YALÇIN c. TURQUIE

Comunicat la 30 ianuarie 2014 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 49005/09 Abdullah Yalçin împotriva Turciei introdusă la 17 august 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Abdullah Yalçćn, este un resortisant turc născut în 1973 și rezident în Diyarbakr. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 iunie 2000, reclamantul a fost arestat și reținut la Adana, în cadrul unei operațiuni împotriva organizației ilegale Hizbullah . La 19 iunie 2000, acesta a fost pus în detenție provizorie. Reclamantul a fost acuzat de tentativă de atac împotriva ordinii constituționale pe baza art. 146 alin. (1) din Codul penal și procesul său a început în fața Curții de Securitate a statului.

La 4 ianuarie 2007, reclamantul a înaintat o cerere Curții (solicitarea nr. 2723/07), pe motiv că durata detenției provizorii a fost excesivă. La 21 aprilie 2009, Curtea concluzionează încălcarea articolului 5 alineatul (3) din Convenție. În acest scop, Curtea a luat în considerare perioada cuprinsă între 9 iunie 2000 (data arestării reclamantului) și 21 aprilie 2009 (data adoptării hotărârii sale). La 14 decembrie 2010, la încheierea celei de-a 34-a audieri, instanța de judecată l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reprobabile și l-a condamnat la condamnarea pe viață a infracțiunilor. În plus, la 4 ianuarie 2011, reclamantul a solicitat instanței să se pronunțe în favoarea extinderii acesteia, în conformitate cu art. 102 din Codul de procedură penală.

La data de 6 ianuarie 2011, Curtea de Casație a răspuns că este de competența Curții de Casație să se pronunțe asupra cererii de extindere a limbii. La 7 februarie 2011, Curtea de Casație a dat dreptul la cererea reclamantului și a emis eliberarea sa. La 17 martie 2011, Curtea de Casație a confirmat condamnarea reclamantului. La art. 102 alineatul (2) din CPP, intrat în vigoare la 31 decembrie 2010 prevede că durata detenției provizorii nu poate depăși în total cinci ani în cazurile care țin de competența Curților de Justiție; totuși, în cazul infracțiunilor comise împotriva securității statului și a ordinii constituționale, durata detenției provizorii poate fi dublă și, prin urmare, nu poate depăși un total de zece ani.

Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii; declară că a expirat durata maximă prevăzută de lege. În plus, invocând art. 6 din Convenție, el se plânge că nu a beneficiat de asistența unui susținător în timpul reținerii sale.

Între 31 decembrie 2010 (data intrării în vigoare a articolului 102 din Codul de procedură penală) și 7 februarie 2011 (data eliberării sale) reclamantul a fost privat de libertate prin încălcarea articolului 5 alineatul (1) din convenție, în măsura în care reținerea sa provizorie a depășit deja maximum 10 ani Durata detenției provizorii suferită de reclamant este compatibilă cu condiția de judecată într-un termen rezonabil, în sensul art. 5 alin. (3) din Convenție Cauzele reclamantului au fost auzite în mod echitabil, așa cum se prevede la art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție, în măsura în care nu a fost asistat de un avocat în timpul custodiei sale (a se vedea, de exemplu, art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție, Salduz Turcia [GC], n 36391/02, CEDO 2008)

Communiquée le 30 janvier 2014

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 49005/09 Abdullah YALÇIN contre la Turquie introduite le 17 août 2009

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Abdullah Yalçın, est un ressortissant turc né en 1973 et résidant à Diyarbakır. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. A. Les circonstances de l’espèce Le 9 juin 2000, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue à Adana, dans le cadre d’une opération menée contre l’organisation illégale Hizbullah . Le 19 juin 2000, il fut placé en détention provisoire. Le requérant fut inculpé pour tentative d’atteinte à l’ordre constitutionnel sur le fondement de l’article 146 § 1 du code pénal et son procès commença devant la cour de sûreté de l’État. Le 4 janvier 2007, le requérant introduisit une requête devant la Cour (requête n o 2723/07), au motif que la durée de sa détention provisoire était excessive.

Le 21 avril 2009, la Cour conclut à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention. Pour ce faire, elle prit en considération, au titre de la détention provisoire, la période allant du 9 juin 2000 (date de l’arrestation du requérant) au 21 avril 2009 (date d’adoption de son arrêt). Le 14 décembre 2010, au terme de sa 34e audience, la cour d’assises reconnut le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à la réclusion criminelle à perp é tuité. Elle ordonna en outre son maintien en détention. Le 4 janvier 2011, le requérant demanda à la cour d’assises de statuer en faveur de son élargissement, en application de l’article 102 du code de procédure pénale (« le CPP »), entré en vigueur le 31 décembre 2010. Le 6 janvier 2011, la cour d’assises répondit qu’il appartenait à la Cour de cassation de se prononcer sur la demande d’élargissement de l’intéressé.

Le 7 février 2011, la Cour de cassation fit droit à la demande du requérant et prononça sa remise en liberté. Le 17 mars 2011, la Cour de cassation confirma la condamnation du requérant. B. Le droit interne L’article 102 § 2 du CPP, entré en vigueur le 31 décembre 2010, prévoit que la durée de la détention provisoire ne peut excéder au total cinq années dans les affaires relevant de la compétence des cours d’assises. Cependant, dans le cas des infractions commises contre la sûreté de l’État et l’ordre constitutionnel, la durée de la détention provisoire peut être portée au double et ne peut donc excéder au total dix années. GRIEFS Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire ; il allègue qu’elle a excédé la durée maximale prévue par la loi.

De plus, invoquant l’article 6 de la Convention, il se plaint de ne pas avoir bénéficié de l’assistance d’un défenseur pendant sa garde à vue.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Entre le 31 décembre 2010 (date d’entrée en vigueur de l’article 102 du code de procédure pénale) et le 7 février 2011 (date de sa libération) le requérant a-t-il été privé de sa liberté en violation de l’article 5 § 1 de la Convention dans la mesure où sa détention provisoire avait déjà dépassé le maxima de dix ans ? 2. La longueur de la détention provisoire subie par le requérant est-elle compatible avec la condition de jugement dans un « délai raisonnable », au sens de l’article 5 § 3 de la Convention ? 3. La cause du requérant a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, dans la mesure où il n’a pas été assisté par un avocat lors de sa garde à vue (voir par exemple Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, CEDH 2008) ?