CASE OF BUZADJI v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

CASE OF BUZADJI v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2014)

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA BUZADJI c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 23755/07)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

16 decembrie 2014

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Buzadji c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall,

președinte,

Luis López Guerra,

Ján Šikuta,

Dragoljub Popović,

Kristina Pardalos,

Valeriu Grițco,

Iulia Antoanella Motoc,

judecători,

și Stephen Phillips,

grefier al secțiunii,

Deliberând la 18 noiembrie 2014 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 23755/07) depusă la Curte la 29 mai 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Petru Buzadji („reclamantul”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de dl I. Cerga, avocat în Chișinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl V. Grosu.

3.

Reclamantul a susținut, în particular, că a fost arestat ilegal și că instanțele de judecată nu au adus temeiuri relevante și suficiente pentru detenția sa preventivă.

4.

La 6

ianuarie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantul s-a născut în 1947. El locuiește în Comrat.

1.

Contextul cauzei

6.

În martie 2006, reclamantul, care era director al unei întreprinderi de stat (în continuare „B-G”), a recunoscut în instanța de judecată că întreprinderea datorează unei companii private 594 067 dolari americani (USD) plus penalități (în total 842 404 USD) de pe urma achiziționării de gaz lichefiat. La 26 mai 2006 el a fost concediat.

7

.

Potrivit reclamantului, în iulie 2006, organele de anchetă l-au citat pentru a face o declarație în legătură cu pretinsele fraude la B-G. El a mai fost chemat de câteva ori, prezentându-se de fiecare dată la organele de anchetă și cooperând cu ele. Potrivit materialelor depuse de părți, împotriva reclamantului și a celor doi fii ai săi au fost pornite 13 cauze penale diferite, dintre care majoritatea la 5 aprilie 2007. La 25 mai 2007, cauzele au fost conexate.

Se poate observa din dosar că fii reclamantului au fost chemați și ei la organele de anchetă în mai 2007, unde au fost audiați ca bănuiți. Fii reclamantului nu au fost arestați. La 13 septembrie 2006, a fost sechestrată o factură care ar fi servit pentru fraudarea întreprinderii B-G. La 30 octombrie 2006, a fost sechestrat computerul personal al reclamantului și au fost reconstituite diverse documente care ar dovedi fraudarea întreprinderii B-G de către reclamant.

8.

La 26 octombrie 2006, Curtea de Apel Economică a admis acțiunea de deschidere a procedurii de insolvență a întreprinderii B-G.

9

.

La 21 decembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor de judecată inferioare pe motiv că acestea au constatat că datoria la compania privată este fictivă. Instanța s-a bazat pe rezultatului unui control al activităților economice și financiare ale întreprinderii B-G. Cauza a fost remisă instanțelor inferioare spre rejudecare și este pendinte în prezent.

10.

La 23 martie 2007, a fost efectuat un alt control al activităților economice și financiare a întreprinderii B-G.

2.

Arestul reclamantului și procedura de contestare a acestuia

11.

La 2 mai 2007, reclamantul a fost reținut. La 5 mai 2007, el a fost recunoscut oficial în calitate de învinuit pentru fraudarea întreprinderii B-G.

12

.

La 5 mai 2007, Judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului și a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru 15 zile. Instanța a reținut următoarele:

„... infracțiunea de care este acuzat reclamantul este excepțional de gravă; în cazul ei este permis arestul preventiv. Instanța de judecată ia în considerare natura și gravitatea infracțiunii și complexitatea cauzei, și consideră că în acest stadiul incipient al urmăririi penale existe o bănuială rezonabilă că învinuitul poate să se înțeleagă cu alte persoane (cu fii săi, care au nu au fost audiați) pentru a avea o poziție comună.

Celelalte argumente ale procurorului privind posibilitatea ca învinuitul să se ascundă, pericolul ca acesta să influențeze martorii sau să distrugă probele nu sunt întemeiate și sunt puțin probabile.”

13

.

Reclamantul a contestat încheierea respectivă, făcând trimitere la procedurile civile pendinte privind datoria întreprinderii B-G la compania privată, precum și la faptul că aceasta a fost confirmată de un administrator desemnat de instanța de judecată. De asemenea, el a invocat că la dosar nu există documente care să sugereze că el s-ar putea ascunde sau s-ar putea amesteca în anchetă în vreun fel. După cum confirmă certificatele medicale, reclamantului (care avea șaizeci de ani la acea dată) suferea de mai multe boli care necesitau internarea în spital, iar acest lucru nu este posibil în timpul arestului preventiv. El era o persoană bine-cunoscută, cu familie, cu domiciliu stabil și cu serviciu în Moldova; el s-a prezentat la organele de urmărire penală de fiecare dată când a fost citat în perioada iulie 2006 – mai 2007. De asemenea, el a invocat faptul că instanța de judecată nu a avut la dispoziție dosarul de urmărire penală atunci când a decis să aplice măsura arestului preventiv. Judecătorul a avut la dispoziție doar câteva documente privind acuzațiile împotriva reclamantului și controlul activităților economice (menționată mai sus). Reclamantul a adăugat că fii săi nu au fost puși formal sub acuzare de nicio infracțiune și că, chiar dacă ei ar fi vrut să conspire, ar fi avut suficient timp înainte de iulie 2006, când au aflat prima dată de urmărirea penală.

14

.

La 8 mai 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului, menținând încheierea din 5 mai 2007. Curtea de apel a reiterat motivarea instanței de judecată inferioare.

15

.

La 16 mai 2007, Judecătoria Buiucani a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu 20 de zile. După recapitularea pozițiilor părților și indicarea prevederilor legale aplicabile, instanța de judecată a constatat că:

„... temeiurile care au stat la baza deciziei de aplicare a arestului preventiv rămân valabile; majoritatea acțiunilor de investigare au fost realizate deja, însă au rămas mai multe măsuri care impun prezența reclamantului și care sunt necesare de finalizat înainte de expedierea cauzei în instanța de judecată. Instanța de judecată consideră că solicitarea apărării de a înlocui măsura arestului preventiv cu arestul la domiciliu este prematură, având în vedere gravitatea și complexitatea cauzei și nevoia de a proteja ordinea publică și interesul public, precum și de a asigura cursul liniștit și obiectiv al urmării penale.”

Reclamantul a declarat recurs, invocând aceleași argumente ca și mai înainte.

16

.

La 22 mai 2007, Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea din 16 mai 2007, bazându-se în principal pe aceleași motive ca și în decizia din 8 mai 2007, adăugând următoarele:

„riscul ca reclamantul să distrugă documentele persistă, întrucât procurorul a declarat că nu toate documentele privind activitățile financiare și economice ale întreprinderii au fost ridicate pentru a face obiectul unei expertize.”

17

.

La 5 iunie 2007, Judecătoria Buiucani a prelungit arestul preventiv al reclamantului pentru alte 20 de zile, dând aceeași motivare ca și mai înainte. Reclamantul a atacat încheierea cu recurs, invocând argumentele sale de mai înainte.

18

.

La 11 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului, constatând că încheierea a fost adoptată în conformitate cu legislația. Instanța de judecată a reținut că reclamantul este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave care a cauzat prejudicii întreprinderii B-G în valoare de aproape 9 milioane de lei moldovenești (MDL, aproximativ 553 000 de euro (EUR) la acea vreme) și care este pedepsită cu închisoarea de la 10 la 25 de ani; el a fost acuzat de săvârșirea a treisprezece infracțiuni diferite, iar urmărirea penală nu s-a finalizat încă. De asemenea, instanța a adăugat că el ar putea să se ascundă sau să influențeze martorii care erau angajații întreprinderii B-G asupra cărora el avea influență.

19

.

La 26 iunie 2007, Judecătoria Buiucani a respins următorul demers al procurorului de prelungire a arestului preventiv al reclamantului și a admis cererea reclamantului de a fi plasat în arest la domiciliu pentru 30 de zile. Instanța a constatat următoarele:

„... reclamantul a fost deținut pentru 55 de zile și a participat la toate acțiunile de anchetă necesare; ... Articolul 5 § 3 al Convenției impune o prezumție ca acuzatul să fie eliberat în timp ce-și așteaptă procesul; ... unele probe, care se poate să fi fost suficiente pentru a justifica arestul sau pentru a constata că măsurile preventive alternative sunt inadecvate, au putut deveni mai puțin convingătoare odată cu trecerea timpului; ... procurorul trebuie să demonstreze existența riscului ca învinuitul să se ascundă, iar un asemenea risc nu dovedit doar prin severitatea pedepsei aplicabile; instanța de judecată a făcut referință la problemele medicale ale reclamantului și la vârsta sa, la faptul că nu are cazier judiciar, că are domiciliu stabil și că este căsătorit; jurisprudența Curții Europene prevede că arestul preventiv trebuie să fie aplicat cu titlu de excepție, să fie întotdeauna motivat obiectiv și să corespundă interesului public; instanța de judecată consideră că este improbabil ca reclamantul să se ascundă, să influențeze martorii sau să distrugă probele, și că cursul normal al urmăririi penale este posibil și în timpul aflării reclamantului în arest la domiciliu.”

Instanța de judecată a impus următoarele condiții pentru arestul la domiciliu: interdicția de părăsire a casei; interdicția de a da telefoane; interdicția de a discuta despre cauza lui cu oricare altă persoană.

20

.

La 29 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău a casat încheierea din 27 iunie 2007 și a emis o nouă decizie prin care a dispus aplicarea arestului preventiv pentru 20 de zile. Instanța de judecată a constatat următoarele:

„...instanța inferioară nu a luat în considerare complexitatea cauzei și gravitatea infracțiunii de care [reclamantul] este învinuit; instanța consideră că, în arestul la domiciliu [reclamantul] ar putea comunica cu ceilalți complici, care nu sunt în stare de arest și care sunt, de altfel, fiii lui; el ar putea să se ascundă, fugind în [auto-proclamata și nerecunoscuta „Republică Moldovenească Nistreană”], care nu se află sub controlul autorităților moldovenești; ar putea influența martorii, care sunt foștii săi angajați, în scopul de a-i face să-și schimbe declarațiile; reclamantul a fost vizitat de medici și poate obține asistență medicală în închisoare.”

21

.

La 16 iulie 2007, Judecătoria Buiucani a prelungit arestul preventiv al reclamantului pentru încă 20 de zile, invocând aceleași motive ca și mai devreme. Reclamantul a depus recurs, bazându-se în principal pe aceleași argumente. Instanța de judecată a recapitulat poziția procurorului, inclusiv faptul că urmărirea penală a fost deja finalizată, iar dosarul este gata să fie prezentat reclamantului și avocaților săi, astfel încât aceștia să se poată pregăti pentru procesul de judecată. Instanța de judecată a constatat, de asemenea, următoarele:

„măsura preventivă a arestului a fost aplicată din cauza gravității infracțiunii de care este învinuit [reclamantul], a necesității de a asigura buna desfășurare a procesului penal și de a asigura ordinea publică, precum și din cauza existenței unor motive de a crede că el ar putea exercita o influență negativă asupra cursului procedurii sau să se sustragă.”

Instanța de judecată a invocat articolul 186 (3) al Codului de procedură penală, concluzionând că „temeiurile invocate de procuror sunt aplicabile”.

22

.

La 20 iulie 2007, Curtea de Apel Chișinău a casat încheierea instanței inferioare și a pronunțat o nouă decizie prin care modificat măsura preventivă în arest la domiciliu, reținând că:

„procurorul nu a furnizat nicio dovadă care să confirme necesitatea de a prelungi arestul[reclamantului], nu a prezentat materiale suplimentare care să confirme probabilitatea ca el să exercite influență asupra martorilor care au fost deja audiați; [reclamantul] promite să se prezinte în fața organelor de urmărire penală ori de câte ori va fi citat; nu există informații specifice privind riscul ca el să se sustragă.”

23

.

Arestul la domiciliu a fost prelungit de Judecătoria Comrat la 14 septembrie și 14 decembrie 2007. La 12 martie 2008, aceeași instanță de judecată a decis liberarea provizorie a reclamantului pe cauțiune, constatând că el s-a aflat în arest prevenit, după care în arest la domiciliu timp de mai bine de 10 luni și că în acest răstimp nu a încălcat niciodată obligațiile sale.

II.

DREPTUL NAȚIONAL RELEVANT

24

.

Codul de procedură penală prevede următoarele:

„Articolul

176

(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanța de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanță, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrșească alte infracțiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanță pentru asigurarea executării sentinței.

...

(3) La soluționarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală și instanța de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:

1) caracterul și gradul prejudiciabil al faptei incriminate;

2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;

3) vîrsta și starea sănătății lui;

4) ocupația lui;

5) situația familială și prezența persoanelor întreținute;

6) starea lui materială;

7) prezența unui loc permanent de trai;

8) alte circumstanțe esențiale.”

„Articolul 186

...

(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, inculpatului, procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucție sau, după caz, instanței care judecă cauza un demers privind prelungirea acestui termen.”

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENȚIEI

25.

Curtea notează că, deși reclamantul nu a invocat expres articolul 5 § 3 al Convenției, el s-a plâns în cererea sa de faptul că instanțele de judecată naționale nu au motivat suficient hotărârile lor care vizau arestul preventiv al reclamantului. Curtea va examina această plângere în conformitate cu articolul 5 § 3 al Convenției, care prevede următoarele:

„3. Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții a prezentării persoanei în cauză la audiere..”

A.

Admisibilitatea

26.

Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Prin urmare, ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă pe alte temeiuri. Așadar, ea trebuie declarată admisibilă.

B.

În fond

1.

Argumentele părților

27.

Reclamantul s-a plâns de faptul că instanțele de judecată nu au adus „suficiente motive” pentru a-i aplica măsura arestului preventiv. În special, instanțele de judecată nu au identificat și nu au dat detalii despre probele pe care se sprijineau constatările lor privind pericolul pe care îl prezenta punerea lui în libertate. Reclamantul a menționat că el a invocat argumente specifice împotriva fiecărui temei pe care instanțele de judecată naționale le-au invocat într-un mod general, însă ele nu s-au expus asupra lor.

28.

Guvernul nu a fost de acord cu susținerile reclamantului, susținând că instanțele de judecată au adus motive suficiente în baza dosarului. Guvernul consideră că doar evenimentele începând din 2 mai 2007, când reclamantul a fost arestat, sunt relevante pentru examinarea cauzei. În opinia sa, instanțele de judecată naționale au invocat în mod clar riscul ca reclamantul să se amestece în actul de justiție și complexitatea mare a cazului („infracțiune cu guler alb”), riscul ca reclamantul să se ascundă, riscul ca acesta să ajungă la o înțelegere cu alți bănuiți etc. Faptul că fiii reclamantului nu au fost puși sub învinuire la vremea aceea nu dovedește absența necesității de a-l menține pe reclamant în arest, scopul acestuia fiind de a împiedica posibilele înțelegeri. Guvernul a menționat că copia rechizitoriului, prin care reclamantul și fii săi au fost trimiși în judecată și care a fost contestat de aceștia, demonstrează complexitatea cauzei; materialele dosarului au format 100 de volume.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Principii generale

29

.

Curtea reamintește că, conform celui de-al doilea paragraf al articolului 5 § 3 al Convenției, o persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni trebuie să fie „judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”. Cuvântul „sau” nu înseamnă că judecarea promptă este alternativa punerii în libertate (

Neumeister c. Austriei

, 27 iunie 1968, § 4, Seria A nr. 8;

Wemhoff c. Germaniei

, 27 iunie 1968, §§ 4-5, Seria A nr.

7). O persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepția cazului când statul poate dovedi că există motive „relevante și suficiente” care să justifice detenția continuă a persoanei (

Yağcı și Sargın c.

Turciei

, hotărârea din 8

iunie

1995, §

52, Seria A nr.

319

‑

A).

30

.

Justificarea oricărei perioade de detenție, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorități (a se vedea, printre alte autorități,

Belchev c.

Bulgariei

, nr. 39270/98, § 82, 8

aprilie

2004,

Sarban

c.

Moldovei

, nr.

3456/05, § 97, 4

octombrie 2005,

Castravet c.

Moldovei

, nr. 23393/05, §

33, 13

martie 2007, și

Ignatenco c. Moldovei

, nr. 36988/07, §

77, 8

februarie 2011).

31.

Instanțele judecătorești naționale „trebuie să examineze toate faptele în favoarea sau defavoarea existenței unei necesități de interes public care justifică, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție, o abatere de la regula protecției libertății individuale și să le vizeze în deciziile lor cu privire la cererile de eliberare (

Letellier c.

Franței

, hotărâre din 26 iunie 1991, §

35, Seria A nr. 207).

32.

Chiar dacă articolul 5 al Convenției „nu impune judecătorului care examinează un recurs împotriva detenției obligația de a răspunde fiecărui argument invocat de recurent, garanțiile sale ar fi lipsite de substanță dacă judecătorul, bazându-se pe legislația și practica naționale, ar putea să trateze ca irelevante sau să nu ia în considerație fapte concrete invocate de deținut și capabile să pună la îndoială existența condițiilor care asigură „legalitatea” privării de libertate, în sensul Convenției (

Nikolova c. Bulgariei

[GC], nr. 31195/96, § 61, ECHR 1999

‑

II). În acest context, „argumentele în favoarea și defavoarea eliberării nu trebuie să fie „generale și abstracte”” (

Smirnova c. Rusiei

,

nr. 46133/99 și 48183/99, § 63, ECHR

2003

‑

IX (extrase)).

(b)

Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză

33.

Curtea notează că reclamantul în prezenta cauză a fost privat de libertate timp de mai bine de 10 luni în total, din care două luni jumătate el a stat în arest preventiv, iar restul în arest la domiciliu (a se vedea paragrafele 12, 22 și 23 de mai sus). Ea amintește că arestul la domiciliu a fost calificat drept „privare de libertate” în sensul articolului 5 al Convenției (a se vedea

Nikolova c. Bulgariei (nr. 2)

, nr.

40896/98

, § 60, 30

septembrie 2004;

Lavents c. Latviei

, nr. 58442/00, § 63, 28

noiembrie 2002 și

Mancini c. Italiei

, nr. 44955/98, § 17, ECHR 2001

‑

IX).

34.

În acest context, Curtea observă că a constatat deja încălcări ale articolului 5 § 3 din Convenție în cauze în care reclamanții au fost deținuți pentru perioade scurte de timp: un total de treisprezece zile în

Țurcan c.

Moldovei

(nr.

39835/05, 23 octombrie 2007); patruzeci și opt de zile în

Musuc

c.

Moldovei

(nr.

42440/06, 6

noiembrie 2007); trei luni și patru zile în

Sarban

(citată mai sus), și aproape patru luni jumătate în

Becciev

(citată mai sus) și în

Castravet c.

Moldovei

(nr. 23393/05, 13

martie 2007).

35.

Reclamantul a invocat în fața instanțelor de judecată naționale argumente substanțiale care puneau sub semnul întrebării motivele detenției sale. El s-a referit la faptul că din 2006, de când a început urmărirea penală, el niciodată nu a obstrucționat în niciun fel ancheta și s-a prezentat în fața autorităților relevante ori de câte ori a fost chemat. El este o persoană de afaceri bine-cunoscut și are o familie, iar starea sa de sănătate necesita supraveghere medicală de specialitate. Mai mult decât atât, în recursul său el a argumentat că procurorul nu a prezentat în fața instanței de judecată și a apărării vreun document care să dovedească presupusele riscurilor legate de eliberarea lui până la proces.

36.

Curtea notează că instanțele judecătorești naționale nu au luat în considerare niciunul din aceste argumente în cea mai mare parte a hotărârilor lor, tratându-le ca fiind irelevante pentru problema legalității detenției preventive a reclamantului, chiar dacă articolul 176 § 3 al Codului de procedură penală le obligă să ia în considerare astfel de factori (a se vedea paragraful 24 de mai sus). Ele fie nu au făcut nicio mențiune privind argumentele invocate de reclamant, fie le-au menționat sumar, dar nu le-au examinat. Instanțele de judecată s-au limitat la a repeta într-un mod abstract și stereotipic în hotărârile lor motivele formale pentru arestul preventiv prevăzute de lege. Instanțele de judecată au citat aceste motive fără nicio încercare de a arăta modul în care acestea se aplică în cazul reclamantului, cu excepția pericolului de complicitate cu fiii săi.

37.

Omisiunea de a analiza elementele pe care legislația națională le cere a fi examinate este cu atât mai ciudată cu cât instanțele de judecată au constatat în două rânduri (încheierea din 26 iunie și decizia din 20 iulie 2007), că mai mulți factori militau împotriva detenției reclamantului. Chiar și atunci când instanțele de judecată au constatat absența vreunui risc ca reclamantul să aducă atingere bunei desfășurări a anchetei sau să se ascundă, ele au dispus arestul la domiciliu.

38.

Trebuie remarcat faptul că hotărârile judecătorești adoptate de-a lungul perioadei de zece luni nu au făcut referire la vreun element nou la dosar. Prin urmare, se prezumă că de fiecare dată când au dispus arestarea preventivă a reclamantului instanțele de judecată au examinat, în esență, același dosar. Totuși, în anumite dăți instanțele de judecată au considerat că eliberarea reclamantului prezintă un risc, fără a invoca un temei anume, iar alte dăți că un astfel de risc nu există.

39.

Lipsa de temei al riscului de punere în libertate a reclamantului este deosebit de evidentă în încheierea din 16 mai 2007 (a se vedea paragraful 15 de mai sus), când instanța de judecată a constatat că cele mai multe din acțiunile de urmărire penală au fost deja finalizate, și în încheierea din 16 iulie 2007 (a se vedea paragraful 21 de mai sus), când aceeași instanță a fost informată de către procuror că urmărirea penală a fost finalizată, iar dosarul a fost prezentat reclamantului pentru a-și pregăti apărarea. În opinia Curții, argumentul potrivit căruia reclamantul ar putea influența martorii sau ar putea să se înțeleagă cu fiii săi a pierdut mult din valoare din momentul în care urmărirea penală a fost finalizată iar probele relevante au fost adunate și examinate. Detenția unei persoane după finalizarea anchetei numai pentru ca el să se familiarizeze cu dosarul de urmărire penală și să-și pregătească apărarea este incompatibilă cu prezumția de libertate prevăzută de articolul 5 al Convenției.

40.

În decizia din 22 mai 2007, Curtea de Apel a constatat că riscul de a distruge dovezile încă exista deoarece, așa cum a susținut procurorul, nu toate documentele relevante fuseseră ridicate și expertizate (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Totuși, procurorul nu a invocat faptul că documentele relevante nu sunt disponibile din anumite motive sau că a fost împiedicat în vreun fel să obțină aceste documente și nici nu a precizat când intenționa să le obțină. Curtea consideră că menținerea unei persoane în detenție din cauza pasivității procurorului în obținerea probelor reprezintă o încălcare clară a prezumției de libertate menționate mai sus.

41.

În cele din urmă, trebuie observat faptul că riscul de complicitate între reclamant și fiii lui a dispărut la 26 iunie 2007, când reclamantul a fost plasat sub arest la domiciliu, fără nici o interdicție de a se întâlni cu fiii săi care locuiau acolo (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Dacă reclamantul și fiii săi intenționau să se înțeleagă, ei ar fi avut trei zile la dispoziție pentru a face acest lucru înainte de 29 iunie 2007, atunci când instanța de judecată a dispus prelungirea arestului preventiv. Prin urmare, după aceste trei zile nu putea exista niciun temei serios pentru detenția reclamantului pe motivul unei posibile înțelegeri.

42.

Curtea consideră că instanțele judecătorești naționale s-au limitat la parafrazarea motivelor de detenție prevăzute de Codul de procedură penală al Republicii Moldova, fără a explica modul în care acestea se aplică în cauza reclamantului, cu excepția pericolului de complicitate cu fiii săi. Chiar și acest motiv, care este neconvingător din cauza faptului că reclamantul avea cunoștință de urmărirea penală încă din iulie 2006, a devenit irelevant după ce instanțele de judecată au permis reclamantului să stea acasă, împreună cu fiii săi; totuși, ulterior au dispus din nou arestarea lui preventivă.

43.

Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului al 5 § 3 Convenției.

II.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 §1 ȘI §4 AL CONVENȚIEI

44.

Curtea notează că, deși reclamantul invocat încălcarea articolului 5 §1 și § 4, el nu a specificat nicio prevedere legală internă care a fost încălcată și nu a furnizat alte detalii cu privire la motivul pentru care consideră că arestarea sa a fost ilegală sau că nu au fost respectate garanțiile articolului 5 §4. El a susținut, mai degrabă, la modul general, că arestarea sa a fost arbitrară, menționând lipsa motivelor și a dovezilor care să sprijine hotărârile judecătorești prin care s-a dispus arestarea sa preventivă. Curtea consideră că dosarul nu ridică vreo problemă sub aspectul articolului 5 §1 sau §4 al Convenției.

Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat și urmează a fi respins în conformitate cu articolul 35 §3(a) și §4 al Convenției.

III.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI

45.

Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul articolului 6 §1 și §2 că argumentele procurorului în favoarea arestării sale nu au fost susținute de probe relevante și că au fost încălcate mai multe principii, cum ar fi egalitatea armelor, prezumția de nevinovăție și independența și imparțialitatea instanței de judecată.

46.

Curtea notează că părțile nu au depus nicio notificare privind adoptarea vreunei hotărâri în cauza penală împotriva reclamantului. În absența unei condamnări, plângerile în temeiul articolului 6 al Convenției privind viciile procedurale sunt, prin urmare, premature.

Astfel, plângerile formulate în temeiul articolului 6 §1 și §2 al Convenției trebuie respinse în conformitate cu articolul 35 §1 și §4 al Convenției.

IV.

CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

47.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.

Prejudiciul moral

48.

Reclamantul a pretins 50 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, notând că este o persoană bine-cunoscută în regiunea Găgăuzia din Moldova și că arestul său, care a fost pe larg reflectat în mass-media, i-a cauzat un stres considerabil și pierderea reputației. În plus, starea sa de sănătate s-a deteriorat în timpul detenției și a avut nevoie de tratament medical.

49.

Guvernul consideră că reclamantul nu poate pretinde vreo compensație în absența unei încălcări a drepturilor sale. În orice caz, acesta a susținut că cererea este excesivă în comparație cu jurisprudența anterioară a Curții în ceea ce privește Republica Moldova.

50.

Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi a suferit un anumit stres și anxietate ca urmare a încălcării drepturilor sale prevăzute de articolul 5 § 3 al Convenției. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 3 000 EUR.

B.

Costuri și cheltuieli

51.

Reclamantul a pretins 30 130 MDL (aproximativ 1850 EUR) cu titlu de costuri și cheltuieli suportate în fața Curții, bazându-se pe un contract cu avocatul său. El a pretins, de asemenea 4 437 MDL (aproximativ 287 euro) cu titlu de taxe poștale.

52.

Guvernul a contestat necesitatea de a utiliza serviciile de curierat rapid în comunicarea cu Curtea, care implică costuri mai mari. În plus, suma pretinsă pentru reprezentare juridică a inclus reprezentarea în fața instanțelor judecătorești naționale în mai multe probleme legate de cauza penală, nu numai în cele referitoare la plângerea depusă la Curte.

53.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care el a demonstrat că acestea au fost reale și necesare, și rezonabile ca și cuantum. În cazul de față, având în vedere caracterul limitat al problemei și jurisprudența abundentă în această privință, Curtea consideră rezonabil să acorde 1 300 EUR pentru costuri și cheltuieli.

C.

Dobânda de întârziere

54.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,

1.

Declară

admisibilă cu patru voturi la trei plângerea întemeiată pe articolul 5 § 3 al Convenției și inadmisibilă restul cererii;

2.

Hotărăște,

cu patru voturi la trei, că a avut loc încălcare articolului 5 §

3 al Convenției;

3.

Hotărăște

, cu patru voturi la trei

(a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i)

3 000 EUR (trei mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral; și

(ii)

1 300 EUR (o mie trei sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri și cheltuieli;

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

4.

Respinge

unanim restul pretențiilor reclamantului cu titlu de satisfacție echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 16 decembrie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Stephen Phillips

Josep Casadevall

Grefier

Președinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenției și cu articolul 74 § 2 al Regulamentului Curții, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:

(a)

opinia concurentă a judecătorului Popović;

(b)

opinia separată a judecătorului López Guerra, la care a aderat judecătorul Casadevall;

(c)

opinia separată a judecătorului Motoc.

J.C.M.

J.S.P.

OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI POPOVIĆ

Deși se poate argumenta că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce privește hotărârea instanțelor de judecată naționale de a-l plasa în arest la domiciliu (§§ 19-22 din hotărâre), am votat împreună cu majoritatea, constatarea unei încălcări în această cauză. Motivul acestui vot este că eu consider că menținerea în arest preventiv pe o perioadă de două luni și jumătate (§ 33 din hotărâre), fără o motivare corespunzătoare din partea instanțelor judecătorești naționale, este suficientă pentru a constitui o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LÓPEZ GUERRA, LA CARE A ADERAT JUDECĂTORUL CASADEVALL

Nu sunt de acord cu constatarea unei încălcări a articolului 5 § 3 al Convenției în hotărârea Camerei. Reclamantul a fost supus privării de libertate în două rânduri diferite, dar consecutive: o perioadă inițială din 2 mai până în 20 iulie 2007, pe baza unui mandat de arestare preventivă, și o a doua perioadă din 21 iulie 2007 până în 12 martie 2008, în arest la domiciliu. Trebuie remarcat faptul că reclamantul a solicitat el însuși instanțelor de judecată moldovenești să-l plaseze în arest la domiciliu și, destul de logic, reclamantul nu a atacat încheierea de punere sub arest la domiciliu. Acest fapt ridică întrebarea dacă reclamantul a epuizat de fapt căile de recurs disponibile, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenției, având în vedere că el nu a atacat încheierea de punere sub arest la domiciliu pe care el însuși o solicitase instanțelor din Republica Moldova. În orice caz, perioada în care el s-a aflat în arest – din 2 mai 2007 până în 12 martie 2008 nu reprezintă, având în vedere circumstanțele speței, o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. De fiecare dată când au aplicat măsurile preventive, instanțele de judecată din Republica Moldova au arătat în mod clar motivele pentru le-au aplicat, care nu au fost nici nerezonabile nici disproporționate, și care s-au bazat pe aprecierea lor dată circumstanțelor cauzei și pe etapa la care se aflau procedurilor de fiecare dată. Astfel, motivele pentru impunerea măsurile preventive au inclus, printre altele, riscul de complicitate a reclamantului cu alți învinuiți care nu se aflau în arest la acel moment (05 mai 2007), faptul că documentele relevante urmau să fie ridicate (22 mai 2007), precum și riscul ca reclamantul să fugă în „Republica Moldovenească Nistreană” (29 iunie 2007). Faptul că arestul preventiv al reclamantului a fost înlocuit cu arestul la domiciliu (la cererea reclamantului și necontestat de el) este suficient pentru a demonstra că măsurile preventive dispuse de instanțele de judecată nu au fost rezultatul unui raționament stereotipic sau mecanic, ci mai degrabă rezultatul schimbării pe parcurs a situației reclamantului. În consecință, nu cred că această Curte trebuie să substituie aprecierea efectuată de către instanțele de judecată naționale, care au avut cunoștință directă despre aspectele specifice ale cauzei, cu aprecierea sa cu privire la circumstanțele și necesitatea de a adopta măsuri preventive.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MOTOC

Aplicarea articolului 5 § 3 în cauza

Buzadji c. Republicii Moldova

este vădit în contradicție cu Convenția.