CASE OF GOREA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Degrading treatment;Inhuman treatment) (Substantive aspect);Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Effective investigation) (Procedural aspect)
CASE OF GOREA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2013)
Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”
SECȚIA A TREIA
CAUZA GOREA c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 6343/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 iulie 2013
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §
2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Gorea c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall,
președinte,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Valeriu Grițco,
judecători,
și Santiago Quesada,
grefier al secției,
Deliberând 2 iulie 2013 în ședință închisă,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. . 6343/11) depusă la 13 ianuarie 2011 împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Mihail Gorea („reclamantul”).
2.
Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de către dl A. Donica, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
3.
Reclamantul a invocat faptul că a fost maltratat de către poliție și că autoritățile nu au efectuat o investigație efectivă în ceea ce privește acuzațiile sale de maltratare.
4.
La 5 octombrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea concomitentă a admisibilității și fondului cererii (articolul 29 § 1).
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamantul s-a născut în 1962. El locuiește în Costești.
6.
La 15 iulie 2008, trei colaboratori ai poliției s-au prezentat la locuința reclamantului, interogându-l despre locul aflării fiului lui și intenționând să perchiziționeze casa reclamantului. Potrivit reclamantului, el a solicitat să i se arate mandatul de percheziție, însă polițiștii l-au bătut, i-au pus cătușele la mâini și l-au transportat la comisariatul de poliție, unde a fost maltratat în continuare. Reclamantul a fost lovit la cap, iar în rezultat el și-a pierdut cunoștința. După ce și-a revenit, el a fost pus să curețe balta de sânge în care zăcuse. Reclamantul a fost eliberat cinci zile mai târziu. Guvernul nu a contestat faptele descrise mai sus.
7.
La 6 iulie 2008, reclamantul a depus o plângere penală la procuratură în privința relelor tratamente la care fusese supus în seara precedentă.
8.
L a17 și 23 iulie 2008, reclamantul a fost examinat de câțiva medici legiști care a constatat zgârieturi și vânătăi pe față, piept și pe piciorul drept. Medicii au concluzionat că leziunile au putut fi cauzate prin lovirea cu un obiect contondent cu suprafață limitată, posibil în circumstanțele descrise de reclamant.
9.
La 25 iulie 2008, un procuror din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat începerea urmăririi penale, motivând că plângerea reclamantului nu este întemeiată. Procurorul s-a bazat pe declarațiile colaboratorilor acuzați, care au declarat că ei au efectuat percheziția în casa reclamantului pentru a-l găsi pe fiul acestuia, și să reclamantul și-a dat acordul în acest sens. Însă, deoarece el i-a înjurat pe tot parcursul percheziției, ei au decis să-l ducă la comisariatul de poliție, iar leziunile de pe corpul lui au fost provocate în timp ce opunea rezistență.
10.
La 29 octombrie 2008, procurorul ierarhic superior a casat ordonanța respectivă și a dispus investigarea circumstanțelor cazului.
11.
La 21 noiembrie 2008, procurorul din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat din nou începerea urmăririi penale, bazându-se pe aceleași temeiuri. Reclamantul a depus o plângere împotriva ordonanței respective, însă procurorul ierarhic superior a respins plângerea la 31 martie 2009. Reclamantul a contestat ordonanța procurorului la judecătorul de instrucție.
12.
În același timp, Procuratura Ialoveni a pornit un dosar contravențional împotriva reclamantului pe motiv că i-a ultragiat pe colaboratorii poliției și că a depus rezistență la reținere. La 3 martie 2009, Curtea de Apel Chișinău a constatat că acuzațiile la adresa reclamantului nu sunt fondate.
13.
La 24 aprilie 2009, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Ialoveni a admis plângerea reclamantului, a anulat ordonanța din 31 martie 2009 și a dispus reexaminarea plângerii reclamantului.
14.
La 24 iulie 2009, procurorul responsabil din cadrul Procuraturii Ialoveni a emis o nouă ordonanță de refuz a începerii urmăririi penale.
15.
La 20 august 2009, procurorul ierarhic superior a respins plângerea reclamantului. Reclamantul a atacat ordonanța la judecătorul de instrucție.
16.
La 24 decembrie 2009, Judecătoria Ialoveni a admis plângerea reclamantului, a anulat ordonanțele din 24 iulie 2009 și din 20 august 2009 și a dispus reexaminarea plângerii reclamantului.
17.
La 17 februarie 2010, procurorul responsabil din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat din nou începerea urmăririi penale, refuz care a fost contestat la procurorul ierarhic superior.
18.
La 10 mai 2010, Procuratura Ialoveni a admis plângerea reclamantului și a anulat ordonanța din 17 februarie 2010.
19.
În ancheta preliminară, procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale. Raportul medicului legist a confirmat constatările primului raport și a exclus posibilitatea ca leziunile pe corpul reclamantului să fi fost cauzate de el însuși sau prin cădere.
20.
La 12 iulie 2010, procurorul responsabil din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat din nou să pornească urmărirea penală. Reclamantul a contestat ordonanța respectivă.
21.
La 5 august 2010, procurorul ierarhic superior a respins plângerea reclamantului. Reclamantul a contestat ordonanța la judecătorul de instrucție.
22.
La 13 octombrie 2010, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Ialoveni a admis plângerea reclamantului și a anulat ordonanțele din 12 iulie 2010 și din 5 august 2010.
23.
La 3 ianuarie 2011, procurorul responsabil din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat iarăși să înceapă urmărirea penală.
24.
La 7 aprilie 2011, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanța respectivă.
25.
La 14 aprilie 2011, Procuratura Ialoveni a pornit urmărirea penală pentru prima dată, iar reclamantul a fost recunoscut în calitate de victimă.
26.
Până la 23 noiembrie 2011 procuratura a colectat probe de la reclamant, de la soția acestuia și de la vecini. Unul dintre vecini a văzut cum doi dintre colaboratorii poliției l-au maltratat pe reclamant, iar al treilea a ținut-o pe soția acestuia. El a văzut cum polițiștii l-au lovit pe reclamant în piept cu picioarele de două sau de trei ori. Un alt vecin, care nu a văzut tot incidentul, a văzut cum doi dintre polițiști îl duceau pre reclamant la mașină, în timp ce acesta aparent era fără cunoștință. Soția reclamantului a declarat că a văzut cum doi polițiști l-au bătut și l-au doborât la pământ pe soțul ei, în timp ce al treilea o ținea pe ea.
27.
La 6 aprilie 2010, Procuratura Ialoveni a trimis dosarul în judecată. Dosarul este pendinte în primă instanță.
II.
DREPTUL NAȚIONAL RELEVANT
28.
Legea cu privire la poliție din 18 decembrie 1990 prevede următoarele:
Articolul 14: Condițiile și limitele aplicării forței, mijloacelor speciale și a armei de foc
„Poliția are dreptul să aplice forța fizică, mijloacele speciale și arma de foc în cazurile și în modul prevăzute de prezenta lege. Aplicarea forței, mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenția recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reacția de răspuns, cu excepția cazurilor în care tergiversarea aplicării forței fizice, a mijloacelor speciale și a armei generează un pericol direct pentru viața și sănătatea cetățenilor și a colaboratorilor poliției, poate conduce la alte urmări grave.
...
În toate cazurile când aplicarea forței nu poate fi evitată, colaboratorii poliției sunt datori să se străduiască să aducă o daună cât mai mică sănătăți, onoarei, demnității și bunurilor cetățenilor, de asemenea să asigure acordarea asistenței medicale victimelor.
În cazul rănirii sau decedării cetățenilor ca urmare a aplicării forței fizice, a mijloacelor speciale sau a armei de foc colaboratorul poliției este dator să comunice despre aceasta șefului său direct, pentru ca acesta să-l înștiințeze pe procuror.
Depășirea de către colaboratorii poliției a atribuțiilor lor în ceea ce privește aplicarea forței, a mijloacelor speciale și a armei de foc atrage după sine răspunderea prevăzută de lege.”
Articolul 15: Aplicarea forței fizice
„Colaboratorii poliției aplică forța fizică, inclusiv procedee speciale de luptă, pentru curmarea infracțiunilor, pentru înfrângerea rezistenței opuse cerințelor legale, dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligațiilor ce le revin.
”
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI
29.
Reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 3 al Convenției ca urmare a relelor tratamente aplicate de poliție în timpul reținerii. De asemenea, el a reclamat faptul că autoritățile nu au investigat suficient acuzațiilor sale de maltratare. Articolul 3 prevede următoarele:
Articolul 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A.
Admisibilitatea
30.
Guvernul a susținut că investigația asupra circumstanțelor prezentei cauze se află încă în curs de desfășurare, nefiind adoptată deocamdată o hotărâre judecătorească definitivă la nivel național. Din acest motiv, Guvernul a afirmat că cererea este prematură și că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile.
31.
Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 al Convenției este de a oferi Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a repara încălcările reclamante împotriva lor, înainte ca acele acuzații să fie invocate în fața Curții. Astfel încât, Statul nu răspunde pentru acțiunile sale în fața unui organ internațional înainte ca el să fi avut posibilitatea să redreseze lucrurile prin propriul sistem juridic (a se vedea, de exemplu,
Remli v. France
, 23 aprilie 1996, § 33,
Reports of Judgments and Decisions
1996-II, and
Selmouni v. France
[GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). În același timp, „un reclamant nu este obligat să exercite recursurile care, deși în teorie sunt de natură să ofere reparații, în realitate ele nu oferă nicio șansă de redresare a încălcării invocate” (a se vedea
Yoyler v.
Turkey
, nr. 26973/95, 13 ianuarie 1997, și
Akdivar and Others v.
Turkey
, § 68, 30 august 1996,
Reports
1996-IV).
32.
În speță, este adevărat că procedurile sunt încă pendinte în fața autorităților naționale, însă, Curea consideră că chestiunea privind neepuizarea căilor de atac este inextricabil legată de fondul plângerii întemeiate pe articolul 3 al Convenției, adică de efectivitatea investigației pe marginea acuzațiilor de maltratare. Prin urmare, ea consideră că cele două chestiuni trebuie conexate și examinate împreună (a se vedea
Mikheyev v. Russia
, nr. 77617/01, § 88, 26
ianuarie 2006).
33.
Curtea notează în continuare că plângerea nu este vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Ea notează, în continuare, că cererea nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, ea trebuie decalară admisibilă.
B.
Fondul
1.
Argumentele părților
34.
Reclamantul a susținut că a fost maltratat în timpul reținerii și că Guvernul nu a dat explicații credibile în ceea ce privește originea leziunilor de pe corpul acestuia. Reclamantul a susținut, de asemenea, că autoritățile nu au efectuat o investigație concludentă pe marginea plângerii sale.
35.
Guvernul nu și-a prezentat argumentele pe fondul cauzei, declarând că nu poate înainta niciun argument atâta timp cât instanțele de judecată naționale nu au tranșat litigiul la nivel național.
2.
Aprecierea Curții
(a)
Principii generale
36.
După cum a declarat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfințește una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice, în termeni absoluți, tortura și tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și nr. 4, articolul 3 nu conține prevederi care să permită excepții, iar conform articolului 15 § 2, nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este iminent un pericol public care amenință viața națiunii (a se vedea cauza
Selmouni v. France
[GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, și cauza
Assenov and Others v. Bulgaria
, 28 octombrie 1998, §
93,
Reports of Judgments and Decisions
1998-VIII).
37.
Curtea amintește că recurgerea la forța fizică în timpul reținerii unei persoane, în cazul în care aceasta nu a fost provocată de comportamentul celui reținut, înjosește demnitatea umană și constituie o încălcare a dreptului consacrat în articolul 3 al Convenției (a se vedea,
mutatis mutandis,
Ribitsch v. Austria
, 4 decembrie 1995, § 38, Seriile A nr.
336). Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timpul detenției sau în timp ce se află sub controlul poliției, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumție că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea
Bursuc v. Romania
, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este sarcina statului să dea o explicație plauzibilă a circumstanțelor în care au fost cauzate leziunile corporale; în caz contrar devine incident articolul 3 al Convenției (
Selmouni v. France
,
).
38.
Curtea amintește în continuare că, atunci când o persoană formulează o pretenție serioasă și legitimă că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției de către poliție sau alți agenți ai statului, prevederile acestui articol, citite în contextul obligației generale a statului din articolul 1 al Convenției de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile definite în Convenție”, impun efectuarea unei investigații oficiale efective. La fel ca și investigația impusă de articolul 2, investigația relevantă în speță trebuie să conducă la stabilirea circumstanțelor cauzei și, dacă acuzațiile se dovedesc a fi adevărate, la identificarea și pedepsirea celor responsabili. În caz contrar,
interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane și degradante ar fi inefectivă în practică, în pofida importanței sale fundamentale, și ar permite, în anumite cazuri, funcționarilor de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ceea ce, practic, înseamnă impunitate (a se vedea, printre altele,
Labita v. Italy
[GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
39.
Pentru ca o investigație să fie efectivă, poate fi necesar ca persoanele care efectuează investigația să fie independente de cei implicați în evenimentele respective (a se vedea, printre altele,
Barbu Anghelescu v. Romania
, no. 46430/99, § 66, 5 October 2004). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență practică (a se vedea, de exemplu,
Ergı v. Turkey
, 28 iulie 1998, §§
83-84,
Reports
1998-IV, în care procurorul care desfășura ancheta pe marginea morții unei tinere în timpul unei confruntări a dat dovadă de independență prin faptul că s-a bazat puternic pe informația prezentată de jandarmii implicați în incident).
40.
Investigarea acuzațiilor grave de maltratare trebuie să fie completă. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat și nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigația sau pentru a emite decizii în baza lor (a se vedea
Assenov and Others
, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toți pașii rezonabili și disponibili pentru a obține probe privind incidentul, inclusiv declarații ale martorilor oculari și probe medico-legale (a se vedea,
Tanrıkulu v. Turkey
[GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, §
104 et seq., și
Gül v. Turkey
, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfășurării investigației care ar putea compromite stabilirea cauzei leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu se conformeze acestui standard.
(b)
Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
41.
În speță, Curtea notează că la 15 iulie 2008 reclamantul a fost reținut de către poliție, iar la eliberare din custodia poliției pe corpul lui au fost constate numeroase leziuni (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Natura acestor leziuni de pe corpul reclamantul corespunde descrierii evenimentelor făcută de el. În plus, colaboratorii poliției acuzați nu au negat faptul că i-au cauzat vătămările, însă au povestit că aceasta s-a întâmplat în timp ce el opunea rezistență. Totuși, această versiune a evenimentelor este contradictorie cu constatările instanțelor de judecată naționale, care l-au achitat pe reclamant de acuzația de a se fi împotrivit reținerii (a se vedea paragraful 12 de mai sus). În asemenea circumstanțe, Curtea consideră că în acest caz Statul poartă răspundere pentru vătămarea corporală a reclamantului.
42.
Curtea notează că investigația efectuată pe marginea plângerii reclamantului ridică îngrijorări serioase. În opinia Curții, o cauză ca aceasta, care nu se caracterizează printr-un grad de dificultate deosebit, s-a aflat în proces de anchetare în fața autorităților naționale timp de aproape cinci ani. Procuratura a pornit cu mare greutate urmărirea penală, refuzând de șase ori să înceapă urmărirea penală la plângerea reclamantului pe motive care se bazau pe o investigație foarte superficială. Procurorul refuza să pornească urmărirea penală bazându-se exclusiv pe declarațiile polițiștilor acuzați, fără a audia alți martori și fără a lua în considerare rapoartele de expertiză legală. Abia în aprilie 2011, trei ani de la reținere, procuratura a efectuat urmărirea penală și a trimis cauza în judecată. Însă, situația nu s-a îmbunătățit nici în fază judecății, cauza aflându-se în același stadiu. În asemenea circumstanțe, Curtea nu poate decât să conchidă că investigația efectuată pe marginea acuzației reclamantului de maltratare nu a fost adecvată și suficient de efectivă.
43.
Curtea reiterează că atunci când recursul angajat de reclamant este adecvat în teorie, iar cu trecerea timpului, acesta se dovedește a fi inefectiv, reclamantul nu mai are obligația de a-l epuiza (a se vedea
Tepe v.
Turkey
, 27244/95, Deciziile Comisie din 25
noiembrie 1996). Constatând că investigația pe marginea acuzațiilor reclamanților nu este efectivă, Curtea consideră că reclamantul nu mai are obligația de a aștepta finalizarea investigației pentru ca ulterior să epuizeze recursurile interne. Prin urmare, Curtea respinge obiecția Guvernului și costată că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției sub aspect procedural.
II.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI
44.
Reclamantul a invocat faptul că urmărirea penală inițiată la cererea sa a fost excesiv de lungă, în dezacord cu exigențele articolului 6 al Convenției. Curtea reiterează că Convenția nu garantează dreptul de a iniția proceduri penale împotriva altor persoane, iar articolul 6 nu se aplică procedurilor menite să inițieze urmărirea penală împotriva terților. Prin urmare, această plângere este incompatibile
ratione materiae
cu prevederile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției, și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4.
III.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI
45.
Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A.
Prejudiciul
46.
Reclamantul a solicitat 10 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin încălcarea constatată mai sus.
47.
Guvernul nu a fost de acord cu reclamantul, argumentând că suma este excesivă.
48.
Având în vedere încălcările constatate mai sus și gravitatea lor, Curtea consideră că se justifică acordarea unor despăgubiri morale în prezenta cauză. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului suma solicitată.
B.
Costuri și cheltuieli
49.
Reclamantul a solicitat 800 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața Curții, prezentând documente în susținerea acestei pretenții.
50.
Guvernul a argumentat că suma este excesivă.
51.
Curtea acordă integral suma solicitată.
C.
Dobânda de întârziere
52.
Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1.
Conexează fondului
cauzei obiecția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne și o respinge;
2.
Declară
plângerea întemeiată pe articolul 3, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;
3.
Hotărăște
că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției;
4.
Hotărăște
(a)
că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i)
10 000 EUR (zece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxe care pot fi percepute; și
(ii)
800 EUR (opt sute de euro), cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxe care pot fi percepute;
(b)
că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 23 iulie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte