CASE OF N.A. v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 13424/06) depusă la 24 martie 2006 împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dna N. A. („reclamanta”).

Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de către dl A. Briceac, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

Reclamanta a invocat faptul că autoritățile Republicii Moldova nu și-au onorat obligația în ceea ce privește identificarea și tragerea la răspundere a persoanelor care au violat-o și maltratat-o.

La 25 mai 2010 cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea concomitentă a admisibilității și fondului cererii (articolul 29 § 1).

În virtutea articolului 47 § 3 al Regulamentului Curții, s-a decis autorizarea din oficiu a anonimatului victimei. ÎN FAPT I.

La 2 septembrie 1997, ea a fost victima unui viol în grup, săvârșit de câțiva adolescenți care s-au adunat într-un magazin abandonat pentru a sărbători ziua de naștere a unui dintre ei și pentru a consuma alcool. Unii din tinerii aflați la locul faptei au fost: I.M., A.G., D.B., A.M., I.B., M.S., S.C. și S.D.; cel mai în vârstă avea șaptesprezece ani la acea dată, iar reclamanta treisprezece ani. A. Urmărirea penală

La 4 septembrie 1997, mama reclamantei a depus la Procuratura Buiucani o plângere penală în privința violului săvârșit asupra fiicei sale. 9 . La 5 septembrie 1997, la cererea procuraturii, reclamanta a fost examinată de un medic legist care a constatat prezența echimozelor și a excoriațiilor pe diferite părți ale corpului. De asemenea, medicul legist a constatat faptul că himenul era rupt, dar că, potrivit lui, ruptura avusese loc la o dată anterioară evenimentelor vizate, dată imposibil de stabilit cu exactitate.

În prima sa depoziție, reclamanta a declarat că a fost violată de I.M., D.B. și de alți tineri care se aflau în magazin.

În primele lor depoziții, A.M. și A.G. au declarat că s-au aflat în magazin și că au consumat alcool. Ei nu au menționat nimic despre violarea reclamantei.

La 7 octombrie 1997, procuratura a pornit urmărirea penală.

La date necunoscute, autoritățile i-au recunoscut pe I.M., A.G., D.B., A.M., I.B., M.S., S.C. și S.D. în calitate de bănuiți.

La 13 octombrie 1997, procuratura a audiat-o pe reclamantă în prezența mamei sale. În declarațiile sale, ea a menționat că la 2 septembrie 1997 s-a deplasat la magazinul abandonat pentru a-l căuta pe prietenul ei D.B. Ea a adăugat că la fața locului se găseau câțiva adolescenți, I.M., A.G., A.M., I.B și un alt băiat, iar mai târziu a ajuns și D.B. Ea a precizat că toți tinerii, inclusiv ea, au consumat alcool și că, ulterior, alți șase tineri – trei pe care i-a recunoscut după prenume, unul pe care îl cunoștea din vedere și doi tineri necunoscuți, au ajuns și ei la magazin. Ea a menționat că, la un moment dat, ea și D.B. s-au dus într-o cameră întunecoasă unde D.B. i-a propus să facă sex, dar ea a refuzat. Ea a adăugat că, rând pe rând, în cameră au intrat și alți adolescenți, închizând ușa după ei. Aceștia au dezbrăcat-o cu forța și au violat-o pe podeaua de beton. Ea a precizat că primul a violat-o I.M., după care A.M., I.B. și ceilalți băieți prezenți în magazin. Ea a leșinat de mai multe ori după viol, fiind adusă acasă de doi dintre tineri. În ziua următoarea mama i-a văzut vânătăile de pe spate și reclamanta i-a povestit ce s-a întâmplat.

La 14 octombrie 1997, procurorul l-a audiat pe A.G. în prezența mamei sale și a unui profesor. A.G. a recunoscut faptele, declarând că I.M. a violat-o primul pe reclamantă, în timp ce A.M. ținea picioarele reclamantei iar alt băiat îi ținea mâinile pentru a o imobiliza. Potrivit lui, toți tinerii - D.B., A.M., I.B., M.S., S.D. și el, au violat-o pe rând pe reclamantă, în timp ce ceilalți îi țineau mâinile și picioarele. A.G. a afirmat că cu două zile înainte el se înțelesese cu I.M. et D.B. să comită violul.

În aceeași zi, procurorul l-a audiat pe A.M. în prezența mamei sale. A.M. a afirmat că doar a consumat alcool în magazin, aflând despre violarea reclamantei câteva zile mai târziu.

La 20 noiembrie 1997, procurorul l-a interogat pe D.B. Acesta a recunoscut că violul a avut loc, însă a susținut că nu a avut relații sexuale cu reclamanta. El a afirmat că doar i-a ținut mâinile și picioarele, în timp ce I.M., A.G., I.B. și A.M. au violat-o.

La 25 noiembrie 1997, între ora 10.00 și 10.35, procurorul l-a audiat pe I.M., care a declarat că pe 2 septembrie 1997 a întreținut un raport sexual consimțit cu reclamanta. O oră mai târziu, procurorul l-a audiat din nou pe I.M., acesta recunoscând violul. El a recunoscut că a violat-o primul pe reclamantă și că D.B. a fost al doilea. El a afirmat că a plecat din cameră și nu știe cine a mai violat-o pe reclamantă.

La 26 noiembrie 1997, procurorul l-a audiat pe A.M. în prezența unui profesor. A.M. a recunoscut că violul a avut loc, afirmând că reclamanta țipa, în timp ce ceilalți o țineau de mâini și de picioare. El a declarat că I.M. a fost primul care a violat-o, după care au urmat D.B., A.G. și el.

La 4 decembrie 1997, procurorul l-a confruntat pe A.M. cu reclamanta. Ea a reiterat versiunea descrisă de ea. A.M. a recunoscut în parte, declarând că I.M., el însuși și D.B. au avut un raport sexual cu reclamanta împotriva voii ei.

În aceeași zi, procurorul l-a confruntat pe D.B. cu reclamanta. D.B. a recunoscut că a comis violul. Potrivit lui, I.M. a violat-o primul pe tânără, după care a urmat A.G., A.M. și el însuși. El a declarat că nu făcut decât să simuleze actul sexual. De asemenea, el a declarat că I.B. nu a participat la viol. Reclamanta, la rândul ei, a susținut că a violat-o atât D.B., cât și I.B.

La 30 ianuarie 1998, procuratura a obținut o altă depoziție de la A.M. în prezența mamei sale și a unui profesor. De data aceasta, A.M. a afirmat că I.M., care a violat-o primul pe reclamantă, le-a spus celorlalți băieți să facă la fel și că A.G. s-a conformat. El a adăugat că și el a făcut la fel, dar că doar a simulat actul sexual.

La 26 februarie 1998, procurorul l-a confruntat pentru a doua oară pe D.B. cu reclamanta, care a susținut din nou versiunea sa a evenimentelor. D.B. și-a reiterat declarațiile date la prima confruntare din 4 decembrie 1997, potrivit cărora, el a simulat actul sexual.

La 10 martie 1998, procuratura l-a confruntat pentru a doua oară pe A.M. cu reclamanta. Reclamanta a reiterat faptul că I.M., A.G., A.M., D.B, I.B. și ceilalți băieți au violat-o. A.M. a declarat că doar a simulat actul sexual.

La 31 martie 1998, procuratura l-a audiat pe I.B. Acesta a afirmat că doar a auzit strigătele de ajutor ale reclamantei, provenind din camera în care se găsea împreună cu I.M. și D.B. El a declarat că după aceea a lipsit vreo două ore, iar când s-a întors la magazin a aflat că reclamanta a fost violată de I.M. și de D.B. 26 . La 28 aprilie 1998, procurorul care conducea urmărirea penală a emis o ordonanță de clasare a urmăririi penale în privința lui D.B., A.M., I.B., M.S., S.D. și unei alte persoane neidentificate. Procurorul s-a bazat pe depozițiile lui D.B. și A.M., potrivit cărora ei doar au simulat actul sexual, și pe declarația lui I.B. că la momentul evenimentelor el nu s-a aflat în magazin. El a subliniat faptul că în cursul urmăririi penale a fost imposibilă audierea lui M.S., S.D. și a unui tânăr pe nume Sașa, care și ei au fost prezenți la fața locului. Procurorul a concluzionat următoarele: „(...) ținând cont de faptul că nu a fost posibil să obținem suficiente probe că D.B., A.M., I.B., M.S., S.D. și o altă persoană neidentificată, cu numele Sașa, au săvârșit infracțiunea prevăzută de articolul 102 § 3 al Codului penal, procurorul dispune încetarea urmăririi penale pe motivul lipsei elementelor constitutive ale infracțiunii.”

La o dată necunoscută, procurorul l-a pus sub învinuire pe I.M.

La 29 aprilie 1998, el l-a pus sub învinuire pe A.G. 29 . La 31 decembrie 1998, el a emis o ordonanță de căutare pe numele lui I.M. și a lui A.G. În aceeași zi procurorul a dispus suspendarea urmăririi penale împotriva celor doi. 30 . La 19 iulie 1999, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanța de suspendare a urmăririi penale din 31 decembrie 1998 (paragraful 29 de mai sus) pe motiv că aceasta este prematură, neîntemeiată și ilegală. El a motivat decizia sa prin necesitatea de a audia rudele celor doi învinuiți dați în căutare, de a-i confrunta pe cei doi cu restul bănuiților, și de a-i pune pe toți bănuiții sub învinuire.

La o dată nespecificată, A.G. a fost găsiți de autorități.

La 28 iulie 1999, procurorul care conducea urmărirea penală l-a audiat pe M.S. Acesta a afirmat că a ajuns la magazin după ce violul avusese loc.

În aceeași zi, procurorul l-a audiat pe A.G. în prezența mamei sale și a unui avocat. A.G. a declarat că reclamanta a fost violată în primul rând de I.M., după aceea de A.M., de D.B., de el însuși, de I.B., de M.S., de S.C. și de S.D.

La 26 august 1999, procurorul i-a confruntat pe A.M. și A.G. Cei doi bănuiți au declarat că I.M. a fost primul care a violat-o pe reclamantă, iar A.G. al doilea. A.M. a afirmat că ieșit din cameră în timp ce A.G. o viola pe reclamantă. A.G. a recunoscut că a violat-o pe reclamantă și că în acel timp A.M. nu se afla în cameră. A.G. a susținut în cele din urmă că el i-a văzut pe I.B., M.S., S.C. și S.D. doar intrând în camera în care se afla reclamanta, însă nu a văzut dacă aceștia au violat-o.

În aceeași zi, D.B. a fost confruntat cu A.G. D.B. și-a modificat depozițiile anterioare în ceea ce privește participarea lui A.M. la viol, negând faptul că l-a văzut pe acesta săvârșind infracțiunea, și a susținut că a simulat actul sexual. La rândul său, A.G. și-a menținut depozițiile date în cadrul confruntării cu A.M. (paragraful de mai sus), adăugând că el l-a auzit pe D.B. afirmând că a violat-o pe reclamantă, însă el nu l-a văzut pe acesta săvârșind infracțiunea. D.B. și A.G. nu au fost de acord în privința orei la care au ajuns I.B., M.S., S.C. și S.D. la magazin și în privința prezenței acestora în camera în care se găsea reclamanta.

La 29 septembrie 1999, procurorul a emis o ordonanță de scoatere a lui S.C. de sub urmărirea penală și de clasare a cauzei penale pe motiv că reclamanta și-a retras plângerea împotriva lui.

La 29 și 30 septembrie 1999, procurorul i-a pus sub învinuire pe A.G., D.B., A.M., I.B., M.S. și S.D. pentru săvârșirea infracțiunii de viol în grup asupra unui minor. În cadrul audierii lui M.S. și S.D., aceștia au negat faptul că au participat la săvârșirea violului. 38 . Întrucât I.M. și D.B. nu au fost găsiți, la 30 septembrie 1999, procurorul a disjuns cauza penală în privința celor doi de cauza penală în privința celorlalți învinuiți. Nu se cunosc alte informații despre respectiva cauză penală.

La 6 octombrie 1999, procurorul a întocmit rechizitoriul pe numele lui A.G., A.M., I.B., M.S. et S.D. El s-a bazat în principal pe depozițiile reclamantei și ale lui A.G. În anul 1999, la o dată nespecificată, dosarul penal a fost trimis spre rejudecare Judecătoriei Buiucani. B. Procesul penal înaintea instanțelor de judecată naționale 40 . La 13 septembrie 2000, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de căutare pe numele lui S.D. Procesul penal s-a desfășurat în lipsa acestuia.

În timpul procesului penal, cei patru inculpați au negat faptele, declarând că reclamanta a mințit că a fost violată de cei cinci inculpați.

La 27 ianuarie 2004, reclamanta s-a constituit parte civilă și a pretins 100 000 de lei moldovenești MDL (circa 6200 de euro EUR) cu titlu de despăgubiri morale și 5000 MDL (circa 310 EUR) cu titlu de costuri și cheltuieli. 43 . La 2 martie 2005, Judecătoria Buiucani i-a găsit vinovați pe A.G., A.M., I.B., M.S. și S.D. de săvârșirea infracțiunii de viol în grup asupra unui minor (articolul 171 § 2 b și c al Codului penal). Instanța de judecată s-a bazat pe depozițiile reclamantei și pe raportul medico-legal din 5 septembrie 1997 (paragraful 9 de mai sus). Instanța i-a condamnat pe inculpați la cinci ani de închisoare cu suspendare și un termen de încercare de un an. De asemenea, instanța de judecată a admis în parte acțiunea civilă a reclamantei și i-a obligat solidar la plata despăgubirilor morale în sumă de 10 000 MDL (circa 620 EUR) și a cheltuielilor de judecată în sumă de 1 500 MDL (circa 93 EUR). A.M. și I.B. au declarat apel. Reclamanta, considerând pedeapsa impusă de instanța de judecată ca fiind prea blândă, a declarat la rândul său apel.

La 7 iunie 2005, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei pe motiv că articolele 276 și 401 ale Codului de procedură penală (CPP) limitează dreptul ei de a declara apel. Instanța a motivat că, potrivit acestor dispoziții legale, partea vătămată poate declara apel doar în privința laturii penale și în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită doar în baza plângerii prealabile a victimei. În plus, având în vedere faptul că violul nu figurează între infracțiunile care sunt urmărite penal doar în baza plângerii prealabile a victimei, reclamanta nu este în drept să declare apel în privința laturii penale a sentinței primei instanțe de judecată. Curtea de Apel a admis în schimb apelul declarat de A.M. și I.B., menționând că, de fapt, ordonanța de clasare a cauzei penale din 28 aprilie 1998 în privința lui D.B., A.M., I.B., M.S. și S.D. nu a fost anulată (paragraful 26 de mai sus). Instanța de judecată a casat sentința din 2 martie 2005, invocând principiul non bis in idem , și a încetat procesul penal împotriva lui A.G., A.M., I.B., M.S. și S.D.

La 3 august 2005, reclamanta a atacat decizia Curții de Apel cu recurs, susținând , între altele, că ordonanța de clasare din 28 aprilie 1998 nu-l vizează și pe A.G., însă Curtea de Apel a decis încetarea procesului penal și în privința lui. 46 . La 21 decembrie 2005, invocând articolele 401 și 421 al CPP (paragraful 49 de mai jos), Curtea Supremă de Justiției a respins recursul reclamantei pe motiv că ea, în calitate de victimă, nu are dreptul să atace decizia Curții de Apel. II.

Articolul 171 al Codului penal în vigoare din 16 iunie 2003, în redacția anterioară datei de 24 mai 2009, prevede următoare: „(1) Violul, adică raportul sexual săvârșit prin constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 5 ani. (2) Violul: (...) b) săvârșit cu bună-știință asupra unui minor; c) săvârșit de două sau mai multe persoane; (...) se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani.” 49 . Dispozițiile pertinente din CPP prevăd următoarele: Articol 7 § 3 „Dacă, în procesul judecării cauzei, instanța constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituției și este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituționalității, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiție care, la rândul său, sesizează Curtea Constituțională” Articolul 401: Persoanele care pot declara apel „(1) Pot declara apel: 1) procurorul, în ce privește latura penală și latura civilă; 2) inculpatul, în ce privește latura penală și latura civilă. Sentințele de achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate și în ce privește temeiurile achitării sau încetării procesului penal; 3) partea vătămată, în ce privește latura penală; „ La 20 mai 2008, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea paragrafului 1 c) al articolului 401 al CPP; de atunci, victimele tuturor infracțiunilor pot ataca hotărârile judecătorești în privința laturii penale. Articolul 421: Persoanele care pot declara recurs „Pot declara recurs procurorul și persoanele indicate în art.401.”

Celelalte dispoziții legislative relevante au fost rezumate în cauza I.G. c. Moldova (nr. 53519/07, § 30, 15 mai 2012). ÎN DREPT I.

Guvernul a invocat neepuizarea căilor de recurs interne de către reclamantă și a menționat că, în calitate de victimă a unei infracțiuni, ea nu a putut ataca hotărârea judecătorească a primei instanțe în condițiile restricțiilor impuse de articolul 401CPP. În același timp, Guvernul consideră că ea ar fi putut invoca excepția de neconstituționalitate și că această cale de recurs este efectivă, însă ea nu a utilizat-o. Acesta a făcut trimitere la o altă cauză în cadrul căreia Curtea Supremă de Justiție a sesizat Curtea Constituțională pe marginea unei excepții de neconstituționalitate invocate de victima unei infracțiuni, iar la 20 mai 2008 aceasta a declarat neconstituționale prevederile respective ale articolului 401 CPP.

Reclamanta consideră că ea a întreprins toate demersurile interne susceptibile să redreseze plângerile sale. Ea a menționat că legislația Republicii Moldova nu autorizează justițiabilii să sesizeze direct Curtea Constituțională și că doar Curtea Supremă de Justiție dispune de această prerogativă.

Curtea amintește că, în conformitate cu regula epuizării căilor de recurs interne prevăzută de articolul 35 § 1 al Convenției, anterior sesizării Curții, orice reclamant trebuie să acorde statului pârât posibilitatea de a remedia încălcările invocate, prin utilizarea mijloacelor judiciare prevăzute de legislația naționale, cu condiția ca acestea sunt eficiente și suficiente (a se vedea Fressoz et Roire c. France [GC], nr. 29183/95, § 37, CEDH 1999–I). Prin urmare, articolul 35 § 1 al Convenției impune epuizarea doar a recursurilor care vizează încălcările invocate și care sunt disponibile și adecvate. Aceste recursuri trebuie să existe la un nivel suficient de sigur atât în practică cât și în teorie, iar în caz contrar ele sunt lipsite de efectivitatea și accesibilitatea necesară, iar statul pârât este obligat să demonstreze că aceste exigențe sunt respectate (a se vedea Dalia c. France , 19 februarie 1998, § 38, Recueil 1998 ‑ I).

În speță, Curtea notează că, în sistemul de drept al Republicii Moldova, justițiabilii nu pot sesiza instanța constituțională în privința neconstituționalității unei legi. Curtea notează că doar Curtea Supremă de Justiție poate sesiza, la cerere sau din oficiu, Curtea Constituțională. Prin urmare, ea observă că această cale nu poate fi considerată drept cale de recurs în sensul articolului 35 § 1 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis , Spadea et Scalabrino c. Italie , 28 septembrie 1995, § 24, seria A nr. 315 ‑ B, și Brozicek c. Italie , 19 decembrie 1989, § 34, seria A nr.167).

Prin urmare, Curtea respinge obiecția Guvernului.

Curtea constată că plângerea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Curtea nu constată un alt motiv pentru declararea inadmisibilității și, prin urmare, o declară admisibilă. B. În fond 1. Argumentele părților

Reclamanta susține că urmărirea penală pe marginea acuzației sale de viol nu a fost concludentă și că autoritățile de stat nu au întreprins toate acțiunile rezonabile pentru identificarea făptașilor. Ea subliniază faptul că a reușit să identifice doar șapte tineri și că la viol au participat și alte persoane, însă autoritățile s-au limitat la cercetarea doar a acestor șapte persoane. În plus, ea susține că doar cinci persoane au fost în cele din urmă aduse în fața instanței de judecată, iar I.M. și D.B. au reușit să scape de răspunderea penală. Reclamanta a invocat și faptul că autoritățile de urmărire penală nu au dispus efectuarea unei expertize psihologice a reclamantei. Mai mult, ea susține că făptașii au fost scoși de sub urmărirea penală exclusiv ca urmare a unui viciu de procedură admis de către organul de urmărire penală, care nu a anulat ordonanța de clasare din 28 aprilie 1998. În cele din urmă, ea susține că, prin neatacarea deciziei Curții de Apel de a înceta procesul penal împotriva inculpaților, procuratura a acționat într-un mod incompatibil cu obligațiile pozitive care-i incumbă statului în virtutea articolului 3 al Convenției.

Guvernul consideră că autoritățile de stat au efectuat o investigație efectivă și că, spre deosebire de reclamantul în cauza M.C. c. Bulgarie (nr. 39272/98, CEDH 2003 ‑ XII), în prezenta cauză reclamanta a putut adresa întrebări martorilor și a participat la confruntări, iar prima instanță de judecată i-a găsit vinovați pe inculpați de săvârșirea infracțiunii imputate. Guvernul susține că decizia autorităților de stat de a înceta procedura penală împotriva inculpaților s-a bazat pe stabilirea unui echilibru just între interesele aflate în conflict, și anume între drepturile reclamantei prevăzute de articolul 3 al Convenției și dreptul inculpaților corespunzător principiului non bis in idem . 2. Motivarea Curții

Curtea amintește că articolul 3 al Convenției consacră una din valorile fundamentale într-o societate democratică. Acest articol nu conține limitări, prin aceasta fiind diferit de majoritatea articolelor normative ale Convenției, iar conform articolului 15 § 2 al Convenției, el nu suferă nicio derogare ( A. c. Royaume-Uni , 23 septembrie 1998, § 22, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VI, și M.C. c. Bulgarie , citată mai sus, § 149).

Curtea amintește, de asemenea, că obligația Înaltelor Părți Contractante, în conformitate cu articolul 1 al Convenției, este de a recunoaște oricărei persoane aflate în jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, iar în conformitate cu articolul 1 coroborat cu articolul 3, statele au obligația de a lua măsuri care să asigure că persoanele aflate în jurisdicția lor nu sunt suspuse torturii sau tratamentelor inumane și degradante sau pedepselor, inclusiv relelor tratamente administrate de persoane fizice (a se vedea A. c. Royaume-Uni , 23 septembrie 1998, § 22, Repoarte 1998-VI; Z și Alții c. Royaume-Uni [GC], nr. 29392/95, §§ 73-75, ECHR 2001-V; și E . și Alții c. Royaume-Uni , nr. 33218/96, 26 noiembrie 2002).

În mai multe cauze, articolul 3 al Convenției a dat naștere unei obligații de a efectua o investigație oficială (a se vedea Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octombrie 1998, § 102, Recueil 1998 ‑ VIII). Această obligație pozitivă nu poate fi considerată, în principiu, limitată la cazurile de aplicare a relelor tratamente de către funcționarii de stat (a se vedea, mutatis mutandis , mutatis mutandis , Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], nr. 32967/96, §§ 48-57, CEDH 2002 ‑ I).

De asemenea, Curtea consideră că Statele au obligația pozitivă, în temeiul articolului 3 al Convenției, de a adopta norme penale care pedepsesc în mod efectiv violul și de a le aplica în practică prin intermediul unei investigații și judecăți efective (a se vedea, I.G. v. Moldova , nr. 53519/07, § 42, 15 mai 2012).

Indiscutabil, nu este vorba despre o obligație de rezultat, ci o obligație de mijloace. Autoritățile trebuie să adopte măsurile rezonabile de care dispune pentru a obține probe în privința faptelor în cauză, inclusiv să audieze victima, martorii, experții, să obțină certificate medicale adecvate care să ofere o determinare completă și exactă a vătămărilor și să efectueze o analiză obiectivă a constatărilor medicale. Orice deficiență a cercetării care afectează capacitatea acesteia de a stabili răspunderea fiecărei persoanelor implicate riscă să nu respecte exigențele articolului 3 al Convenției ( Batı et autres c. Turquie , nr. 33097/96 et 57834/00, § 134, CEDH 2004 ‑ IV (extrase), și Šečić c. Croatie , n o 40116/02, § 54, 31 mai 2007). Pentru ca o anchetă să fie efectivă, aceasta trebuie să fie efectuată cu celeritate și diligență rezonabile ( R.I.P. et D.L.P. c. Roumanie , nr. 27782/10, § 57, 10 mai 2012).

Curte amintește că exigențele procedurale prevăzute de articolul 3 depășesc cadrul anchetei oficiale în cazul în care aceasta a dus la instituirea unei cauze penale în instanțele judecătorești: procedurile în ansamblu, inclusiv faza judecații, trebuie să respecte cerințele acestei dispoziții. Astfel, instanțele de judecată naționale în niciun caz nu trebuie să tolereze ca acțiunile de vătămare a integrității fizice și morale a persoanelor să rămână nepedepsite. Acest lucru este indispensabil pentru a conserva încrederea justițiabililor în principiul legalității și pentru a asigura respectarea de către ei a statului de drept, precum și pentru a preîntâmpina orice aparență de încuviințare a acțiunilor ilegale sau de complicitate la comiterea lor (a se vedea, mutatis mutandis , Okkalı c. Turquie , nr. 52067/99, § 65, CEDH 2006 ‑ XII (extrase)).

În speță, Curtea notează că în urma deciziei Curții de Apel Chișinău ordonanța de clasare din 28 aprilie 1998 a dobândit autoritate de lucru judecat (a se vedea paragraful 26 de mai sus). Curtea relevă că această ordonanță a fost emisă în lipsa măsurilor de urmărire penală concludente. În particular, ea consideră că era imperativ necesară formarea unei opinii în privința credibilității fiecărei părți, având în vedere faptul că problema centrală consta în determinarea persoanelor care au săvârșit violul. Ea consideră că aceasta s-ar fi putut realiza prin audierea persoanelor care o cunosc pe reclamantă și pe bănuiți, și anume pe amicii lor, rudele, profesorii și pe toate celelalte persoane în măsură să furnizeze indicii în privința credibilității depozițiilor părților (a se vedea, mutatis mutandis , I.G. c. Moldova , citată mai sus, § 43) și, pe de altă parte, prin confruntarea unora cu alții a persoanelor implicate. Cu toate acestea, Curtea observă că autoritățile nu au luat aproape niciuna din aceste măsuri înainte de a emite ordonanța de clasare. De asemenea, ea consideră că organul de urmărire penală ar fi putut recurge la o expertiză psihologică.

Curtea acordă o importanță deosebită faptului că organul de urmărire penală a recunoscut al însuși că ancheta nu era finalizată la data de 28 aprilie 1998. Și anume, ea relevă faptul că procurorul ierarhic superior a menționat în ordonanța din 19 iulie 1999 (a se vedea paragraful 30 de mai sus) că mai era necesară audierea apropiaților învinuiților și confruntarea tuturor bănuiților și a învinuiților.

Curtea notează că, după emiterii ordonanței de clasare la 28 aprilie 1998, procurorul care conducea urmărirea penală a continuat, în conformitate cu dispozițiile procurorului ierarhic superior, urmărirea penală împotriva bănuiților. Însă, el a omis să anuleze ordonanța de clasare în cauză. Curtea menționează că această omisiune a determinat Curtea de Apel Chișinău să pună capăt procesului penal împotriva celor cinci inculpați, fără a se pronunța pe fondul cauzei. În opinia Curții, respectiva deficiență constituie o gravă lipsă de diligență din partea autorităților de urmărire penală, deficiență care se împacă greu cu ideea că ele au efectuat o investigație efectivă.

Între altele, Curtea constată că Curtea de Apel Chișinău a decis să înceteze procesul penal împotriva lui A.G., în timp ce acesta nu a fost vizat în ordonanța de clasare din 28 aprilie 1998. Curtea subliniază faptul că instanța de apel s-a bazat exclusiv pe această ordonanță. Pe de o parte, ea notează că A.G. a fost sigurul care și-a recunoscut, în cadrul urmăririi penale, în prezența unui avocat, vinovăția în săvârșirea violului, iar, pe de altă parte, urmărirea penală în privința lui nu a fost clasată de organul de urmărire penală. Prin urmare, nu a existat nicio piedică în calea examinării de către Curtea de Apel a cauzei în fond în privința acestui inculpat.

Curtea notează că urmărirea penală împotriva lui I.M. și D.B. a fost suspendată la 30 septembrie 1999 pe motiv că, în ciuda măsurilor de căutare efectuate de către autorități, aceștia nu au putut fi găsiți (paragraful 38 de mai sus). Ea observă că I.M., spre diferență de D.B., nu a fost vizat în ordonanța de clasare din 28 aprilie 1998 și că acesta ar fi putut fi urmărit penal, la fel ca și S.D. (paragraful 40 de mai sus). Ea subliniază faptul că I.M. a fost audiat în cadrul urmăririi penale, iar acesta a recunoscut faptul că a violat-o pe reclamantă și că, potrivit depozițiilor concordante ale celorlalți bănuiți și ale reclamantei, el a fost primul care a săvârșit violul. Curtea constată că, în ciuda acestor aspecte, autoritățile nu au întreprins nicio acțiune după data de 30 septembrie 1999, dată la care urmărirea penală împotriva lui I.M. a fost suspendată, pentru a-l găsi și nici nu au inițiat procedura necesară în lipsa lui.

În lumina celor de mai sus, Curtea, fără a se expune asupra răspunderii penale a violatorilor prezumați, constată că investigația efectuată în speță nu s-a conformat exigențelor impuse statului de a cerceta faptele denunțate de către reclamantă și de a le pedepsi. În consecință, Curtea conchide că statul pârât și-a încălcat obligațiile pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenției. II.

Curtea constată că această plângere a fost formulată după expirarea termenului de șase luni de la data ultimei hotărâri interne definitive (a se vedea paragraful 46 de mai sus). Prin urmare, acest capăt de cerere este tardiv și se respinge în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.

În ultimele sale observații depuse la Curte, reclamanta a anunțat că renunță la plângerea formulată în baza acestui articol. În asemenea condiții, Curtea nu va examina această plângere. IV.

Reclamanta a solicitat 70 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Potrivit ei, prejudiciul a fost cauzat prin omisiunea autorităților de a-i identifica și pedepsi pe autorii violului, prin faptul că la data evenimentelor ea era minoră și prin faptul că după viol ea împreună cu mama sa au fost nevoite să se mute.

Guvernul și-a reiterat poziția potrivit căreia în speță nu au fost încălcate dispozițiile Convenției. De altfel, acesta consideră că suma este excesivă și că recunoașterea încălcării reprezintă prin sine o satisfacție echitabilă.

Curtea consideră că reclamanta trebuie să fi suportat stres și traume psihologice cel puțin parțial din cauza atitudinii autorităților competente (a se vedea, mutatis mutandis , M.C. c. Bulgarie , ci tată mai sus, § 194). Făcând o evaluare echitabilă, Curea acordă reclamantei 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Costuri și cheltuieli

Reclamanta a solicitat 2 100 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața Curții corespunzătoare are treizeci de ore de muncă prestate de avocatul său la un tarif orar de 70 EUR. Ea a prezentat contractul semnat cu consilierul său, potrivit căruia, ea trebuia să achite suma de 2 000 EUR pentru prestația acestuia în fața Curții.

Guvernul s-a opus acordării sumei solicitate reclamantei, care, în opinia sa, nu este justificată.

Potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca costurile și cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate și rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune, Curtea consideră rezonabil de a acorda suma de 2 000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli. După deducerea sumei de 850 EUR achitată de Consiliul Europei cu titlu de asistență juridică, Curtea acordă reclamantei suma de 1 150 EUR. C. Dobânda

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară admisibilă plângerea formulată în temeiul articolului 3 al Convenției în ceea ce privește efectivitatea investigației și a tragerii la răspundere a violatorilor reclamantei și inadmisibilă plângerea formulată în baza articolului 8 al Convenției; 2. Hotărăște că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției; 3. Hotărăște că nu este necesară examinarea plângerii formulate în temeiul articolului 6 al Convenției; 4. Hotărăște a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii: i. 10 000 EUR (zece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută; ii. 1 150 EUR (o mie cinci sute de euro), cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută; b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente; 5. Respinge restul pretențiilor reclamantei cu privire la satisfacția echitabilă. Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 24 septembrie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte