile Republicii Moldova. Ea a sublinia că ședința din 28 august 2007 la Judecătoria Buiucani a început la ora 10.00, adică înainte de expirarea termenului precedent al arestului preventiv, și că, prin urmare, încheierea instanței inferioare este legală și întemeiată. De asemenea, instanța a menționat că multiplele cereri ale reclamantului de a obține punerea în libertate au urmărit scopul de a împiedica înfăptuirea justiției.

În cele din urmă ea a notat că:

„

(...) intenția reclamantului de a împiedica derularea normală a procesului (...) este evidentă și prin faptul că el a invocat cauze examinate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care nu sunt pertinente în speță. Aceste cauze sunt complet diferite de prezentul caz și, în consecință, afirmațiilor lui urmăresc să influențeze indirect instanța de judecată pentru a obține punerea sa în libertate.”

Reclamantul nu a fost prezent la respectiva ședință de judecată, dar a fost reprezentat de avocații săi.

G.

O nouă cerere

habeas corpus

și punerea reclamantului în libertate

68.

La 17 septembrie 2007, avocații reclamantului au depus o nouă cerere de eliberare de sub arest (

habeas corpus)

invocând în principal starea gravă de sănătate a reclamantului și necesitatea ca acesta să urmeze un tratament medical specializat care nu poate fi acordat în spitalul penitenciarului. În aceeași zi, Judecătoria Buiucani a respins această cerere pe motiv că este nefondată. La 3 octombrie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul avocaților și a menținut încheierea instanței inferiore motivând că spitalul penitenciarului poate furniza orice tip de tratament medical.

69.

Între timp, Judecătoria Buiucani a dispus la 17 septembrie 2007 efectuarea unei expertize medicale asupra reclamantului de către o comisie de medici legiști, formată din experți ai Centrului de Medicină Legală a Republicii Moldova. Instanța a suspendat procesul penal împotriva reclamantului și a coinculpaților.

70

.

Între 17 octombrie și 8 noiembrie 2007, comisia de medici legiști au examinat toate rapoartele medicale în privința reclamantului întocmite în perioada 19 iunie – 9 octombrie 2007. Din raportul final întocmit de această comisie reiese că în timpul aflării reclamantului în spitalul penitenciarului, acesta a urmat un tratament medical sub supravegherea regulată a medicilor. Potrivit raportului comisiei de medici, fișa medicală întocmită de spitalul penitenciarului conține 60 de mențiuni despre starea generală de sănătate a reclamantului, despre consultațiile medicale și medicamentele administrate. Ultima mențiune a fost făcută la 9 octombrie 2007. Raportul a menționat și tomografia efectuată de reclamant la 20 iulie 2007.

Concluzia raportului comisiei de medici este următoarea:

„Din documentele medicale prezentate reiese că au fost stabilite următoarele maladii de care suferă reclamantul:”

- maladie vasculară cerebrală însoțită de sindromul bulbar moderat pronunțat al sistemului vertebro-bazilar;

- micro- și macro-angiopatie cerebrală de gradul I însoțită de sindromul astenodepresiv sever, manifestat prin tulburări funcționale ale motilității hemicorpului drept și cefalee de tensiune (dureri de cap) (confirmate de consiliul medicilor Institutului de neurologie și neurochirurgie).

Pentru a primi tratamentul necesar în maladiile menționate mai sus, reclamatul a fost spitalizat între 28 iunie și 6 iulie 2007 la Spitalul Clinic Municipal (...). Ulterior, el a fost transferat la spitalul penitenciarului unde a fost internat la 6 iulie 2006 și unde a continuat să primească tratamentul său până la 9 octombrie 2007 (data ultimei mențiuni în fișa medicală).

(...) comisia concluzionează că (...), ținând cont de starea critică de sănătate, reclamantul trebuie să continue tratamentul o perioadă lungă de timp (...) într-o instituție medicală specializată și că durata acestei perioade depinde de evoluția maladiilor și eficacitatea tratamentului.”

71.

La o dată nespecificată, procurorul a depus un nou demers de prelungire a arestului preventiv a reclamantului cu nouăzeci de zile, iar unul din avocați a cerut punerea acestuia în libertate.

72.

La 23 noiembrie 2007, având în vedere raportul medical din 8 noiembrie 2007, Judecătoria Buiucani a respins demersul procurorului și a admis cererea avocatului, constatând că medicii au confirmat în timpul ședinței de judecată că reclamantul se afla în stare critică și că el nu putea beneficia de supraveghere medicală specializată în spitalul penitenciarului. Judecătoria a înlocuit măsura arestului preventiv cu interdicția de a părăsi a țării pe o perioadă de treizeci de zile.

73.

La 14 decembrie 2007, Judecătoria Buiucani a reluat procesul penal suspendat la 17 septembrie 2007.

74.

Curtea nu a fost informată despre rezultatul procesului penal.

H.

Urmărirea penală pe marginea acuzațiilor de maltratare la reținerea reclamantului

75.

La 30 august 2007, un procuror din cadrul Procuraturii Anticorupție a clasat urmărirea penală pornită la indicația judecătorului de instrucție (a se vedea paragraful 24 de mai sus) pe marginea acuzațiilor reclamantului că a fost bătut la reținere. Procurorul a notat că, potrivit înregistrării video a reținerii, reclamantul a fost reținut la 19 iunie 2007, la ora 11.50, polițiștii l-au imobilizat de mașină, iar reclamantul a opus rezistență. El a constatat că reclamantul a încercat să-și elibereze mâinile, obligându-l pe polițist să-i întoarcă mâinile la spate și să-i pună cătușele. De asemenea, el a constatat că, între timp, un ofițer CCCEC s-a identificat și că, atunci când reclamantul a acceptat să se calmeze, i-au fost scoase cătușele, ceea ce s-a întâmplat la ora 11.53, adică la trei minute după ce acestea i-au fost puse. Procurorul a subliniat că angajații poliției nu au depășit limitele legale și că nu au avut loc alte manifestări de violență din partea lor. El a notat că a audiat trei polițiști care au participat la reținerea reclamantului și că depozițiilor lor corespund cu înregistrarea video. El a constatat că cele două excoriații de pe picioarele reclamantului, calificate de medicul legist ca fiind leziuni corporale care nu aduc atingere sănătății, nu aveau legătură directă cu aplicarea forței de către polițiști la reținerea reclamantului. În cele din urmă, el a notat că reclamantul a refuzat de mai multe ori să relateze versiunea proprie a faptelor.

76.

La 31 octombrie 2007, primul adjunct al Procurorului General a anulat, la cererea unuia dintre avocații reclamantului, ordonanța din 30 august 2007, constatând că investigația a fost superficială și că este necesară obținerea versiunii faptelor de la reclamant și a unor explicații suplimentare de la medicul legist.

77.

La 26 decembrie 2007, procurorul din cadrul Procuraturii Chișinău a clasat din nou urmărirea penală după ce l-a audiat pe reclamant și a obținut răspunsurile necesare de la medicul legist. Procurorul a notat că, potrivit reclamantului, la 19 iunie 2007, el a fost oprit și bruscat în stradă de 10 sau 12 persoane; a fost lovit în cap, iar după aceea a căzut; persoanele în cauză l-au lovit în timp ce el era la pământ; el și-a pierdut cunoștința timp de câteva secunde, iar după aceea reținerea a început să fie filmată. Procurorul a notat că martorii desemnați de reclamant au refuzat să se prezinte la audieri. De asemenea, potrivit medicului legist, cele două excoriații de pe picioarele reclamantului au putut fi cauzate în timpul imobilizării reclamantului de mașină. Totodată, el a relevat că, potrivit informațiilor furnizate de CCCEC, la reținerea reclamantului au participat 6 polițiști; 3 dintre ei au fost audiați și au declarat că reclamantul a opus rezistență și că forța fizică aplicată de ei nu a depășit limitele legale autorizate. După efectuarea unei aprecieri globale a elementelor obținute, procurorul a concluzionat că acuzațiile reclamantului nu sunt întemeiate.

78.

Reclamantul nu a contestat ordonanța în cauză.

II.

DREPTUL INTENR RELEVANT

79.

Prevederile legale pertinente în prezenta cauză au fost rezumate în cauzele

Sarban c. Moldova

(nr. 3456/05, §§ 51-56, 4 octombrie 2005),

Musuc c. Moldova

(nr. 42440/06, § 22, 6 noiembrie 2007) și

Ignatenco c.

Moldova

(nr. 36988/07, §§ 53 et 54, 8 februarie 2011).

80.

Alte dispoziții pertinente în speță se găsesc în CPP, care prevede următoarele:

Articolul 32

: Locul judecării materialelor și cauzelor penale

„Judecarea materialelor și cauzelor penale se desfășoară la sediul instanței. Pentru motive temeinice, instanța, prin încheiere argumentată, poate dispune desfășurarea judecății în alt loc.”

Articolul 63

: Bănuitul

„(...)

(2)

Organul de urmărire penală nu este în drept să mențină în calitate de bănuit:

1)

persoana reținută – mai mult de 72 de ore;

(...)„

Articolul 186

: Termenul ținerii persoanei în stare de arest și prelungirea lui

„(...)

(3)

În cazuri excepționale, în funcție de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracțiunii și în caz de pericol al dispariției învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ținerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită:

1)

până la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de până la 15 ani închisoare;

2)

până la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de până la 25 de ani închisoare sau detențiune pe viață.

(...)

(5)

Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăși 30 de zile în faza urmăririi penale și 90 de zile în faza judecării cauzei.

(6)

În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, inculpatului, procurorul, nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucție sau, după caz, instanței care judecă cauza un demers privind prelungirea acestui termen (...)”

Articolul 287

1

: Temeiurile, modul și termenele de suspendare a urmăririi penale

„(1)

Urmărirea penală se suspendă în cazurile în care există unul din următoarele temeiuri care împiedică continuarea și terminarea ei:

(...)

(4)

învinuitul s-a îmbolnăvit de o boală psihică sau de o altă boală gravă, care îl împiedică sa ia parte la procesul penal, atestată printr-o concluzie medico-legală a unei instituții medicale de stat (...)”

Articolul 307

: Examinarea demersurilor privind aplicarea față de bănuit a arestării preventive, arestării la domiciliu

„(...)

(5)

Termenul ținerii în stare de arest a bănuitului nu va depăși 10 zile.

(...)”

Articolul 321

: Participarea inculpatului la judecarea cauzei și efectele neprezentării lui

„(...)

(2)

Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul:

(...)

2)

când inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanță pentru judecarea cauzei și refuzul lui este confirmat și de apărătorul lui;

(...)”

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI

81.

Invocând articolul 3 al Convenției, reclamantul s-a plâns că a fost maltratat de către polițiști în timpul reținerii din 19 iunie 2007 și că în privința aceasta nu s-a efectuat o investigație efectivă. De asemenea, el a susținut că transferul său din spitalul municipal la spitalul penitenciarului și lipsa îngrijirii medicale necesare în cea din urmă instituție au încălcat articolul 3 al Convenției. În cele din urmă, el a invocat faptul că înlocuirea avocaților săi la 28 iunie 2007 cu un avocat din oficiu a constituit un act de intimidate din partea procurorului, care echivalează cu un tratament contrar articolului 3 al Convenției. Articolul 3 prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.

În ceea ce privește acuzația de maltratare și investigația neefective

Admisibilitatea

82.

Guvernul a susținut, pe de o parte, că la reținere, reclamantul nu a fost subiectul unui tratament contrar articolului 3 al Convenției, și că, pe de altă parte, investigația efectuată de autorități a fost imparțială și completă.

83.

Reclamantul, la rândul său, a susținut că forța utilizată de ofițeri a fost disproporționată. El a menționat că a fost reținut de aproape douăsprezece persoane îmbrăcate în civil și că nu avea cum să știe că este vorba despre o reținere operată de forțele de ordine. El a subliniat faptul că un ofițer CCCEC s-a identificat doar după ce i s-au pus cătușele. De asemenea, el a susținut că investigația efectuată de autorități nu a fost efectivă întrucât, potrivit lui, cei doi martori indicați de el nu au fost audiați, iar procurorul care a clasat cauza la 26 decembrie 2007 nu a fost independent.

84.

Curtea observă că părțile nu au contestat faptul că ofițerii CCCEC au utilizat forța pentru a-i pune reclamantului cătușele și că acesta a opus rezistență la momentul reținerii. Astfel, ea amintește că articolul 3 al Convenției nu interzice utilizarea forței în anumite situații bine definite, cum ar fi reținerea. Însă, această forță poate fi utilizată doar în cazul în care este indispensabilă din punct de vedere al circumstanțelor și ea nu trebuie să fie excesivă (a se vedea printre altele,

Kurnaz et autres c.

Turquie

, nr. 36672/97, § 52, 24 iulie 2007). Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă recurgerea la forța fizică a fost determinată strict necesar de comportamentul reclamantului și dacă autoritățile au stabilit cauzele leziunilor reclamantului, și au efectuat o investigație efectivă (

Ribitsch c.

Autriche

, 4 decembrie 1995, § 38, seria A nr. 336).

85.

Curtea notează că reclamantul a fost reținut la 19 iunie 2007 de către ofițerii CCCEC și că în aceeași zi un medic legist l-a examinat și a constatat două excoriații de dimensiuni reduse pe picioarele lui. Ea observă faptul că leziunile observate la reclamat au fost superficiale, că, potrivit medicului legist, ele nu puneau în pericol sănătatea reclamantului, și că ele coincid cu argumentul că reclamantul a încercat să se apere după ce ofițerii l-au imobilizat de mașina sa.

86.

În ceea ce privește investigația efectuată de autorități, Curtea observă că procurorul a examinat înregistrarea video a reținerii reclamantului, l-a audiat pe acesta, precum și pe cei teri ofițeri care au participat la reținere, și a examinat în special proporționalitatea forței utilizate de către ofițeri la reținere. Ea notează că procurorul a comparat simptomele indicate în raportul medical cu acuzațiile reclamantului și a adresat întrebări suplimentare medicului legist, care a constatat că cele două excoriații pe picioarele reclamantului ar fi putut fi cauzate în timpul imobilizării acestuia. De asemenea, Curtea relevă faptul că procurorul a concluzionat în cele din urmă că forța utilizată a fost proporțională și că a corespuns acțiunilor necesare pentru a-i pune cătușele reclamantului.

87.

Curtea consideră că, în absența unui fundament mai solid pentru acuzațiile de maltratare invocate de reclamant, nu a existat necesitatea ca procurorul să audieze martorii indicați de reclamant. În plus, ea nu are cunoștință de alte elemente sau indicii care să susțină acuzația că procurorul nu a fost independent.

88.

Având în vedere aceste circumstanței, Curtea constată, la fel ca și autoritățile interne, că urmele constatate pe corpul reclamantului în cadrul examenului medical din 19 iunie 2007 pot fi considerate ca și consecințe a forței utilizate de ofițeri în scopul reținerii reclamantului (

Klaas c.

Allemagne

, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269,

Milan c. France

, nr.

7549/03, § 65, 24 ianuarie 2008, și

Avcı

c. Turquie

(dec.), nr.

43461/04, 8

noiembrie 2011). Având în vedere leziunile ocazionale, calificate drept leziuni ușoare care nu aduc atingere sănătății, precum și circumstanțele în care acestea au fost cauzate (

R.L. et M.-J.D. c. France

, nr.

44568/98, § 68, 19 mai 2004), Curtea consideră că forța utilizată de către ofițeri la reținerea reclamantului a fost proporțională și că aceasta a fost impusă de însăși comportamentul reclamantului. În fine, Curtea nu poate imputa autorităților interne că nu și-au respectat obligația de a efectua o „investigație efectivă” pe marginea acuzațiilor reclamantului.

89.

Prin urmare, această plângere nu este întemeiată și ea trebuie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

B.

În ceea ce privește transferul la spitalul penitenciarului și lipsa îngrijirii medicale în timpul detenției

Admisibilitatea

90.

În ceea ce privește acuzația reclamantului că nu i s-a acordat îngrijire medicală, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de recurs interne. El a susținut că reclamantul nu a invocat această plângere în fața autorităților naționale și că acesta ar fi putut sesiza procurorul sau judecătorul de instrucție în această privință. Suplimentar, Guvernul a susținut că reclamantul a primit toată asistența medicală necesară în cadrul spitalului penitenciarului unde a fost ținut în arest preventiv până la 6 iulie 2007.

91.

Reclamantul a replicat că recursul invocat de Guvern nu permite justițiabililor să se plângă de inacțiuni din partea autorităților penitenciarului. El a adăugat că acest recurs nu putea să-i amelioreze situația. În fine, el a contestat argumentul Guvernului, potrivit căruia îngrijirea medicală de care a beneficiat în spitalul penitenciarului a fost adecvată și a susținut că starea lui sănătate s-a agravat în această unitate.

92.

Curtea consideră că nu este necesar să ia o anumită poziție față de excepția invocată de Guvern, întrucât plângerea este inadmisibilă din alte motive.

93.

Astfel, ea amintește că articolul 3 al Convenției nu poate fi interpretat ca impunând o obligație generală de a elibera un deținut pe motive de sănătate, ci mai degrabă o obligație în sarcina statului de a veghea ca sănătatea și bunăstarea deținuților să fie asigurată corespunzător, respectiv obligația de a administra îngrijirea medicală necesară (a se vedea, de exemplu,

Kudła c. Pologne

[GC], nr. 30210/96, §§ 93 și 94, CEDH 2000

‑

XI, și

Șarban

, citată mai sus, § 77).

94.

Pe marginea plângerii reclamantului legată de transferul în spitalul penitenciarului, Curtea observă că la 28 iunie 2007, după ședința la Curtea de Apel Chișinău, el a suferit un infarct cerebral și a fost transportat la un spital din oraș, și că, în ziua următoare medicii au indicat în raportul lor că reclamantul nu era transportabil imediat. Ea constată că la 6 iulie 2007, la indicația medicilor, reclamantul a fost condus într-o unitate medicală unde a făcut un examen cerebral și că numai după aceasta el a fost transferat cu o ambulanță la spitalul penitenciarului. Pe baza documentelor de care dispune, Curtea nu este în măsură să concluzioneze că transportarea reclamantului la 6 iulie 2007 la spitalul penitenciarului a prezentat un risc pentru sănătatea reclamantului.

95.

În privința plângerii reclamantului că nu i s-a acordat îngrijire medicală necesară în timpul detenției, Curtea notează că din raportul din 8 noiembrie 2007 întocmit de comisia de experți legiști (a se vedea paragraful 70 de mai sus) reiese că, în timpul aflării reclamantului în spitalul penitenciarului, el a primit regulat îngrijire medicală, a fost examinat de mai multe ori de către medici specialiști și i s-a făcut mai multe analize medicale în diferite centre specializate. Ea observă că judecătorul de instrucție a constatat la 6 august 2007 că reclamantul a beneficiat de asistență medicală adecvată la locul de detenție (a se vedea paragraful 61 de mai sus).

96.

Plecând de la documentele de care dispune, Curtea nu va pune la îndoială calitatea tratamentului medical acordat reclamantului în spitalul penitenciarului și nici nu va afirma că starea lui s-a agravat în timpul internării în această unitate medicală. De asemenea, din elementele cauzei nu reiese că pe parcursul perioadei în cauză reclamantul a avut dureri mari sau prelungite din cauza lipsei îngrijirii medicale necesare. Ea consideră că faptul că Judecătoria Buiucani a menționat în hotărârea sa din 23 noiembrie 2007 că, potrivit medicilor audiați în cadrul ședinței de judecată, reclamantul nu poate beneficia de supraveghere medicală specializată în spitalul penitenciarului, nu schimbă situația. Potrivit informației furnizate de șeful spitalului penitenciarului (a se vedea paragraful 57 de mai sus), pacienții din această unitate aveau acces, în caz de necesitate, la centrele de diagnostic specializate ale Ministerului Sănătății. Curtea observă că, în timpul aflării reclamantului în respectiva unitate medicală, reclamantul a fost dus cel puțin la două centre de diagnostic pentru a i se face analize medicale detaliate (a se vedea paragrafele 56 și 60 de mai sus).

97.

Apreciind în ansamblu faptele relevante pe baza probelor prezentate de părți, Curtea consideră că plângerea este neîntemeiată și prin urmare ea este inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

C.

În ceea ce privește înlocuirea avocaților reclamantului

Admisibilitatea

98.

Curtea amintește că nu este suficient ca un tratament să comporte aspecte dezagreabile ca să cadă sub incidența articolului 3 al Convenției (

Guzzardi c. Italie

, 6

noiembrie 1980, § 107, seria A nr. 39).

99.

În speță, Curtea observă că, în scopul asigurării bunului mers al investigației – după cum a constatat judecătorul național (a se vedea paragraful 48 de mai sus), procurorul responsabil de cauză a decis să înlocuiască avocații reclamantului cu un avocat din oficiu pentru un act procedural izolat, și anume pentru punerea reclamantului sub învinuire. Ea consideră că nu a fost dovedit faptul că această acțiune a adus o suferință mintală sau angoasă reclamantului, manifestări inerente tratamentului inuman și degradant în sensul articolului 3 al Convenției. Prin urmare, Curtea consideră că tratamentul de care se plânge reclamantul nu a atins nivelul minim al gravității pentru a cădea sub incidența acestei prevederi legale.

100.

Prin urmare, ea consideră că această plângere este neîntemeiată și inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

II.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENȚIEI

101.

Invocând articolul 5 § 1 al Convenției, reclamantul a susținut că reținerea sa și arestul preventiv nu au avut la bază temeiuri plauzibile pentru a-l bănui că a săvârșit o infracțiune. De asemenea, el a susținut că ținerea lui în arest preventiv după data de 22 iunie 2007 a fost ilegală, întrucât la acea dată el deja nu mai avea calitatea de bănuit, iar calitatea de învinuit a dobândit-o abia la 28 iunie 2007. De asemenea, el a argumentat că menținerea sa în arest preventiv pe 29 iunie 2007, între orele 11.59 și 15.00, pe 19 iulie 2007, între orele 11.59 și 17.45, precum și pe 28 august 2007, între orele 11.59 și 17.00, a fost ilegală. În observațiile sale din 13 octombrie 2008 reclamantul a susținut că menținerea sa în arest preventiv pe baza încheierii judecătorului de instrucție din 29 iunie 2007 a fost ilegală pe motivul tardivității demersului procurorului de prelungire a arestului preventiv, depus la 28 iunie 2007. Articolul 5 § 1 al Convenției prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

(...)

c)

dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;”

A.

În ceea ce privește lipsa motivelor verosimile de a-l bănui pe reclamant

Admisibilitatea

102.

Guvernul a susținut că motivele verosimile care au stat la baza bănuielii că reclamantul a săvârșit infracțiunea de care era acuzat au decurs din elementele cauzei luate în ansamblu. În special, el a invocat plângerea lui S.F. și rezultatele măsurilor operative, care au arătat că reclamantul a coordonat acțiunile lui N.N. și O.I. în vederea săvârșirii infracțiunii.

103.

Reclamantul a susținut că elementele cauzei nu conțin suficiente indicii pentru a-l bănui că a săvârșit infracțiunea imputată.

104.

Curtea amintește că existența „motivelor verosimile de a bănui” că a fost săvârșită o infracțiune presupune existența unor date și informații care să convingă un observator obiectiv că este posibil că persoana în cauză să fi săvârșit o infracțiune (

Erdagöz c. Turquie

, 22

octombrie 1997, § 51,

Colecție de hotărâri și decizii

1997

‑

VI, și

Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni

, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182). Aprecierea ca fiind „verosimil” depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei (

Fox, Campbell et Hartley

,

ibidem

). Curtea amintește că alineatul c) al articolului 5 § 1 al Convenției nu cere ca organele de urmărire penală să colecteze suficiente dovezi pentru a putea formula o acuzare la momentul reținerii. Aceste date nu trebuie să aibă aceeași forță ca cele necesare pentru a justifica o condamnare sau pentru a formula o acuzare, acestea intervenind în faza următoare urmăririi penale (

Murray c. Royaume-Uni

, 28

octombrie 1994, § 55, seria A nr.

300

‑

A, și

Korkmaz et autres c. Turquie

, n

o

35979/97, § 26, 21 martie 2006).

105.

În speță, Curtea observă că reclamantul a fost reținut pe baza informațiilor obținute în rezultatul „măsurilor operative” efectuate de organele de urmărire penală, potrivit cărora F.M., N.N. și O.I. au executat ordinile reclamantului care îl vizau pe S.F. Ea notează că aceste informații au fost coroborate cu plângerea penală a lui S.F. și cu faptul că la domiciliul reclamantului din Bălți a fost găsită o copie a certificatului de înregistrare a societății (a se vedea paragraful 20 de mai sus). Curtea amintește că în cauza

Labita c. Italie

([GC], nr.

26772/95, § 159, CEDH 2000

‑

IV) ea a statuat că declarațiile unui informator (

pentito

) pot sta, în fața inițială, la baza reținerii unui suspect. De asemenea, în cauza

O’Hara c. Royaume-Uni

(nr. 37555/97, §§

34-44, CEDH 2001

‑

X) ea a concluzionat că informațiile comunicate în cadrul unui „briefing” al poliției, potrivit cărora informatorii l-au identificat pe reclamant ca fiind una din persoanele bănuite de participarea la săvârșirea unui anumit act terorist, au fost suficiente pentru a da naștere unor motive verosimile de a bănui că reclamantul a săvârșit o infracțiune. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că în prezenta cauză au existat informații suficiente pentru a da naștere unor motive verosimile de a bănui că reclamantul a săvârșit infracțiunea imputată.

106.

Prin urmare, plângerea este neîntemeiată și inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 et 4 al Convenției.

B.

În ceea ce privește ilegalitatea privării de libertate în perioada 22-28 iunie 2007

Admisibilitatea

107.

Curtea amintește că durata unei detenții este în principiu „legală” în sensul articolului 5 § 1 al Convenției dacă ea se bazează pe decizia unei persoane care îndeplinește funcții judiciare (

Mooren c. Allemagne

[GC], nr. 11364/03, § 74, 9

iulie 2009).

108.

În speță, Curtea notează că la 22 iunie 2007, judecătorul de instrucție a decis să aplice reclamantului măsura arestului preventiv până pe 29 iunie 2007, la ora 11.59. Ea notează că această decizie a fost valabilă și a constituit o bază legală suficientă pentru privarea reclamantului de libertate în perioada 22-28 iunie 2007, iar faptul că reclamantul nu a fost pus sub învinuire decât pe 28 iunie 2007 nu este pertinent în a stabili dacă detenția respectivă a fost legală (

Ignatenco

, citată mai sus, § 70).

109.

Prin urmare, acest capăt de plângere este neîntemeiat și urmează a fi respins ca inadmisibil, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

C.

În ceea ce privește ilegalitatea arestului preventiv între orele 11.59 și 15.00 pe 29 iunie 2007 și între 11.59 și 17.00 pe 28 august 2007

Admisibilitatea

110.

Guvernul a susținut că întârzierea de câteva ore admisă de judecătorul de instrucție în prelungirea arestului preventiv al reclamantului pe 29 iunie și 28 august 2007 s-a datorat comportamentului reclamantului și a cererilor de amânare depuse de apărare.

111.

Reclamantul a susținut că cererile depuse de avocații său au urmărit asigurarea unei apărări efective.

112.

Curtea amintește că, în contextul alineatelor c) și e) ale articolului 5 § 1, ea a statuat că celeritatea cu care jurisdicțiile interne înlocuiesc o ordonanță/încheiere de aplicare a arestului preventiv care a expirat sau a fost anulată constituie un alt element pertinent pentru a aprecia dacă privarea de libertate a unei persoane trebuie sau nu considerată ca fiind arbitrară (

Mooren

, citată mai sus, §

80).

113.

În speță, Curtea relevă că demersurile procurorului privind prelungirea arestului preventiv au fost depuse la 28 iunie 2007 și 22 august 2007 (a se vedea paragrafele 35 și 64 de mai sus) și că ședințele de judecată în fața judecătorului de instrucție au demarat la 29 iunie 2007 și, respectiv, 28 august 2007, în ambele cazuri înainte de ora 11.59 (a se vedea paragrafele 37 și 67 de mai sus); ceea ce înseamnă că au început înainte de expirarea încheierilor judecătorești precedente de aplicarea a arestului preventiv. De asemenea, ea notează că, în intervalul de ore disputat judecătorul de instrucție a desfășurat ședința de judecată pentru a examina demersul de menținere în arest preventiv a reclamantului și că niciun element din dosar nu sugerează că acestuia îi este imputabilă întârzierea. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că privarea de libertate a reclamantului în intervalul orar 11.59 – 15.00 pe 29 iunie 2007 și 11.59 – 17.00 pe 28 august 2007 nu a fost arbitrară.

114.

Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins ca inadmisibil în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

D.

În ceea ce privește ilegalitatea privării de libertate între orele 11.50 și 17.45 pe 19 iulie 2007

Admisibilitatea

115.

Curtea notează că demersul procurorul de prelungire a arestului preventiv al reclamantului a fost depus la 16 iulie 2007 și că judecătorul de instrucție a stabilit ședința de judecată pentru examinarea acestuia la 18 iulie 2007, ora 09.00, care, la cererea avocaților a fost amânată pentru data de 19 iulie 2007, la ora 11.00 (a se vedea paragraful 52 de mai sus). Ea observă că ședința de judecată a început la ora stabilită, adică aproape cu o oră înainte de expirarea termenului precedent al arestului preventiv (a se vedea paragraful 49 de mai sus) și că procurorul a prezentat o declarație scrisă semnată de trei gardieni, care în cele din urmă a fost declarată neconformă normelor procedurale. Potrivit declarației respective reclamantul a refuzat să participe la ședința de judecată. Pentru a verifica dacă reclamantul putea și dorea să se prezint în fața judecătorului, ședința de judecată a fost suspendată pentru aproximativ o oră. Odată reluată, ședința de judecată s-a desfășurat fără întrerupere până la ora 17.45. Curtea notează că nu a semnalat nicio întârziere imputabilă autorităților competente. Considerând că constatările de mai sus dovedesc o celeritate suficientă, Curtea consideră că privarea de libertate a reclamantului în intervalul de timp disputat nu poate fi calificată ca fiind arbitrară. În opinia Curții, faptul că declarația prezentată de procuror nu a fost conformă normelor procedurale interne nu constituie o deficiență gravă și vădită, și nu contestă validitatea temeiului legal intern pe care s-a bazat arestul preventiv al reclamantului.

116.

Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins ca inadmisibil în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

E.

În ceea ce privește tardivitatea demersului procurorului din 28 iunie 2007

Admisibilitatea

117.

Curtea constată că această plângere a fost formulată pentru prima oară la 13 octombrie 2008, după expirarea termenului de șase luni de la data ultimei decizii interne definitive. Prin urmare, ea este tardivă și este respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

III.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENȚIEI

118.

Invocând articolul 5 al Convenției, reclamantul a susținut că privarea sa de libertatea nu s-a bazat pe niciun temei pretinent și suficient. Articolul 5 § 3 al Convenției prevede următoarele:

„Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții a prezentării persoanei în cauză la audiere.”

Admisibilitatea

119.

Curtea amintește că articolul 5 al Convenției consacră un drept fundamental al omului - protejarea oricărei persoane împotriva atingerilor de natură arbitrară ale statului aduse libertății sale (

Bozano c. France

, 18 decembrie 1986, § 54, seria A nr. 111). Paragraful 3 al acestei dispoziții impune ca arestul preventiv să nu depășească o durată rezonabilă și ca autoritățile judiciare competente să examineze în mod regulat persistența temeiurilor „pertinente” și „suficiente” care au stau la baza arestului preventiv (

Assenov et autres c. Bulgarie

, 28 octombrie 1998, § 154,

Colecția

1998

‑

VIII).

120.

Curtea a dezvoltat în jurisprudența sa patru temeiuri fundamentale care pot justifica arestarea preventivă a unei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni: riscul ca persoana bănuită să fugă (

Stögmuller c. Autriche

, 10

noiembrie 1969, § 15, seria A nr. 9), riscul ca, odată eliberat, bănuitul să împiedice înfăptuirea justiției (

Wemhoff c

Allemagne

, 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7) și riscul ca acesta să comită o nouă infracțiune (

Matznetter c. Autriche

, 10 noiembrie 1969, § 9, seria A nr. 10) sau să perturbe ordinea publică (

Letellier c. France

, 26

iunie 1991, § 51, seria A nr. 207).

121.

În speță, Curtea observă că, în timp ce cauza penală era pendinte în prima instanță, reclamantul a fost reținut la 19 iunie 2007 și că a fost pus în libertate la 23 noiembrie 2007 sub condiția de a nu părăsi țara. Ea notează că arestul preventiv al reclamantului s-a extins pe o perioadă de cinci luni și cinci zile. Ținând cont de gravitatea faptelor care se află la originea cauzei și de personalitatea reclamantului, ea consideră că durata respectivă nu este excesivă.

122.

În ceea ce privește controlul judiciar al arestului preventiv al reclamantului, Curtea relevă faptul că demersul de menținere a acestei măsuri preventive a fost examinat în șapte rânduri (la 22 și 29 iunie, la 19 iulie, la 6 și 28 august, la 17 septembrie și la 23 noiembrie 2007). Ea constată că toate deciziile luate în această privință au fost motivate suficient și că autoritățile competente au efectuat o examinare concretă a situației și a personalității reclamantului. În primele șase decizii, autoritățile respective au invocat două temeiuri principale pentru menținerea măsurii de privare de libertate care decurgeau din însăși natura faptelor imputate și al comportamentului reclamantului, și anume riscul ca reclamantul să fugă și riscul ca acesta să obstrucționeze înfăptuirea justiției. Organele de stat s-au bazat în special pe caracterul complex al faptelor imputate, pe modul fraudulos în care acestea au fost săvârșite, pe numărul semnificativ de persoane implicate în respectiva cauză și pe mărturiile obținute, pe faptul că reclamantul a dat instrucțiuni altor participanți la proces în timpul în care urmărirea penală era deja în curs de desfășurare – după cum au arătat interceptările convorbirilor telefonice, precum și pe faptul că informația privind domiciliul permanent era contradictorie și că reclamantul deținerea dublă cetățenie. Astfel, autoritățile competente au statuat că punerea în libertate a reclamantului nu era pertinentă. În opinia Curții, această concluzie nu este derizorie și nici arbitrară. Curtea notează că autoritățile interne au invocat și o eventuală perturbare a ordinii publice în cazul punerii în libertate a reclamantului, fără însă a proba realmente existența acestui risc. Totuși, având în vedere celelalte elemente reținute de autoritățile competente la aplicarea măsurii preventive, ea consideră că motivul de mai sus nu face ca privarea de libertate a reclamantului să fie calificată drept arbitrară.

123.

Curtea consideră că motivele care au stat la baza refuzului de a-l pune în libertate pe reclamant și-au menținut caracterul pertinent și suficient pe tot parcursul privării sale de libertate. În această privință, Curtea observă că, deși încheierile instanțelor de judecată naționale au reiterat mai mult sau mai puțin aceleași temeiuri pentru menținerea măsurii arestului preventiv al reclamantului, lecturarea lor indică o examinare individualizată a situației la fiecare ședință de judecată și o atenție acordată faptului descoperit în timpul procesului penal că reclamantul a influențat un martor să depună mărturie mincinoasă. Mai mult ca atât, Curtea nu pierde din vedere faptul că aceste hotărâri judecătorești s-au adoptat într-un interval scurt de timp - cinci luni, timp în care motivarea inițială nu și-a putut pierde pertinența. De altfel, este rezonabil faptul că autoritățile competente au utilizat aceeași motivare pentru aplicarea măsurii preventive, având în vedere intervalul de timp relativ restrâns între respectivele hotărâri judecătorești, ceea ce demonstrează în același timp coerența temeiurilor invocate pentru justificarea măsurii privative de libertate. Prin urmare, Curtea nu poate afirma că instanțele de judecată naționale au utilizat formule mai mult sau mai puțin stereotipice sau că s-au limitat la reiterarea generală și abstractă a elementelor deja citate (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Georgiou c. Grèce

(dec.), nr. 8710/08, 22 martie 2011).

124.

În cele din urmă, Curtea observă că instanțele de judecată naționale au examinat constant starea de sănătate a reclamantului, că, din cauza afirmațiilor contradictorii ale părților în privința gravității acesteia, ele au dispus examinarea acestuia de către o comisie de medici legiști, și că, ținând cont de constatările acestei comisii și recomandările medicilor, ele au dispus punerea reclamantului în libertate.

125.

În lumina celor menționate mai sus, Curtea consideră că nu a fost încălcat articolul 5 § 3 al Convenției.

126.

Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

IV.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 4 AL CONVENȚIEI

127.

Reclamantul a susținut că desfășurarea în lipsa sa a ședințelor de judecată din 29 iunie, 19 iulie, 28 august și 10 septembrie 2007 pe marginea demersului de prelungire a arestului preventiv au încălcat articolul 5 § 3 al Convenției. Curtea consideră că plângerea formulată de reclamant intră sub incidența articolului 5 § 4 al Convenției. Invocând această dispoziție, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităților competente de a admite cererea avocaților privind audierea părții vătămate și examinarea materialelor dosarului pe care procurorul și-a bazat demersurile de prelungire a arestului preventiv. Potrivit lui, acest refuz a adus atingere principiului egalității armelor și principiului contradictorialității.

Articolul 5 § 4 al Convenției prevede următoarele:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.”

A.

În ceea ce privește desfășurarea ședințelor de judecată în lipsa reclamantului

Admisibilitatea

128.

Reclamantul a susținut că întrucât el a fost împiedicat să participe la ședințele de judecată de starea sa gravă de sănătate, instanțele de judecată naționale erau obligate să le desfășoare la locul de detenție, în conformitate cu articolul 32 CPP.

129.

Guvernul a subliniat că reclamantul a participat la ședințele de judecată din 22 iunie 2007 și 28 iunie 2007, desfășurate în fața judecătorului de instrucție și a Curții de Apel Chișinău. Guvernul a argumentat că autoritățile au încercat să asigure prezența reclamantului la ședințele de judecată, însă aceasta nu a fost posibil din cauza stării de sănătate a reclamantului, iar, în unele cazuri, a dorinței reclamantului de a nu participa. De asemenea, acesta a susținut că reclamantul a fost reprezentat de fiecare dată de avocații săi. În cele din urmă, Guvernul a susținut că reclamantul nu a invocat această plângere în fața Curții de Apel Chișinău și că nu s-a plâns niciodată de prestația proastă a avocaților săi în absența sa.

130.

Deși se pare că Guvernul a dorit să invoce excepția de neepuizare a căilor de recurs interne, Curtea constată că nu este necesară examinarea acesteia, întrucât plângerea este inadmisibilă din alte motive.

131.

Curtea amintește că, articolul 5 § 4 al Convenției impune, în cazul persoanelor deținute în condițiile enunțate în articolul 5 § 1 c) al Convenției, desfășurarea unei ședințe de judecată (

Nikolova c. Bulgarie

[GC], nr.

31195/96, § 58, CEDH 1999

‑

II). Posibilitatea ca un deținut să fie audiat personal sau prin intermediul unei forme de reprezentare figurează în anumite cazuri printre garanțiile fundamentale procedurale aplicate în materie de privare de libertatea (

Kampanis c. Grèce

, 13 iulie 1995, §

47, seria A nr. 318

‑

B). Totodată, articolul 5 §

4 al Convenției nu impune ca un deținut să fie audiat de fiecare dată când introduce un recurs împotriva menținerii sale în detenție, ci că acesta să aibă posibilitatea să facă uz de dreptul de a fi audiat la intervale rezonabile de timp (

Çatal c. Turquie

, nr.

26808/08, § 33, 17 aprilie 2012, și

Altınok c. Turquie

, nr. 31610/08, § 45, 29 noiembrie 2011).

132.

Curtea relevă că în sistemul juridic moldovenesc chestiunea privind prelungirea detenției unui deținut este examinat de un judecător de instrucție sau de o instanță de judecată, la demersul procurorului, la intervale regulate de timp (cel puțin o dată pe luna în faza urmăririi penale și o dată la trei luni în cursul judecății). Ea notează că deținutul poate depune o cerere de punere în libertate în orice moment al urmării penale sau a judecății, fără a respecta un anumit interval între cereri. Ea menționează că toate încheierile privind aplicarea măsurii arestului preventiv pot face obiectul unui recurs în instanța de apel.

133.

În speță, Curtea observă că reclamantul, după ce a suferit un infarct cerebral la 28 iunie 2007, fiind internat în spitalul penitenciarului, nu a putut participa la ședințele de judecată din 29 iunie, 19 iulie și 28 august 2007 din cauza stării sale de sănătate. Ea constată că reclamantul a fost, totuși, reprezentat la fiecare ședință de judecată de avocații săi care cunoșteau atât dosarul cât și pe reclamant, și că părțile nu au contestat că avocații au avut la dispoziție timpul necesar pentru a-și pregăti apărarea. În același timp, Curtea notează că, înainte de atacul cerebral, reclamantul a fost audiat la 22 iunie 2007 și la 28 iunie 2007 de judecătorul de instrucție și de Curtea de Apel Chișinău, și că el a participat la ședințele de judecată din 10 și 25 iulie 2007, care au avut loc la Curtea de Apel Chișinău după infarctul cerebral.

134.

În ceea ce privește argumentul reclamantului că ședințele de judecată ar fi trebuit să fie desfășurate la spitalul penitenciarului, ținând cont de materialele dosarului, Curtea nu este convinsă că starea de sănătate a reclamantului i-ar fi permis să participe efectiv la asemenea ședințe de judecată.

135.

Ținând cont de particularitățile prezentei cauze, Curtea consideră că absența reclamantului la ședințele de judecată în cauză nu au adus atingere protecției garanțiilor aferente articolului 5 § 4 al Convenției. Ea acordă o atenție specială faptului că reclamantul a fost apărat în mod efectiv de avocații săi și că el a fost audiat la intervale rezonabile de timp de către autoritățile competente.

136.

Prin urmare, plângerea este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

B.

În ceea ce privește refuzul autorităților competente de a examina anumite materiale din dosar și de a audia partea vătămată

1.

Admisibilitatea

137.

Guvernul a susținut că avocații reclamantului au cerut examinarea materialelor din dosarul de urmărire penală în fața Curții de Apel Chișinău, în timp ce ei ar fi trebuit să se adreseze judecătorului de instrucție mai întâi de toate.

138.

Reclamantul a argumentat că dacă Curtea de Apel Chișinău ar fi admis cererea avocaților, instanța ar fi putut constata absența unor motive verosimile de a-l bănui pe reclamant de săvârșirea infracțiunii și de a menține măsura arestului preventiv.

139.

Curtea constată că Guvernul a invocat excepția de neepuizare a căilor de recurs interne. Ea observă, totuși, că părțile nu au contestat faptul că Curtea de Apel Chișinău era competentă să examineze probele invocate de reclamant și că ea ar fi putut dispune punerea reclamantului în libertate dacă ar fi constatat că arestul preventiv nu se mai justifică. În aceste condiții, Curtea nu poate imputa reclamantului faptul că nu a invocat această plângere în integralitate în fața judecătorului de instrucție. Așadar, ea respinge excepția Guvernului.

140.

Ea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și o declară admisibilă în condițiile în care nu găsește alte motive de inadmisibilitate.

2.

În fond

141.

Reclamantul a susținut că în cadrul ședinței de judecată din 19 iulie 2007 judecătorul de instrucție a respins cererea avocaților de a examina procesul-verbal de percheziție din 4 mai 2007. Potrivit reclamantului, examinarea procesului-verbal ar fi permis avocaților să combată argumentul procurorului că reclamantul nu avea un domiciliu permanent. De asemenea, el a menționat că Curtea de Apel Chișinău a respins la 25 iulie 2007 cererea avocaților privind audierea părții vătămate și examinarea unor materiale din dosar, și anume plângerea penală a persoanei vătămate, interceptările convorbirilor telefonice, documentele privind percheziția la domiciliul reclamantului din 3 mai 2007 și integralitatea proceselor-verbale de audiere a martorilor, prezentate de procuror în cadrul ședinței de judecată din 19 iulie 2007 în fața judecătorului de instrucție.

Reclamantul a susținut că examinarea acestor probe ar fi permis punerea la îndoială a legalității arestului preventiv și prelungirea acestuia.

142.

Guvernul a arătat că materialele invocate de reclamant erau confidențiale și că el a avut ocazia să ia cunoștință de acestea după finalizarea urmăririi penale.

143.

Curtea amintește că procesul pe marginea recursului împotriva unei măsuri privative de libertate trebuie să fie contradictoriu și să garanteze egalitatea de arme între părți, adică între procuror și deținut (a se vedea, în special,

Nikolova

, citată mai sus, § 58, și

Mooren

, citată mai sus, § 124). Ea amintește în plus că, în astfel de cazuri, bănuitul privat de libertate trebuie să aibă oportunitatea veritabilă de a contesta elementele care au dat naștere acuzațiilor aduse la adresa sa, întrucât persistența bănuielii rezonabile că a săvârșit o infracțiune este o condiție

sine qua non

a legalității menținerii sale în detenție (

A. et autres c. Royaume-Uni

[GC], nr. 3455/05, §

204, CEDH 2009). Această exigență poate impune instanței de judecată competente să audieze martorii ai căror depoziții par a fi la prima vedere susceptibile să influențeze într-un mod decisiv legalitatea menținerii reclamantului în detenție (

Becciev

, citată mai sus, §§ 72-76, și

Țurcan c. Moldova

, nr. 39835/05, § 67-70, 23 octombrie 2007). Ea poate, de asemenea, să dispună ca bănuitul sau reprezentantul său să aibă acces la materialele din dosarul de urmărire penală care stau la baza procedurii pornite împotriva lui (a se vedea, printre altele,

Lamy c.

Belgique

, 30 martie 1989, § 29, seria A nr. 151,

Włoch c. Pologne

, nr.

27785/95, § 127, CEDH 2000

‑

XI,

Schöps c. Allemagne

, nr. 25116/94, §

44, CEDH 2001

‑

I,

Fodale c. Italie

, nr.

70148/01, § 42, CEDH 2006

‑

VII, și

Svipsta c. Lettonie

, nr. 66820/01, § 129, CEDH 2006

‑

III (extrase)).

144.

Curtea amintește, de asemenea, că a subliniat necesitatea unei investigații penale efective, ceea ce poate implica uneori ca o parte din informațiile culese să fie păstrate într-un regim confidențial cu scopul de a evita ca bănuitul să falsifice probele sau să împiedice înfăptuirea justiției. Totodată, acest scop legitim nu poate justifica lezarea substanței dreptului la apărare (

Țurcan

, citată mai sus, § 60).

145.

În speță, Curtea notează că părțile nu au contestat că apărarea nu a avut acces la materialele dosarului de urmărire penală pe care procurorul și-a bazat demersurile de prelungire a restului preventiv, între care interceptările convorbirilor telefonice, care au arătat că reclamantul a dat instrucțiuni altor participanți la proces, și procesele-verbale de audiere a unor martori în integralitatea lor. Ea notează că reclamantul nu a avut acces la documentele privind percheziția efectuată la domiciliul său din Bălți, care, potrivit lui, ar fi putut demonstra că el are un domiciliu fix. Curtea observă că autoritățile competente nu au oferit nicio justificare a respingerii cererii apărării de a accede la documentele respective și că reclamantul nu a putut combate într-un mod adecvat argumentele avansate de procuror în favoarea prelungirii arestului preventiv. În ceea ce privește accesul apărării la dosar, oferit de autoritățile interne după finalizarea urmăririi penale, Curtea consideră că nu se poate spune că acesta a remediat deficiențele procedurale survenite în faza anterioară.

146.

Curtea observă că Curtea de Apel Chișinău nu și-a motivat decizia de a respinge cererea apărării de audiere a lui S.F. – partea vătămată. Ea notează că apărarea nu a avut posibilitatea să ia cunoștință de plângerea penală depusă de S.F. Ținând cont de natura faptelor imputate reclamantului, Curtea consideră că cunoașterea argumentelor părții vătămate de către reclamant și avocații săi le-ar fi oferit o posibilitate veritabilă de a contesta elementele care au dat naștere acuzațiilor aduse la adresa reclamantului și de a combate, astfel, argumentul persistenței bănuielii rezonabile de a fi săvârșit infracțiunea.

147.

În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că nu a fost respectată cerința egalității armelor și a contradictorialității, prevăzute de articolul 5

148.

Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei dispoziții.

V.

CU PRIVIRE LA APLICAREAARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

149.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.

Prejudiciul

150.

Reclamantul a pretins 18

500 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. El a explicat că această sumă reprezintă cheltuieli medicale suportate într-un spital din Turcia. El a susținut că a urmat un tratament în această instituție întrucât starea lui de sănătate s-a agravat în timpul arestului preventiv și pe motiv că nu a putut beneficia de un tratament adecvat în Republica Moldova. El a prezentat raportul medical eliberat de spitalul din Turcia, potrivit căruia el a fost spitalizat de urgență la 14 iulie 2008 cu diagnosticul de colită nefritică acută.

Reclamantul a pretins 200 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

151.

Guvernul a subliniat că raportul medical prezentat de reclamant conține informații puține despre tratamentul urmat. El a adăugat că nu există o legătură de cauzalitate între plângerile invocate în fața Curții și tratamentul reclamantului urmat în Turcia. În ceea ce privește prejudiciul moral, el consideră că pretenția este excesivă.

152.

Curtea amintește că ea a constatat încălcarea Convenției ca rezultat al nerespectării principiului egalității de arme și al principiului contradictorialității. În aceste circumstanțe, ea nu vede vreo legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie respins. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a deficiențelor constatate în atitudinea autorităților competente. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B.

Costuri și cheltuieli

153.

Reclamantul a solicitat rambursarea sumei de 6 000 EUR care reprezintă costuri și cheltuieli angajate în fața Curții. Reprezentanții reclamantului au făcut trimitere la o recomandare a Baroului avocaților din Republica Moldova din 29 decembrie 2005, care stabilește tarifele orare pentru remunerarea avocaților, fără însă a prezenta acest document. Ei au prezentat o lista cu orele petrecute asupra cauzei (o sută șapte ore).

154.

Guvernul consideră că pretențiile reclamantului sunt lipsite de temei. El a menționat că reclamantul nu a adus probe privind obligația de plată a sumei indicate către avocați. De asemenea, el a adăugat că atât numărul de ore cât și suma pretinsă sunt excesive.

155.

Potrivit jurisprudenței Curții, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care se demonstrează că aceasta au fost suportate în realitate, că au fost necesare și rezonabile ca mărime. În prezenta cauză, având în considerare documentele care se află la dispoziția Curții și criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

C.

Dobânda

156.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1.

Declară

admisibilă, cu majoritate de voturi, plângerea întemeiată pe articolul 5 § 4 al Convenției privind nerespectarea principiului egalității de arme și al principiului contradictorialității;

2.

Hotărăște,

în unanimitate, că a avut loc încălcarea articolului 5 § 4 al Convenției;

3.

Hotărăște,

în unanimitate,

a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

i.

2 000 EUR (două mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;

ii.

2

000 EUR (două mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri și cheltuieli;

b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

4.

Respinge

în unanimitate restul pretențiilor reclamantului cu titlu de satisfacția echitabilă.

Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 22 aprilie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Marialena Tsirli

Josep Casadevall

Grefier adjunct

Președinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenției și cu articolul 74 § 2 al Regulamentului Curții, opinia separată a judecătorului Popović este atașată la prezenta hotărâre.

J.C.M.

M.T.

OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI POPOVIĆ

Am votat împreună cu majoritatea pentru încălcarea articolului 5 al Convenției, însă, din păcate îmi este imposibil să fiu de acord cu concluzia în ceea ce privește plângerea pe marginea înlocuirii avocaților reclamantului. În opinia mea, această plângere merita o examinare pe fond, și, deși, ea era mai degrabă legată de articolul 6 al Convenției. În absența unei examinări detaliate, eu nu pot exclude posibilitatea calificării comportamentului judecătorului în raport cu reclamantul la nivel național drept un fel de tratament inuman în sensul articolului 3 al Convenției.