CASE OF TRIPADUS v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 34382/07) depusă la 7 august 2007 contra Republicii Moldova la Curte potrivit articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățean al acestui stat, dl Anatolie Tripăduș („reclamantul”).

Reclamantul a fost reprezentat de către dl. V. Nicoară și dl. G. Malic, avocați care își desfășoară activitatea în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl. V. Grosu.

În fața Curții, reclamantul s-a plîns despre încălcarea articolelor 3 și 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție.

La 14 februarie 2008 cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

Reclamantul, împreună cu O.I. și N.N., a fost implicat într-o serie de tranzacții comerciale complexe ce aveau drept scop construirea de către o societate de construcții ("societatea") a optsprezece imobile în Chișinău.

La 29 martie 2004 S.F. și L.B. au fondat o societate comercială în care dețineau părți sociale egale. Ei au stabilit capitalul social inițial în mărime de 5400 lei moldovenești (MDL) (aproximativ 320 euro, EUR). La 17 decembrie 2004 L.B. a vîndut lui S.F. zece la sută din cota parte, iar la 11 februarie 2005 ea a cesionat lui F.M., un cetățean german, celelalte patruzeci la sută din cota parte pe care le deținea. Tranzacțiile respective au fost înregistrate la Camera Înregistrării de Stat.

La 14 februarie 2006 N.N., în numele lui F.M., a depus o cerere de chemare în judecată împotriva lui S.F. prin care a solicitat excluderea acestuia din urmă din lista asociaților societății pe motiv că S.F. nu ar fi vărsat aportul său la capitalul social timp de aproximativ doi ani de la constituirea societății.

La 15 martie 2006 judecătoria Bălți a admis cererea depusă de către F.M. și a hotărît să-l excludă pe S.F. din lista asociaților societății, F.M. devenind astfel unicul asociat. La 31 martie 2006 hotărîrea a dobîndit puterea de lucru judecat. În aceeași zi, Camera Înregistrării de Stat a efectuat modificări corespunzătoare în documentele de constituire ale societății.

La 31 martie 2006 F.M. a vîndut cincizeci la sută din cota parte la două persoane. La 1 aprilie 2006 o altă persoană, V.S., a cumpărat atît cotele părți ale acestor persoane, precum și alte douăzeci la sută din cota parte a lui F.M. La 2 aprilie 2006 V.S. a vîndut toate părțile sale sociale altor trei persoane, reprezentate de către O.I. La aceeași dată, F.M. a vîndut zece la sută din cota parte lui O.I.

La 3 aprilie 2006 Oficiul teritorial Bălți al Camerei Înregistrării de Stat a înregistrat mărirea capitalului social al societății cu 3024000 EUR. Această sumă corespundea cu valoarea unui proiect de construcție (documentație tehnică) care a fost evaluat la prețul de 3024358,80 EUR potrivit unui raport de audit din 9 decembrie 2005.

La o dată nespecificată în 2006, S.F. a declarat apel împotriva hotărîrii judecătoriei Bălți din 15 martie 2006. El a solicitat Curții de Apel Bălți să scoată cererea de pe rol, susținînd că N.N. nu a avut împuterniciri de a iniția o acțiune civilă în numele lui F.M.

Prin decizia din 30 mai 2006, Curtea de Apel Bălți a respins apelul și demersul privind scoaterea cererii de pe rol. Totuși, instanța de judecată a menționat că prima instanță a examinat cauza în lipsa lui S.F., care de fapt nu ar fi fost înștiințat legal despre data examinării cauzei conform cerințelor. S.F. a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel Bălți.

Prin decizia din 11 iulie 2006, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul, a casat hotărîrile celor două instanțe judecătorești inferioare și a restituit cauza spre rejudecare.

La 2 august 2006 Curtea de Apel Chișinău a conexat într-un singur proces acțiunea reconvențională depusă de S.F. împotriva lui F.M. și împotriva Camerei Înregistrării de Stat. Acțiunea lui S.F. se referea, pe de o parte, la anularea tuturor documentelor și înscrisurilor care au dus la excluderea sa din lista asociaților societății și, pe de altă parte, la recunoașterea sa în calitate de asociat unic al acesteia din urmă.

La 22 septembrie 2006 Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea depusă de către N.N. în numele lui F.M., iar acțiunea reconvențională depusă de către S.F. a admis-o integral.

Prin decizia irevocabilă din 19 octombrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărîrea Curții de Apel Chișinău. B. Pornirea urmăririi penale și detenția inițială a reclamantului

Între timp, la 26 mai 2006, S.F. a depus o plîngere penală la Procuratura Generală. El a denunțat excluderea sa din lista asociaților societății, care a fost ilegală în opinia sa, și deposedarea de părțile sale sociale de către un grup de persoane, inclusiv N.N.

La 9 iunie 2006 un colaborator al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (CCCEC) a dispus începerea urmăririi penale în legătură cu plîngerile lui S.F. Colaboratorul CCCEC s-a bazat exclusiv pe declarațiile acestuia din urmă.

La 3 mai 2007 M.D., judecătorul de instrucție al judecătoriei Buiucani mun. Chișinău, a autorizat efectuarea percheziției la domiciliul reclamantului din Bălți. La 4 mai 2007 autoritățile au efectuat percheziția si au depistat, printre altele, o copie a certificatului de înregistrare a societății.

La 19 iunie 2007 la ora 11:59 reclamantul a fost reținut și plasat în Izolatorul de detenție provizorie al CCCEC. În aceeași zi, el a fost examinat de către un expert medico-legal al cărui raport, în partea sa relevantă, prevede următoarele: «Circumstanțe [relatate de reclamant]: la 19 iunie 2007 la ora 11:30, în timpul cînd se deplasa din biroul notarial spre automobilul propriu, [reclamantul] a fost atacat de către persoane necunoscute și în acest timp a pierdut pe cîteva clipe cunoștința. [Acuzele reclamantului]: cefaleie, amețeli, grețuri, durere la nivelul articulațiilor metacarpiene a ambelor mîini și la nivelul gambelor. Obiectiv: pe fața antero-medială a 1/3 medii a gambei stîngi (...) o excoriație de formă oval-neregulată cu suprafața de culoare roșietică dimensiunea 1,5x1,5 cm; pe fața antero-laterală a 1/3 medii a gambei drepte (...) o excoriație de formă oval- neregulată cu suprafața de culoare roșietică dimensiunea 0,8x0,7 cm. Concluzii: ... excoriații în regiunea ambelor gambe ce au fost produse la lovire cu obiect(-e) contodent(-e) dur(-e) (...), posibil în timpul și circumstanțele indicate [de către reclamant], și se califică ca leziuni corporale fără cauzarea prejudiciului sănătății.»

La 22 iunie 2007 procurorul procuraturii anticorupție, responsabil de caz, a înaintat în judecătoria Buiucani mun. Chișinău un demers privind aplicarea în privința reclamantului a măsurii preventive sub formă de arest preventiv. Procurorul a menționat, printre altele, că F.M., N.N. și O.I. au contribuit la excluderea lui S.F. din lista de asociați ai societății și că, la 31 martie 2006, dată la care hotărîrea judecătoriei Bălți din 15 martie 2006 a dobîndit puterea de lucru judecat, F.M. a solicitat Camerei Înregistrării de Stat să execute în regim de urgență hotărîrea în cauză. El a susținut că această cerere a fost depusă fără ca S.F. să fi fost înștiințat și cu scopul - în opinia procurorului – de a ascunde urmele infracțiunii. Referindu-se la rezultatele "măsurilor de investigație" ( măsuri operativ-investigative ), potrivit cărora F.M., N.N. și O.I. au executat indicațiile reclamantului îndreptate împotriva lui S.F., procurorul a notat că se constată în acțiunile reclamantului elementele constitutive ale infracțiunii de însușire în proporții deosebit de mari a bunurilor altora.

Avocații reclamantului au pledat în favoarea eliberării acestuia din urmă invocînd, printre altele, lipsa unei bănuieli rezonabile că el ar fi comis infracțiunea, necesitatea de a continua activitatea de serviciu și că acesta nu a împiedicat la desfășurarea urmăririi penale. Avocații au susținut în continuare că la reținerea reclamantului a fost aplicată forța fizică nejustificat și că i-au fost cauzate leziuni corporale.

În aceeași zi, judecătorul de instrucție al judecătoriei Buiucani mun. Chișinău dl I.M. a dispus aplicarea în privința reclamantului a măsurii preventive sub formă de arest preventiv pe un termen de zece zile cu calcularea termenului de la 19 iunie 2007 ora 11:59. Judecătorul a motivat încheierea sa după cum urmează: « (...) materialele prezentate de procuror confirmă existența temeiurilor de bănuială rezonabilă în privința [reclamantului] în comiterea infracțiunii imputate (...) [Instanța de judecată] ia în considerație caracterul și gradul prejudiciabil al faptei imputate (...), gravitatea infracțiunii imputate, necesitatea apărării ordinii publice, șocul stresant în societate care ar putea fi provocat prin eliberarea acestuia [ținînd cont de suma care ar fi fost sustrasă], [precum și] pericolul de sustragere de la organele de drept, riscul de influențare a stabilirii adevărului pe cauză, de înțelegere între acuzați și de creare a probelor de dezvinovățire ce rezultă din infracțiunea imputată (...), personalitatea bănuitului și comportamentul său în procesul penal. (...) Instanța de judecată consideră că la moment actualitatea motivelor învinuirii au prioritate și [că detenția reclamantului] vor contribui la desfășurarea normală a procesului penal. (...) [Instanța de judecată] (...) emite o încheiere interlocutorie în adresa procurorului anticorupție privind verificarea afirmațiilor bănuitului despre aplicarea forței fizice la reținerea acestuia (...) »

La 25 iunie 2007 reclamantul a declarat recurs împotriva încheierii judecătorului de instrucție. El a invocat lipsa unor temeiuri de bănuială rezonabilă că ar fi comis infracțiunea și a susținut, printre altele, că infracțiunea imputată lui era de natură economică, și că el suferea de hepatită cronică C, că el avea loc permanent de trai și de muncă, că întreținea cei doi părinți orbi și nu avea antecedente penale.

La o dată nespecificată, avocații reclamantului au depus un demers la procuratură privind recuzarea procurorului responsabil de caz.

La 26 iunie 2007 un colaborator al CCCEC a întocmit un raport în care a consemnat că reclamantul nu avea un loc permanent de trai. El a notat că, potrivit unui certificat emis de primăria competentă, reclamantul nu a locuit niciodată la adresa din Chișinău, indicată în actul său de identitate.

În aceeași zi, procurorul responsabil de caz a informat avocații reclamantului că, a doua zi la ora 14:00, acesta din urmă va fi pus sub învinuire și că prezența lor era necesară. Avocații s-au deplasat la Izolatorul de detenție provizorie la data și ora indicată, dar, potrivit reclamantului, procurorul nu s-ar fi prezentat. La ora 15:00 avocații ar fi solicitat în scris de la CCCEC să fie informați potrivit legislației despre data și ora viitoarei acțiuni procesuale în privința reclamantului.

Prin ordonanța din 27 iunie 2007, adjunctul Procurorului General a respins ca nefondat demersul avocaților reclamantului privind recuzarea procurorului.

Prin ordonanța din 28 iunie 2007 procurorul responsabil de caz a dispus, în vederea punerii sub învinuire a reclamantului, înlocuirea avocaților săi, care au fost aleși de către acesta din urmă, cu un avocat din oficiu. Procurorul a notat că avocații respectivi nu s-au prezentat la organul de urmărire penală la 27 și 28 iunie 2007.

La 28 iunie 2007 procurorul, în prezența unui avocat din oficiu, a dispus punerea sub învinuire a reclamantului, incriminîndu-i săvîrșirea infracțiunilor de însușire a bunurilor în proporții deosebit de mari a altei persoane și folosirea documentelor false. În ceea ce privește ultimul capăt de acuzare, procurorul a reiterat că documentația tehnică privind proiectul de construcție menționat (a se vedea paragraful 10 supra) ar fi fost introdusă pe teritoriul Republicii Moldova în baza unei procuri pe care era aplicată semnătura falsificată a directorului societății. Mai mult, procurorul a menționat că la situația din 1 ianuarie 2006 cota socială din capitalul social cei aparținea lui S.F. era estimată la valoare de 20165034 MDL (aproximativ 1200000 EUR). Reclamantul a refuzat să semneze ordonanța de punere sub învinuire, deoarece lipseau avocații săi. În plus, el a depus o plîngere în care a cerut procuraturii să fie asigurată prezența acestora.

Înainte de a fi condus la ședința de judecată la Curtea de Apel Chișinău, unde trebuia să fie examinat recursul său, reclamantul a fost examinat de un medic al Izolatorului de detenție provizorie al CCCEC. În raportul său, medicul a indicat, printre altele, că reclamantul în perioada cuprinsă între 19 și 28 iunie 2007 s-a plîns în mod constant de hipertensiune psiho-emoțională, că el permanent a fost sub supraveghere medicală, că i s-au administrat sedative și că i s-a permis să primească medicamente de la rude. De asemenea, el a menționat că reclamantului i-a fost propus să fie consultat de un neuropatolog, dar el a refuzat, în speranța de a fi eliberat după ședința de judecată. În cele din urmă, el a notat că reclamantul suferea, printre altele, de hipertensiune arterială de gradul doi, însă nu îi era contraindicat din punct de vedere medical să participe la acțiuni de urmărire penală.

La 28 iunie 2007 Curtea de Apel Chișinău a respins recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 22 iunie 2007. Reiterînd temeiurile invocate de către judecătorul de instrucție al judecătoriei Buiucani mun. Chișinău pentru arestarea preventivă a reclamantului, Curtea de Apel Chișinău a precizat că el ar putea să se eschiveze de la organul de urmărire penală prin teritoriul autoproclamat al republicii nistrene, teritoriul căreia nu este posibil de controlat de către autoritățile Republicii Moldova. În cele din urmă, Curtea de Apel Chișinău a indicat că reclamantului i se putea oferi îngrijiri medicale în spitalul penitenciarului.

După ședința de judecată, reclamantul și-a pierdut cunoștința și a fost transportat cu ambulanța la un spital din Chișinău. El a fost internat în secția reanimare cu diagnosticul: infarct cerebral în sistemul vertebro-bazilar cu sindrom bulbar moderat pronunțat și convulsii clonico-tonice. În certificatul eliberat la 29 iunie 2007, medicii au menționat că transportarea reclamantului la acel moment prezenta un risc "major". C. Prima prelungire a termenului deținerii în stare de arest preventiv în privința reclamantului

La 28 iunie 2007 la ora 10:40, procurorul a cerut judecătoriei Buiucani mun. Chișinău ca durata arestării reclamantului să fie prelungită pentru un termen de 30 zile. El a indicat temeiuri similare celor pe care le-a invocat în demersul său inițial privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest în privința reclamantului. De asemenea, procurorul a adăugat că acesta nu avea un loc permanent de trai și că nu au fost colectate declarațiile tuturor participanților care au cunoștință de circumstanțele cauzei.

În cadrul ședinței de judecată din 29 iunie 2007, avocații reclamantului au solicitat judecătorului de instrucție să respingă demersul procurorului, susținînd, printre altele, că reclamantul avea loc permanent de trai și termenul arestului preventiv în privința reclamantului expirase în acea zi la ora 11:59.

La 29 iunie 2007 la ora 14:25 M.D., judecătorul de instrucție al judecătoriei Buiucani mun. Chișinău a prelungit termenul deținerii în stare de arest în privința reclamantului pentru o perioadă de 20 de zile, pînă la 19 iulie 2007 ora 11:59. Invocînd prevederile articolului 186 alineatul 3 din Codul de procedură penală (CPP), judecătorul a menționat că, în cazuri excepționale, în funcție de complexitatea cauzei, de gravitatea infracțiunii și în caz de pericol al dispariției învinuitului durata ținerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită. Judecătorul a notat că temeiurile inițiale ce au determinat aplicarea măsurii preventive în privința reclamantului se mențin. În ceea ce privește expirarea termenului arestului preventiv în privința reclamantului, judecătorul a relevat că la momentul începerii ședinței de judecată această scadență nu expirase, astfel fiind respectate prevederile legale. Reclamantul nu a fost prezent la ședința de judecată din cauza aflării sale la tratament în instituția medicală.

În cadrul ședinței de judecată, avocații reclamantului au înaintat judecătorului de instrucție cereri prin care au solicitat declararea nulității ordonanței de punere sub învinuire a reclamantului pe motiv că, la înaintarea acestui act procedural, procurorul i-a înlocuit în mod abuziv cu un avocat din oficiu, astfel fiind încălcate drepturile reclamantului. De asemenea, avocații au cerut declararea nulității demersului privind prelungirea termenului de arest preventiv în privința reclamantului, susținînd că procurorul a omis să înainteze demersul judecătorului de instrucție cu cinci zile pînă la expirarea termenului precedent de arestare, în conformitate cu prevederile articolului 186 alineatul 6 din CPP.

Prin încheierea din 29 iunie 2007 M.D., judecătorul de instrucție al Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău, a respins cererile menționate supra ale avocaților reclamantului. Instanța de judecată a notat că ordonanța procurorului privind înlocuirea avocaților (a se vedea paragraful 30 supra) nu a fost contestată și nici anulată. În ceea ce privește nerespectarea prevederilor articolului 186 alineatul 6 din CPP, judecătorul a relevat că, avînd în vedere comentariul la CPP, termenul de cinci zile este un termen de recomandare.

La 2 iulie 2007 avocații reclamantului au declarat recurs împotriva încheierii judecătorului de instrucție privind prelungirea termenului deținerii în stare de arest în privința reclamantului. Ei au invocat lipsa unor temeiuri de bănuială rezonabilă că reclamantul ar fi săvîrșit infracțiunea. De asemenea, ei au menționat că procurorul nu a prezentat vreo probă concretă susceptibilă să justifice deținerea clientului lor în stare de arest preventiv, susținînd că de la începerea urmăririi penale la 9 iunie 2006 reclamantul nu a împiedicat niciodată buna desfășurare a urmăririi penale. Mai mult, ei au notat, printre altele, că reclamantul are loc permanent de trai și că a fost efectuată o percheziție la domiciliul lui cu două luni în urmă. Avocații au relevat, în cele din urmă, că procurorul a înaintat demersul privind prelungirea termenului de arest preventiv în privința reclamantului doar cu o zi înainte de expirarea termenului precedent și că judecătorul de instrucție a pronunțat încheierea sa aproximativ două ore și jumătate după expirarea acestui termen.

La 6 iulie 2007 o comisie medicală din cadrul instituției medicale unde se afla reclamantul a eliberat un certificat care a confirmat diagnosticul din 28 iunie 2007 (paragraful 34 supra). Medicii au notat că starea de sănătate a reclamantului era stabilă, că el a primit îngrijiri medicale în secția de reanimare și că, pentru precizarea diagnosticului, el trebuia în aceeași zi la ora 13.00 să efectueze un examen tomografic a creierului, într-o altă instituție medicală. După efectuarea tomografiei, reclamantul a fost transportat cu ambulanța la spitalul Penitenciarului Pruncul.

La 10 iulie 2007 Curtea de Apel Chișinău, în prezența reclamantului, a respins recursul acestuia declarat împotriva încheierii din 29 iunie 2007 privind prelungirea termenului deținerii în stare de arest. Curtea de Apel Chișinău a menționat, printre altele, că reclamantul este învinuit în comiterea unei infracțiuni deosebit de grave și că, potrivit informațiilor prezentate de către procuror, trebuia să fie efectuate acțiuni procesuale cu participarea lui. D. Cererea habeas corpus și cea de-a doua prelungire a termenului deținerii în stare de arest preventiv în privința reclamantului

La 12 iulie 2007 unul dintre avocații reclamantului a depus o cerere de habeas corpus către judecătorul de instrucție. Avocatul a susținut că detenția reclamantului nu mai era justificată, că starea lui de sănătate s-a agravat și că pericolul dispariției reclamantului putea fi înlăturat prin predarea pașaportului.

În aceeași zi, avocatul menționat supra a depus o plîngere către judecătorul de instrucție prin care a solicitat anularea ordonanței procurorului din 28 iunie 2007 privind înlocuirea avocaților (a se vedea paragraful 30 supra). De asemenea, avocatul a solicitat anularea ordonanței de punere sub învinuire pe motiv că aceasta i-a fost înaintată după cîteva zile de la expirarea termenului de reținere de șaptezeci și două de ore. În acest sens, avocatul a susținut că, potrivit articolului 63 alineatul 2 din CPP, organul de urmărire penală era obligat să-l elibereze pe reclamant, fie să dispună punerea lui sub învinuire sau scoaterea lui de sub urmărire.

La 16 iulie 2007 procurorul a înaintat un demers judecătoriei Buiucani mun. Chișinău privind prelungirea duratei arestării preventive a reclamantului pentru un termen de 30 zile. Procurorul a susținut că acesta putea să se eschiveze de la organul de urmărire penală, deoarece nu avea loc permanent de trai și putea exercita presiuni asupra martorilor, majoritatea dintre ei fiind subalternii săi sau membrii familiei lui. De asemenea, procurorul a relevat că potrivit descifrărilor convorbirilor telefonice ale reclamantului pentru perioada iulie-octombrie 2006 rezultă că acesta din urmă a întreprins „măsuri concrete în vederea ghidării acțiunilor” altor participanți în cadrul procesului penal, și anume ale unui co-acuzat și ale cîtorva martori. În cele din urmă, procurorul a susținut că reclamantul putea să-și confecționeze documente de identitate false și să contrafacă alte documente oficiale în vederea creării probelor pentru dezvinovățirea sa.

Ca urmare a demersului procurorului, la 18 iulie 2007 șeful Penitenciarului nr. 16-Pruncul a confirmat diagnosticul stabilit anterior reclamantului și a notat că acesta din urmă nu putea să participe la acel moment la ședința de judecată.

La 18 iulie 2007 M.D., judecătorul de instrucție al Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău, a amînat ședința de judecată, la cererea avocaților, din cauza imposibilității prezentării la ședința de judecată a reclamantului în legătură cu starea sănătății sale.

Prin încheierea din 19 iulie 2007, M.D., judecătorul de instrucție al Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău, a respins plîngerea reclamantului din 12 iulie 2007 privind anularea, pe de o parte, a ordonanței procurorului de înlocuire a avocaților și, pe de altă parte, a ordonanței de punere sub învinuire. În ceea ce privește înlocuirea avocaților, judecătorul a notat că această înlocuire era legală pe motiv că la 27 iunie 2007 ora 14:00 nu a fost posibil de a înainta învinuirea reclamantului, deoarece avocații săi au înaintat o cerere de recuzare a procurorului, care nu fusese examinată la acel moment, că avocaților le-a fost solicitat să se prezinte în aceeași zi la ora 17:00, însă aceștia au invocat imposibilitatea de a se prezenta la organul de urmărire penală și că la 28 iunie 2007 acești avocați nu răspundeau la apelurile telefonice efectuate de către procuror. În ceea ce privește notificarea ordonanței de punere sub învinuire după expirarea termenului de reținere de 72 de ore, judecătorul a invocat prevederile articolului 307 alineatul 5 din CPP, potrivit căruia termenul ținerii în stare de arest a bănuitului nu va depăși 10 zile. Judecătorul a precizat că deși prevederile legale aplicabile în speță erau confuze, totuși punerea sub învinuire nu a afectat prin sine drepturile și libertățile constituționale ale reclamantului.

La 19 iulie 2007 în cadrul ședinței de judecată privind prelungirea termenului deținerii în stare de arest preventiv a reclamantului, care a început la ora 11:00, procurorul responsabil de cauza respectivă a prezentat judecătorului de instrucție un act semnat de către trei colaboratori ai Penitenciarului nr. 16 Pruncul, ce atesta refuzul reclamantului de a se prezenta în ședința de judecată. Avocații reclamantului au solicitat judecătorului de instrucție să nu admită în calitate de probă actul respectiv, deoarece potrivit prevederilor articolului 321 alineatul 2 din CPP, refuzul reclamantului de a fi adus în instanță trebuia confirmat și de avocatul său. De asemenea, avocații au susținut că demersul privind prelungirea duratei arestării preventive trebuie obligatoriu să fie examinat în prezența reclamantului și că, potrivit prevederilor articolului 287 1 din CPP, procurorul trebuia să suspende urmărirea penală în legătură cu starea de sănătate a reclamantului. Judecătorul de instrucție, la cererea avocaților, a dispus amînarea ședinței de judecată pentru verificarea informației prezentată de procuror.

În aceeași zi la ora 12:00, procurorul și unul dintre avocații reclamantului s-au deplasat la locul de detenție al acestuia. În prezența a doi codeținuți, procurorul a întocmit un proces-verbal care, în partea sa relevantă, prevede următoarele: « (...) Prezentul proces-verbal confirmă faptul că învinuitului [reclamantului] i-a fost pusă de subsemnat întrebarea „Dacă dorește sau nu să participe la examinarea demersului privind prelungirea termenului de arest la Judecătoria Buiucani mun. Chișinău (...)” [Reclamantul] a comunicat „Se simte rău. Are nevoie de îngrijire medicală.” La întrebări suplimentare a subsemnatului nu a reacționat. (...) avocatul a comunicat: „[Reclamantul] se află în stare gravă. Din cuvintele persoanelor care se află în aceeași celulă cu el, în noaptea de 18 spre 19 iulie 2007 el a căzut de două ori fără cunoștință, se simte foarte rău. [Reclamantul] nu reacționează la întrebările pe care i le adresez se creează impresia că se află sub influența medicamentelor. Starea sănătății trezește îngrijorare. Solicit procurorului să întreprindă toate măsurile necesare pentru a-i asigura [reclamantului] asistența medicală necesară, inclusiv transferarea acestuia într-o instituție medicală specializată. La 18 iulie 2007 procurorul a prezentat instanței de judecată un certificat medical din care rezultă că [reclamantul] suferă de mai multe maladii grave. Acestea îi pun viața [reclamantului] în pericol și pot duce chiar și la deces. În detenție [reclamantului] nu i se poate acorda asistența medicală necesară.” Prezentul proces verbal a fost propus pentru semnare [reclamantului] care nu a reacționat în careva mod (nici verbal nici prin gest) la adresarea procurorului. (...) obiecții și adăugări : [Avocatul a adăugat că] (...) ”a nu se considera că dacă [reclamantul] nu reacționează, el nu dorește sau refuză să se prezinte la examinarea demersului privind prelungirea arestului preventiv. Am impresia că el se află într-o stare de inconștiență.”»

La 19 iulie 2007 la ora 13:05 M.D., judecătorul de instrucție al Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău, a reluat ședința de judecată amînată mai devreme în aceeași zi. În cadrul ședinței de judecată, avocații reclamantului au susținut că termenul deținerii în stare de arest preventiv al clientului lor a expirat la ora 11:59. Ei au solicitat încetarea procedurii de examinare a demersului procurorului și eliberarea imediată a reclamantului.

Printr-o încheiere pronunțată în aceeași zi la ora 17:45, judecătorul de instrucție a admis demersul procurorului și, invocînd prevederile articolului 186 alineatul 3 din CPP, a prelungit măsura preventivă-arestul preventiv în privința reclamantului pe un termen de încă 20 zile, pînă la 8 august 2007 ora 11:59. Judecătorul a notat că: procurorul a înaintat demersul său la 16 iulie 2007 ora 13:50; ședința de judecată în vederea examinării demersului a fost numită pentru 18 iulie 2007 ora 09:00; din cauza stării de sănătate a reclamantului și la cererea avocaților săi, ședința judiciară a fost amînată pentru 19 iulie 2007 ora 11:00; în ziua ședinței de judecată procurorul a prezentat un act ce atesta refuzul reclamantului de a se prezenta în ședința de judecată, care însă nu era conform prevederilor codului de procedură penală; procurorul a prezentat la 19 iulie 2007 ora 13:05 un proces-verbal semnat de unul dintre avocații reclamantului care confirma imposibilitatea aducerii reclamantului în ședința de judecată în legătură cu starea de sănătate a acestuia. Reieșind din circumstanțele cauzei și scopul măsurii preventive, și invocînd principiul continuității ședinței de judecată, judecătorul a considerat inoportun încetarea procedurii de examinare a demersului procurorului, cu încetarea de drept a măsurii preventive. De asemenea, judecătorul a relevat că reclamantul este învinuit de comiterea unei infracțiuni deosebit de grave, că el nu recunoaște vinovăția sa și refuză să dea careva depoziții, și că urmărirea penală nu a fost terminată. Judecătorul a notat că temeiurile aplicării arestului preventiv în privința reclamantului și-au păstrat actualitatea și că la momentul în care nu au fost audiați toți martorii, și nu au fost acumulate toate probele, există riscul de influență din partea reclamantului asupra bunei desfășurări a urmăririi penale și aflarea acestuia la libertate ar putea tulbura respectarea ordinii publice.

În aceeași zi, M.D., judecătorul de instrucție a pronunțat o încheiere interlocutorie în care a notat că procurorul, încălcînd prevederile articolului 186 alineatul 6 din CPP, nu a înaintat demersul său privind prelungirea duratei arestării preventive în privința reclamantului cu cinci zile pînă la expirarea termenului precedent de arestare. De asemenea, judecătorul a menționat că procurorul prezentase un act ce atesta refuzul reclamantului de a se prezenta la ședința de judecată și că acest act nu era semnat de un avocat, contrar exigențelor articolului 321 alineatul 2 din CPP. Prin urmare, judecătorul a considerat că procurorul nu a respectat drepturile reclamantului și a dispus să i se aducă la cunoștința Procurorului General.

La 20 iulie 2007 avocații reclamantului au declarat recurs la Curtea de Apel Chișinău împotriva încheierii privind prelungirea termenului deținerii în stare de arest preventiv al reclamantului. Ei au solicitat audierea martorului S.F. și examinarea probelor care au fost invocate de procuror în motivarea demersului său, și anume descifrările convorbirilor telefonice de pe numărul ce aparținea reclamantului. De asemenea, ei au solicitat examinarea încheierii judecătorului de instrucție, M.D., din 3 mai 2007 privind autorizarea efectuării percheziției la domiciliul reclamantului. În cele din urmă, ei au solicitat examinarea în integralitate a proceselor-verbale de audiere a martorilor, deoarece procurorul prezentase doar primele pagini ale acestora, care nu conțineau textul declarațiilor martorilor.

Printr-o decizie din 25 iulie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul și a menținut încheierea instanței judecătorești inferioare. Curtea de Apel Chișinău a notat, printre altele, că reclamantul nu avea loc permanent de trai și, că potrivit descifrărilor convorbirilor telefonice din 2006, el a dat instrucțiuni anumitor participanți la proces. Reclamantul a fost prezent la ședința de judecată, însoțit de către un medic.

Între timp, la 20 iulie 2007 reclamantul a fost supus unei noi proceduri de tomografie cerebrală efectuată la "Spitalul Clinic Republican».

Prin scrisoarea din 25 iulie 2007, șeful Penitenciarului nr. 16-Pruncul l-a informat pe unul dintre avocații reclamantului că în cadrul instituției sale sunt condiții adecvate de tratare. De asemenea, el a precizat că, deși instituția sa nu era dotată cu aparatajul necesar pentru investigații totale, orice pacient putea fi transferat, în caz de necesitate, în unul din centrele de diagnostic din cadrul Ministerului Sănătății. E. Cea de-a treia prelungire a termenului deținerii în stare de arest preventiv în privința reclamantului

La 3 august 2007 la ora 8:40 procurorul responsabil de cauza respectivă a înaintat un demers judecătorului de instrucție privind prelungirea duratei ținerii în stare de arest a reclamantului pe termen de treizeci de zile. Procurorul a motivat demersul său prin gravitatea infracțiunii imputate, riscului influențării martorilor, înțelegerii între acuzați, eschivării reclamantului de la organul de urmărire penală, reieșind din faptul că el nu avea loc permanent de trai. În aceeași zi, procurorul a completat învinuirea înaintată reclamantului, incriminîndu-i, printre altele, săvîrșirea infracțiunii de instigare la prezentarea declarațiilor mincinoase.

Unul dintre avocații reclamantului a solicitat eliberarea din arest preventiv a clientului său pe motiv, printre altele, că acesta nu s-a eschivat niciodată de la organul de urmărire penală și că el trebuia să efectueze investigații medicale și să continue tratamentul său.

Între timp, reclamantul a fost consultat de către medicii Institutului de neurologie și neurochirurgie. Potrivit certificatului medical din 1 august 2007, eliberat de această instituție, reclamantul suferea de micro și macroangiopatie cerebrală aterosclerotică stadie I cu sindrom asteno-depresiv sever, exprimat prin tulburări funcționale de motilitate în hemicorpul drept și cefalee tensională.

La 6 august 2007 I.M., judecătorul de instrucție al Judecătoriei Buiucani mun. Chișinău, a admis parțial demersul procurorului și a prelungit durata ținerii în stare de arest preventiv a reclamantului pe un termen de douăzeci de zile, pînă la 28 august 2007 ora 11:59. Judecătorul a reiterat temeiurile invocate de către procuror pentru menținerea reclamantului în stare de arest. Instanța de judecată a considerat că durata arestării preventive era rezonabilă și se justifica prin complexitatea cauzei penale și existența de interes public deosebit către cauză. În cele din urmă, instanța de judecată a menționat că în locurile de detenție provizorie reclamantului i se acordă asistență medicală adecvată. Ședința de judecată s-a desfășurat, la solicitarea avocatului și procurorului, în lipsa reclamantului, care nu a putut să participe din cauza stării sale de sănătate.

Cu privire la recursul declarat de către unul dintre avocații reclamantului, la 9 august 2007 Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea judecătorului de instrucție din 6 august 2007. F. Cea de-a patra prelungire a termenului deținerii în stare de arest preventiv în privința reclamantului

La 17 august 2007 procurorul a întocmit rechizitoriul și a trimis cauza penală pentru examinare în Judecătoria Buiucani mun. Chișinău.

La 22 august 2007 procurorul a înaintat instanței de judecată un demers privind prelungirea termenului deținerii în stare de arest preventiv în privința reclamantului pe o perioadă de 90 zile. Procurorul a susținut, printre altele, că reclamantul ar putea, în caz de eliberare, împiedica examinarea în termeni rezonabili a cauzei penale. În acest sens, procurorul a notat că reclamantul a simulat starea gravă a sănătății și că diagnosticul inițial a fost infirmat prin diagnoza stabilită la 1 august 2007 de către medicii Institutului de neurologie și neurochirurgie. El a reiterat faptul că reclamantul ar putea împiedica înfăptuirea justiției prin influențarea martorilor și falsificarea documentelor; el a utilizat ca argument depoziția unui martor din 19 iulie 2007, în care acesta și-a retras declarațiile inițiale și a afirmat că reclamantul, în calitatea sa de șef, l-a determinat să prezinte declarații mincinoase. De asemenea, procurorul a susținut că reclamantul ar putea dispărea, deoarece nu avea loc permanent de trai și deținea un pașaport românesc.

Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a admis demersul procurorului prin încheierea din 28 august 2007. Reclamantul nu a fost prezent la ședința de judecată, însă a fost reprezentat de avocații săi.

La 3 septembrie 2007 unul dintre avocații reclamantului a declarat recurs. Avocatul a subliniat, printre altele, că Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a pronunțat încheierea sa la 28 august 2007 la ora 17:00, în timp ce termenul precedent de arest preventiv în privința reclamantului expirase la ora 11:59. Invocînd jurisprudența Curții ( Boicenco c. Moldovei , nr. 41088/05, 11 iulie 2006, Sarban c. Moldovei , nr. 3456/05, 4 octombrie 2005, și Becciev c. Moldovei , nr. 9190/03, 4 octombrie 2005), avocatul a susținut, de asemenea, că Judecătoria Buiucani mun. Chișinău nu a justificat menținerea reclamantului în stare de arest cu motive suficiente și pertinente. În plus, el a susținut că era complet eronată constatarea instanței de judecată precum că reclamantul nu avea loc permanent de trai, întrucît la 4 mai 2007 a fost efectuată o percheziție la domiciliul reclamantului din Bălți. În cele din urmă, avocatul a susținut că au fost încălcate drepturile reclamantului garantate de articolul 5 § 4 din Convenție, deoarece Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a examinat demersul procurorului în absența reclamantului.

Prin decizia 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea din 28 august 2007. Instanța de judecată a relevat că reclamantul a încercat deja să împiedice desfășurarea normală a procesului penal, simulînd starea gravă a sănătății. De asemenea, instanța de judecată a notat că menținerea reclamantului în stare de arest preventiv era necesară, avînd în vedere gravitatea infracțiunii imputate, pedeapsa prevăzută și necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului penal. În plus, Curtea de Apel Chișinău a menționat că, deși la domiciliul reclamantului din Bălți a fost efectuată o percheziție, acest lucru nu dovedește că reclamantul locuiește permanent la această adresă. Instanța de judecată a menționat că, în caz de eliberare din arest preventiv, există riscul ca acesta să se eschiveze de la organul de urmărire penală prin teritoriul autoproclamat al republicii nistrene, teritoriul căreia nu este posibil de controlat de către autoritățile Republicii Moldova. În egală măsură, instanța de judecată a relevat că ședința de judecată din 28 august 2007 care a avut loc la Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a început la ora 10:00, adică înainte de expirarea termenului precedent de arest preventiv, și că, prin urmare, încheierea instanței inferioare era legală și întemeiată. De asemenea, instanța de judecată a precizat că multiplele cereri ale reclamantului de a obține eliberarea sa au urmărit scopul de a împiedica înfăptuirea justiției. În cele din urmă, instanța de judecată a notat: „ (...) intenția [reclamantului] de a evita desfășurarea normală a procesului (...) se denotă și prin faptul, că se fac trimiteri la cauze examinate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, însă, nu se referă nemijlocit la cauza penală concretă, acestea fiind absolut diferite de această cauză și, prin urmare, afirmațiile declarative au ca scop de a influența indirect instanțele judiciare în vederea eliberării [reclamantului] din starea de arest.” Reclamantul nu a fost prezent la ședința de judecată, dar el a fost reprezentat de către unul dintre avocații săi. G. O nouă cerere de habeas corpus și eliberarea reclamantului

La 17 septembrie 2007 avocații reclamantului au depus o nouă cerere de habeas corpus , invocînd în esență starea gravă de sănătate a reclamantului și necesitatea de îngrijiri medicale specializate care nu puteau fi acordate în spitalul penitenciarului. În aceeași zi, judecătoria Buiucani mun. Chișinău a respins acest demers pe motiv că era neîntemeiat. Cu privire la recursul declarat de către avocați, la 3 octombrie 2007 Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea instanței inferioare, motivînd că spitalul penitenciarului poate acorda orice tratament medical.

Între timp, judecătoria Buiucani mun. Chișinău a dispus la 17 septembrie 2007 efectuarea unei expertize medicale în privința reclamantului de către o comisie de experți medico-legali ai Centrului de Medicină Legală a Ministerului Sănătății a Republicii Moldova. De asemenea, instanța de judecată a suspendat examinarea cauzei penale de învinuire a reclamantului și a coacuzaților săi.

În perioada 17 octombrie și 8 noiembrie 2007, comisia de experți medico-legali au examinat toate documentele medicale în privința reclamantului întocmite pe parcursul perioadei 19 iunie – 9 octombrie 2007. Din raportul final întocmit de această comisie reiese că, în timpul aflării reclamantului în spitalul Penitenciarului 16, acesta a continuat tratamentul său sub supravegherea permanentă a medicilor. Astfel după cum a fost reprodus în raportul comisiei, fișa medicală întocmită de spitalul penitenciarului conține șaisprezece mențiuni cu privire la starea generală a reclamantului, care a fost consultat de mai mulți medici și medicamentele administrate. Ultima mențiune este datată cu 9 octombrie 2007. De asemenea, raportul conține rezultatele unei tomografii efectuate de reclamant la 20 iulie 2007. Concluzia raportului comisiei, în partea sa relevantă, prevede următoarele: „Din documentele medicale prezentate (...) rezultă, că i s-au stabilit următoarele maladii [reclamantului]: - boală cerebro-vasculară acută, cu sindrom bulbar moderat pronunțat și sindrom vertebrobazilar; - micro și macroangiopatie cerebrală aterosclerotică st. I cu sindrom asteno-depresiv sever, exprimat prin tulburări funcționale de motilitate în hemicorpul drept și cefalee tensională [dureri de cap] (confirmat de Consiliul medical al Institutului de neurologie și neurochirurgie). Cu maladiile menționate [reclamantul] s-a aflat la tratament staționar în Spitalul clinic municipal (...) de la 28 iunie pînă la 6 iulie 2007. Apoi transferat în spitalul Penitenciarul 16, unde a fost internat la 6 iulie 2007 și continuă tratamentul pînă la 9 octombrie 2007 (ultima inscripție în fișa medicală). (...) comisia conchide că (...),în legătură cu starea critică a sănătății, [reclamantul] necesită continuarea tratamentului pe o perioadă îndelungată de timp, într-o instituție medicală specializată, durata concretă a căreia va depinde de evoluția maladiei și eficiența tratamentului (...).”

La o dată nespecificată, procurorul a înaintat un demers privind prelungirea termenului arestului preventiv a reclamantului pe o perioadă de 90 zile, iar unul dintre avocații acestuia din urmă a înaintat un demers privind înlocuirea măsurii preventive.

La 23 noiembrie 2007, avînd în vedere raportul de expertiză medico-legală din 8 noiembrie 2007, Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a respins demersul procurorului și a admis demersul avocatului. Instanța de judecată a notat că medicii audiați în cadrul ședinței de judecată au confirmat, pe de o parte, că reclamantul se afla în stare critică și, pe de altă parte, că era imposibilă acordarea asistenței medicale specializate în condițiile spitalului Penitenciarului nr. 16 - Pruncul. Instanța de judecată a înlocuit măsura preventivă arestul aplicată reclamantului cu obligarea lui de a nu părăsi țara pe un termen de 30 zile.

La 14 decembrie 2007 Judecătoria Buiucani mun. Chișinău a reluat procesul penal suspendat la 17 septembrie 2007.

Curtea nu a fost informată despre evoluția ulterioară a procesului penal. H. Investigarea desfășurată în legătură cu alegațiile privind aplicarea relelor tratamente în timpul reținerii reclamantului

Prin ordonanța din 30 august 2007, un procuror din cadrul Procuraturii Anticorupție a dispus de a nu porni urmărirea penală în temeiul sesizării judecătorului de instrucție (a se vedea paragraful 24 supra) despre necesitatea verificării alegațiilor reclamantului, potrivit căruia el a fost bătut în timpul reținerii sale. Procurorul a notat că, potrivit înregistrării video privind reținerea, reclamantul a fost reținut la 19 iunie 2007 la ora 11:50, că polițiștii l-au fixat cu fața la automobilul său și că reclamantul a opus rezistență. Procurorul a constatat că reclamantul a încercat să elibereze mîinile sale din mîinile polițiștilor, aceștia fiind nevoiți să-i răsucească mîinile la spate și să-i pună cătușele, că, între timp, un colaborator al CCCEC s-a apropiat și s-a legitimat și că atunci cînd reclamantul a acceptat să se calmeze, i-au fost scoase cătușele la ora 11.53, respectiv la trei minute după ce acestea i-au fost puse. Procurorul a relevat că forța fizică aplicată de către colaboratorii de poliție nu a depășit limitele prevăzute de legislație și că alte manifestări de forme violentă din partea colaboratorilor de poliție nu au avut loc. Procurorul a notat că au fost interogați trei colaboratori de poliție care au participat la reținerea reclamantului și că depozițiile lor coincideau cu înregistrarea video. De asemenea, procurorul a constatat că excoriațiile depistate în regiunea ambelor gambe ale reclamantului, calificate de expertul medico-legal ca leziuni corporale fără cauzarea prejudiciului sănătății, nu aveau legătură directă cu aplicarea forței de către colaboratorii de poliție la reținerea reclamantului. În cele din urmă, procurorul a notat că reclamantul a refuzat de mai multe ori de a da careva informații asupra circumstanțelor cazului.

La 31 octombrie 2007, prim-adjunctul Procurorului General a anulat, la cererea unuia dintre avocații reclamantului, ordonanța din 30 august 2007. El a notat că investigările efectuate au fost superficiale și că era necesară audierea reclamantului asupra circumstanțelor cazului și punerea unor întrebări suplimentare expertului medico-legal.

Prin ordonanța din 26 decembrie 2007, un procuror al Procuraturii mun. Chișinău, după ce a audiat reclamantul și expertul medico-legal, a dispus refuzarea începerii urmăririi penale. Procurorul a notat că, potrivit reclamantului, la 19 iunie 2007 el a fost reținut și bruscat în stradă de 10 sau 12 persoane care, ulterior, l-au lovit în regiunea capului, că de la această lovitură el a căzut jos, că în acest moment persoanele respective au început să-i aplice lovituri în diferite părți ale corpului, că el pe cîteva clipe a pierdut cunoștința și că, după ce el și-a revenit, au început să efectueze înregistrarea video a reținerii. Procurorul a relevat că martorii nominalizați de reclamant au refuzat să se prezinte la procuratură să facă declarații. De asemenea, procurorul a notat că, potrivit expertului medico-legal, excoriațiile depistate în regiunea ambelor gambe ale reclamantului putea fi formate în timpul fixării reclamantului de mijlocul de transport. În plus, procurorul a relevat că potrivit informațiilor prezentate de CCCEC la reținerea reclamantului au luat parte 6 colaboratori de poliție, că 3 dintre ei au fost audiați și toți au declarat că reclamantul a opus rezistență și că forța fizică aplicată de ei nu a depășit limitele prevăzute de legislație. Analizînd materialele acumulate, procurorul a conchis că alegațiile reclamantului nu erau întemeiate.

Reclamantul nu a contestat ordonanța în cauză. II.

Alte prevederi pertinente ale CPP, prevăd următoarele: Articolul 32. Locul judecării materialelor și cauzelor penale „Judecarea materialelor și cauzelor penale se desfășoară la sediul instanței. Pentru motive temeinice, instanța, prin încheiere argumentată, poate dispune desfășurarea judecății în alt loc.” Articolul 63. Bănuitul „(...) (2) Organul de urmărire penală nu este în drept să mențină în calitate de bănuit: 1) persoana reținută – mai mult de 72 de ore; (...)„ Articolul 186. Termenul ținerii persoanei în stare de arest și prelungirea lui „(...) (3) În cazuri excepționale, în funcție de complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracțiunii și în caz de pericol al dispariției învinuitului ori de risc al exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ținerii învinuitului în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită: 1) pînă la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 15 ani închisoare; 2) pînă la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvîrșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsă maximă de pînă la 25 de ani închisoare sau detențiune pe viață. (...) (5) Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăși 30 de zile în faza urmăririi penale și 90 de zile în faza judecării cauzei. (6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, inculpatului, procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucție sau, după caz, instanței care judecă cauza un demers privind prelungirea acestui termen (...)” Articolul 287 1 . Temeiurile, modul și termenele de suspendare a urmăririi penale „(1) Urmărirea penală se suspendă în cazurile în care există unul din următoarele temeiuri care împiedică continuarea și terminarea ei: (...) (4) învinuitul s-a îmbolnăvit de o boală psihică sau de o altă boală gravă, care îl împiedică sa ia parte la procesul penal, atestată printr-o concluzie medico-legală a unei instituții medicale de stat (...)” Articolul 307. Examinarea demersurilor privind aplicarea față de bănuit a arestării preventive, arestării la domiciliu „(...) (5) Termenul ținerii în stare de arest a bănuitului nu va depăși 10 zile. (...)” Articolul 321. Participarea inculpatului la judecarea cauzei și efectele neprezentării lui „(...) (2) Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul: (...) 2) cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanță pentru judecarea cauzei și refuzul lui este confirmat și de apărătorul lui; (...)” ÎN DREPT I.

Guvernul a susținut, pe de o parte, că reclamantului nu i-a fost aplicat, în timpul reținerii sale, un tratament contrar articolului 3 din Convenție, și, pe de altă parte, că investigația efectuată de către autoritățile naționale a fost imparțială și completă.

Reclamantul a replicat că forța aplicată de colaboratorii de poliție a fost disproporționată. El a menționat că a fost reținut de aproximativ douăsprezece persoane îmbrăcate în civil și că nu putea să cunoască că este vorba despre o reținere efectuată de forțele de ordine. El a subliniat faptul că un colaborator al CCCEC s-a legitimat doar după ce i s-au pus cătușele. De asemenea, el a susținut că investigația efectuată de către autorități nu a fost efectivă, întrucît, potrivit lui, cei doi martori indicați de el nu au fost audiați, iar procurorul care a dispus refuzarea începerii urmăririi penale la 26 decembrie 2007 nu era independent.

Curtea observă că nu este contestat de către părți că a fost aplicată forța de către colaboratorii CCCEC pentru a calma reclamantul care a opus rezistență la momentul reținerii. În acest sens, Curtea reamintește că articolul 3 din Convenție nu interzice aplicarea forței în anumite situații bine definite, cum ar fi reținerea. Totuși, avînd în vedere circumstanțele, această forță poate fi aplicată doar în cazul în care este absolut necesară și nu trebuie să fie excesivă (a se vedea, printre altele, Kurnaz și alții v. Turcia , nr. 36672/97, § 52, 24 iulie 2007). Prin urmare, Curtea trebuie să determine dacă recurgerea la forța fizică a fost absolut necesară în raport cu însăși comportamentul reclamantului și dacă autoritățile au stabilit cauzele leziunilor sale corporale, efectuînd o investigație efectivă ( Ribitsch v. Austria , 4 decembrie 1995, § 38, seria A nr. 336).

Curtea notează că reclamantul a fost reținut la 19 iunie 2007 de către colaboratorii CCCEC și că în aceeași zi un expert medico-legal l-a examinat și a constatat două excoriații de dimensiuni reduse în regiunea gambelor sale. Curtea relevă că leziunile corporale depistate la reclamant erau superficiale, că, potrivit expertului medico-legal, au fost calificate ca leziuni fără cauzarea prejudiciului sănătății și că acestea erau coerente cu afirmația potrivit căreia reclamantul a încercat să se elibereze din mîinile colaboratorilor de poliție după ce a fost proptit de automobilul său.

În ceea ce privește investigația efectuată de către autoritățile naționale, Curtea observă că procurorul a examinat înregistrarea video privind reținerea reclamantului, l-a audiat pe acesta din urmă, precum și pe cei trei colaboratori de poliție care au participat la reținere și a examinat, în particular, proporționalitatea forței aplicate de către colaboratorii de poliție la momentul reținerii. Curtea notează că procurorul a comparat simptomele indicate în raportul de examinare medico-legală cu alegațiile reclamantului și a adresat întrebări suplimentare expertului medico-legal, care a estimat că excoriațiile depistate în regiunea ambelor gambe ale reclamantului ar fi putut fi cauzate în timpul fixării acestuia de mijlocul de transport. De asemenea, Curtea relevă că procurorul, în cele din urmă, a conchis că forța aplicată a fost proporțională și că a corespuns acțiunilor necesare pentru a calma reclamantul.

Curtea consideră că, în absența unui temei mai solid cu privire la acuzațiile de maltratare invocate de reclamant, nu era necesar ca procurorul să audieze cei doi martori nominalizați de reclamant. În plus, Curtea nu dispune de alte materiale sau indicii care să confirme alegația precum că procurorul nu ar fi fost independent.

Avînd în vedere aceste circumstanțe, Curtea constată, la fel ca și autoritățile naționale, că urmele depistate pe corpul reclamantului în cadrul examinării medico-legale la 19 iunie 2007 pot fi considerate ca fiind consecințe ale forței aplicate de către colaboratorii de poliție pentru reținerea lui ( Klaas c. Germaniei , 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269, Milan c. Franței , nr. 7549/03, § 65, 24 ianuarie 2008, și Avcı c. Turciei (dec.), nr. 43461/04, 8 noiembrie 2011). Avînd în vedere vătămările corporale - calificate ca leziuni corporale fără cauzarea prejudiciului sănătății - și circumstanțele în care acestea au fost cauzate ( R.L. și M.-J.D. c. Franței , nr. 44568/98, § 68, 19 mai 2004), Curtea consideră că forța aplicată de către colaboratorii de poliție la reținerea reclamantului a fost proporțională și că aceasta a fost absolut necesară în raport cu însăși comportamentul reclamantului. Prin urmare, Curtea nu poate imputa autorităților naționale că nu și-au respectat obligația de a efectua o „anchetă efectivă” în legătură cu alegațiile reclamantului.

Prin urmare, această plîngere este vădit nefondată și trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu prevederile articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la plîngerea despre transferarea în Penitenciarul nr. 16 și lipsa acordării asistenței medicale în detenție Admisibilitatea

În ceea ce privește alegația reclamantului despre lipsa asistenței medicale, Guvernul a invocat neepuizarea căilor de recurs interne. Guvernul a susținut că reclamantul nu a invocat această plîngere în fața autorităților naționale și că acesta ar fi putut sesiza procurorul sau judecătorul de instrucție în acest sens. Suplimentar, Guvernul a susținut că reclamantului i-a fost acordată asistența medicală corespunzătoare în cadrul spitalului Penitenciarului nr. 16, unde el a fost deținut pînă la 6 iulie 2007.

Reclamantul a menționat că remediul invocat de Guvern nu permite justițiabililor să se plîngă despre acțiunile sau omisiunile administrației penitenciarelor. În plus, el a menționat că acest remediu nu putea să-i amelioreze situația. În cele din urmă, el a contestat argumentul Guvernului, potrivit căruia îngrijirea medicală de care a beneficiat în spitalul penitenciarului a fost adecvată și a susținut că starea sa de sănătate s-a agravat în această instituție.

Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra excepției invocate de către Guvern, deoarece plîngerea este inadmisibilă din alte motive.

Astfel, Curtea amintește că articolul 3 din Convenție nu poate fi interpretat ca stabilind o obligație generală de a elibera un deținut pe motive de sănătate, dar cu toate acestea, se impune o obligație în sarcina statului de a veghea ca sănătatea și bunăstarea unui deținut să fie asigurată corespunzător, și anume prin asigurarea asistenței medicale corespunzătoare (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, §§ 93 și 94, CEDO 2000 ‑ XI, și Șarban , citată supra, § 77).

În ceea ce privește plîngerea reclamantului despre transferarea sa în spitalul penitenciarului, Curtea observă că la 28 iunie 2007, după ședința de judecată la Curtea de Apel Chișinău, el a suferit un infarct cerebral și a fost transportat la un spital din oraș și că în ziua următoare medicii au indicat în raportul lor, că reclamantul nu putea fi transportat la acel moment. De asemenea, Curtea constată că la 6 iulie 2007 reclamantul a fost transportat, la cererea medicilor, într-o instituție medicală unde a efectuat o tomografie cerebrală și că numai după aceasta el a fost transferat cu o ambulanță la spitalul penitenciarului. Avînd în vedere documentele de care dispune, Curtea nu poate să conchidă că transportarea reclamantului la 6 iulie 2007 la Penitenciarul nr. 16 - Pruncul a prezentat un risc pentru sănătatea reclamantului.

În privința plîngerii reclamantului că nu i s-a acordat îngrijire medicală corespunzătoare în Penitenciarul nr. 16 - Pruncul, Curtea notează că din raportul din 8 noiembrie 2007 întocmit de comisia de experți medico-legali (a se vedea paragraful 70 supra) reiese că, în timpul aflării sale în spitalul penitenciarului, reclamantului i-a fost acordate în mod regulat îngrijiri medicale, acesta a fost consultat de mai multe ori de către medici specialiști și a efectuat mai multe investigații medicale în diferite centre specializate. În egală măsură, Curtea observă că judecătorul de instrucție a constatat la 6 august 2007 că în locurile de detenție provizorie reclamantul a beneficiat de asistență medicală adecvată (a se vedea paragraful 61 supra).

Avînd în vedere documentele de care dispune, Curtea nu poate pune la îndoială calitatea îngrijirilor medicale acordate reclamantului în Penitenciarul nr. 16 și nici nu poate să afirme că starea lui s-a agravat în timpul aflării sale în această instituție. De asemenea, Curtea relevă că din materialele cauzei nu reiese că pe parcursul perioadei respective reclamantul a suferit dureri severe și prelungite din cauza lipsei de îngrijiri medicale corespunzătoare. Curtea consideră că chiar dacă Judecătoria Buiucani mun. Chișinău ar fi menționat în încheierea sa din 23 noiembrie 2007 că, potrivit medicilor audiați în cadrul ședinței de judecată, reclamantul nu putea beneficia de un tratament medical specializat în spitalul penitenciarului, nu s-ar fi schimbat situația. În acest sens, Curtea relevă că potrivit informației prezentate de șeful Penitenciarului nr. 16 (a se vedea paragraful 57 supra), pacienții din această instituție aveau acces, în caz de necesitate, la centrele de diagnostic din cadrul Ministerului Sănătății. În special, Curtea observă că, în timpul aflării reclamantului în spitalul municipal, el a fost transportat cel puțin de două ori la două centre pentru a efectua investigații medicale mai aprofundate (a se vedea paragrafele 56 și 60 supra).

Apreciind în ansamblu faptele relevante pe baza probelor prezentate, Curtea consideră că această plîngere este vădit nefondată. Prin urmare, aceasta trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. C. Cu privire la plîngerea despre înlocuirea avocaților reclamantului Admisibilitatea

Curtea reiterează că nu este suficient ca un tratament să implice aspecte neplăcute pentru ca acesta să cadă sub incidența articolului 3 din Convenției ( Guzzardi c. Italiei , 6 noiembrie 1980, § 107, seria A nr. 39).

În speță, Curtea observă că, procurorul responsabil de caz, pentru a asigura buna desfășurare a urmăririi penale - așa cum a fost constatat de către judecătorul de instrucție (a se vedea paragraful 48 supra) - și pentru o acțiune procesuală separată - înaintarea învinuirii reclamantului -, a decis să înlocuiască avocații reclamantului cu un avocat din oficiu. Curtea consideră că nu a fost dovedit faptul că această acțiune ar fi provocat reclamantului o suferință mentală sau un stres ce constituie un tratament inuman și degradant în sensul articolului 3 din Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că tratamentul de care se plînge reclamantul nu a atins nivelul minim al gravității pentru a cădea sub incidența acestei prevederi.

Prin urmare, Curtea consideră că această plîngere, de asemenea, este vădit nefondată. Astfel, aceasta trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. II.

Guvernul a susținut că motivele verosimile de a bănui că reclamantul a săvîrșit infracțiunea de care era acuzat au rezultat din materialele cauzei luate în ansamblu. În special, Guvernul a invocat plîngerea lui S.F. și rezultatele măsurilor operativ-investigative, potrivit cărora reclamantul a coordonat acțiunile lui N.N. și O.I. în vederea săvîrșirii infracțiunii.

Reclamantul a replicat că materialele cauzei nu conțin suficiente indicii pentru a-l bănui că a săvîrșit infracțiunea imputată.

Curtea amintește că existența „motivelor verosimile de a bănui” că a fost săvîrșită o infracțiune presupune existența unor fapte și informații care să convingă un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut să săvîrșească o infracțiune ( Erdagöz c. Turciei , 22 octombrie 1997, § 51, Culegere de hotărîri și decizii 1997 ‑ VI, și Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit , 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182). Aprecierea ca fiind „verosimil” depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei ( Fox, Campbell și Hartley , ibidem ). Curtea reamintește că alineatul c) al articolului 5 § 1 din Convenție nu cere ca organele de urmărire penală să acumuleze suficiente dovezi pentru a putea înainta o acuzare la momentul reținerii. Astfel, faptele care dau naștere acestor suspiciuni nu trebuie să fie de aceeași forță precum cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte ce intervin la o fază ulterioară a procesului penal ( Murray c. Regatului Unit , 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300 ‑ A, și Korkmaz și alții c. Turciei , nr. 35979/97, § 26, 21 martie 2006).

În speță, Curtea observă că reclamantul a fost reținut în temeiul informațiilor obținute în rezultatul „măsurilor de investigații” efectuate de organele de urmărire penală, potrivit cărora F.M., N.N. și O.I. au executat indicațiile reclamantului îndreptate împotriva S.F. Curtea notează că aceste informații au fost coroborate cu plîngerea penală a lui S.F. și cu faptul că la domiciliul reclamantului din Bălți a fost găsită o copie a certificatului de înregistrare a societății (a se vedea paragraful 20 supra). În acest sens, Curtea reamintește că în cauza Labita c. Italiei ([MC], nr. 26772/95, § 159, CEDO 2000 ‑ IV) a fost statuat că declarațiile unui informator ( pentito ) pot sta, în faza inițială, la baza detenției unui bănuit. De asemenea, în cauza O’Hara c. Regatului Unit (nr. 37555/97, §§ 34-44, CEDO 2001 ‑ X) Curtea a concluzionat că informațiile comunicate în cadrul unui „briefing” al poliției, potrivit cărora informatorii l-au identificat pe reclamant ca fiind una dintre persoanele bănuite de participare la săvîrșirea unui anumit act terorist, au fost suficiente pentru a da naștere unor temeiuri verosimile de a bănui că reclamantul a săvîrșit o infracțiune. Avînd în vedere cele expuse mai sus, Curtea consideră că în prezenta cauză au existat informații suficiente pentru a da naștere unor motive verosimile de a se bănui că reclamantul a săvîrșit infracțiunea imputată.

Prin urmare, această plîngere este vădit nefondată. Astfel, aceasta trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la plîngerea despre pretinsa ilegalitate a detenției în perioada 22-28 iunie 2007 Admisibilitatea

Curtea reamintește că durata unei detenții este în principiu „legală” în sensul articolului 5 § 1 din Convenție dacă ea este bazată pe o hotărîre judecătorească ( Mooren c. Germaniei [MC], nr. 11364/03, § 74, 9 iulie 2009).

În speță, Curtea notează că la 22 iunie 2007 judecătorul de instrucție a decis aplicarea în privința reclamantului a măsurii preventive sub formă de arest preventiv pînă la 29 iunie 2007 ora 11:59. Curtea notează că această încheiere a fost valabilă și a constituit o bază legală suficientă pentru detenția reclamantului în perioada 22 - 28 iunie 2007, iar faptul că reclamantul a fost pus sub învinuire doar la 28 iunie 2007 nu este pertinent, din moment ce detenția sa în perioada respectivă era legală ( Ignatenco , citată supra, § 70).

Prin urmare, această plîngere este, de asemenea, vădit nefondată și trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. C. Cu privire la plîngerea despre pretinsa ilegalitate a deținerii în stare de arest preventiv la 29 iunie 2007 între orele 11:59 și 15:00 și la 28 august 2007 între orele 11:59 și 17:00 Admisibilitatea

Guvernul a susținut că tergiversarea cu cîteva ore de către judecătorul de instrucție de a prelungi durata ținerii în stare de arest a reclamantului la 29 iunie și la 28 august 2007 s-a datorat comportamentului reclamantului și cererilor excesive depuse de către avocații săi în timpul procesului penal.

Reclamantul a replicat că cererile depuse de către avocații săi au avut scopul să asigure exercitarea efectivă a dreptului său la apărare.

Curtea reamintește că a fost recunoscut, în special în contextul alineatelor c) și e) ale articolului 5 § 1, că celeritatea cu care jurisdicțiile naționale înlocuiesc o măsură preventivă sub formă de arest, care a expirat sau a fost considerată deficientă, constituie un alt factor pertinent pentru a aprecia dacă detenția unei persoane poate fi sau nu considerată ca arbitrară ( Mooren , citată supra, § 80).

În speță, Curtea relevă că demersurile procurorului privind prelungirea termenului deținerii în stare de arest preventiv au fost depuse la 28 iunie 2007 și, respectiv, la 22 august 2007 (a se vedea paragrafele 35 și 64 supra) și că ședințele de judecată în fața judecătorului de instrucție au demarat la 29 iunie 2007 și, respectiv, la 28 august 2007, în ambele cazuri pînă la ora 11:59 (a se vedea paragrafele 37 și 67 supra); adică pînă la expirarea termenului stabilit în încheierile precedente privind deținerea în stare de arest preventiv. De asemenea, Curtea notează că pe parcursul orelor respective, judecătorul de instrucție desfășura ședințele de judecată în vederea deciderii menținerii în stare de arest a reclamantului și că nu există nici un document la dosar care să demonstreze vreo tergiversare ce i-ar putea fi imputată. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că ținerea în stare de arest a reclamantului la 29 iunie 2007 între orele 11:59 – 15:00 și la 28 august 2007 între orele 11:59 – 17:00 nu a avut un caracter arbitrar.

Prin urmare, acest capăt de cerere, de asemenea, este vădit nefondat. Astfel, acesta trebuie să fie respins ca inadmisibil, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. D. Cu privire la plîngerea despre pretinsa ilegalitate a ținerii în stare de arest preventiv la 19 iulie 2007 între orele 11:59 și 17:45 Admisibilitatea

Curtea notează că demersul procurorului privind prelungirea termenului deținerii în stare de arest preventiv a reclamantului a fost depus la 16 iulie 2007, că judecătorul de instrucție a stabilit ședința de judecată în vederea examinării acestuia pentru 18 iulie 2007 ora 09:00, care a fost amînată, la cererea avocaților reclamantului, pentru 19 iulie 2007 ora 11:00 (a se vedea paragraful 51 supra). De asemenea, Curtea observă că ședința de judecată a început la ora stabilită, adică aproximativ cu o oră pînă la expirarea termenului precedent de deținere în stare de arest preventiv a reclamantului (a se vedea paragraful 49 supra), că procurorul a prezentat un act, semnat de către trei colaboratori și considerat ulterior ca nefiind conform normelor procedurale, potrivit căreia reclamantul a refuzat să participe la ședința de judecată și că, pentru a verifica dacă reclamantul putea și dorea să se prezinte în fața judecătorului, ședința de judecată a fost suspendată pentru aproximativ o oră. În plus, Curtea notează că odată reluată, ședința de judecată s-a desfășurat fără întrerupere pînă la ora 17:45 și că nici o tergiversare nu le este imputabilă autorităților competente. Considerînd că acestea din urmă au demonstrat, astfel, o celeritate suficientă în ceea ce privește substituirea deciziei de menținere în stare de arest a reclamantului, Curtea consideră că ținerea acestuia în stare de arest în intervalul de timp disputat nu poate fi calificată ca arbitrară. În opinia Curții, nu constituie o deficiență gravă și vădită și nu afectează valabilitatea temeiului juridic intern pe care s-a bazat detenția reclamantului, faptul că actul prezentat de procuror nu a fost conform prevederilor codului de procedură penală.

Prin urmare, această plîngere este vădit nefondată și trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu prevederile articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. E. Cu privire la plîngerea despre pretinsa tardivitate a demersului procurorului din 28 iunie 2007 Admisibilitatea

Curtea constată că această plîngere a fost invocată pentru prima dată la 13 octombrie 2008, după expirarea termenului de șase luni de la data deciziei judecătorești definitive. Prin urmare, Curtea consideră acest capăt de cerere ca tardiv și trebuie să fie respins, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

În jurisprudența sa Curtea a dezvoltat patru temeiuri fundamentale care pot justifica arestarea preventivă a unei persoane învinuite de săvîrșirea unei infracțiuni: riscul ca persoana bănuită să fugă ( Stögmuller c. Austriei , 10 noiembrie 1969, § 15, seria A nr. 9), riscul ca, odată eliberat, bănuitul să împiedice înfăptuirea justiției ( Wemhoff c. Germaniei , 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7) și riscul ca acesta să comită noi infracțiuni ( Matznetter c. Austriei , 10 noiembrie 1969, § 9, seria A nr. 10) sau pentru a nu tulbura ordinea publică ( Letellier c. Franței , 26 iunie 1991, § 51, seria A nr. 207).

În speță, Curtea observă că reclamantul a fost reținut la 19 iunie 2007 și că el a fost eliberat la 23 noiembrie 2007 cu obligarea de a nu părăsi țara în timp ce cauza sa penală era pe rol în prima instanță. Curtea notează că reclamantul a fost ținut în stare de arest preventiv timp de cinci luni și cinci zile. Avînd în vedere gravitatea faptelor care stau la baza cauzei și personalitatea reclamantului, Curtea consideră că acest termen nu pare a fi excesiv.

În ceea ce privește controlul jurisdicțional al ținerii în stare de arest a reclamantului, Curtea relevă că aspectul privind menținerea acestei măsuri preventive a fost examinat de șapte ori (la 22 și 29 iunie, la 19 iulie, la 6 și 28 august, la 17 septembrie și la 23 noiembrie 2007). Curtea constată că toate încheierile pronunțate în acest sens au fost motivate suficient și că autoritățile competente au efectuat o analiză concretă a situației și a personalității reclamantului. În primele lor șase încheieri, autoritățile respective au invocat două temeiuri principale pentru menținerea în stare de arest preventiv, și anume, riscul de a se eschiva de la organele de urmărire penală și riscul de a împiedica înfăptuirea justiției, care rezultă din natura faptelor imputate și comportamentul reclamantului. Autoritățile naționale s-au bazat în special pe caracterul complex al faptelor imputate, modul fraudulos în care acestea au fost săvîrșite, numărul mare de persoane implicate în cauză și declarațiile colectate, precum și faptul că reclamantul a dat instrucțiuni altor participanți la proces în timp ce urmărirea penală era pendinte – după cum a fost identificat din descifrările convorbirilor telefonice, că informația despre locul său permanent de trai era contradictorie și că reclamantul deținea dubla cetățenie. Astfel, autoritățile competente au considerat inițial că eliberarea reclamantului nu ar fi fost pertinentă. În opinia Curții, această concluzie nu este derizorie și nici arbitrară. Mai mult, Curtea notează că autoritățile naționale au invocat o eventuală tulburare a ordinii publice în cazul eliberării reclamantului, fără însă a dovedi existența unui asemenea risc. Totuși, avînd în vedere celelalte probe luate în considerație de către autoritățile competente pentru a justifica detenția reclamantului, Curtea consideră că aceasta nu poate determina caracterul arbitrar al privării de libertate a reclamantului.

Curtea consideră că motivele de refuz de eliberare a reclamantul din arest și-au menținut caracterul pertinent și suficient pe tot parcursul detenției acestuia. În acest sens, Curtea observă că deși încheierile instanțelor judecătorești naționale conțineau mai mult sau mai puțin aceleași temeiuri pentru justificarea menținerii reclamantului în stare de arest preventiv, analiza lor reflectă o examinare individualizată a situației de fiecare dată și o atenție acordată faptului, care s-a adeverit pe parcursul procesului penal, că reclamantul a determinat un martor să prezinte declarații mincinoase. Mai mult ca atît, Curtea ia în considerare faptul că aceste încheieri judecătorești au fost pronunțate într-un interval scurt de timp - cinci luni, timp în care temeiurile inițiale nu și-a putut pierde pertinența. Într-adevăr, avînd în vedere perioada de timp relativ scurtă între respectivele încheieri judecătorești, este rezonabil faptul că autoritățile competente au utilizat raționamente similare întemeiate pe aceleași motive, ceea ce demonstrează, de asemenea, coerența temeiurilor invocate pentru justificarea deținerii în stare de arest preventiv a reclamantului. Prin urmare, Curtea nu poate afirma că, în acest caz, instanțele judecătorești naționale au utilizat, pentru a justifica încheierile lor privind deținerea în stare de arest preventiv a reclamantului, formule mai mult sau mai puțin stereotipice ori că s-au limitat la reiterarea într-un mod general și abstract a probelor menționate anterior (a se vedea, mutatis mutandis , Georgiou c. Greciei (dec.), nr. 8710/08, 22 martie 2011).

În cele din urmă, Curtea relevă că instanțele judecătorești naționale au examinat în mod constant starea de sănătate a reclamantului și au dispus ca reclamantul să fie examinat de către o comisie de experți medico-legali, deoarece declarațiile părților privind gravitatea stării de sănătate erau contradictorii, precum și au decis eliberarea de sub arest a reclamantului, luînd în considerare rezultatele acestei examinări și recomandările medicilor.

În lumina celor menționate mai sus, Curtea consideră că în prezenta cauză nu există vreo aparență de încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

Prin urmare, această plîngere este vădit nefondată și trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamantul a susținut că, după ce a fost împiedicat, în opinia sa, de a participa la ședințele de judecată din cauza stării sale grave de sănătate, instanțele judecătorești naționale ar fi trebuit să le desfășoare în locurile de detenție, în conformitate cu articolul 32 din CPP.

Guvernul a relevat că, la etapa inițială, reclamantul a participat la ședințele de judecată din 22 iunie 2007 și, respectiv, 28 iunie 2007, desfășurate de către judecătorul de instrucție și de către Curtea de Apel Chișinău. Guvernul a susținut că, autoritățile au încercat, ulterior, să asigure prezența reclamantului la ședințele de judecată, însă aceasta nu a fost posibilă din cauza stării de sănătate a acestuia și, uneori, dorinței reclamantului de a nu participa. De asemenea, Guvernul a relevat că reclamantul a fost întotdeauna reprezentat de către avocații săi. În cele din urmă, Guvernul a susținut că reclamantul nu a invocat această plîngere în fața Curții de Apel Chișinău, și nu s-a plîns niciodată de prestația slabă a avocaților săi în absența sa.

Deși se pare că Guvernul a intenționat să invoce neepuizarea căilor interne de recurs, Curtea consideră că nu este necesar să-și exprime poziția cu privire la acest aspect, deoarece plîngerea este inadmisibilă din alte motive.

Curtea reamintește că articolul 5 § 4 din Convenție prevede, în cazul persoanelor deținute în condițiile enunțate la articolul 5 § 1 litera c) din Convenție, desfășurarea unei ședințe de judecată ( Nikolova c. Bulgariei [MC], nr. 31195/96, § 58, CEDO 1999-II). Posibilitatea ca un deținut să fie audiat personal sau prin intermediul unei forme de reprezentare figurează în anumite cazuri printre garanțiile procesuale fundamentale aplicate în materie de privare de libertate ( Kampanis c. Greciei , 13 iulie 1995, § 47, seria A nr. 318-B). Cu toate acestea, articolul 5 § 4 din Convenție nu impune ca un deținut să fie audiat de fiecare dată cînd el declară recurs împotriva menținerii sale în stare de arest, însă el trebuie să aibă posibilitate de a-și exercita, la intervale rezonabile, dreptul de a fi audiat ( Catal c. Turciei , nr. 26808/08, § 33, 17 aprilie 2012, și Altinok c. Turciei , nr. 31610/08, § 45, 29 noiembrie 2011).

Curtea relevă că, în sistemul din Republica Moldova, chestiunea prelungirii duratei ținerii în stare de arest preventiv a unui deținut este examinată, la demersul procurorului, de către un judecător de instrucție sau o instanță judecătorească, la intervale periodice (cel puțin în fiecare lună în faza urmăririi penale și cel puțin o dată la trei luni, în faza judecării cauzei). De altfel, Curtea notează că deținutul poate depune o cerere de eliberare de sub arest, în orice moment al urmăririi penale sau judecării cauzei și să reitereze cererea sa, fără a aștepta o anumită perioadă de timp. Curtea relevă în continuare că toate încheierile cu privire ținerea în stare de arest preventiv pot fi atacate cu recurs în fața unei curți de apel.

În speță, Curtea observă că, după ce a suferit un infarct cerebral la 28 iunie 2007, reclamantul, fiind deținut în Penitenciarul nr. 16-Pruncul, nu a putut participa din cauza stării sale de sănătate la ședințele de judecată din 29 iunie, 19 iulie și 28 august 2007 desfășurate de către judecătorul de instrucție și la ședința de judecată din 10 septembrie 2007 care a avut loc la Curtea de Apel Chișinău. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul a fost reprezentat la fiecare ședință de judecată de către avocații săi, care cunoșteau atît dosarul cît și pe reclamant, și că nu se contestă de către părți că ei au avut timp suficient pentru a pregăti apărarea. În același timp, Curtea notează că, pînă la infarctul său cerebral, reclamantul a fost audiat de către judecătorul de instrucție și de Curtea de Apel Chișinău la 22 iunie 2007 și, respectiv, 28 iunie 2007, și că, de asemenea, el a putut participa, după infarctul său la ședințele de judecată din 10 și 25 iulie 2007 care au avut loc la Curtea de Apel Chișinău.

În plus, în ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia ședințele de judecată ar fi putut avea loc în spitalul penitenciarului, Curtea nu este convinsă, reieșind din materialele dosarului, că starea de sănătate a reclamantului i-ar fi permis să participe în mod efectiv la asemenea ședințe de judecată.

Avînd în vedere aspectele particulare ale prezentei cauze, Curtea consideră că absența reclamantului la ședințele de judecată respective nu au adus atingere respectării garanțiilor ce decurg din articolul 5 § 4 din Convenție. Curtea acordă o atenție particulară faptului că interesele reclamantului au fost apărate în mod efectiv de către avocații săi și că reclamantul a fost audiat la intervale rezonabile de către autoritățile competente.

Prin urmare, această plîngere este vădit nefondată și trebuie să fie respinsă, în conformitate cu articolul 35 § § 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la plîngerea despre refuzul autorităților competente de a examina anumite documente din dosar și de a audia partea vătămată 1. Admisibilitatea

Guvernul a menționat că avocații reclamantului au formulat cererile lor privind examinarea probelor din dosarul de urmărire penală în principal în fața Curții de Apel Chișinău. Guvernul a susținut că ei ar fi trebuit să se adreseze mai întîi judecătorului de instrucție și nu direct Curții de Apel Chișinău.

Reclamantul a susținut că dacă ar fi examinat cererea avocaților săi, Curtea de Apel Chișinău ar fi putut constata lipsa, pe de o parte, a motivelor verosimile de a bănui că el a săvîrșit infracțiunea și, pe de altă parte, a necesității menținerii lui în stare de arest preventiv.

Curtea constată că Guvernul a invocat excepția de neepuizare a căilor de recurs interne. Cu toate acestea, Curtea observă că nu se contestă de către părți faptul că Curtea de Apel Chișinău a avut competența de a examina probele solicitate de către partea apărării și că aceasta ar fi putut dispune eliberarea reclamantului de sub arest dacă ar fi constatat că menținerea în stare de arest preventiv nu era justificată. În aceste condiții, Curtea nu poate imputa reclamantului faptul că nu a invocat integral această plîngere în fața judecătorului de instrucție. Prin urmare, Curtea respinge excepția invocată de către Guvern.

Constatînd că această plîngere nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera a) din Convenție și nu este inadmisibilă din orice alte motive, Curtea, prin urmare, o declară admisibilă. 2. Fondul

Reclamantul a susținut că, în cadrul ședinței de judecată din 19 iulie 2007, judecătorul de instrucție a respins cererea avocaților săi care au solicitat examinarea procesului-verbal de percheziție din 4 mai 2007. Potrivit reclamantului, această examinare ar fi permis avocaților săi să combată afirmația procurorului potrivit căreia el nu avea un loc de trai permanent. De asemenea, el a susținut că Curtea de Apel Chișinău a respins la 25 iulie 2007 cererile avocaților săi privind audierea părții vătămate și examinarea materialelor cauzei - și anume, plîngerea penală a parții vătămate menționate, descifrarea convorbirilor sale telefonice, documentele referitoare la percheziția domiciliului său autorizată la 3 mai 2007 și conținutul integral al proceselor-verbale privind audierea martorilor prezentate judecătorului de instrucție de către procuror în cadrul ședinței de judecată din 19 iulie 2007. Reclamantul a susținut că examinarea unor astfel de dovezi ar fi pus la îndoială legalitatea arestării și menținerii sale în detenție.

Guvernul a afirmat că materialele solicitate de reclamant erau confidențiale și că acesta a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul acestora după terminarea urmăririi penale.

Curtea reamintește că un proces cu privire la un recurs declarat împotriva unei detenții trebuie să fie contradictoriu și să garanteze egalitatea de arme între părți, și anume între procuror și deținut (a se vedea, în special, Nikolova , citată supra, § 58, și Mooren , § 124). Curtea reamintește, de asemenea că, în astfel de cazuri, acuzatul arestat trebuie să aibă o oportunitate veritabilă de a contesta materialele pe care se întemeiază acuzațiile aduse împotriva lui, deoarece persistența bănuielii rezonabile că a săvîrșit o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea menținerii sale în stare de arest ( A. și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 3455/05, § 204, CEDO 2009). Această cerință poate impune instanței judecătorești competente audierea martorilor declarațiile cărora par a fi, la prima vedere, susceptibile să influențeze într-un mod decisiv legalitatea menținerii reclamantului în stare de arest ( Beccie v, citată supra, §§ 72-76, și Țurcan v. Moldova , nr. 39835/05, § 67-70, 23 octombrie 2007). Aceasta poate impune, de asemenea, ca arestatul - sau reprezentantul său – să aibă acces la materialele dosarului de urmărire penală, care au stat la baza procedurii penale inițiate împotriva lui (a se vedea, printre altele, Lamy c. Belgiei, 30 martie 1989, § 29. seria A nr. 151, Wloch c. Poloniei , nr. 27785/95, § 127, CEDO 2000 – XI, Schöps c. Germaniei , nr. 25116/94, § 44, CEDO 2001-I, Fodale c. Italiei , nr. 70148/01, § 42, CEDO 2006- VII și Svipsta c. Letoniei , nr. 66820/01, § 129, CEDO 2006- III (extrase)).

De asemenea, Curtea reamintește că a recunoscut necesitatea desfășurării unei urmăriri penale efective, ceea ce poate presupune, uneori, că o parte din informațiile colectate să fie ținute în secret pentru a preveni ca suspecții să falsifice probele sau să împiedice la înfăptuirea justiției. Totuși, acest scop legitim nu poate justifica atingerea substanței însăși a drepturilor la apărare ( Țurcan , citată supra, § 60).

În speță, Curtea notează că părțile nu au contestat că partea apărării nu a avut acces la materialele dosarului de urmărire penală pe care procurorul și-a bazat demersul său privind prelungirea duratei ținerii în stare de arest preventiv, și anume - printre altele - descifrările convorbirilor telefonice, care ar fi confirmat că reclamantul a dat indicații altor participanți la proces și procesele-verbale privind audierea unor martori. De asemenea, Curtea notează că reclamantul nu a avut acces la documentele privind percheziția efectuată la domiciliul său din Bălți, care ar fi putut să susțină, în opinia sa, argumentul său că el avea un loc permanent de trai. Curtea observă că nu a fost oferită o justificare de către autoritățile competente cu privire la refuzul de a permite părții apărării de a avea acces la documentele respective și că reclamantul nu a putut să combată în mod adecvat temeiurile invocate de către procuror pentru prelungirea duratei ținerii sale în stare de arest preventiv. În ceea ce privește autorizarea acordată părții apărării de către autoritățile naționale de a consulta materialele cauzei după terminarea urmăririi penale, Curtea statuează că aceasta nu poate fi considerată ca o remediere a deficiențelor procedurale survenite în etapele anterioare ale procedurii.

Curtea observă, de asemenea, că Curtea de Apel Chișinău nu a motivat refuzul său de a examina cererea părții apărării privind audierea lui S.F., partea vătămată. În continuare, Curtea notează că partea apărării nu a avut posibilitatea să ia cunoștință de plîngerea penală depusă de către S.F. Avînd în vedere natura faptelor imputate reclamantului, Curtea relevă că, cunoașterea argumentelor părții vătămate de către reclamant și avocații său le-ar fi oferit acestora o oportunitate reală de a contesta probele care au stat la baza acuzațiilor îndreptate împotriva reclamantului și de a combate, astfel, argumentul persistenței bănuielii rezonabile în ceea ce privește comiterea infracțiunii.

În lumina celor de mai sus, Curtea nu poate să conchidă că exigențele egalității armelor și contradictorialității, ce decurg din articolul 5 § 4 din Convenție, au fost respectate în speță.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestei prevederi. V.

Reclamantul a pretins suma de 18500 euro (EUR) pentru prejudiciul material. El a susținut că această sumă reprezintă costurile asistenței medicale acordate într-un spital din Turcia. El a susținut că a trebuit să urmeze un tratament în această instituție deoarece starea lui de sănătate s-a agravat în perioada detenției sale și că el nu a putut beneficia de un tratament adecvat în Republica Moldova. El a prezentat un act medical eliberat de către acest spital din Turcia, potrivit căruia el a fost internat în spital de urgență la 14 iulie 2008 ca urmare a unei colici renale acute. De asemenea, reclamantul a pretins suma de 200000 EUR pentru prejudiciul moral.

Guvernul a relevat că actul medical prezentat de către reclamant conține informații insuficiente cu privire la tratamentul urmat. De asemenea, Guvernul a menționat că nu există o legătură de cauzalitate între plîngerile invocate în fața Curții și tratamentul pe care a trebuit să-l urmeze reclamantul în Turcia. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul a considerat că suma pretinsă este excesivă.

Curtea reamintește că a constatat încălcarea Convenției ca urmare a nerespectării principiilor egalității armelor și contradictorialității. În aceste circumstanțe, Curtea nu observă vreo legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pe care reclamantul l-ar fi suferit. Prin urmare, trebuie să fie respinse pretențiile sale în acest sens. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a deficiențelor constatate în atitudinea autorităților competente. Apreciind în mod echitabil, Curtea acordă acestuia suma de 2000 EUR cu acest titlu. B. Costuri și cheltuieli

De asemenea, reclamantul a pretins suma de 6000 EUR pentru costuri și cheltuieli suportate în fața Curții. Reprezentanții reclamantului au făcut trimitere la o recomandare a Baroului de avocați din Republica Moldova din 29 decembrie 2005 care stabilește tarifele orare pentru remunerarea avocaților, fără însă a prezenta acest document. Totuși, ei au prezentat un act în care este indicat în mod detaliat numărul de ore de reprezentare a cauzei în fața Curții (o sută șapte ore).

Guvernul a considerat că pretențiile reclamantului sunt nefondate. Guvernul a susținut că reclamantul nu a prezentat dovezi care să confirme obligația de a plăti suma indicată avocaților săi. În plus, Guvernul a menționat că numărul de ore invocate și suma solicitată sunt excesive.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor sale decît în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al cuantumului. În speță, avînd în vedere materialele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 2000 EUR pentru cheltuielile suportate în procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Penalitate

Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.