CASE OF NINESCU v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 47306/07) depusă la Curte la 26 octombrie 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Nicolae Ninescu („reclamantul”).

Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Nicoară și dl I. Tofan, avocați în Chișinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl V. Grosu.

Reclamantul a invocat la Curte încălcarea articolelor 3 și 5 §§ 1, 3 și 4 ale Convenției.

La 5 februarie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

La 26 mai 2006, S.F. a depus o plângere penală la Procuratura Generală, susținând că a fost exclus, în opinia sa, ilegal din rândul asociaților unei companii de construcții („compania”) și că a fost deposedat de părțile sale sociale.

La 9 iunie 2006, un colaborator al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (CCCEC) a dispus pornirea urmăririi penale pe baza plângerii lui S.F.

La 3 mai 2007, judecătorul de instrucție a admis demersul procurorului de efectuare a unei percheziții la domiciliul din Bălți a reclamantului. La 4 mai 2007, autoritățile au întocmit procesul-verbal al percheziției.

La 19 iunie 2007, la 11.55, reclamantul a fost reținut și închis în izolatorul CCCEC.

La 22 iunie 2007, procurorul a depus un demers la Judecătoria Buiucani prin care a solicitat arestarea preventivă a reclamantului. Printre altele, el a argumentat că reclamantul a contribuit la excluderea lui S.F. din rândul asociaților companiei și că, având în vedere acțiunile reclamantului și ale complicilor săi, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare a averii străine.

Reprezentantul reclamantului a solicitat eliberarea reclamantului, invocând faptul că nu există motive verosimile de a-l bănui că a săvârșit infracțiunea, că are o stare precară de sănătate și că trebuie să urmeze un tratament pentru diabet. 12 . În aceeași zi, judecătorul de instrucțiune din cadrul Judecătoriei Buiucani a emis un mandat de arest preventiv pentru 10 zile. Motivarea a fost următoarea: „Instanța ține cont de caracterul și de gradul prejudiciabil al faptelor de care este acuzat (...), de gravitatea lor, de necesitatea de a proteja ordinea publică, de șocul pe l-ar putea provoca în societatea eliberarea bănuitului (...), de existența riscului ca acesta să fugă, să pună obstacole în stabilirea adevărului în cauză, de înțelegere secretă între coacuzați și de fabricarea probelor care să-l dezvinovățească, rezultând din infracțiunea de care este acuzat (...) și din personalitatea bănuitului, precum și de comportamentul său în timpul procesului penal. (...) La acest stadiu, instanța estimează că motivele invocate de procuror sunt prioritare și că (arestarea reclamantului) va contribui la buna derulare a procedurii penale. (...) Instanța (...) adoptă o încheiere în care indică procurorului și administrației locului de detenție să se asigure că bănuitul primește îngrijirea medicală necesară.”

La o dată nespecificată, reclamantul a atacat încheierea judecătorului de instrucție, invocând între altele că urmărirea penală a durat mai mult de un an, că s-a prezentat în fața autorității de urmărire penală de fiecare dată când a fost somat, că are domiciliu stabil și că nu are antecedente penale.

La 24 iunie 2007, un colaborator al CCCEC a întocmit un raport în care a consemnat faptul că reclamantul nu a locuit la adresa din Bălți de mai mult de trei ani.

În aceeași zi, procurorul l-a pus sub învinuire pe reclamant în baza infracțiunilor de delapidarea averii străine și uz de fals. În ceea ce privește ultimul capăt de acuzare, el a menționat că documentația tehnică a unui proiect de construcție a fost adus pe teritoriul Republicii Moldova pe baza unei procure care purta semnătura falsă a directorului companiei. El a menționat între altele că părțile sociale deținute de S.F. la 1 ianuarie 2006 erau evaluate la 20 165 034 MDL (aproximativ 1 200 000 EUR). 16 . La 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului împotriva încheierii din 22 iunie 2007, reiterând motivele invocate de judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Buiucani pentru arestarea preventivă a reclamantului. Instanța a subliniat că există riscul ca reclamantul să fugă în Transnistria scăpând de sub controlul autorităților Republicii Moldova. În fine, ea a indicat că reclamantul poate primi tratamentul necesar în spitalul penitenciarului. B. Prelungirea arestului preventiv și arestarea la domiciliu a reclamantului

La 28 iunie 2007, procurorul a solicitata prelungirea arestului preventiv al reclamantului pentru încă 30 de zile, invocând aceleași motive ca și în demersul inițial. Totodată, el a adăugat că reclamantul nu are domiciliu stabil și că nu au fost audiate toate persoanele care ar putea avea cunoștință de circumstanțele cauzei.

Avocații reclamantului au solicitat judecătorului de instrucție să respingă demersul procurorului. 19 . În aceeași zi, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Buiucani a prelungit cu 20 de zile arestul preventiv al reclamantului. Judecătorul a menționat că infracțiunea de care este acuzat reclamatul este gravă, că urmărirea penală este în curs și că sunt necesare măsuri de investigație suplimentare. Făcând trimitere la prevederile articolului 186 § 3 al Codului de procedură penală (CPP), el a menționat că, în cazuri excepționale, în funcție de complexitate cauzei, de gravitatea infracțiunii și de riscul ca învinuitului să se sustragă de la urmărirea penală, arestul preventiv poate fi prelungit. Judecătorul a indicat că reclamantul nu are un domiciliu fix, deoarece în baza informației de la poliție, el nu a locuit de mai mult de trei ani la adresa din Bălți.

La o dată nespecificată, reclamantul a atacat încheierea judecătorului de instrucție, menționând că procurorul nu a prezentat nicio probă concretă susceptibilă să justifice menținerea sa în arest preventiv. El a argumentat că nu a împiedicat niciodată buna derulare a anchetei și că nu a exercitat presiune asupra martorilor. De asemenea, el s-a angajat să se prezinte în fața autoritățile de fiecare dată când va fi chemat. 21 . La 10 iulie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul acestuia și a menținut încheierea judecătorului de instrucție.

La 16 iulie 2007, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani prelungirea arestului preventiv al reclamantului cu 30 de zile, motivând că există riscul ca acesta ar putea face rost de acte noi de identitate, ar putea falsifica alte documente în scopul creării de probe care să-l dezvinovățească și că identitatea persoanelor care au falsificat documentele utilizate de reclamant și de alți inculpați pentru săvârșirea infracțiunii rămâne necunoscută. 23 . La 18 iulie 2007, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Buiucani a admis demersul procurorului și, invocând articolul 186 § 3 al CPP, a prelungit cu 20 de zile arestul preventiv al reclamantului. Judecătorul a menționat că reclamantul este învinuit de săvârșirea unei infracțiuni foarte grave, că nu și-a recunoscut vinovăția și că refuză să facă declarații. El a notat că argumentele procurorului în favoarea arestării reclamantului sunt mai convingătoare decât cele ale apărării în favoarea eliberării. Reclamantul a atacat cu recurs această încheiere. 24 . La 24 iulie 2007, Curtea de Apel Chișinău a admis recursul, a casat încheierea din 18 iulie 2007 și a dispus arestarea la domiciliu a reclamatului, la adresa sa din Bălți, pentru o perioadă de 30 de zile, până la 23 august 2007. Instanța a obligat reclamantul să nu părăsească domiciliul, să nu comunice direct sau prin telefon cu persoanele audiate în cadrul cauzei, să nu întreprindă nimic care să pună obstacole în stabilirea adevărului, să răspundă la toate apelurile telefonice ale procurorului sau ale organului de urmărire penală și să se prezinte la data, ora și locul stabilit. Instanța s-a bazat pe motivele invocate de reclamant, și anume că are domiciliul fix și un serviciu, că are o reputație bună, că nu are antecedente penale, că are o stare critică de sănătate și că are gradul doi de invaliditate. 25 . La 7 august 2007, procurorul a solicitat prelungirea arestului la domiciliu a reclamantului cu încă treizeci de zile, invocând aceleași motive. Reclamantul a solicitat ridicarea arestului la domiciliu pe motiv că este bolnav și că trebuie să se interneze, că nu există niciun risc ca el să influențeze buna desfășurare a procesului penal și că nu deține acte false de identitate. 26 . La 8 august 2007, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Buiucani a admis parțial demersul procurorului și a prelungit arestul la domiciliu a reclamantului pentru cinci zile, până la 28 august 2007, ora 11.55. Judecătorul a invocat riscul ca reclamantul să influențeze buna desfășurare a procesului penal. Între altele, el a menționat că apărarea nu a prezentat nicio dovadă care să confirme necesitatea de spitalizare a reclamantului.

La 17 august 2007, procurorul a trimis cauza la Judecătoria Buiucani. 28 . La 22 august 2007, procurorul a solicitat Judecătoriei Buiucani înlocuirea arestului la domiciliu cu arestul preventiv pentru 90 de zile. El a susținut că reclamantul poate împiedica înfăptuirea justiției, și anume să influențeze martorii și să falsifice documente. 29 . La 28 august 2007, Judecătoria Buiucani a dispus arestarea la domiciliu a reclamantului pentru 90 de zile. Instanța a menționat că procurorul nu a prezentat dovezi suficiente care să justifice arestarea preventivă a reclamantului. Instanța a dispus că reclamantul poate urma tratamentul medical necesar în orice instituție. Ședința de judecată s-a desfășurat cu participarea reclamantului între orele 10.00 și 17.00. 30 . Reclamantul a declarat recurs, invocând, între altele, că Judecătoria Buiucani a pronunțat încheierea din 28 august 2007, la ora 17.00, când perioada precedentă a arestului la domiciliu expirase deja. 31 . La 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea din 28 august 2007, indicând că arestul la domiciliu a reclamantului se impune având în vedere gravitatea infracțiunii, precum și necesitatea asigurării bunei desfășurări a procesului penal și a menținerii ordinii publice. Instanța a sublinia că ședința de judecată din 28 august 2007 a început la ora 10.00 și că, astfel, a fost respectată procedura.

La 23 noiembrie 2007, Judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului și a prelungit arestul la domiciliu al reclamantului cu 30 de zile. La 4 decembrie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului.

La 20 decembrie 2007, Judecătoria Buiucani a dispus arestarea la domiciliu a reclamantului pentru 60 de zile. Reclamantul a declarat recurs. 34 . La 29 decembrie 2007, Curtea de Apel Chișinău a admis recursul, a casat încheierea din 20 decembrie 2007 și a înlocuit arestul la domiciliu cu obligația de a nu părăsi țara timp de 60 de zile.

Curtea nu a fost informată despre evolutia procesului penal. C. Starea de sănătate a reclamantului 36 . Potrivit unui certificat medical eliberat la o dată nespecificată de spitalul municipal Bălți, reclamantul a fost internat între 11 și 21 mai 2007 cu diagnosticul de viroză hepatică virală, pancreatită cronică și diabet de gradul II. Potrivit certificatului medical, reclamantul urma să fie examinat peste o lună de un medic endocrinolog.

Reclamantul a fost deținut în izolatorul CCCEC între 19 iunie și 24 iulie 2007. 38 . Potrivit registrului medical al izolatorului CCCEC, el a fost examinat de un medic de mai multe ori. La 20 iunie 2007, medicul a verificat nivelul glicemiei reclamantului și i-a administrat insulină. La 22 iunie 2007, dimineața, medicul a menționat în registru că reclamantul nu prezintă dureri, că starea lui generală era satisfăcătoare și că i-a administrat insulină; seara, medicul a notat că reclamantul a primit un colet din partea apropiaților care conținea, între altele, insulină și seringi. La 26 iunie 2007, dimineața, medicul a verificat nivelul glicemiei și a menționat în registru că reclamantul primește regulat insulină, de două ori pe zi. În aceeași zi, medicul l-a examinat pe reclamant, care a acuzat o stare de slăbiciune care, în opinia sa, este din cauza „nervilor”; medicul a verificat tensiunea arterială a reclamantului și a notat că starea lui generală este satisfăcătoare. La 28 iunie 2007, medicul a verificat din nou nivelul glicemiei reclamantului și i-a administrat insulină. El a menționat că starea lui de sănătate este satisfăcătoare. La 30 iunie 2007, el a notat că reclamantul a depus o plângere la Avocatul Poporului invocând că i-a fost interzis să primească anumite medicamente. El a precizat că este vorba de medicamente pe care reclamantul le cerea cu insistență și care nu puteau fi identificate. La 24 iulie 2007, în ultima zi de arest preventiv, reclamantul a notat în registrul medical că nu are nicio plângere în ceea ce privește îngrijirea medicală primită. 39 . La 26 iunie 2007, medicul izolatorului CCCEC a întocmit un raport medical în privința reclamantului, în care a notat, între altele, că acesta a declarat că suferă de diabet insulinodependent, care necesită injecții cu insulină de două ori pe zi și să fie în stare să-și administreze aceste injecții. Medicul a indicat că nivelul glicemiei a fost verificat în mod constant și că starea de sănătate a reclamantului era „satisfăcătoare”. Totodată, el a notat că, pentru evaluarea obiectivă a stării de sănătate a reclamantului, acesta putea fi examinat de un medic endocrinolog independent. II.

Guvernul a invocat excepția de neepuizare a căilor de recurs interne. El a indicat că reclamantul nu a invocat această plângere în fața autorităților naționale și că el ar fi putut sesiza un procuror în acest scop.

Reclamantul a susținut că recursul indicat de Guvern nu permite plângerile împotriva inacțiunilor autorităților penitenciare. El a adăugat că recursul nu îi putea ameliora situația.

Curtea consideră că nu este necesar să adopte o poziție în privința excepției invocate de Guvern, întrucât această plângere este inadmisibilă din alte motive.

Astfel, ea amintește că articolul 3 al Convenției nu poate fi interpretat ca impunând o obligație generală de a elibera un deținut pe motive de sănătate, ci mai degrabă o obligație în sarcina statului de a veghea ca sănătatea și bunăstarea deținuților să fie asigurată corespunzător, respectiv obligația de a administra îngrijirea medicală necesară (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Poloniei [GC], nr. 30210/96, §§ 93 și 94, CEDH 2000 ‑ XI, și Șarban , citată mai sus, § 77).

În speță, Curtea observă că reclamantul suferea de trei maladii, dintre care cel puțin una – diabetul – necesita supravegherea zilnică din partea unui medic (paragraful 36 de mai sus). Ea notează că din registrul medical depus la Curte de Guvern reiese că în cursul detenției, între 19 iunie și 24 iulie 2007, reclamantului i s-a acordat regulat asistență medicală (paragraful 38 de mai sus). Și anume, reclamantul a fost examinat de mai multe ori începând cu a doua zi de la reținere de către medicul izolatorului CCCEC. Potrivit registrului medical susmenționat și potrivit raportului medicului din 26 iunie 2007 (paragraful 39 de mai sus), nivelul glicemiei reclamantului a fost controlat la intervale regulate, i-a fost administrată insulină, el și-a putut face și singur injecții, iar starea lui generală a fost calificată ca „satisfăcătoare”. Curtea notează între altele, că în a treia zi de detenție reclamantului i s-a permis să primească un colet pe care i l-au trimis rudele și care conținea insulină și seringi.

Curtea subliniază că, în timpul detenției, reclamantul nu a fost examinat de un endocrinolog. Ea nu poate totuși contesta competența medicului izolatorului CCCEC. În plus, ea constată că din elementele pe care le cunoaște nu reiese că în cursul perioadei în cauză reclamantul a avut nevoie de o intervenție chirurgicală urgentă sau că a suferit de o durere severă și prelungită care să se datoreze lipsei îngrijirii medicale.

În urma realizării unei aprecieri globale a faptelor pertinente pe baza dovezilor prezentate, Curtea constată că această plângere este vădit neîntemeiată. Prin urmare, ea trebuie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Guvernul a invocat excepția de neepuizare a căilor de recurs interne. El susține că reclamantul nu a invocat această plângere la Curtea de Apel Chișinău.

Reclamantul a susținut că el a invocat, cel puțin parțial, în fața Curții de Apel plângerea privind expirarea perioadei de arest la domiciliu înainte de prelungirea acesteia la 28 august 2007.

Curtea consideră că nu este necesar să adopte o anumită poziție față de excepția invocată de Guvern, întrucât plângerea reclamantului este inadmisibilă din alte motive. 53 . Ea notează că, ținând cont de efectele și modalitățile de executare (paragraful 24 de mai sus), arestul la domiciliu al reclamantului reprezintă o privare de libertate în sensul articolului 5 al Convenției, și, prin urmare, această dispoziție este aplicabilă în speță ( N.C. c. Italiei , nr. 24952/94, § 33, 11 ianuarie 2001, Nikolova c. Bulgariei (nr. 2) , nr. 40896/98, §§ 60 și 74, 30 septembrie 2004, și Danov c. Bulgariei , nr. 56796/00, §§ 61 și 80, 26 octombrie 2006).

Curtea amintește că durata unei detenții este în principiu „legală” în sensul articolului 5 § 1 al Convenției dacă ea se bazează pe decizia unei persoane care îndeplinește funcții judiciare ( Mooren c. Germaniei [GC], nr. 11364/03, § 74, 9 iulie 2009). În speță, Curtea observă că la 8 august 2007 judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Buiucani a prelungit arestul la domiciliul al reclamantului până la 28 august 2007, ora 11.55 (paragraful 26 de mai sus). Încheierea respectivă nu a fost contestată și a servit drept temei legal pentru arestul la domiciliu al reclamantului între 23 și 28 august 2007, ora 11.55.

Reclamantul susține că privarea de libertate din 28 august 2007, înainte de ora 17.00, oră la care Judecătoria Buiucani a pronunțat hotărârea de prelungire a arestului la domiciliu al reclamantului, nu a avut o bază legală.

Curtea amintește că, în contextul alineatelor c) și e) ale articolului 5 § 1, ea a statuat că celeritatea cu care jurisdicțiile interne înlocuiesc o ordonanță/încheiere de aplicare a arestului preventiv care a expirat sau a fost anulată constituie un alt element pertinent pentru a aprecia dacă privarea de libertate a unei persoane trebuie sau nu considerată ca fiind arbitrară ( Mooren , citată mai sus, § 80).

Curtea relevă că demersul procurorului privind prelungirea privării de libertate a fost depus la 22 august 2007, în termenul prevăzut (paragraful 28 de mai sus) și că ședința de judecată a început la 28 august 2007, ora 10.00 (paragraful 29 de mai sus), adică înainte de expirarea termenului precedent al privării de libertate. Ea notează, de asemenea, că reclamantul a fost obligat să participe la ședința de judecată în timpul acelor cinci ore, și că el a participat efectiv la aceasta. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că privarea de libertate a reclamantului pe 28 august 2007, între ora 11.55 și ora 17.00 nu a fost arbitrară.

Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și trebuie respins ca inadmisibil în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Prin urmare, ea notează în continuare că nu există alte motive de inadmisibilitate. Așadar, ea trebuie declarată admisibilă. B. În fond 1. Argumentele părților

Reclamantul susține că hotărârile judecătorești pe baza cărora s-a aplicat arestarea preventivă și arestarea la domiciliu nu s-au bazat pe motive pertinente și suficiente. Reclamantul consideră că prezenta cauză este identică cu cauzele Sarban (citată mai sus, §§ 93-104), Becciev c. Moldovei (nr. 9190/03, §§ 49-64, 4 octombrie 2005), Boicenco c. Moldovei (nr. 41088/05, §§ 139-145, 11 iulie 2006) și Musuc (citată mai sus, §§ 35-48) în care Curtea a constatat încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției. El a subliniat că instanțele de judecată interne s-au limitat la reproducerea textelor dispozițiilor aplicate în cauză. De asemenea, el susține că aceste hotărâri s-au bazat pe motivul că nu are domiciliu fix, care în opinia lui este fals.

Guvernul susține că instanțele de judecată au adus suficiente motive pentru a justifica privarea de libertate a reclamantului. El a menționat că ele au ținut cont de circumstanța că procesul penal a fost pornit pe baza dispozițiilor legale aplicabile și că elementele prezentate de procuror au confirmat participarea reclamantului la săvârșirea infracțiunii. De asemenea, el a precizat că instanțele de judecată și-au motivat hotărârile: prin gravitatea infracțiunii imputate; prin numărul bănuiților și prin bănuiala de falsificare de documente; prin riscul de a fugi, întrucât reclamantul a dat declarații false în ceea ce privește domiciliul și că el ar fi putut fi ajutat de cetățeni străini să părăsească teritoriul; prin riscul ca reclamantul să influențeze martorii, deoarece majoritatea lor erau angajați subordonați ai bănuiților și prin existența unei bănuieli verosimile de a crede că reclamantul ar putea falsifica din nou documentele. Guvernul a argumentat că dosarul era complex și că durata detenției reclamantului - din 19 iunie până în 24 iulie 2007 – a fost scurtă. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea reamintește că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții ( Patsouria c. Georgiei , nr. 30779/04, § 62, 6 noiembrie 2007) și că articolul 5 § 3 din Convenție nu poate fi interpretat ca permițând necondiționat arestarea preventivă atâta vreme cât nu depășește o anumită durată. Orice menținere în starea de arest preventiv a unui acuzat, chiar și pentru o durată scurtă, trebuie justificată de autorități în mod convingător (a se vedea, printre altele, Chichkov c. Bulgariei , nr. 38822/97, § 66, CEDO 2003-I și Musuc c. Moldovei , citată mai sus, § 41).

Curtea amintește că în primul rând este obligația autorităților judiciare naționale să se asigure că arestul preventiv aplicat unui acuzat într-o anumită cauză nu excede o durată rezonabilă. În acest scop, ele trebuie să examineze, ținând cont de principiul prezumției nevinovăției, toate circumstanțele de natură să ducă la admiterea sau respingerea existenței unei necesități de interes public care justifică o derogare de la regula prevăzută de articolul 5 al Convenției, și să se pronunțe asupra acestui aspect în hotărârile pronunțate de ele pe marginea cererilor de punere în libertate. În stabilirea unei încălcări a articolului 5 § 3 al Convenției Curtea se conduce în principal de motivele care figurează în respectivele hotărâri și de faptele necontestate prezentate de reclamant în recursurile sale (a se vedea, de exemplu, McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, § 43, CEDH 2006 ‑ X). Astfel, motivele în favoarea sau defavoarea punerii în libertate nu trebuie să fie generale și abstracte ( Smirnova c. Rusiei , nr. 46133/99 et 48183/99, § 63, CEDH 2003 ‑ IX (extrase)), ci să se bazeze pe fapte exacte și pe situația personală a reclamantului care justifică privarea de libertate ( Aleksanyan c. Rusiei , nr. 46468/06, § 179, 22 decembrie 2008).

Curtea amintește în cele din urmă cele patru temeiuri fundamentale care pot justifica arestul preventiv al unei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni: riscul ca acuzatul să se ascundă ( Stögmuller c. Austriei , 10 noiembrie 1969, § 15, seria A nr. 9), riscul ca, odată pus în libertate, să împiedice înfăptuirea justiției ( Wemhoff c. Germaniei , 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7), riscul să comită o nouă infracțiune ( Matznetter c. Austriei , 10 noiembrie 1969, § 9, seria A nr. 10) sau să tulbure ordinea publică ( Letellier c. Franței , 26 iunie 1991, § 51, seria A nr. 207). b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Curtea observă că arestul preventiv al reclamantului a durat o lună și cinci zile, iar arestul la domiciliu cinci luni și șase zile. Ea amintește că a calificat arestul la domiciliu al reclamantului ca primare de libertate în sensul articolului 5 al Convenției (paragraful 53 de mai sus).

Curtea notează că pentru a motiva privarea de libertate a reclamantului, instanțele de judecată interne au invocat temeiuri care majoritatea dintre ele parafrazează prevederile CPP privind arestul, fără a explica cum se aplică acestea în cazul reclamantului (paragrafele 12, 16, 19, 21, 23, 24, 26, 29 și 31 de mai sus).

Curtea observă că instanțele de judecată naționale nu s-au pronunțat asupra argumentelor reclamantului în favoarea punerii în libertate. Ea observă în special faptul că instanțele de judecată nu s-au pronunțat asupra a trei argumente ale reclamantului, și anume faptul că ancheta a durat mai mult de un an din momentul arestării preventive, că el s-a prezentat la autoritățile competente de fiecare dată când a fost chemat și că, pentru a asigura continuarea procesului, el se angajează să se prezinte la fiecare nouă somație. Curtea amintește că riscul de a fugi trebuie să fie apreciat în special în lumina a trei elemente care țin de personalitatea reclamantului, și anume, simțul moral al acestuia, domiciliul, profesia, resursele, legăturile de familie ale acestuia și alte tipuri de legături cu țara în care este urmărit penal ( Becciev , citată mai sus, § 58). În speță, Curtea consideră că instanțele de judecată nu au examinat conexiunile reclamantului cu Republica Moldova în mod corespunzător. Inițial instanțele de judecată s-au concentrat asupra chestiunii dacă reclamantul are domiciliu fix, în timp ce nu au existat dovezi contradictorii în acest sens, însă, Curtea amintește că lipsa unui domiciliu stabil nu creează în sine un pericol de fugă ( Sulaoja c. Estoniei , nr. 55939/00, § 64, 15 februarie 2005). În fine, ea constată că instanțele de judecată nu au menționat nicio dovadă susceptibilă să susțină constatarea că reclamantul putea fugi pe teritoriul Transnistriei unde autoritățile moldovenești nu au control.

În lumina celor de mai sus, Curtea constată că prezenta cauză nu este diferită de cauzele citate mai sus Sarban , Becciev și Ignatenco , în care ea a constatat încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției de către Republica Moldova pe faptul absenței motivelor pertinente și suficiente în hotărârile instanțelor de judecată naționale.

În consecință, Curtea consideră că motivele invocate de Judecătoria Buiucani și Curtea de Apel Chișinău în ceea ce privește arestul preventiv și arestul la domiciliu al reclamantului nu sunt „pertinente și suficiente”. Prin urmare, statuează că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției. IV.

Guvernul a invocat excepția de neepuizare a căilor de recurs interne, afirmând că reclamantul nu a invocat această plângere în cadrul recursului împotriva încheierii judecătorului de instrucție din 28 iunie 2007.

Reclamantul a susținut că el a invocat această plângere în fața Curții de Apel Chișinău în cadrul ședinței de judecată anterioare.

Curtea constată că din elemente pe care le cunoaște nu reiese că reclamantul a invocat, separat sau pe fond, în cadrul recursului ordinar declarat la Curtea de Apel Chișinău o plângere în privința refuzului judecătorului de instrucție de a examina dovezile care confirmau că el avea un domiciliu fix. Așadar, ea constată că reclamantul nu a oferit instanței de judecată posibilitatea să repare încălcarea invocată. Prin urmare, Curtea admite excepția invocată de Guvern și respinge plângerea pe motivul neepuizării căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 al Convenției. V.

În observațiile sale din 12 septembrie 2008, el s-a plâns în temeiul articolului 5 § 4 al Convenției că în cadrul ședinței de judecată din 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău i-a refuzat accesul la dosarul cauzei.

Ținând cont de ansamblul elementelor pe care le cunoaște, și cu condiția că este competentă să cunoască acuzațiile înaintate, Curtea nu găsește printre plângerile formulate nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertățile garantate de Convenție. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției. VI.

Reclamantul a pretins 40 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul a susținut că suma este excesivă.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral ca urmare a deficiențelor constatate în atitudinea autorităților competente. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Costuri și cheltuieli

Reclamantul a solicitat rambursarea sumei de 4 000 EUR care reprezintă costuri și cheltuieli angajate în fața Curții. Reprezentantul reclamantului a făcut trimitere la un contract de reprezentare juridică și la o recomandare a Baroului Avocaților din Republica Moldova din 29 decembrie 2005, care stabilește tarifele avocaților, fără însă a prezenta aceste documente. În schimb, el a prezentat lista detaliată a orelor petrecute asupra prezentei cauze în procedura în fața Curții (cincizeci și cinci de ore).

Guvernul a considerat că pretențiile reclamantului sunt lipsite de temei. El a subliniat că reclamantul nu a prezentat copia contractului de asistență juridică semnat cu avocatul. De asemenea, el a adăugat că numărul de ore invocat de avocat și suma solicitată sunt excesive.

Potrivit jurisprudenței Curții, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care se demonstrează că aceasta au fost suportate în realitate, că au fost necesare și rezonabile ca mărime. În prezenta cauză, având în considerare documentele care se află la dispoziția Curții și criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli. C. Dobânda de întârziere

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară admisibilă, cu majoritate de voturi, plângerea întemeiată pe articolul 5 § 3 al Convenției și inadmisibile celelalte capete de cerere; 2. Hotărăște, cu patru voturi pentru și trei împotrivă, că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 al Convenției; 3. Hotărăște, cu patru voturi pentru și trei împotrivă, a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii: i. 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral; ii. 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri și cheltuieli; b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente; 4. Respinge în unanimitate restul pretențiilor reclamantului cu titlu de satisfacția echitabilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 15 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenției și cu articolul 74 § 2 al Regulamentului Curții, opiniile separate a judecătorilor Gyulumyan, López Guerra și Motoc sunt atașate la prezenta hotărâre. J.C.M. S.Q. OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LÓPEZ GUERRA, ÎMPĂRTĂȘITĂ DE JUDECĂTORUL GYULUMYAN Eu subscriu la principiile generale privind articolul 5 § 3 al Convenției enunțate în paragrafele 63-65 din hotărâre, dar nu și la modul în care camera le-a aplicat în speță. Consideră că hotărârile adoptate de instanțele judecătorești moldovenești nu au încălcat articolul 5 § 3. În opinia mea, hotărârea se bazează pe considerații care trebuie lăsate la aprecierea jurisdicțiilor interne. Durata măsurilor de care se plânge reclamantul este de șase luni și unsprezece zile în total (o lună și cinci zile de arest preventiv și cinci luni și șase zile de arest la domiciliu). Pe parcursul acestei perioade, instanțele de judecată moldovenești au adoptat douăsprezece hotărâri judecătorești în cauza reclamantului, arătând clar motivele care justifică menținerea în arest preventiv a aceluia, iar ulterior în arest la domiciliu, și în final punerea lui în libertate. Pentru a justifica menținerea în arest a reclamantului, instanțele de judecată au menționat riscul de a fugi, de a împiedica investigația, de înțelegere secretă între coacuzați și de fabricarea de dovezi care să-l dezvinovățească. În ceea ce privește natura infracțiunilor de care era acuzat reclamantul, măsurile adoptate de instanțele de judecată naționale anterior procesului au fost în mod cert rezonabile. Ele s-au bazat pe situația personală a reclamantului, pe circumstanțele cauzei și pe necesitatea de a preîntâmpina toate inițiativele din partea lui susceptibile să împiedice efectivitatea anchetei. Ele au fost modificate în cursul procedurii la intervale rezonabile, în funcție de aprecierea dată de instanțele de judecată a evoluției situației reclamantului. Astfel, dacă inițial s-a aplicat măsura arestului preventiv, această măsură a fost ulterior înlocuită cu arestul la domiciliu, iar mai târziu reclamantul a fost pus în libertate cu obligația de a nu părăsi țara. La modul general, este cert că motivele invocate pentru adoptarea măsurile preventive privative de libertate al unui acuzat la momentul deschiderii unei investigații penale pot slăbi gradual, sau chiar pot să dispară, odată cu avansarea procedurii. În anumite cazuri, menținerea măsurilor restrictive adoptate la început pot fi disproporționale și pot duce la încălcarea unor drepturi garantate de articolul 5 § 3 al Convenției. Însă, în prezenta cauză lucrurile stau altfel: instanțele de judecată moldovenești au modificat progresiv măsurile privative de libertate aplicate reclamantului, într-un mod care nu a fost nici arbitrar, nici disproporționat. De altfel, ele au motivat într-un mod precis fiecare hotărâre judecătorească. În ceea ce privește motivele de drept enunțate în hotărârile respective, din jurisprudența noastră reiese că instanțele de judecată trebuie să motiveze clar hotărârile pe care le pronunță, iar această obligație nu se poate înțelege ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument al părților ( a se vedea García Ruiz c. Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 26, CEDH 1999 ‑ I, și Perez c. Franțri , [GC], nr. 47287/99, § 81, CEDH 2004 ‑ I).